O nouă reţetă de super-grup: Sammy Hagar – vocal, chitarist, clăpar cu o bogată carieră solo, trecut prin formaţii ca Montrose şi Van Halen, Joe Satriani – chitarist care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Michael Anthony – basistul din Van Halen şi Chad Smith – bateristul din Red Hot Chili Peppers. Rezultatul: Chickenfoot.
Ultimul SuperGroup care m-a impresionat a fost „adunătura” VH1 sub bagheta managerului Doc McGhee, avându-i la o laltă pe Sebastian Bach (ex-Skid Row), Jason Bonham, Ian Scott (Anthrax), Ted Nugent şi Evan Seinfeld (Biohazard). Mă oftic că nu au scos şi un album, suna bine ce au făcut împreună.
În principiu însă astfel de proiecte cu adunătură de vedete rar funcţionează…
Albumul Chickenfoot a fost lansat pe data de 5 iunie şi a intrat direct pe locul 1 în topul albumelor Billbord Indie, locul 3 în topul albumelor Rock Billboard şi pe locul 4 în topul general al albumelor. Cu aşa o „artilerie grea”, nici nu este de mirare. Săptămâna aceasta discul este pe locul 1 la „Top Hard Rock Albums” Billboard, urmaţi de Nickleback „Dark Horse”, Shinedown „The Sound of Madness”, Theory of A Deadman „Scars And Souvenires”, Hollywood Undead „Swan Songs”, Kid Rock „Rock’N’Roll Jesus”, Led Zeppelin „Mothership”, Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” şi Daughtry „Daughtry”.
„Avenida Revolution” sună surprinzător de Heavy, are boaşe, chitare riffează sănătos, nici urmă de sofisme, Hagar este proaspăt, energic, basul bârâie, mârâie, la finalul piesei are şi un scurt solo, tobele lovesc apăsat, au dimensiune. Ca mai toate producţiile americane, totul sună impecabil şi este Rock cu R mare indiscutabil.
„Soap On A Rope” are amprentă Van Halen, Satriani este lăsat să-şi facă de cap cu un solo, dar piesa rămâne în aceeaşi zonă de Rock pur american, are lejeritate, dar sună „gros”, curge firesc, creşte, aminteşte la final cu cele mai zemoase străluciri Hard Rock din anii de glorie.
„Sexy Little Thing” este un nou amestec de lejeritate cu iz de Blues/Country şi sunetul musculos de Rock într-un tempo mediu, dar accentuat cu iscusinţă de bas şi tobă. Cine ştie, ştie, Chad dovedeşte că şi-a însuşit şi tehnica şi stilul lui Alex Van Halen, plăcutele jocuri pe cinele ale acestuia.
„Oh Yeah” este piesa care promovează albumul, este o altă piesă Rock ca la carte, acum 15-20 de ani cu siguranţă spărgea toate topurile. Acum când totul este „Indie” şi „Post”, lucrurile stau altfel, dar cred că Rock-ul adevărat nu şi-a pierdut niciodată publicul şi nu ţine cont de modă…
„Runnin’ Out” reînvie amintiri Van Halen, are toate ingrediente caracteristice: lejeritate, balans, refren ce-ţi rămâne cu uşurinţă-n cap, text haios, tipic pentru Hagar, un solo cursiv şi bine integrat.
„Get It Up” coboară uşor tonalitatea, este o piesă puţin mai întunecată, abordarea este mai la zi, dar rămâne în zona Hard/Heavy, nu iese din tiparul albumului, doar aduce o altă nuanţă. Chad Smith este – încă o dată – genial.
„Down The Drain” păstrează tensiune, este o compoziţie apăsată, Satriani trece de la riff-ul discret la solo-uri complexe, dar zemoase, în final schimbă tempoul şi susţinut de basul mârâit Satriani are spaţiu de desfăşurare. E important de spus că în ciuda aglomeraţiei de vedete, nu este un disc de „who’s who” ci accentul cade pe compoziţii şi pe imaginea, sunetul de ansamblu.
„My Kinda Girl” revine la Hardul american, la refrenul gros, tot materialul este un Hard Rock surprinzător de Heavy, pulsant, fluid, nu simţi nimic artificial, lucrurile curg natural, totul se rezumă la chitară, bas, tobe şi voce, la esenţa muzicii.
„Learning To Fall” este balada obligatorie. Vocea lui Hagar face toţi banii, cu tot respectu’ pentru Lee Roth, un entertainer desăvârşit şi un Rocker pur sânge, şi la Halen cele mai bune albume sunt cele cu Hagar. Piesa asta este cam fadă, o uşoară înşiruire de clişee consacrate, dar având în vedere restul materialului, trec cu vederea momentul.
„Turnin’ Left” revine-n forţă, chitara zgârie, Satriani e meseriaş, ce-i al lui e al lui, totuşi este o trupă de vulpoi bătrâni, profesionişti desăvârşiţi şi cu lecţiile făcute, abordarea Heavy le vine ca o mănuşă şi ştiu exact ce înseamnă Rock şi ce-l face…coios!
„Future In The Past” începe acustic, are groove sănătos, creşte frumos, mi-a amintit puţin de cel mai genial moment Pearl Jam, albumul „Ten”, de energia aceea hipnotizantă pe care puţini reuşesc să o transpună în sterilitatea studioului. Un final de disc plăcut, un album cu 10 piese din 11 de nota 10. Punct ochit, punct lovit, cum se spune.
M-am apropiat puţin temător de acest material, ba, chiar l-am evitat cu suspiciune câteva zile, dar nu-s motive de îngrijorare: dacă duceaţi dorul unui disc Van Halen cu nerv, dar şi cu armonii, cu riff-uri şi cu solo-uri meseriaşe, cu toate fazele care fac din Rock ceea ce este, nu mai căutaţi, acesta este discul! Asta şi în contextul în care „Van Halen III” din 1998 cu fostul solist Extreme, Gary Cherone a fost o dezamăgire şi ultimul album – cu care actualul Chickenfoot se şi înrudeşte într-o oarecare măsură – a fost „Balance” din 1995. Problemele grave pe care le înfruntă Eddie Van Halen cu alcoolul, au pus pe tuşă şi ultimul turneu Van Halen de anul trecut cu toate că revenirea lui David Lee Roth în formaţie a fost pe placul fanilor şi trupa părea să revină la forma şi faima veche… Dacă Guns’N’Roses a dezamăgiţi mulţi fani, Chikenfood dovedeşte că se poate face Hard Rock de calitate şi în 2009.
Nu este o muzică trendy, din potrivă, nu are nicio legătură cu mai nimic de pe piaţa şi scena actuală, dar este reconfortant să asculţi ceva făcut din suflet, cu lejeritate şi 100% profesionist. Rock-ul sănătos nu moare niciodată.
