Duminică suntem invitaţi (insistent) la urne. „Urna cheamă turma!” Ha ha ha! 😛 Cu toate că am consumat doar vreo trei căni de cafea, ameţeala electorală persistă: da’ „io”, „io” cu cine votez?
Pe de o parte simt nevoia să mai lămuresc odată o „chichiţă” de principiu: dreptul de a alege cu dreptul la vot nu sunt una şi acelaşi lucru, chiar dacă mulţi, mai ales aceia care folosesc neadecvat „decât” în loc de „numai” şi “doar”, vor să vă convingă că sunt una şi acelaşi lucru şi este o obligaţie cetăţenească. Ideea că „nu votezi, nu comentezi” este aberantă. Atâta timp cât plătesc taxe, înjur pe cine vreau când vine vorba despre cum cheltuieşte (şi) banii mei. Statul, prin reprezentanţii ei, teoretic umili funcţionari, mă serveşte pe mine cetăţean ci nu eu pe el. Dacă plătesc taxele, respect legea, am tot dreptul să mă intereseze ce face Statul – administratorul banilor noştri comuni – cu şi pentru mine.
Bun. Dacă partidele îmi vor votul, să mă oferteze cu ceva. Nu sunt pomanagiu, nu ţip după mituire ci mă refer la programe, la soluţii, la ceva, orice care m-ar putea tenta. Păi n-au. N-au avut şi nu au nicio ofertă.
Ok. Partidele acestea sunt afiliate grupurilor, familiilor mari ale partidelor europene. Am tot căutat, n-am găsit nicio referire la ce soluţii, ce proiecte, ce planuri propun acestea. Am senzaţia ciudată că nici partidele de pe la noi nu ştiu şi – poate şi mai nasol – nici nu-i interesează. Şi chiar dacă i-ar interesa, nu ştiu în ce limbă ar putea un Becali – de exemplu – să lege un dialog cu vre-un alt parlamentar european pe holurile de la Bruxelles. De vre-un eventual lobby nici nu poate fi vorba!
Iarăşi bun. Da’, repet întrebarea ca prostu’: „io” cu cine votez? Şi reformulez: de ce să votez?
Reformarea clasei politice.
Am tot auzit treaba asta, au spus “băieţii deştepţi” că o fac ei din interior singuri. Am văzut cum o fuck: la computer în faţa web-camului.
Am o idee: alegerile să fie validate doar dacă prezenţa la urne este de 50% plus 1. Şi votul să nu fie obligatoriu. 😛 🙂 😛 Eu merg în continuare pe ideea de BOICOT TOTAL!
Am citit în Gândul ce spun „vedetele” despre mersul la vot…
Teo Trandafir: „Trebuie să mergem la vot, ca să avem de ce înjura, că pe cine, oricum avem. Românii, oricum, sunt obişnuiţi să înjure la toate colţurile. Măcar să aibă şi motiv. Că altfel, dacă procedăm ca la loto, pe sistemul «Mama lor, că n-am câştigat, da’ nici n-am jucat», n-are niciun haz. Eu voi merge şi voi vota.”
– Cum spuneam, asta cu dreptul la înjurat la pachet cu mersu’ la vot, nu ţine. Poţi înjura liniştit. Şi – chit că-i confidenţial votul – totuşi aşi întreba-o pe Teo, cu cine votează?
Andreea Esca: „Eu votez, aşa sunt eu construită, mi-a păsat, îmi pasă. E adevărat, de multe ori cei pe care i-am votat n-au făcut ce-au promis şi din cauza asta sunt foarte dezamăgită.”
– Aha. Am înţeles, sunt defect din construcţie. Şi de când stau în sectoru’ 5, asta cu „îmi pasă” îmi produce alergie. Aveam o variantă să nu am aşteptări să evit dezamăgirea, dar la vot: NU mă duc nici dacă vine urna la mine!
Stela Popescu : „Mă duc la vot duminică, dar nu m-a convins nimeni, pentru că n-au făcut altceva decât să se înjure, să-şi spună cât de tâmpit şi de escroc e fiecare.”
– Bun. Stela ne sfătuieşte să votăm escroci neconvingători. E glumă, nu?
Alexandru Arşinel : „Pe mine nu mă mai impresionează de mult nicio campanie. Sunt numai angajamente şi acuzaţii. N-am văzut niciun proiect. Aşa, de promis şi de scos ochii unul altuia e uşor. Totuşi, eu o să mă duc la vot. E un drept pentru care şi eu, cu modestele mele puteri, am luptat”.
– Şi Arşinel confundă dreptul de a alege, cu dreptul la vot. Eu am luptat să pot să aleg, că n-am pe cine, nu mai ţine de mine.
Tudor Chirilă: „Nu ştiu, încă analizez dacă am cu cine vota sau nu. Dacă e, o să-i dau votul cuiva care poate să deschidă gura, să bâiguie câteva cuvinte pe holurile de la bufetul Parlamentului European”.
– Bun. Pe bune. Dacă-l identifică pe „el”, să posteze repede pe blog… ha ha ha! 😛 Florin Chilian: „Nu mă duc, că nu pot să trimit să mă reprezinte în Europa nişte primate, nişte nevorbitori de limba română, cu atât mai puţin de limbi străine. Dar ce zic eu primate? Jignesc regnul. Oamenii ăştia sunt, înainte de primate, uşor nevertebrate. Mă iubesc prea mult ca să-i trimit pe ăştia să mă reprezinte”.
– Corect!
