Home › Posts tagged not trandy › Page 19

not trandy

Les Claypool – Of Fungi and Foe (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Era o vreme când Les Claypool şi formaţia Primus erau foarte la modă. A fost – probabil – şi o chestie de snobism (am un fix! ha ha ha! 😛 ), dar în 1991 piese ca „Jerry Was a Race Car Driver” sau „Tommy the Cat” de pe genialul album „Sailing the Seas of Cheese” nu lipseau de la aproape nicio petrecere sau din programul din Rockotecă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=npBhCo5KzCI]

Cum ulterior şi „My name Is Mud” de pe albumul „Pork Soda” a fost „şlagăr”.
Trioul face o muzică de avangardă, un adevărat alternativ, nu seamănă cu nimic altceva şi nu doar basistul Les Claypool este fenomenal ci şi cei doi colegi ai săi, chitaristul Larry “Ler” LaLonde şi bateristul Tim “Herb” Alexander.
Primus au scos şapte albume în perioada 1989-1999, ultimul fiind „Antipop”-ul. Între 2000 şi 2003 formaţia a luat o pauză oficială, apoi au lansat un EP şi DVD „Animals Should Not Try to Act Like People”, dar un nou album semnat Primus, se lasă încă aşteptat. Este drept, în 2006 a fost lansat un CD „They Can’t All Be Zingers” ce conţine 16 single-uri remasterizate digital, dar… nu se pune!
Cu toate acestea Les Claypool nu s-a plictisit în ultimii ani. În 2001 apar 2 CD-uri sub titulatura Colonel Les Claypool’s Fearless Flying Frog Brigade, un album Oysterhead („The Grand Pecking Order”), în 2002 The Les Claypool Frog Brigade cu albumul „Purple Onion”, în 2004 Colonel Claypool’s Bucket of Bernie Brains şi discul „The Big Eyeball in the Sky”, primul album solo din 2006 „Of Whales and Woe”, în 2008 cântă cu Electric Apricot pe albumul „Quest for Festeroo” şi apare pe un şir lung de discuri ale unor artişti diferiţi de la Tom Waits, trecând prin Firehorse, Alex Lifeson (Rush), Limp Bizkit până la Metallica (şi mulţi-mulţi alţii).

front

La baza noului său album solo stau două coloane sonore compuse şi înregistrate anterior: unul pentru jocul „Mushroom Men”, celălalt pentru filmul „Pig Hunt”.
„Of Fungi and Foe” nu diferă radical nici de precedentul „Of Whales and Woe”, nici de discurile semnate Primus sau celelalte proiecte în care s-a implicat Les Claypool. Stilul său de a aborda chitara bas şi timbrul vocal inconfundabil sunt un real şi unic trademark.
„Mushroom Men” deschide albumul cu vocea filtrată, într-o tonalitate apropiată de Tom Waits, toată muzica sună ciudat, efectele, tonurile, coloratura instrumentelor este uşor bizară. Chiar şi basul sună mai sintetic ca de obicei.
„Amanitas” readuce „joaca” pe bas caracteristică, percuţia este mai vie, are caracteristica halucinantă a compoziţiilor semnate Les Claypool, este o piesă uşor Psihedelică, dacă Les Claypool spune că „I can feel your poison”, eu aş adăuga că simt şi alte substanţe.
„Red State Girl” are ca fundament percuţiile, textul povestit de Les Claypool are umorul de care mereu a dat dovadă, în rest instrumentaţia este construită din sunete şi instrumente ce abordează teme în manieră Free Jazz, adică uşor schizofrenic.
„Booneville Stomp” are mai mult ritm, basul este în centrul piesei, Les Claypool abordează partituri dificile cu uşurinţă fascinantă, ţine şi ritmul, dar face şi solistică simultan, vocea şi restul instrumentelor sunt „doar” de coloratură.
„What Would Sir George Martin Do” este uşor mai fredonabilă, iar mi-a amintit de momentele mai bizare ale prietenului Tom Waits, poate şi din cauza ţambalului. Nu m-am prins cu ce instrument a fost executat solo-ul…ha ha ha!
„You Can’t Tell Errol Anything” are coloana centrală constituită din basul fuzzat, Claypool pălăvrăgeşte nestingherit, în rest rămân în jur aceleaşi sunete bizare, ritmuri ameţitoare.
„Bite Out of Life” este o temă sud-americană, energică, prinde bine puţină adrenalină, ritm, patru minute de… normalitate. Relativă. Ha ha ha!
„Kazoo” este o călătorie cu uşoară amprentă Jazz, o piesă mai relaxată, dar la fel de colorată, are muzicalitate mai uşor de asimilat, este reconfortantă.
„Primed by 29″ sună mai a Primus, basul are nerv, se aud chitarele ţipând, nu vă aşteptaţi la riff-uri, rar există aşa ceva pe un disc Les Claypool, totul rămâne în zona experimentală şi Psihedelică cu oarecare nuanţe de anii ’70, dar cu un sound la zi.
„Pretty Little Song” nu prea este nici drăguţă, la patru minute nici chiar micuţă. Ha ha ha! Basul este trecut prin efecte şi filtre, Les Claypool vorbeşte nestingherit, apoi şi vocea este perturbată de efecte, restul instrumentelor intervin paranoic, tema este tot cu amprentă sud-americană, abordarea (mai) Jazz.
„Of Fungi and Foe” are doar un minut şi cinzeci şi două de secunde, multe zgomote, puţine de care să te poţi agăţa.
„Ol’ Rosco” iar readuce paralela Tom Waits, pe refren avem şi (aproape) un riff, piesa prinde viaţă şi ceva nerv. Partea de solistică are elemente de Jazz în ambalaj psihedelic, piesa este o imagine de ansamblu pentru tot albumul, sună ca o concluzie sau rezumat.

12 piese cu o durată totală de 50 de minute, încă o călătorie (trip) în adevăratul sens, o aventură muzicală într-o lume uşor abstractă, puţin bizară, viu colorată (de ciuperci… ha ha ha!) a lui Les Claypool. Pentru cunoscători o revedere plăcută, pentru începători un material care trebuie abordat cu grijă… Mai bine încercaţi prima oară amintitele albume Primus. Un alt material genial este albumul Oysterhead, un disc cu multă vână, nuanţe Post Punk.  Doar la recomandarea medicului sau a farmacistului! 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S_7Ec0lxSNg&feature=related]

Duman – Duman I şi II (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Pe Duman i-am cunoscut acum câţiva ani prin intermediul filmului genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul”
în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult de muzică electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten, film în care au interpretat piesa „Istanbul” (de pe primul lor album), un film despre Istambul, despre muzica turcească, despre amalgamul creat la interferenţa a două continente şi civilizaţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qpMSDtzbRMs]

Duman (fum) a fost înfiinţată de Kaan Tangöze (voce, chitară), revenit în Turcia după ce şi-a petrecut începutul anilor ’90 în Seattle unde a cântat în formaţia Mad Madame. Alături de Kaan sunt foşti tovarăşi de şcoală şi formaţii, chitaristul Batuhan Mutlugil şi basistul Ari Barokas. Anul acesta formaţia a confirmat şi integrarea în mod oficial în cadrul formaţiei al bateristului Cengiz Baysal.
Au lansat primul album în 1999, „Eski Köprünün Altında” (Sub podul vechi). Muzica lor este o combinaţie de Folk şi muzică tradiţională turcească cu Rock Modern, de la abordări Punk şi Post-Punk la Grunge. S-au bucurat repede de un larg succes în Turcia şi au deschis practic drumul spre consacrare la un întreg şir de formaţii Rock din undergroundul turcesc.
A urmat „Belki Alışman Lazım” (Poate ar trebuii să te obişnuieşti cu gândul) din 2002, un material live, „Konser” (Concert) în 2003 urmat de primul DVD în concert realizat de o formaţie turcească „Bu Akşam Konser” (Concertul de această seară) şi „Seni Kendime Sakladım” (Păstrez pentru mine) lansat în 2005.