Politicienii… Băsescu ne “ia” de proşti grămadă: „Fiecare român este responsabil faţă de cum va fi etichetat ataşamentul faţă de UE. Este o responsabilitate mare, a noastră, a tuturor, împreună.” Ataşament faţă de ce, frate? Le-am servit drept groapă de gunoi 20 de ani şi să le zicem şi sărut-mâna! Nu zic că nu ne-am îngropat şi singuri, dar dacă nu o făceam, ne îngropau oricum. Credeţi că fermierii francezi s-ar bucura dacă am exporta roşii? Să fim serioşi! Nu se va întâmpla asta niciodată. Noi suntem servitori, când boierii zic „da”, spunem şi noi „da” şi atât. Care din candidaţii la fotoliul de euro-parlamentar credeţi că are sânge în instalaţie să se adreseze grupului din care o să facă parte şi să aibă o opinie contrară de cea impusă de grup? Să mi-l arătaţi vă rog pe acela care o să reprezinte vreodată interesul naţional în Parlamentul de la Bruxelles şi nu se duce acolo doar pentru diurnă şi pe post de căţeluş…
Vreau să-l văd şi eu pe acela. O să mai fie alegeri, eu am răbdare. Încă-mi aştept Cenuşăreasa şi poate mergem la kilometrul 15 să-i vedem pe AC/DC… 🙂
Nu am obiceiul, da’ nu ştiu ce-mi venii, m-am uitat pe tabelul de audienţe Radio/TV şi la traficul de pe internet. În ceea ce priveşte televiziunile, lideri sunt în continuare Pro TV şi Antena 1, Pro cu peste 300 de mii de telespectatori iar Antena cu circa 250 de mii. Asta, în raport cu TVR Cultural cu o medie de 7 mii de telespectatori şi clasată în topul general undeva pe poziţia 35.
Cred că aceste măsurători de audienţă spun mai mult despre noi decât toate sondajele posibile şi imposibile.
Nici în rândul ascultătorilor Radio, Radio Cultural nu ocupă o poziţie fruntaşă cu cei 83 de mii de ascultători faţă de Europa FM sau Kiss FM cu peste 180 de mii de ascultători.
În Bucureşti, City FM care difuzează muzică Rock are doar o medie de 12 mii de ascultători faţă de radio ZU cu peste 260 de mii de ascultători.
În ceea ce priveşte blogurile, este greu să baţi traficul de 2,465 vizitatori zilnici al unui site ca Pitzipedia, Cocalari şi Pitzipoance cu peste 2000 de vizitatori zilnici sau deja „clasicul” Pitipoance cu peste 1000 de vizitatori.
Ce urmărim, ce ascultăm, ce citim spune totul despre noi.
Dacă ai tupeul să deschizi vre-un ziar sau doamne fereşte televizorul, o iei razna cu siguranţă. De multă vreme nu mă mai aştept la absolut nimic din partea clasei politice, dar parcă ceea ce ne oferă împotriva voinţei noastre, este mult prea mult. Să aplic limbajul lui Geoană: „decât” gafe.
Elena Băsescu a vorbit cu indolenţă despre droguri şi – cred – brusc a devenit simpatică multor tineri care nu intenţionau să voteze, apoi a venit Crin Antonescu furibund şi a vorbit despre „piţipoance”, Elena a cotit-o şi unicul lucru interesant din toată campania s-a transformat într-un spectacol de râsul plânsului din care în final toată lumea cred că a mai pierdut nişte voturi. Antonescu cu siguranţă.
„Elena Băsescu le promite românilor legalizarea drogurilor, asta le lipseşte românilor. Asta trebuie să facă românii fără „servicii”, să ia nişte droguri uşoare, asta ne mai lipsea în România!” – urla Antonescu parcă ieşit din sine. Asta cu „servicii” e bună. În ceea ce priveşte ce ne lipseşte şi ce nu, mă abţin. Nu consum substanţe, nici grele, nici uşoare, m-am născut gata drogat, mie ideile îmi vin şi nu mai pleacă, uneori n-am loc de ele, „decât” drogurile nu-mi lipsesc! Ha ha ha!
Dar decât să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece pe care clasa politică ni-l serveşte de 20 de ani pe post de înlocuitor artificial şi fără zahăr în lipsa ideilor, proiectelor şi a unei platforme politice, ideea poate că nu este chiar aşa rea cum poate să pară la prima vedere!
Pe de o parte ar fi un răspuns la „daţi-ne ceva!”, asta ca şi o paralelă la spotul cu fotbaliştii ameţiţi din vestiar, pe de altă parte, serios vorbind, şi cu drogurile este aceeaşi schemă ca şi cu prostituţia: mai bine să fie controlată şi impozitată, decât să se îmbogăţească unii pe seama prostimii. Problema este că acei „unii” sunt fix clasa politică şi cei apropiaţi de ea, cei care o susţin. Din ce o susţin? Păi din contracte păguboase cu statul, din evaziune fiscală, din contrabandă, din afaceri cu droguri, din prostituţie… Aaaaaa! Clar.
Am citit pe fugă ce spun politicienii. Macovei: „Severin avocat al anchetaţilor din PSD.” Năstase despre Macovei: „Justiţiar mincinos”… şi cam la astfel de „dialoguri” se rezumă toată campania.
Vreau droguri frate! Aşa nu se mai poate, vreau ceva la naiba!
Am eu drogurile mele…
Mic extras de spectacole din programul lunii iunie.
Joi, 4 iunie:
SepticFlesh, Inactive Messiah si W.E.B. – Live metal Club
Otros Aires – Club Fratelli
Silent Strike – lansare de album în clubul Fabrica
Urma – clubul Silver Church
Al & the Black Cats – clubul Control
Omul cu Şobolani – clubul Pirahna
Vineri, 5 iunie:
Al Jawala – Silver Church
Sâmbătă, 6 iulie:
The Spirit of Pink Floyd – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Ţapinarii – Green Hours
Duminică, 7 iunie:
Tito & Tarantula – Hala de muzică
Joi, 11 iunie:
Sinead O’Connor – Arenele Romane
Vineri, 12 iunie:
Kraftwerk – Sala Palatului
Duminică, 14 iunie:
Recycle Bin, Howling Saints – clubul Fire
Patricia Kaas – Sala Palatului
Luni, 15 iunie:
Ioan Gyuri Pascu – Cinema Patria
Miercuri, 17 iunie:
Gogol Bordello – Arenele Romane
The Amsterdams – Bookfest
Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Să încep elegant cu sfârşitul: felicitări câştigătorilor! Fără masă şi dans.