După o pauză de patru ani, anul acesta băieţii au revenit cu un material dublu, 2 CD-uri lansate simultan, „Duman I” şi „Duman II”, promovate cu video-clipul piesei „Dibine Kadar”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NKrWuQN-REE]

Discul 1 porneşte cu „Dibine Kadar” (Tot drumul) într-o notă tristă,  refrenul însă devine vânjos, este o piesă cu evidentă nuanţă Grunge, aminteşte puţin de The Temple of the Dog.
„Sarhoş” (Beat) ne introduce în ritmuri de Tangou, ambalajul Rock/Punk aminteşte de faze asemănătoare încercate şi de Green Day, refrenul cu iz balcanic aduce şi cu muzica cunoscută de noi mai ales prin intermediul lui Goran Bregovici, este încă o piesă colorată care place din prima.
„Sor Bana Pişmanmıym” (Întreabă-mă dacă regret) are la bază tobele şi percuţia, chitare uşor distorsionată de staţia (clar!) pe tuburi adaugă armonii exotice pentru a susţine vocea. Iar trebuie să spun că regret că nu înţeleg versurile…
„Hayvan” (Animal) este o piesă mai rapidă, o combinaţie interesantă între abordarea Rock occidentală şi elemente tradiţionale, trecerile sunt ingenioase, orchestraţia şi interpretarea pretenţioasă şi cu nerv.
„Yalan” (Minciună) degajă tristeţe, intrarea riffurilor creşte tensiunea, aduce nerv ca apoi să urmeze o cădere liberă, alternanţa stărilor şi abordărilor este fluidă şi dinamică.
„Sevdim Desem” (Dacă am spus că iubesc) este un Folk/Rock relaxat, construit pe „joaca” chitărilor electrice şi acustice şi pe o schemă ritmică interesantă, cu ruperi şi punctări. Refrenul uşor Brit Pop dă o coloratură plăcută piesei.
„Yagmurun Sabahında” (Dimineaţa după ploaie) readuce melancolia, o stare de linişte şi vocea degajă căldură, corul din fundal sună a ecou. Este o melodie plăcută, corul despre care aminteam îi dă o amprentă interesantă.
„Helal Olsun” revine la armoniile triste, basul bârâie şi dă un aer de garaj întregului material. Tot discul sună foarte viu, ca o înregistrare foarte bună de la repetiţie, se aude că nu au folosit artificii. Este un sunet voit obţinut astfel, discul a fost imprimat în studioul Grouse Lodge din Irlanda unde au lucrat nume mari ca R.E.M., Muse şi… Michael Jackson.
„Rezil” (Vulgar) ne aduce într-o temă folclorică zemos aşezată într-un sound Rock, antrenant. Tema orientală condusă de rifful subtil este aproape hipnotic, este o piesă clar câştigătoare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JXQcsF0iglI]

„Bu Aşk Beni Yorar” (Iubirea aceasta mă termină), este o construcţie anevoioasă, aerisită, cu miros de ceaţă, vocea lui Kaan pare singurul lucru de care ne putem agăţa, piese se îngroaşă doar la refren, dar doar pentru a contrasta cu apăsarea creată-n strofe.

Discul 2 începe cu dinamicul „Balık” (Peşte) – este unul din cuvintele pe care l-am învăţat şi eu în concediul de anul acesta, ha ha ha! – este o piesă Grunge într-o abordare de garaj cu uşor iz Punk ce aminteşte de începuturile formaţiei cu stopuri şi schimbări antrenante.
„Senin Marşın” (Imnul tău) nu este un anthem ci mai degrabă un cântecel Folk mai în forţă,îngroşat de abordarea Rock.
„Senden Daha Güzel” (Mai drăguţ ca tine) este o altă piesă care mi-a plăcut din prima, are ceva din „Sarhoş” şi ceva din „Rezil”, chitara punctează tăios, vocea principală susţinută pe alocuri de cor te conduc prin piesă într-un mod plăcut.
„İyi De Bana Ne?” (Ei bine, cui îi pasă?) alternează momentele interiorizate şi liniştite pe un fundal de Vals cu intervenţiile energice şi uşor nevroase, de răbufnire. Interesantă şi tema şi construcţia armonică şi ritmică.
„Ellerin Ellerime” (Mâinile tale către ale mele) este o baladă Grunge piperată şi sărată cu note de Folk şi inflexiuni folclorice într-o notă caldă, un moment senin şi plăcut pe disc.
„Paranoya” (să mai traduc? Ha ha ha, Paranoia) este una din piesele cele mai interesante, joaca ritmică şi vocea amintesc de olandezul Jan Akkerman şi piesa „Hocus Pocus” din 1971 al formaţiei sale Focus. Faină melodie!
„Vals” este… Vals. Unul lent, puţin trist, meditativ ca la refren să răbufnească, dar piesa rămâne într-un ton şi o tonalitate gravă, apăsată.
„Kümbela” revine într-un ton mai optimist, ritmul este Jazzy, uşor Sud-American, interesantă coloratura, plăcută abordarea şi adaugă o altă pată de culoare materialului.
„Tövbe” (Căinţă) este încă o combinaţie de momente retrase cu faze Rock şi chitare fuzzate, este ok, dar nu aduce nimic nou, nu are acel ceva în plus care să o facă memorabilă.
„Of” are gust accentuat de Pearl Jam („Release”), închide într-un mod plăcut discul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NaQLZ4fkecc]

Una peste alta, cele două discuri proaspete Duman sunt o călătorie muzicală colorată pe care am parcurs-o cu mare plăcere, materialul este diversificat, dinamic, sună viu şi natural, rezervă surprize şi soluţii ingenioase, într-o lume tot mai mecanică, digitală şi artificială, este relaxant să asculţi ceva autentic, natural, ne-contrafăcut.

Duman se bucură de succes şi în Germania evident datorită comunităţii large de turci aflaţi în ţara Mercedesului şi al Volkswagenului şi este încă un exemplu că se poate reuşii în Rock şi cu altă limbă decât engleza. Cu toate acestea până când la noi promotorii se încăpăţânează cu aceeaşi iris, holograf şi voltaj, vom rămâne în continuare o ţară importatoare de muzică şi încercările mai răsărite din underground sunt sortite să putrezească acolo în nepăsare şi neputinţă.
Până la urmă degeaba transpiraţia dacă nu există originalitate şi cu atât mai puţin o minimă susţinere. Modelul unguresc (Ektomorf, FreshFabrik, Superbutt, Blind Myself) şi cel turcesc (Duman, maNga, Aylin Aslim) ar trebuii să ne dea de gândit. De câteva zile privesc cu alţi ochi roşiile importate din Turcia, dar nu pot să nu-mi amintesc gustul dulce al roşiilor din grădinile noastre… E păcat să ne batem joc de noi înşine, zău!