Doi: nu sunt fotograf şi nici măcar nu pretind că mă pricep la fotografiat. E drept, de prin clasa a VI-a am fost într-un grup foto la şcoală, făceam poze cu un aparat rusesc alb/negru şi evident manual, Smena se numea dacă nu mă înşel, am învăţat să developez filmul şi toate alea, dar sincer, am uitat tot şi habar n-am. Nu mă luaţi cu timpi de expunere că am senzaţia că mă înjuraţi şi fac urât! Ha ha ha! 😛
OK. Cu răspândirea spectaculoasă a aparatelor foto digitale nici nu mai e mare nevoie să-ţi baţi capul cu prea multe cunoştinţe tehnice. Cred – şi nu mă refer doar la fotografie ci la orice procesare digitală, fie imagine, fie sunet – că omul învaţă ce şi cât are nevoie şi foloseşte. La fotografiat dacă la un moment dat setările automate nu ne mai satisfac, cu siguranţă ne vom străduii să-i dăm „de cap” cu o setare manuală şi atunci fiecare se lămureşte care-i mersul cu luminozitatea, cu timpul de expunere şi cu toate celelalte.
Ce tehnica avansată nu poate înlocuii eficient este ochiul. Nici o cameră foto Nikon, Canon, Sony, Olympus, Fujifilm sau Panasonic nu o să vadă ceea ce este de văzut, nu o să găsească în locul nostru unghiul şi cadrul potrivit.
Să zicem trei. Nu cred că poate exista un concurs unde toţi participanţii să fie mulţumiţi cu rezultatul final. Toată lumea vrea să câştige, nu câştigă decât câţiva, fiecare din noi are vanităţi, suntem invidioşi şi egocentrici într-o măsură mai mare sau mai mică. N-am câştigat nimic şi n-am nicio problemă cu asta: cu obiectivismul relativ de care sunt capabil, afirm că am văzut câteva fotografii mai reuşite ca ale mele. Nici nu scriam probabil acest articol dacă nu vedeam câştigătorii pe de o parte, pe de altă parte, dacă puteam posta câteva comentarii pe situl concursului , dar – mirare mare – nu m-am putut loga nicicum, cu toate că – evident – am cont. Aşa că mă voi exprima aici. Nu cred că am frustrări ci opinii. Poate nesănătoase, dar nesănătos sunt şi eu, asta explică – dar nu scuză ha ha ha 😛 – eventualele opinii nesănătoase.
Ce mai vreau să spun este că a compara şi a ierarhiza arta este uneori un act criminal. 🙂 Din nefericire “pistolul” este la mulţi cu gândire gen Goebbels: “când aud despre cultură îmi vine să scot pistolul”.
Anghel Andreea - Alba Iulea (?)Diana Felicia - Opreşte TimpulVeronica Grădinaru - Studiu Renascentist
(Menţiuni: Andrei Radu Alexandru – Mr. Temptation Berechet Claudiu-Mihai – Ridica-te Mitu Adela Maria – Poison Morosan Ioana – Sadness Rusu Aliona – Sentimente)
Despre manipularea digitală nu e mare lucru de spus. Cei care cunosc dedesubturile Photoshop-ului ştiu oricum cum stă treaba iar cei care nu, habar n-au despre ce vorbim, aşa că… ha ha ha!
La această secţiune cel mai mult dintre câştigători mi-a plăcut „Studiu Renascentist” al lui Veronica Gradinariu. Este interesantă şi lucrarea câştigătoare, mi-a amintit de nişte secvenţe dintr-un video-clip Nine Inch Nails şi tot de un video-clip al lui Bjork. Marea problemă la manipularea digitală este că niciodată nu poţi să ştii ce a “luat” autorul gata prelucrat de undeva, ce a adăugat, ce a modificat el la o imagine…
Din categoria „loser” ( ha ha ha 😛 ) mi-a plăcut o imagină postată de Cattani (fără titlu) sau „Dreamsellers” al Ralucăi State.
Cattani - fără titluRaluca State - Dreamsellers
Aici însă intervine subiectivismul, viziunea artistică este un teren mult prea alunecos, fiecare avem preferinţe, cum nu poţi compara un Picasso cu un Caravaggio, aşa nici în zona lucrărilor digitale – şi evident, nu numai – nu cred că putem afirma că X este mai „bun” ca Y. Şi concursul nu cred că a fost gândit ca un test de Photoshop, cine ce şi cât ştie. Privind strict tehnic problema, lucrarea clasată pe locul 2 al Dianei Felicia – în opinia mea – este subţire rău: „măzgăliturile” fac parte dintr-un set de plug-in Photoshop, aşa numite „rame” şi există „pre-seturi” şi pentru schimbarea culorilor (color shift). Dar cum spuneam, dacă nu cunoştinţele tehnice prevalează, la capitolul strict “impresie artistică”, lucrurile devin absolut relative.
N-am înţeles de ce „cultural heritage” şi nu „moştenire culturală”? Sunt expresii care nu pot fi traduse fidel sau acceptabil din limba engleză, dar aici chiar nu este cazul. Cred că s-a creat o anumită confuzie cu acest „englezism” inutil.
Imaginea câştigătoare a lui Ionuţ Crija o trec la categoria „ok”, adică – să rămânem la traduceri – „merge şi aşa”, ha ha ha! Este o imagine gen carte poştală, nu are nimic spectaculos, dar nu este „rea”, câştigă prin simplitatea efectului alb/negru, pierde prin decupaj, nu ne arată tot cadrul captat. „Ceaţa Dimineţii” a lui Tudor Ardeleanu este mai aproape de dezastru, decât de o fotografie ce să merite atenţie. Este un simplu instantaneu semi-eşuat, ceaţa are ceva-ceva efect vizual, dar asta nu este meritul „artistului”. Poate dacă călăreţul din fundal dispărea în ceaţă şi nu apărea cu jumătate de cap tăiat, impresia era alta. Aşa… Şi mai rău de atât este „Geamul Unguresc” a lui Nechita Bogdan. Trec peste aspectul că mare legătură cu tema nu are şi vorbesc despre imagine în sine: este dezechilibrată (verticala din stânga din perete este mult mai lată decât orizontala de jos şi disproporţia se repetă şi în ceea ce priveşte geamul lateral dreapta, respectiv orizontal sus, dar asta nu reuşeşte să echilibreze imaginea) şi nu exprimă nimic, este o poză şi atât. Poză şi nu fotografie. E şi uşor strâmbă. Ha ha ha! 😛
Imre Iuliu - Time SquereAlexandra Mihalcea - fără titluDiana Olteanu - Bucharest 2009
(Mentiuni: tevuasohe – [Titlu necunoscut] Sebastian Puraci – Curgerea timpului Pricopie Lucian – City Life Oana Mangiurea – Black Man Roxana Balint – Street Music.)
„Time Square”-ul lui Imre Iuliu Augustin este o altă carte poştală clişeu: au făcut-o milioanele de turişti care au trecut pe acolo şi o să o mai facă încă câteva milioane, aşa că nici de carte poştală nu e bună şi propun ca premiul – 150 EURO + Card de Memorie High-Capacity SDHC/16GB class 4 DataTraveler 8GB G2 (USB 2.0) – DTIG2/8GB oferite de Kingston + webcam oferit de Wintech Group – să fie împărţit între toţi aceia care au realizat acest cadru. În imagine se şi vede încă un turist cu aparatul ridicat şi-n „focuri”. Ha ha ha!
Mi-a plăcut fotografia clasată pe locul trei, cu toate că nu cred să cadreze cu tema.
La secţiunea aceasta sunt foarte multe fotografii bune. „City Life 01”, „City Life 02” ale lui Lucian Pricopie, „Migraţia Bipedelor” al lui Tibi, „Jungla Urbană” al lui Oana Damir, „Curgerea Timpului” al lui Sebastian Puraci, „Fade Away” al lui caelea sau „City Noise 1” al lui Blackmaiden sunt doar câteva din fotografiile care mi-au plăcut. Şi – iar părerea mea impertinentă – oricare din acestea bat la distanţă imaginea lui Alexandra Mihalcea de pe locul 2 de exemplu.
Lucian Pricopie - City Life 02Tibi - Migraţia BipedelorOana Damir - Jungla UrbanăSebastian Paraci - Curgerea TimpuluiCalelea - Fade AwayBlackmaiden - City Noise 1
Florin Ivan - Portret ReverieCodrina Cazacu - HeartbeatsDobritoiu Andra - Eternal Sunshine
(Mentiuni: Jimborean Ioana – Hide and Seek Ade – Tales from the attic Tanase Emanuel – Sobranie Betuel Hreniuc – Street fashion Iulia Chiras – On the road.)
La secţiunea retro s-a mers predominant pe sepia şi alb/negru. Cred că tema este suficient de largă şi îţi conferă o libertate nelimitată de exprimare artistică. Delimitarea câştigătorilor este dificilă şi subiectivă, lucrările câştigătoare sunt reuşite.
Mădălina Paunica cu „Masca”, Blackmaiden cu „Last Song”, teq3204 cu „DSC_0849”, Claude cu „Retro Cafe” şi Eugen Brodner cu „Retro 1” sunt iar doar câteva imagini care mi-au atras privirea.
De menţionat ar fi că multe din imaginile postate în „Jungla Urbană” poate se încadrau mult mai bine la secţiunea „Retro”, dar asta este o altă poveste şi încă o părere personală. Şi eu am dat-o uşor în bară cu alegerile fotografiilor mele la secţiunea “moştenire culturală” de exemplu… 🙂
Concluzia mea este una şi aceeaşi: la noi se stabilesc câştigătorii ca apoi să se organizeze concursul în cadrul căreia ei să fie elegant premiaţi. Chestia asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap când văd ce se întâmplă concurs de concurs indiferent că este vorba de Eurovision sau altfel de competiţii.
Mai am o observaţie: am văzut multe fotografii depunctate (1 stea din 5 posibile), dar nici un comentariu lăsat în urmă. Cred că este corect şi de bun simţ să-ţi motivezi… manifestările, altfel laşi impresia anonimă de invidios şi răutăcios.
Am văzut şi comentarii răutăcioase şi pe lângă subiect. Poate fără legătură, mi-am amintit de anunţurile de la televizor legate de gripa porcină unde suntem sfătuiţi să ne spălăm pe mâini… Eu aş adăuga la acel anunţ şi sfatul să nu mai scuipăm pe jos.
Am reţinut şi ce spunea ieri Un Şoricel: „BBC are o ‘competitie’ cam la doi ani pentu ‘noi talente’… adica trimiti scenariu si 3 care le plac cel mai mult le transforma in filme de televiziune… 3 ? de ce nu 4 ? sau de ce nu 10 ? insa nu asta vreau sa zic… ci faptul ca e recunoscut ca ‘multe vrabii malai viseaza’ deci participare mare nene! iar ei ce fac in final este sa se uite cam la ce vrea lumea si sa culeaga idei noi… una de aici una de acolo .. Evident BBCu nu o sa fure scenariul nimanui … dar cite o idee doua… si mai ales idei noi da.. si mai ales daca o idee apare sub mai multe forme e intersant de retinut si dezvoltat de ei ulterior … deci ‘concursul’ e defapt un exercitiu de marketing cam ca aia pe strada care iti pun intrebari despre ce iti place … insa facut pe usa din dos si cu un premiu !… Ciudatul fiind ca insa sunt destui tot la 2 ani care nu vor sa creada asta si incearca in idea ca ei o sa fie locu 1 2 sau 3…. !”
Adică nici „schema” asta nu au inventat-o „băieţii deştepţi” de la noi ci doar au preluat-o şi o aplică cu mult succes. Cu alte cuvinte suntem furnizori de „carne de tun”…
Ce s-ar putea face? Măcar acelaşi lucru pe care l-am propus şi legat de clasa politică şi alegerile care urmează: boicot total. Da’ cum spune şi Un Şoricel, mereu există „fraieri” care an de an speră să prindă locu’ 1,2 sau…3.