KMFDM – „Blitz” şi Skold vs. KMFDM

Posted on by — 4 Comments ↓

Ştiu că multă lume aşteaptă noul Rammstein. Linia Industrială din Germania are rădăcini adânci şi cu nume importante uitate sau lăsate-n umbră nemeritat. Nu multă lume am auzit vorbind despre Einstürzende Neubauten, cum nici despre KMFDM nu prea se vorbeşte sau cum s-a uitat de Die Krupps.
„Kein Mehrheit Für Die Mitleid” – în traducere aproximativă: nicio milă pentru mase/majoritate.
Numele trupei înfiinţate prin 1984 se leagă de Sascha Konietzko şi din cele 16 albume lansate până acum, au vândut peste 2 milioane de copii.
Proiectul porneşte la Paris unde Sascha împreună cu pictorul şi artistul multi-media Udo Sturm realizează un prim program pentru o expoziţie. Udo ne fiind interesat de muzică, Sascha îşi caută noi parteneri şi astfel o primă formulă a trupei îi aduce pe Raymond Watts şi Klaus Schandelmaier (ulterior acesta adoptă numele de scenă En Esch).
Primele două albume, „Opium” (1984) şi  „What Do You Know, Deutschland?” (1986) apar iniţial doar în Europa,  al 3-lea,  „Don’t Blow Your To” (1988) este preluat pentru a fi distribuit şi în America de cunoscuta Wax Trax! Records care se ocupă de artişti precum: Front 242, , PIG, Underworld, Meat Beat Manifesto, Front Line Assembly, Young Gods, Sister Machine Gun, My Life With the Thrill Kill Kult, Coil, Controlled Bleeding, The KLF, Braindead Soundmachine şi Laibach.
După turneul alături de Ministry din 1989-1990, trupa se stabileşte iniţial la Chicago, apoi se mută în Seattle.
Muzica lor reprezintă o fuziune între Heavy Metal-ul tradiţional şi avangarda electronică germană, combinând riffurile cu sintetizatoare, samplere şi maşini de ritm. Un element important din soundul formaţiei îl constituie şi vocea feminină, pe la microfonul formaţiei trecând Dorona Alberti, Cheryl Wilson, Christine Siewart, Sigrid Meyer, Jennifer Ginsberg, Abby Travis, şi Lucia Cifarelli.
Urmează albumele scoase sub egida  Wax Trax! Records: „UAIOE” (1989), „Naïve” (1990), „Money” (1992), „Angst” (1993), „Nihil” (1995) şi „Xtort” (1996).
În 1997, pentru unul din cele mai importante discuri KMFDM, „Symbols”, se alătură formaţiei legendarul Tim Skold – de numele său se leagă o altă legendă uitată: Shotgun Messiah şi formaţia Skold. După albumul „Adios” din 1999 care anunţa desfinţarea formaţiei, împreună cu Sascha se regrupează sub numele de MDFMK şi scot un album auto-intitulat în 2000 cu Lucia Cifarelli (din trupa  Drill), un material ceva mai experimental şi mai puţin incisiv.
În 2001 Tim se alătură lui Marilyn Manson şi îl înlocuieşte pe Twiggy Ramirez iar Sascha şi Lucia împreună cu Raymond Watts şi Bill Rieflin, în 2002 reformează KMFDM-ul şi scot albumele „Attack” (2002), „WWIII” (2003), „Haut Ruck” (2005) şi „Tohuvabohu” (2007). Tim este principalul responsabil pentru albumul “Eat Me, Drink Me” al lui Manson…
În 2009 Twiggy Ramirez revine în Marilyn Manson şi chiar dacă oficial Tim nu se întoarce în KMFDM, el a lucrat alături de Sascha Konietzko – voce, sintetizatoare, bas şi programare, Lucia Cifarelli – voce,  Jules Hodgson – chitară, Andy Selway – tobe, Steve White – chitară şi Cheryl Wilson – voce, la realizarea noului material „Blitz”.
În paralel cu acest produs, apare şi albumul Skold vs. KMFDM, o „confruntare” Tim/Sascha.

KMFDM – Blitz (2009)

kmfdm_blitz

Albumul este deschis de piesa „(Symbol) Up Uranus”, o piesă despre distrugerea planetei construită pe dialogul clapelor şi a riffurilor, sunetul este uşor Retro, aminteşte de produsele din anii ’80, dar este suficient de pulsantă.
Pe „Bait & Switch” îşi face apariţia vocea „aeriană” a Luciei care contrastează cu electronica şi chitarele apăsate, combinaţiile între sintetizatoarele analogice şi samplere, „lupta” între clape şi chitare, face muzica pulsantă, creează dinamism.
„Davai” cum sugerează şi titlul are textul în limba Rusă şi în ciuda celor peste 10 ani de Rusă făcute-n şcoală, mare lucru n-am înţeles din text. Piesa este ceva mai întunecată, dar formula compoziţională şi amprenta formaţiei este aceeaşi.
„Never Say Never” este uşor mai melodică, vocea uneori şoptită, alteori foarte melodică a Luciei este susţinută ba de riffuri, ba de clapele „răguşite” prin fazer, ritmul este dansant, piesa parcă ceva mai colorată: „never say never coz I do it again, I confess…” Este un posibil „hit”.
„Potz Blitz!” revine la tonalitatea mai gravă, riffurile sunt mai moderne, mai puţin lineare, chiar dacă n-au „grosimea” sunetului Rammstein, paralela cu ei sau cu „tăticii” Laibach este la îndemână şi datorită vocii şi textului în limba Germană.
„People of the Lie” începe foarte Noise, clapele sunt uşor schizofrenice, vocea Luciei este din nou cuceritoare: „reality is a bullshit, reflection is a concept based on your thoughts”. Este o piesă interesantă unde dialogul dintre vocile masculine şi feminine creează atmosferă, orchestraţia minimală şi avangardistă mi-a amintit uşor de Front 242, dar mai ales de proiectul BiGod 20.
„Being Boiled” este un cover după formaţia Sint-Pop britanică The Human League. Varianta KMFDM reaşează piesa în zona EBM, vocea melodică completează riffurile şi samplerele, covorul de sintetizatoare, samplerele de suflătoare,  ritmul antrenant este menit să te scoată din amorţeală, cheamă la bâţâială. Eu nu ştiu să dansez. He he he.
„Strut” aduce o „altă” Lucia, vocea are amprente de Soul şi Motown, este interesantă combinaţia cu chitarele care punctează şi clapele cu iz Retro, ceva mai relaxate, mai puţin zgomotoase.
„Bitches” este un alt experiment mai avangardist, creşte gradual, vocea lui Sascha ne călăuzeşte în lumea rece şi dezumanizată în care se pare că ne-am rătăcit… „bitches for your riches… sex and drugs and rock’n’roll fame”. Un alt posibil „şlagăr” pentru cluburi.
„Me & My Gun” este un moment ceva mai experimental, o construcţie de ritmuri şi sunete completată cu vocea „ţipată” a Luciei, fata asta este extraordinară, abordează aproape orice cu aceeaşi uşurinţă!
Finalul vine cu cele aproape 7 minute ale piesei „Take’m Out” care mi-a amintit iar de Laibach din perioada „NATO”, dar şi de Nitzer Ebb sau Front 242, este o piesă aerisită, vocea povesteşte pe fundalul de ritm doar uşor colorat de bas, clape şi chitare.
11 piese, cu cât le asculţi mai mult, cu atât plac mai mult. Pentru fani obligatoriu, pentru curioşi de zona Industrial, EBM de avangardă, un solid punct de plecare.