N-am mai vorbit în ultima vreme despre „realitate”, despre lucrurile concrete şi imediate din jurul nostru. Nu prea mai am stomac pentru ele, nu prea e mare lucru de spus. S-a retras cu târle şi trâmbiţe Mihaela Rădulescu din media „jegoasă”, media din care s-a hrănit, media în care şi-a câştigat faima, popularitatea şi nu în ultimul rând traiul mult mai decent decât au majoritatea românilor. S-a retras într-un moment în care în primele patru luni ale acestui an, investiţiile publicitare în piaţa TV autohtonă au scăzut cu 30% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar cele din presa scrisă, cu 40%. Trusturile media nu prea mai au de unde să scoată sume fabuloase pentru a plătii „vedete” mai mult sau mai puţin veritabile, reale. Ogică, Sexy Brăileanca, Alina Plugaru, Nikita, Piticul Porno, Naomi, Magda Ciumac versus Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu sau Mihaela Rădulescu. Atâta timp cât scandalurile, trivialul, nuditatea şi nulitatea vând publicaţiile şi fac audienţe cu investiţie minimală sau zero, tradiţionalul „merge şi aşa” se aplică şi în mass-media. „Titus Steel a ejaculat din greşeală pe un cameraman“ este titlul unui pretins comunicat de presă difuzat săptămâna aceasta de Radio 21. Se poate şi aşa… Staţi aproape, nu ştiţi ce pierdeţi! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Normalitatea mă sperie. Este o generalizare ambiguă care pentru fiecare din noi reprezintă cu totul altceva. „Marşul pentru normalitate” versus „Marşul pentru diversitate” este mai mult o găselniţă mediatică, decât un act real cu substanţă. Nu am înţeles şi nu înţeleg ideea de „gay pide parade” – marşul mândrieri de a fi gay – cum nici contra partida, marşul mândriei de a fi „normal” nu are nici un sens pentru mine. Nu te poţi mândrii pentru o infirmitate – să zicem marşul mândriei de a fi ciung – cum nici un marş că eşti mândru că nu eşti ciung nu are sens. Nu ştiu dacă homosexualitatea poate fi comparată cu infirmitatea, probabil nu, dar evident, abordarea este relativ similară. N-am nicio vină pentru faptul că-s alb, că-s blond, că am ochii albaştrii. Nu mă simt responsabil nici pentru inchiziţie, nici pentru sclavagism sau holocaust. Nu sunt mândru de faptul că sunt heterosexual. Şi are dreptate Un Soricel când spune că fiecare individ este o minoritate. Şi dacă mai mulţi indivizi se grupează în jurul unor idei sau caracteristici pe care le consideră comune, este treaba şi dreptul lor. Eu nu mă simt bine în nicio „adunătură”, sunt mult prea egoist şi egocentric pentru asta, dar, asta este problema mea. N-am să arunc pietre nici în grupările de ultraşi, nici în fanii Michael Jackson, mă doare-n cot de Martorii lu’ Iehova şi n-am să mă înscriu în nici un partid politic. Punct. Dar asta este decizia mea intimă şi fiecare din noi decide pentru el. Nu vreau să voteze nimeni pentru mine şi în locul meu.
Asociaţia „ACCEPT“, care promovează toleranţa şi diversitatea, organizează sâmbătă, între orele 17.00 şi 19.00, Parada Gay, în timp ce vineri seară, de la 17.00 la 20.00, şi sâmbătă dimineaţă, între 10.00 şi 14.30, două organizaţii de dreapta, Asociaţia Noua Dreaptă şi Asociaţia pentru Cultură „Alfa“, au planificat marşuri sub deviza „Pentru normalitate“.
Patriarhia Română atacă Primăria Generală a Capitalei pentru că a aprobat organizarea a două manifestări contra comunităţii de homosexuali şi lesbiene din România, în zilele de vineri şi sâmbătă, care ar avea ca punct de organizare Dealul Mitropoliei. Totodată, conducerea Bisericii Ortodoxe susţine despre organizatorii celor două manifestaţii – Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Provita din România, Alianţa Familiilor din România, Forul Ortodox Român, respectiv Asociaţia Noua Dreaptă – că funcţionează fără binecuvântarea Sfântului Sinod şi urmăresc doar să-şi facă reclamă.
Ce vrea publicul depinde şi de cum este educat publicul….
În final, dar nu în ultimul rând, vă invit la un vernisaj. 🙂
Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti organizează sâmbătă, de Ziua Porţilor Deschise, mai multe workshopuri şi o paradă de modă neconvenţională. De asemenea, cei interesaţi pot achiziţiona lucrări ale studenţilor.
În spaţiul expoziţional al Universităţii Naţionale de Arte din strada general Constantin Budişteanu, va avea loc, de la ora 19,00, vernisajul expoziţiei „Întâlniri vizuale”.
“Evenimentul reprezintă prima colaborare experimentală ce reuneşte produsele dialogului artistic (conceptual şi formal) dintre studenţii secţiilor de Grafică şi Pictură din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti”, se arată într-un comunicat al Universităţii.
La expoziţie participă şi un prieten, Andrei Pavel cu lucrarea de grup intitulată „Lilith”.
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
M-a tras de mânecă prieteneşte Flavius : „vezi ce spui, ce scrii, ce clipuri postezi, că te iau ăştia la ochi cu prejudicierea intereselor naţionale şi cu incitarea la alea-alea…” Astfel am aflat via Flavius, via Gardianul despre noul proiect de lege al Ministerul Justiţiei ce prevede incriminarea mai multor fapte comise prin utilizarea internetului, vizându-i pe cei care publică ziare online sau bloguri, postează pe forumuri sau folosesc chatul, posedă sau administrează site-uri de internet ori pur şi simplu accesează unele pagini.
Partea proastă este că proiectul este o lege specială ce astfel ocoleşte noul cod penal. Altfel spus, toată vâlva în jurul noilor coduri este din nou mai mult praf în ochi atâta timp cât guvernanţii vor introduce de câte ori li se năzăreşte câte o idee, alte prevederi prin legi speciale. Acestea sunt în fapt echivalente ale ordonanţelor de urgenţă prin care guvernul ocoleşte legislativul de câte ori pofteşte.
Sunt de acord cu prevederile legate de pornografie, rasism, etc, dar acestea, părerea mea, îşi aveau locul în codul penal. În rest, să închidă gura internauţilor incomozi, dar şi a cititorilor, pare ireal. Dar nu este. Am spus-o nu o dată: ne îndreptăm cu paşi siguri înapoi la totalitarism. O ambalează ca pe o acadea şi o sugem.