Skold vs. KMFDM

Skold-vs-kmfdm

Cele 22 de piese sunt de fapt 11 şi constituie 68 de minute de EBM întunecat, cu amprentă clară KMFDM, dar mult mai aerisită, mai avangardistă şi mai electronică, chitarele apar doar să puncteze, să coloreze şi să sublinieze anumite pasaje, dar lipsesc riffurile lineare caracteristice albumelor KMFDM.
Între cele 11 piese propriu zise au fost inserate 11 aşa numite „interlude”-uri de 1 minut ale pieselor.
Este un material „grav”, dar dinamic, combină viziunile Dark ale lui Tim, cu abordarea Electro/Industrială al lui Sascha şi rezultatul este foarte convingător.
Un disc foarte reuşit care cu siguranţă va staţiona în playerele cunoscătorilor, dar merită abordat şi de cei în căutarea unor materiale întunecate şi contorsionate.
„Let the lions in: start the show!”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-yFOWeCBGJg]

Don’t pattonize me! – Portret Mike Patton

Posted on by — 6 Comments ↓

I’m easy…easy like a Sunday morning…

Am văzut Faith No More acum 11 ani în turneul „Album of the Year” la Budapesta în cadrul festivalului Sziget. Existau deja zvonurile că este ultimul lor turneu, tensiuni erau deja de ceva vreme în cadrul formaţiei şi chiar dacă acel spectacol a fost unul destul de sobru, a fost un eveniment deosebit.
Vestea că anul acesta Mike Bordin, Roddy Bottum, Bill Gould, Jon Hudson şi Mike Patton s-au reunit, urmează un turneu şi posibil un nou disc cred că a bucurat multă lume. Lipseşte Jim Martin, dar el a părăsit trupa încă din 1993.
Ştirea cea mai mare a fost că „Reunion Tour 2009” trece şi prin Bucureşti, astfel pe 15 august, Faith No More cântă la Sala Polivalentă!

The_Real_Thing_vinyl_cover

Mr. Bungle/Faith No More – 1984-2003

Michael Allan Patton, (născut pe 27 ianuarie 1968) şi-a început cariera cu Mr. Bungle prin 1984, dar a devenit faimos abia în 1989 după ce s-a alăturat în 1988 formaţiei Faith No More înlocuind-ul pe Chuck Mosley.
„The Real Thing”, al 3-lea album Faith No More (după „We care A Lot” 1985 şi „Introduse Yourself” 1987), primul cu Patton, a spart tiparele, a dărâmat frontiera dintre Heavy Metal, Hip Hop, Jazz şi Funky, a devenit un disc clasic şi de referinţă. Succesul a venit însă destul de greu şi abia la aproape un an de la lansarea albumului când MTV a început difuzarea intensă a video-clipulrilor „Falling To Pieces” şi  „Epic” – în care Patton poartă un tricou Mr. Bungle.
În paralel cu Faith No More, în 1991 este lansat albumul autointitulat Mr. Bungle. Este unul din cele mai geniale discuri de Fusion pe care le-am ascultat vreodată. Trecerile de la Jazz la Thrash Metal cu respiro-uri de Funk sau momente Psihedelice sunt fabuloase. Este un disc greu de digerat, dar extrem de dinamic şi colorat, şi în final, probabil cel mai comercial album Mr. Bungle. Oficial discografie conţine 4 demouri: „The Raging Wrath of the Easter Bunny” (1986),  „Bowel of Chiley” (1987), „Goddammit I Love America!” (1988) şi „OU818” (1989) şi încă 2 albume: „Disco Volante” (1995) şi “California” (1999) Trupa s-a desfiinţat oficial în 2003.
1992 aduce pentru fanii Faith No More albumul „Angel Dust” care continuă direcţia precedentului disc, poate este ceva mai întunecat, dar este primul material la care Patton a contribuit şi cu idei muzicale, nu doar cu versuri. Este probabil cel mai mare succes comercial al formaţiei de până acum, discul s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare şi piese ca „Midlife Crises”, „A Small Victory”, „Everything’s Ruined” au devenit clasice ca şi prelucrarea piesei Commodores din 1977, „Easy”.
Ascultaţi refrenul piesei „Be Aggressive” şi refrenul din „mObscene” al lui Manson…
Plecarea rockerului Jim Martin a lăsat un gol pe care nici unul din chitariştii veniţi în trupă n-au reuşit să-l umple pe deplin. „King for a Day… Fool for a Lifteme” este lansat în 1995. Pe înregistrările discului este chitaristul Trey Spruance din Mr. Bungle, dar şi el părăseşte trupa şi este înlocuit cu Dean Menta. „King for a Day…” reprezintă oarecum o trecere de la epoca Metal a formaţiei într-o fază mai experimentală, chiar dacă elementele mai agresive de Rock şi-au mai găsit loc pe album, apar mult mai multe infuziuni de Jazz, Bosa-Nova, Soul şi Funk. Cu toate că este tot un material de geniu, vânzările scad la jumătate şi rămân mult în urma precedentelor două albume.
Finalul (temporal) vine cu „Album of the Year” în 1997, 43 de minute îmbibate de multă electronică şi clape, chitara lui Jon Hudson este doar de coloratură şi mai mult îngropată sub clapele lui Roddy Bottum. Este un material sobru şi cel mai întunecat produs al lor, dar şi cel mai interiorizat şi lent. În prim plan sunt elementele Electro, Trip Hop, Jazz, Psihedelic şi Ambientale iar Rockul este lăsat undeva în umbră.
Vânzările scad în continuare şi despărţirea vine la finalul turneului European.
Roddy Bottum înfiinţează trupa Imperial Teen în 1996, Mike Bordin se alătură formaţiei lui Ozzy, Billy Gould cântă în Brujeria, pe albumul „Transgression” al celor din Fear Factory din 2005 iar Mike Patton dă dovadă de o energie şi o creativitate fabuloasă, parcă ar cânta 24 din 24 de ore.

Crank_High_Voltage

Albume solo Mike Patton

Patton are la activ patru albume solo, „Adult Themes for Voice” (1996), „Pranzo Oltranzista” (1997), muzica filmului „A Perfect Place” lansat anul trecut şi tot el semnează coloana sonoră a filmului „Crank: High Voltage” scos anul acesta.
Dacă primele două le recomand doar celor foarte curajoşi şi „A Perfect Place” este un material mai aşezat, noul album cu toate că este „doar” muzică de film şi piesele au o durată medie de sub 2 minute, acest material este foarte viu, are amprente Mr. Bungle şi Tomahawk, sunt şi piese agresive: „Kickin’”, „Chickenscratch”, „Juice Me”, „Social Club”, „The Hammer Drops” „Shock & Shootout” sau „Car Park Throwdown”, are şi acele tripuri sonore schizofrenice cu care domnul Patton ne-a obişnuit, un amalgam condimentat şi colorat de Funk, Jazz, Metal, Trip Hop şi Hip Hop. Sunt 32 de piese ce merită devorate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qVDpo6rE1fc&feature=related]

Proiecte solo

Patton este extrem de activ şi creativ de-a lungul timpului. Colaborarea sa cu John Zorn se regăseşte în peste 15 discuri ale acestuia, îl regăsim pe albumele Kaada, The Dillinger Escape Plan, Lovage, Maldoror, Mondo Cane, General Patton vs. The X-Ecutioners şi Crudo, apare ca invitat pe zeci de materiale de la Sepultura la Dub Trio.
În 1998 înfiinţează super-grupul de Avangardă Fantomas cu chitaristul Buzz Osborne (The Melvins), basistul Trevor Dunn (Mr. Bungle) şi bateristul Igor Cavalera (Sepultura). Ulterior Igor este schimbat cu un alt geniu: Dave Lombardo (ex-Slayer).
Muzica formaţiei are la bază Heavy Metal-ul dar este colorat cu experimente Art-Rock şi Noise, Patton numind muzica grupului ca fiind Dada-Metal.
Au scos până-n prezent 5 albume: „Fantomas” (1999), „The Director’s Cut” (2001), „Millennium Monsterwork 2000” (2002), „Delìrium Còrdia” (2004) şi „Suspended Animation” (2005). Există zvonuri conform căreia s-ar lucra la un nou material pentru 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MGlKflP7ycE]

Proiectul meu preferat este Tomahawk-ul înfiinţat în 2001. Este o trupă mai apropiată unei linii Industriale, cu multe elemente de Metal şi Noise, dar nu lipsesc şi nuanţele colorate, experimentale, sunetele schizofrenice, dar are incisivitate.
Albumul „Tomahawk” apare în 2001, urmat de „Mit gas” în 2003 şi de „Anonymous” în 2007.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JMjIhEQ6L08&feature=related]

„Anonymous” este o culegere de muzică Americano-Indiană într-un ambalaj modern, o adevărată delicatese culturală. Merită vizitată pagina MySpace unde puteţi asculta o parte din material.

Tomahawk_Anonymous_album_cover

Proiectul Peeping Tom s-a concretizat prin albumul auto-intitulat în 2006. În acest proiect Patton are invitaţi diferiţi artişti: Odd Nosdam, Rahzel, Dan the Automator, Amon Tobin, Kool Keith,Jel, Massive Attack, Bebel Gilberto, Kid Koala, Doseone, Norah Jones, Dub Trio şi Dale Crover, iar rezultatul este un material colorat, balansând între Trip Hop, Hip Hop şi un Rock experimental, Electronic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9pcvBFFflEc]
În paralel cu reuniunea Faith No More, Patton anul acesta este implicat şi în proiectul Crudo, piesa „Let’s Go” poate fi ascultată pe pagina MySpace. Nu stă locului omul acesta, domn’e! Dar până la un nou material cu Patton, avem concertul Faith No More. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MwhOjMI7F8g&feature=related]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Z4joDAJQA30]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZnvBq02xNH0&feature=related]

HAVOK US versus HAVOK SE

Posted on by — 2 Comments ↓

HAVOK înseamnă distrugere generală, devastare. În 1990 alături de descoperirea formaţiilor Nine Inch Nails şi Ministry, mai erau şi canadienii MALHAVOK şi albumul lor „The Release”. L-am avut pe casetă audio şi de atunci tot caut materialele lor (au 4 albume şi 3 E.P.-uri), dar am găsit doar „The Lazarus Complex : A Tale of Two Zombies” editat în 1999, dar imprimat 1995. Hai că bat câmpii! Ideea e, dacă are cineva mp3-uri sau CD cu amintitul prim album, să-mi dea de veste…
Ideea este că numele acesta HAVOK pare la modă.
Am dat peste americanii HAVOK cu un Thrash Metal foarte tehnic, apoi am descoperit că sunt şi nişte Suedezi cu acelaşi nume şi tot cu una album de debut pe piaţă. „Being And Nothingness” este un material Death Metal de calitate, în mod interesant şi Suedezii sunt foarte tehnici şi cele 10 piese incluse pe album prezintă o formaţie dinamică şi cu intervenţii acustice plăcute.
Nu-s mare cunoscător în domeniu, găsiţi informaţii pe site-ul lor sau citiţi cronica scrisă de Morrison pe Metalhead.
Eu mă concentrez asupra Americanilor, vorba lu’ Bowie: „God is an american, I’m afraid of americans, I’m afraid of the world…” Ha ha ha! 😛

Havok (US) – Burn (2009)

N-am mai ascultat un album „adevărat” de Thrash Metal de ceva vreme. Îmi amintesc cu plăcere de „Years of Decay” al celor din Overkill, de „Fabulous Disaster” al celor din Exodus, „Ride the Lighting” şi „South of Heaven”, apoi de noul val plecat de la „Cowboys from Hell” şi culminând – probabil – cu „Burn My Eyes”-ul scos de Machine Head.
Într-o eră unde eticheta de „Post” şi „Retro” pare inevitabilă, nici Metal-ul nu scapă de această abordare. Cu toate acestea, Havok reuşesc să combine ingenios Heavy Metal-ul tehnic cu uşor iz simfonic, cu Thrash Metal-ul abraziv şi totul să sune proaspăt şi vânjos.
Havok a fost înfiinţat în 2004 la Denver, Colorado, din grup fac parte la ora actuală David Sanchez – chitară şi voce, Shawn Chavez – chitară, Jessie de los Santos – bass şi voce şi Ryan Bloom – tobe. „Burn” este albumul de debut scos oficial la casa de discuri Candlelight Records, după ce formaţia a mai editat pe cheltuială proprie trei materiale promoţionale: „Thrash Can” (2005), „Murder By Metal” (2006) şi „Pwn ‘Em All” (2007).