Mereu am privit cu scepticism pluripartidismul cu doar 2 partide, un fel de „poliţist bun, poliţist rău” jucat strict pentru prostirea electoratului şi menit să menţină iluzia democraţiei şi a opţiunii…
Opţiuni? The land of choice… Cum bine observa ieri Un Soricel: „deci totul iară e campanie electorală să vă convingă pe voi ca România e un land of choice şi acu e şi pe muzică!… cred că traducerea ne-formală în română din engleză spune de la ce frază s-a plecat în română… şi evident e o frază menită să moară de când s-a născut .. sau în câteva luni!… Oricum o a dai the land of choice nu sună chiar bine nici în engleză…” Mda, ţara alegerilor, nu a opţiunilor: vin europarlamentarele, vin prezidenţialele. Turismul nu de imn avea nevoie ci de infrastructură. Atâta timp cât un turist naiv ajuns în România este jecmănit de la aeroport până la restaurant de taximetrist, portar şi ospătar sau de prostituata care brusc schimbă şi ea tariful, suntem şi rămânem alegerea proastă. Unde mai pui faptul că un concediu în Spania sau Italia a devenit mai ieftin ca un sejur la Costineşti, de Bulgaria, Grecia sau Turcia nici nu se mai pune problema: imediat e mai ieftin să mergi în concediu în Antalia decât să rămâi acasă 2 săptămâni… De exemplu 1 kg de roşii în Italia costă 2 RON, la noi este 7 RON… şi vorbim de aceleaşi roşii turceşti cu gust „fără de gust”.
Am văzut la televizor şi circul din Parlament. Am impresia că da, sunt români care nu au fost afectaţi de criză… Şi am văzut şi un reportaj despre „inspectorii guvernamentali” plătiţi cu un salariu de bază ce sare de 1000 de euro pe lună, inspectori care au sarcina să măsoare gropile din asfalt. În fiecare zi. Başca, sunt funcţionari publici, nu pot fi concediaţi. Sau să vorbim despre Înalt Prea Sfinţia Sa Teodosie care lua şpagă să te facă preot? Sau despre salariile profesorilor: de ce statul Român se încăpăţânează să plătească preoţi pentru orele de religie (fapt unic cel puţin în Europa, dacă nu în lume), dar bani pentru profesori nu au fost, nu sunt şi nici nu vor fi?
Mă gândeam eu aşa, ca prostu’ cu gura căscată: dacă toţi banii risipiţi în ultimii 20 de ani ar fi fost folosiţi corect, dacă nu se jecmănea ţara şi bugetul statului în interes personal, unde eram acum, cum făceam faţă crizei?
Poate că sunt monitorizat, azi mai pot spune asta, mâine eventual voi fi săltat. Dar nu eu am distrus agricultura, nu am falimentat cu bună ştiinţă industria, n-am pus pe butuci sistemul sanitar, n-am făcut praf educaţia, nu sunt angajat la stat şi nu primesc şpagă…
Am o părere proastă? Nu cu puşcăria am să mi-o schimb.
Conform tendinţei, nu de imn avem nevoie ci de odă. Aş spune, da’ n-am voie: o dă-te-n p*la mea. Băsescu, Antonescu, Geoană, Boc, Tăriceanu, Verestoy, Vadim, Becali, Năstase, Iliescu, Udrea, Berceanu, Andronescu… Cu cântec înainte marş!
Cum unde? La puşcărie… De ce eu ci nu ei?
“Just victims of the in-house drive-by
They say jump, you say how high…”
Cerul crăpat uşor ca o roche cochetă joacă în nuanţe gri şi mov. Printre norii pliaţi se întrezăreşte un colţ de soare ca un genunchi sfios. Un zâmbet rece, atingerea vântului şi o picătură de ploaie marchează începutul unei noi zile. Zile trase la indigo într-un oraş rigid, încremenit într-un colţ abandonat…
„O ladă de bere şi o tavă de mici, azi, nu mă duc la servici’” cântau Blazzaj acum ceva ani în urmă. Încă nu se vedea criza cu toate că ea era prezentă de multă vreme. Ziua Muncii s-a transformat în „1 Mai Românesc” în Parcul Izvor, s-au dat lupte grele pentru bonurile ce-ţi asigurau “moca” 4 mici şi un suc sau un pahar cu bere. Despre muncă s-a vorbit şi anul acesta. Mai mult la… televizor. La muncă, fotbal şi internet, ne pricepem toţi, vorbim cu drag. Unii recunosc că de muncit, nu prea se munceşte, nu cât şi cum ar fi normal, dar dincolo de vorbe nu prea se găseşte nimic. Poate o bere, poate un mic… Dincolo de discursuri rămâne masa tot mai mare de şomeri şi oameni disperaţi. Cu 4 mici nu se face primăvară şi gustul amar al berii diluate nu va umfla urna nimănui la următoarele alegeri. Patru mici şi o bere: muştar cât cuprinde!
Am fost, am văzut, am ronţăit nişte covrigi aduşi de acasă, mi-am clătit lentila aparatului foto şi am plecat înainte ca ploaia să pună pe fugă mulţimea… 🙂
„Cu fotomodelele ne-am mai gândit, am făcut o analiză asupra lor şi să vedem dacă pot, dacă au posibilitatea să care, sunt cereri la un moment dat din zona sindicală. Zona sindicală zice: “Vrem 400 de mici!” şi atunci sunt unele fotomodele care au 69-96-69- am zis bine? (foarte bine! după…posibilitate!) şi nu ştiu dacă vor avea posibilitatea. Dar, poate după 1 Mai, găsim posibilitatea să gândim o acţiune şi cu fotomodele”, a afirmat Vanghelie. 😛 😛 😛
Eu vreau mici cu parfum de femeie!
În altă parte am citit altceva: „1 Mai e românesc, nu putem să-l schimbăm. Lumea ne întreabă dacă nu vindem chifteluţe, dacă nu vindem banane. Dacă este românesc – nu. Am stabilit că vindem numai mici. Va fi un miting, plecăm de la Hilton şi ajungem în Parcul Izvor, după care va fi concert până seara, multă bere, mici, şi cred că şi fotomodelele trebuie să fie prezente acolo, fie că vând, fie că vor cumpăra mici”, ar fi spus Vanghelie. Acum cu chifteluţele ce are omu’? Şi mie îmi plac şi bananele… Bine că măcar s-a mai lămurit cu fotomodelele. Mai există o speranţă. 🙂
– La sărbătorile mari, Willis, se obişnuieşte ca stăpânul casei…
– Să ofere resturi săracilor.
100.000 de mititei vor fi serviţi pe bază de cartelă de la partid. Cartelă de partid ioc, „io”, „io” cu ce mă aleg? N-am nici bilet la Depeche Mode şi da, domnu’ Vanghelie, n-am să votez, cu stânga niciodată în nici un caz. Măcar la principii să mai ţin. Că-n rest, praful a rămas din mine… şi privitul. Prin fumul înţepător.
– Ce eşti, muritor de vreo boală ciudată?