HAVOK "Burn"

„Wreckquiem” este un intro în manieră clasică, cu chitarele aşezate pe un covor de sintetizatoare, aminteşte uşor de Queensryche de la începuturi. „The Root of Evil” conţine şi ea o parte introductivă unde riffurile alternează cu execuţii tehnice în oglindă ca apoi să înceapă „moshereala” care aminteşte cel mai pregnant de Exodus şi datorită vocii lui David Sanchez, chiar dacă nu urcă la fel de mult cum o făcea Steve “Zetro” Souza şi aduce mai mult cu stilul lui Robb Flynn, abordarea este uşor mai modernă, dar incisivă. Piesa este foarte tehnică, cu multe schimbări, cum de altfel este tot materialul.
„Path to Nowhere” păstrează gustul retro, dar abordarea este ceva mai modernă, pasajele de pe strofe mi-au amintit de Machine Head iar soloul de Megadeth de la începuturi.
„Morbid Symmetry” parcă apasă puţin pe acceleraţie, basul zbârnâie gălăgios în intro, piesa are multe răsturnări, stopuri şi schimbări, tempoul rămâne alert, pasajul de solouri consecutive are amprente de Heavy Metal cât restul piesei rămâne în zona tehnică a Thrash Metalului.
„Identity Theft” revine la „traforajul” tradiţional, prima parte a solisticii este un pasaj lent, armonic ca apoi să crească şi să se animeze. Paralela cu Megadeth este foarte la îndemână.
Tobele introduc „The Disease”-ul, o piesă ce o putea scrie liniştit Dave Mustaine prin ’86-’87 chiar dacă uneori este presărată cu mişcări mai moderne a la Machine Head.
Pe „Scabs of Trust” se simte şi puţină aromă Metallica la rifful de bază, tot de prin ’86, altfel mi-am amintit de Sanctuary (trupa lui Warrel Dane înainte de Nevermore). Ce disc a fost „Refuge Denied”!
„Ivory Towe” combină cu gust elementele Thrash cu pasajele mai tehnice, mai progresive, vocea este agresivă, urlă, dar David Sanchez scapă şi un ţipăt, dacă e să comparăm, Nevermore e un bun punct de reper.
„To Hell” revine la Thrash-ul tradiţional, are mai puţine înflorituri, este o piesă mai lineară şi directă în comparaţie cu celelalte. E o pauză activă meritată, dacă te prinde discul, nu te opreşti oricum din headbanging.
Începutul, rifful şi soloul din „Category of The Dead” poartă amprenta Slayer, vocea nu seamănă cu Tom Araya pe strofe, dar refrenul putea fi pe ori care din discurile de după 1988 al regilor din California.
„Melting The Mountain” jonglează eficient între aceleaşi riffuri tăioase şi tehnice, toba macină şi pulsează,
Ryan Bloom sosit în gaşcă în 2007 îşi face treaba cu prisosinţă.
La „Afterburner” m-am dumirit că tot discul îmi scăpa „ceva”. Păi acel ceva erau canadienii din Annihilator. Această reţetă de combinaţie tehnică şi abrazivă a practicat-o Jeff Waters mai ales pe primele două albume.
Uneori şi vocea lui David Sanchez aduce cu Randy Rampage şi mai ales cu Coburn Pharr.
Una peste alta, „Burn” este un debut promiţător, pentru nostalgicii Thrashului este chiar un material obligatoriu şi cred că odată cristalizat stilul formaţiei, ne mai pot furniza surprize plăcute. La capăt de audiţie dacă e să compar şi să definesc trupa cumva, sunt un Annihilator într-o abordare Machine Head.  Apropo, nici “Alice in Hell” n-a mai trecut de ceva vreme prin playerul meu… 🙂
Numele este de reţinut şi de urmărit. Asta dacă Americanii vor păstra numele.
Coperta discului este cam kitchoasă, de duzină şi prea de anii ’80, greşeala asta au comis-o şi Exhorder în 1990 cu „Slaughter in the Vatican” în cursa câştigată atunci fără drept la apel de Pantera.

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble

Posted on by — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=g77zujZVnuU]

Recunosc nu ştiam nimic despre acest proiect până acum două seri când un prieten mi-a dat un link pe Mess. Am „săpat”, am ascultat, mi-a plăcut.
Proiectul TKDE a plecat de la Jason Köhnen (a.k.a Bong-Ra) şi Gideon Kiers (Telcosystems) prin anul 2000 şi iniţial au compus şi imprimat împreună muzică pentru filme mut cult cum ar fi „Nosferatu” lui F.W. Murnau şi „Metropolis” al lui F. Langs.
Sub pseudonimul Bong-Ra, Jason Köhnen are o activitate bogată, peste 29 de discuri scoase în perioada 1998-2008, explorând zona Crossover şi Fusion, folosindu-se de elemente Jazz, Rave, Jungle şi Metal. Înainte de era Bong-Ra, Jason a făcut parte ca baterist şi basist din formaţia Stoner/Doom Celestial Season.
Dar să revenim la TKDE, proiectul a crescut treptat, celor doi s-au mai alăturat trombonistul Hilary Jeffery şi la violoncel Nina Hitz. În această formulă s-a realizat primul album auto-intitulat şi lansat în 2006.
Cele 11 piese sunt o călătorie sonoră într-o lume bizară, plină de suspans şi tensiune, un amalgam obscur de Jazz, de experiment Electro, Trip-Hop şi nuanţe Gotice cu uşoare reverberaţii Doom.

tkde-band_photo

În turneul de promovare al primului material, trupei s-a alăturat Eelco Bosman şi Charlotte Cegarra, astfel grupul s-a transformat în sextet.
În paralel cu grupul mamă, în 2007 apare pe piaţă şi albumul „Doomjazz Future Corpses!” sub titulatura The Mount Fuji Doomjazz Corporation, practic o formulă şi mai experimentală a formaţiei în care accentul se pune mai ales pe improvizaţii live.
2008 aduce încă un membru nou, violonista Sarah Anderson (Chrome Hoof) care susţine trupa în apariţiile live.
De pe situl oficial al formaţiei puteţi descărca single-ul „Petra”, un tribut adus Doom-erilor din St. Vitus.
În preambulul unui nou album, anul acesta a fost lansat E.P.-ul „Mutations” ce conţine 8 piese.

TKDE - Mutations - 2009 front

Stilul formaţiei nu s-a modificat substanţial, noul material pare uşor mai „aerian”, mai abstract şi poate mai îndepărtat de Doom şi Gotic, dar în continuare suficient de întunecat, experimental şi cu acel parfum de coloană sonoră pentru un film obscur.
Este un „trip” în adevăratul sens al cuvântului şi poate fi o delicatese pentru urechile deschise experimentelor. Pentru curajoşi şi zile ploioase.  🙂

TKDE site oficial
Pagina YouTube
Pagina MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aP5xUMkoGcQ&feature=related]

Discuri de duminică

Posted on by — 2 Comments ↓

Iggy Pop – Préliminaires (2009)

Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.

iggy_pop_preliminaires_2009

Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.

tosca_no_hassle

Tosca – No Hassle (2009)

Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.

castione_for_the_painfully_

Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)

Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ.  Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.

Datarock_Red

Datarock – Red (2009)

Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.

mobile_in_motion

Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)

Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi.  Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!

Oraşul ieri, oraşul astăzi

Posted on by — 8 Comments ↓

Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.

„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”

Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…

„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”

Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.

”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”

The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.

”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”

Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…

„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”

Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.

09 05 21_727509 05 21_731609 05 21_732109 05 21_737409 05 21_742609 05 21_736309 05 21_738209 05 21_739409 05 21_740309 05 22_658509 05 21_748509 05 22_665109 05 22_668009 05 22_671809 05 22_674009 05 22_674509 05 22_676109 05 22_676909 05 22_677509 05 22_679409 05 22_681709 05 22_676609 05 22_7190

Pour Les Connaisseurs (The Legendary Pink Dots şi Tito & Tarantula)

Posted on by — 6 Comments ↓

În această seară de la ora 21 vor cânta la Bucureşti, în Control Club (Str. Academiei nr.19, Telefon: 0733 927 861) formaţia The Legendary Pink Dots, după ce ieri seară (habar n-am avut) au evoluat în acelaşi loc jumătate de oră formaţia şi câte un bloc solo doi din membrii formaţiei, Edward Ka-spel şi The Silverman.
Actuala componenţă a grupului Anglo-Olandez este: Edward Ka-spel (solist vocal, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet şi alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitară, bass, banjo, vioară, percuţie, gadgets) şi se află în turneul de promovare al noului lor album lansat anul trecut, „Plutonium Blonde”.
Nu-mi plac şi nu sunt elegante comparaţiile, dar ca să vă faceţi o ideea, The Legendary Pink Dots sunt cel mai apropiaţi de formaţia germană Can şi linia numită Krautrock, muzică experimentală cu rădăcini în Rock apărută la sfârşitul anilor ’60. Tot strict pentru cunoscători, seamănă şi cu T.C. Matic, formaţia Belgiană de avangardă de la sfârşitul anilor ’70 din care ceva mai cunoscut a devenit ulterior Arno (Hintjens).
The Legendary Pink Dots sub această titulatură şi prin multiplele proiecte colaterale şi albume solo realizate de membrii grupului au o discografie impresionantă de peste 40 de realizări, primul disc fiind lansat în 1981.
Cele 55 de minute şi zece piese ale albumului „Plutonium Blonde” păstrează linia experimentală, de avangardă a grupului.
„Torchsong” porneşte zgomotos, uşor agresiv, sunetele se suprapun, este o piesă tensionată, mi-am amintit de un alt grup experimental, dEUS şi de primele lor două albume, dar LPD sunt mai abstracţi, aici uşor Industriali.
„Rainbows Too” începe cu un sintetizator a la Kraftwerk, vocea povesteşte în maniera melodică a primelor discuri Pink Floyd, are un groove psihedelic de anii ’70 întrerupt de un experiment (free) Jazz cu un saxofon răguşit şi zgomote obscure ca apoi să revină la tema de bază şi la amintitul spirit Floyd.
„A World with No Mirrors” ne menţin în aceeaşi zonă de plutire, chitara acustică parcă pâlpâie ca un led în beznă, flautul înmoaie fumul imaginar, piesa prinde viaţă, are uşor iz de Folk ca apoi să urmeze un nou picaj într-o zonă a zgomotelor şi umbrelor sonore.
„My First Zonee” are la bază sintetizatorul buclucaş, tema este uşurică şi veselă, vocile dialoghează, piesa este jucăuşă, micile experimentele doar colorează, nu şi abstractizează compoziţia.
„Faded Photograph” este o incursiune în clar-obscurul zgomotelor furnizate de sintetizatoare şi colorate cu puţin flaut, unicul lucru de care te poţi agăţa cu certitudine este vocea ce aminteşte din nou de Pink Floyd.
„An Arm and a Leg” începe cu remarca „ce lume minunată” ca să urmeze şi întrebarea (retorică) „ai simţit vreodată că este şi a ta?”. Urmează 6 minute experimentale, un amalgam de sunete şi voce în creştere şi descreştere în care la un moment dat nu mai ştii care este braţul, care piciorul, dar tăvălugul te poate lua cu el. Uşor free, dar interesant.
„Mailman” nu e „postman”, sună o dată şi bine, un Pink Floyd cu banjo, prinde bine momentul de relaxare, 2 minute de respiro.
„Oceans Blue” este o călătorie abstractă, un fel de muzică pentru un film mut, eventual alb/negru… filmul se mai rupe sau, ca în cazul unui pick-up, mai sare acul. Poţi să-ţi închizi ochii, poţi visa… Unii cred că-şi aprind… dacă n-au făcut-o deja.
„Savannah Red” în contrast cu piesa anterioară este aproape un dans, durează doar puţin peste un minut, dar clapele cu sunet şi ritm de bongosuri te redirecţionează spre lumină, poate…realitate.
Finalul cu „Cubic Caesar” este încă o călătorie în abstract, cum fiecare disc Legendary Pink Dots poate fi asimilat unei călătorii – să nu zic trip! – , sunetele vin şi trec ca vântul blajin de seară de vară, este puţin suspans şi sunetele dispar încet-încet. Se stinge lumina.
Cred că este un experiment să-i vezi live, 45 RON biletul, nu este chiar un capăt de ţară, cu toate că nici ieftin nu este pentru un club şi o perioadă tot mai de criză… Organizatorii ne bombardează cu oferte care mai de care, concertele, spectacolele se ţin lanţ şi cred că uneori într-un club, un nume mai obscur poate oferii un experiment mult mai incisiv decât un super-show pe un stadion.

09-05-18_653709-05-14_610009-05-18_6552

Cine n-a văzut filmul Desperado cu Antonio Banderas şi Salma Hayek sau un alt „măcel” cinematografic al lui Roberto Rodriquez „From Dusk Till Dawn”? Coloana sonoră a primului film conţine 2 piese ale formaţiei Tito & Tarantula: „White Train (Showdown)” şi „Back to the House that Love Built”, iar în al doilea,  probabil cea mai cunoscută piesă a formaţiei: „After Dark”. Tito Larriva (voce, chitară) are un rol minor, dar important în Desperado iar în „From Dusk Till Dawn” apar ca formaţia care cântă în „Titty Twister”.
Piesele furnizate pentru coloanele sonore ale filmelor constituie şi baza primului album, „Tarantism”, lansat în 1997.
Duminică, 7 iunie, de la ora 20, ARTmania aduce în Hala de Muzică (Şos. Mihai Bravu 475) la Bucureşti formaţia Tito & Tarantula în promovarea celui mai proaspăt album al lor, „Back into the Darkness”, lansat anul trecut.
„Back into the Darkness” este al 4-lea disc al formaţiei construite în jurul mexicancei Larriva, din componenţa actuală mai făcând parte Steven Hufsteter la chitară, Caroline Rippy la bas şi Alfredo Ortiz la tobe. Trupa a fost înfiinţată în 1992 în Los Angeles după ce Larriva mai activase în formaţiile The Plugz şi Cruzados, cea din urmă cântând în deschiderea unor nume sonore ca INXS şi Fleetwood Mac.
Cu toate acestea, formaţia este mult mai cunoscută în Germania decât peste ocean.
„Back into the Darkness” este un set de 13 piese noi în aceeaşi manieră de Southern Rock şi Blues „murdar”, inevitabil amintesc uşor de ZZ Top, cu siguranţă se potrivesc de minune pe scena unui club unde se poate crea atmosferă. Pe lângă piesele care i-au consacrat: “After Dark”, “Back to the House That Love Built”, “Strange Face of Love”, “Angry Cockroaches”, de pe materialul nou mi-au plăcut „Now That You’re Gone”, antrenanta „Machete”, „Monsters”, „In My Car” şi amuzanta „If You Love Me”. Este un disc colorat, cursiv, are sare şi piper chiar dacă nu este revoluţionar, nu reinventează nici roata, nici vre-un combustibil alternativ ne-poluant. Este Rock pur şi simplu, zemos şi spumos.
Preţul biletului este de 50 RON, cam „lung” zic eu, dar vorba aceea: viaţa-i grea, noroc că trece repede! Ha ha ha! 😛 😛 😛