– Nu, sunt…Sunt aici.
LuciaT îşi închide blogul. „Aproximativ trei ani. Fără câteva săptămâni. Atât a durat blogul ăsta. L-aş mai fi ţinut încă vreo zece-douăzeci de ani, probabil, că-mi plăcea. Dar nu e chiar aşa de uşor să ţii un blog despre cărţi. Iriţi, enervezi, stârneşti ură şi pofte de răzbunare, ţi se declară război (nu glumesc, acesta e cuvântul, repetat şi pe messenger şi pe mail de unul dintre oamenii care mă citesc!). Hărţuială, jigniri, ameninţări, calomnii. Aşa funcţionează unii, ştiu. Şi n-am ce să fac, nu pot sa mă apuc să mă lupt cu unul şi cu altul, să atac la rândul meu – nu pentru asta sânt făcută şi nu cu asta vreau să-mi ocup timpul. Vreau cărţi frumoase şi oameni decenţi în viaţa mea.
Ştiu cum se termină cam toate poveştile cu personaje care vor atât de puţin şi atât de mult în acelaşi timp. Aşa cum se termină şi povestea blogului meu. Cu lehamite.”
Văd oamenii din jurul meu, văd trotuarul plin de scuipat, văd gunoaiele purtate de vânt, văd tristeţe, supărare, invidie şi ură în ochii şi în comportamentul… oamenilor. În spaţiul virtual este şi mai rău, toţi vrem faimă, trafic mare, nu doar „to be number one”, dar dacă ar fi posibil să fim „the only one”. Dar nu se poate.
Văd (şi fotografiez) şi flori, şi lumini şi umbre, şi răsărituri sau apusuri magice, lumea zice „o, da! vai ce frumos!”, dar în momentul imediat următor cineva scuipă din nou, cineva şuieră printre dinţi un „bă!” băţos, cineva rupe florile, calcă iarba, se pişă pe gard.
A avea o opinie invariabil conduce la conflict. Şi nici lupta, nici victoria nu înseamnă totul pe lumea aceasta. Nu pentru toată lumea.
– Suntem noi împotriva lor, întotdeauna.
Noi…. Noi? Fiecare individ o minoritate, cum spunea Un Soricel. Câte o lume izolată care nu reprezintă nimic în marea ecuaţie a celorlalte lumi la fel de mici şi izolate, dar pe care ca indivizi le vedem ca mase. Ciudată spirală, dubioasă alunecare, întortocheate cărări şi în final naufragiul glorios.
– Nu sunt bun de nimic… şi niciodată nu am fost.
Bun… Nu vreau, nu pot să fiu bun şi nici nu este cazul. Nu că ar fi greu, dar pare nefiresc uneori. Pare sau poate chiar este. Puţin, mult, sunt doar tot ceea ce sunt.
– Sunt anumite lucruri pe care nu le poţi face. Eu, eu, eu nu pot…
– Vei avea mari greutăţi în această lume, Charlie.
Soarele este dincolo de geam, de frunze şi de blocuri. Răsare la mine, apune la tine, se ascunde după norii răsfiraţi sau îşi împrospătează faţa într-o băltoacă tăcută de după colţ. Aştept să înflorească teii, îmi este dor de parfumul lor.
– Îmi vine un miros de săpun cu apă de mai jos.
– O femeie…
– Femeie?
Ne amintim numele sau dilema lui Charles Simms? Ne gândim la tragedia colonelului Frank Slade? Nu… nu cred. Avem imaginea spatelui aproape gol al Donnei, ne amintim de Al Pacino şi de… tangou.
Ha ha ha! Puţină curte nu mi-ar strica, aş avea unde să-mi ţin stolul de păsărele, păsărici. Da’ vreau la mansardă şi loc la geam dacă se poate!
Vreau lumină. Lumină vie, lumină… „adevărată”. Lumina vibrantă, lumina tangibilă, lumina vieţii. Nu, nu veţi găsii aşa ceva nici la Ierusalim şi nici în… felinare. Poate doar în acelea roşii. Lumina tabu ascunsă de ochii lumii. Lumina ne-alterată ideologic, ne-prelucrată teologic, lumina pură, ne-filtrată. Lumina din noi, umbra noastră în oglindă… Culoarea luminii. Lumina de lângă noi.
M-a inspirat – şi bine dispus – Anna cu un comentariu, mea culpa, am subtilizat fraza şi am folosit-o în titlu.
În lipsă de altă inspiraţie o iau agale prin virtualia, fac un bricolaj-tricotaj din postările ce-mi ies în browser. Dau în cap “vecinilor” să mulg caprele altora…. ha ha ha! 😛
Subiectu’ top: gripa porcină. „Iată în fine revanşa porcului asupra exploatatorului său de veacuri….Ignatul acesta blajin şi inofensiv a pritocit el ce a pritocit şi, acum, a aruncat în luptă o armă biologică redutabilă care loveşte iată în inima puterii umane mondiale: SUA.” Ne introduce cu umor în subiect drweather. In pigs we trust! După statisticile consultate de mine, suntem circa 6,7 miliarde de suflete momentan şi se preconizează să se ajungă la 9,2 miliarde până-n 2050. Cam mult pentru gusturile mele vădit sociofobe.
Hai că azi îmi plac cifrele! 2% din populaţia globului deţine peste jumătate din averea mondială şi jumătate din populaţia globului riscă să rămână fără apă până în 2030. Cu toate acestea jumătate din populaţia planetei are cel puţin un telefon mobil… Să continui? Dacă iau în calcul şi numărul crescător de şomeri – categorie în care mă includ şi pe mine – moartea – strict mistic vorbind – înseamnă schimbare şi astfel reprezintă o scăpare onorabilă.
Suntem o specie de căcat, câte un virus HIV, câte o gripă, nu strică. Sunt sau nu artificiale aceste boli – se zice – incurabile, habar n-am şi sunt sociofob, dar nu şi paranoic să încep să-mi dau cu presupusul. Murim, murim. Mare pagubă! Sper să nu se găsească un prost să ne cloneze… ha ha ha! 😛
Dacă tot e gripă porcină pe glob, pe când şi pe…blog? Poate mai dispar din… porci.