Concerte văzute şi de văzut

Posted on by — 14 Comments ↓

Da, am fost ieri seară la Soulfly. Da, a meritat.
Am ajuns cu o mică întârziere, formaţia Truda deja cânta şi i-am auzit doar din hol (scuze!), dar ştiţi cum e la câte un astfel de eveniment: te vezi cu prieteni, amici, schimbi o vorbă, o impresie, întrebi de alţi prieteni absenţi. Fundaţia Culturală (şi Penticostală – cred) Phoenix ne-a rezervat şi o mică surpriză: în Polivalentă nu se fuma şi de ieşit nu se putea din motive neprecizate. Pe lângă tricouri şi cd-uri la vânzare numai sticksuri şi băuturi răcoritoare, aşa că pot spune că a fost pe departe cel mai cuminte concert Rock la care am participat vreodată. Data viitoare poate distribuie şi nişte cărţi de rugăciuni. E drept, pe la zece seara în hol toţi şi-au aprins o ţigară şi jandarmii s-au dovedit neputincioşi: nu poţi da afară circa 1000 de oameni, he he he.
După Truda scena a fost preluată de Richie Cavalera, fiul vitreg al lui Max şi trupa sa Incite. Un Thrash Metal corect, dar atât. Dacă amintita legătură de rudenie n-ar exista, trupa din Texas, Arisona n-ar câta în polivalentă ci în cel mai bun caz într-un club gen Suburbia. Şi n-am nimic cu amintitul club.
A urmat o pauză mult prea lungă în care am audiat Metallica. Soulfly au intrat pe scenă abia la zece şi un sfert şi au început direct cu „Blood Fire War Hate”, piesa care deschide şi ultimul lor album „Conquer”. N-a lipsit nici „Back to the Primitive” sau „Prophecy” şi spre bucuria publicului, clasice Sepultura ca „Roots Bloody Roots” sau „Refuse/Resist”. A fost un moment semi-acustic de chitară al lui Marc Rizzo (ex-Ill Nino – abia acum am realizat ce chitarist bun este!) interpretat pe un double 6 şi un solo de tobe condimentat cu percuţie in-corpore a întregului trib, Max a tras pe scenă şi un fan din public. N-am făcut fotografii, dar vă recomand galeria Metalhead.
Una peste alta, un concert corect, polivalenta a fost pe jumătate plină (sau goală?), se pare că 2000 de oameni sunt interesaţi constant de acest gen de spectacole. Afară ne aştepta o ploaie măruntă, rece şi bezna parcului Tineretului, o plăcere de traversat la aceea oră.

bilete_la_concerte

Parcul Izvor
Sunt curios cum s-au gândit organizatorii să transforme parcul în stadion. Avem Depeche Mode pe 16 mai şi Madonna în cadrul turneului „Sticky and Sweet” pe 26 august. Bilete la Depeche Mode nu mai sunt, doar la „mâna a doua” cu 250 de lei, iar la Madonna preţul unui bilet este între 120 şi 800 de lei, da’ eu zic să vă grăbiţi, şmenarii cumpără en-gros.

Pe 17 mai revin la Arenele Romane şi Gogol Bordello într-un spectacol produs de One Event, biletele se vor pune în vânzare în cursul acestei săptămâni, preţurile fiind următoarele: 75 de lei până la 12 aprilie, 100 de lei în perioada 13 aprilie – 16 iunie şi 125 de lei, la intrare, în ziua concertului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VDU6TJcrZdA&feature=related]

B’estfest.
B’estfest este un experiment curios. E ca şi cum ai încerca să-i faci lipeala lui Naomi cu un băiat din Noua Dreaptă. Ha ha ha. Îmi amintesc cu greaţă de Wu-Tang-Clan înfipt de-an pulea între Alice Cooper şi Marilyn Manson. Pe de o parte n-aveau nicio legătură, pe de altă parte a fost la fel de prost concertul ca Negură Bunget în deschidere la Paradise Lost. Wu-Tang-Clan nici boxele n-ar putea să le care la Cypress Hill de exemplu, ca să rămân tot la Hip Hop şi la artişti ce au trecut pe şi prin B’estfest.
Programul de anul acesta este tot după această reţetă cocktail: pe 1 iulie avem The Killers, Thievery Corporation şi Patrice, pe 2 iulie Ayo, Moby şi Motorhead, pe 3 iulie  Klaxons, Orbital, Franz Ferdinand şi The Faint şi pe 4 iulie The Charlatans, The Ting Tings şi Santana. În fiecare seară e ceva de văzut/ascultat, da’ eu am ales doar seara 2 iulie, Moby şi Lemmy fac toţi banii! Mi-ar fi plăcut şi Thievery Corporation (pe care i-am ratat elegant şi anul trecut), Orbital sau Franz Ferdinand, dar… mai vedem!
Pierderea mare este Iggy care şi-a contramandat toate concertele pentru anul acesta din cauza decesului chitaristului The Stooges, Ron Asheton (R.I.P.).
Abonamentele de trei zile, valabile pentru 2, 3 si 4 iulie, costa 270 lei iar preţul unui billet pe seară este între 110 şi 150 de lei: 110 până în data de 1 aprilie, 130 de lei în perioada 2 aprilie – 30 iunie şi 150 pe durata festivalului.
Biletele pentru acest spectacol vor fi puse in vanzare luni, 16 martie, pe MyTicket, urmand ca de joi, 19 martie, acestea sa fie disponibile şi în reţeaua magazinelor Diverta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ITO2zFpB__o]

La B’estfest AFTERSHOCK, 5 iulie 2009, avem Manowar şi HolyHell iar biletele sunt disponibile în două categorii de preţ, în funcţie de poziţia faţă de scenă: 100 lei şi 150 lei (Zona A, din faţa scenei).

“Thank you Bucharest, we will come back soon!”, a spus solistul trupei Placebo, Brian Molko la sfârşitul concertului din vara lui 2006. Nu ştiu câţi l-au crezut sau l-au luat în serios, dar britanicii se-ntorc la Bucureşti pe 21 iunie 2009 şi vor susţine un concert la RomExpo. Biletele sunt puse în vânzare la preţul de 175 RON (Zona A – in fata scenei) respectiv 100 RON (Zona B). Biletele pot fi procurate online la MyTicket, din reţeaua Diverta, Magazinul Muzica şi din cluburile Control, Fabrica şi Fire (toate din Bucureşti).

Am lăsat la urmă, probabil evenimentul anului: Kraftwerk la Bucureşti pe 12 iunie la Sala Palatului. Asta mă obligă să scriu un articol separat despre germanii avangardişti.

Nu ştiu piesa fredonată de Boc cu puşca şi cureaua, nu aplec urechea la toţi imbecilii, da’ merită strânşi banii pentru câte o seară de muzică.

Şi ceva pentru seara asta, 17 martie la Suburbia începând cu ora 20.00 “HELLECTRO” cu: SoSk, AKM, Creep şi Katalepsys. De la drum&bass la power-noise si breakcore. Mai multe informaţii pe:  Another Kind of Music
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VXa9tXcMhXQ]