Sucks are aceeaşi problemă: „Combinând material genetic de la porcine, păsări şi om, într-un mod pe care cercetătorii nu l-au mai văzut până acum, gripa porcină este prognozată a deveni pandemia mileniului, boala ce va determina măsuri extreme la nivel mondial.” Sucks – strict pamfletăreşte vorbind – de felul său este un hibrid cu cap de găină, piele de porc şi impresii de om. Dacă scapă lumea de voi, nicio măsură nu mi se pare excesiv de extremă. Îmi donez toţi viruşii şi bacteriile din dotare! De 2-3 ani sunt răcit ca… porcu’. Porcu’ prăjit. Însfâr…shit. Se întâmplă. Mă oftic doar că poate mor şi ratez cutremurul mortal. Făceam nişte fotografii… mortale! Ha ha ha! 😛 Cine plm a stins lumina?
Iustinian piroman o ţine pe a lui: „Noi avem cea dintâi sarcină, ca să luăm atitudine, noi slujitorii Bisericii, slujitorii altarelor, să luăm atitudine împotriva tuturor relelor, a tuturor faptelor şi actelor care se îndreaptă spre libertăţi, ca să desfiinţeze, să dispreţuiască drepturile la libertate a omului. Ori aceasta (n.n. documentele cu cip) atentează împotriva libertăţii noastre. Încearcă pe altă cale… prin calea care a început în anii trecuţi, ca să domine lumea prin comunism, se încearcă acuma pe altă cale. “Aceeaşi Marie, cu altă pălărie”. Poporul poate intuieşte ceva… începutul unui incendiu. Atuncea trebuie să se ia măsuri; şi omul ia măsuri până când nu i-a ars casa. Şi ia atitudine când i-a pus numai, vrăjmaşul, scânteia la temelia casei. Şi-atunci omul îşi apără casă. E un drept şi o datorie a noastră tuturor! Dar nu avem voie să ne neliniştim (n.n. tulburăm). Nelinştea este un semn al slăbiciunii.” Am o mare slăbiciune pentru voi: v-aş da faiăr să nu mai suferiţi cum prăjeaţi voi “vrăjitoarele”. Vedenii. Pe voi nu vă paşte pericolul să rămâneţi fără apă fiindcă nu consumaţi aşa ceva. Nu vă mai drogaţi demenţilor că ajungeţi să confundaţi dracu’ cu caii verzi de pe pereţi!
Răstigniţii din tramvai! „întâmplarea face ca vis-a-vis de staţia de tramvai pe care o frecventez dimineaţă de dimineaţă să se afle o biserică.
well, în 8 cazuri din 10, când dau şi eu să mă urc, scările sunt ocupate cu pasageri de toate vârstele, sexele, culorile şi condiţiile sociale care îşi fac cruce de zor.
n-am înţeles de ce trebuie s-o facă răstigniţi pe buza scării, se simt mai aproape de Gizas? evlavia ostentativă aduce mai multe puncte la poarta Raiului?
Doamne-Doamne vă vrea smeriţi, nu imbecili, mişcaţi-vă la o parte, futui!”
Ei, mie-mi place în tramvai. Bunu’ creştin citeşte cancan, libertatea sau click! şi îşi face cruce pe lângă fiecare biserică cu ochii beliţi în ţâţa nu ştiu cărei fufe „hat” şi on faiăr… ha ha ha! Ba, îşi face cruce şi cu mobilu’ la ureche, cu degetu’ în nas sau cu chebabu’ în bot şi muştaru’ scurs pe cămaşă. Evlavioşi, evlavioşi… vorba ta: futui! Sau pur şi simplu au cipul defect. Ha ha ha! 😛
Şi mai e o treabă: paşaportul – cu sau fără cip – nu ţine loc nici de bilet, nici de abonament. Nici spre iad, nici în tramvai.
„Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR) organizează un concurs de fotografii artistice cu tema „Bucureştiul în tranziţie”. Adresăm participanţilor invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar. Cele mai valoroase fotografii vor fi incluse în expoziţia „Luna Bucureştiului” organizată în luna septembrie la Praga de Institutul Cultural Român.
Concursul se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor. Un juriu de specialitate va acorda următoarele premii:
– PREMIUL I – 1500 euro
– PREMIUL II – 1000 euro
– PREMIUL III – 500 euro
Fotografiile acceptate în concurs vor fi în mod obligatoriu inedite şi exclusiv în format electronic, având următoarele caracteristici:
– format: jpg (fine) sau RAW (în diferitele formate specifice), eventual TIFF.
– dimensiuni: peste 8 megapixeli (nu se acceptă resamplarea fotografiilor mici).
Se acceptă şi fotografii provenind din scanarea clişeelor, la o rezoluţie de 300 dpi, mărite de cel puţin 10 ori (clişee 24-36) sau 6-8 ori (clişee mai mari).
În cazul fotografiilor digitale, MNLR solicită prezenţa EXIF, prin care imaginile se autentifică.
Imaginile vor putea fi expediate pe adresa [email protected] sau [email protected]. Ele pot fi de asemenea trimise pe CD sau DVD pe adresa MNLR, B-dul Dacia 12, sector 1, Bucureşti (cu menţiunea – pentru concurs foto). Imaginile trimise vor fi însoţite de un scurt CV şi de datele de contact.
Fiecare participant este acceptat în concurs cu un număr de minim 5 şi maxim 15 fotografii. Data limita de înscriere în concurs este 31 mai a.c. Rezultatele vor fi date publicităţii în data de 15 iunie.
Fotografiile premiate intră în proprietatea MNLR. Celelalte fotografii vor fi deţinute în coproprietate cu autorii pe o durată de 2 ani, orice eventuală tranzacţionare a acestora urmând a face obiectul unui contract separat.”
Bucureştiul rămâne o tranziţie eternă, totul e să surprinzi momentul! Ha ha ha!
Păcat că de obicei concursurile sunt mereu măsluite şi prima oară se stabilesc câştigătorii, după aceea se organizează concursul! Ha ha ha! Baftă frate!
Bahmu a concediat-o pe Andreea Tonciu în direct. De asta nu mai dorm eu noaptea! Ha ha ha! 😛
Sunt varză. Mai varză decât 99,19%… Sting lumina şi…gău! ha ha ha! 😛 M-am distrat şi astăzi. 🙂
sunt mai slab decât 99.19% din blogeri şi mă mândresc cu asta!
