Home › Posts tagged muzică › Page 33

muzică

W.A.S.P.

Posted on by — 5 Comments ↓

WASP înseamnă viespe, W.A.S.P. este prescurtarea de la „White Anglo-Saxon Protestants” – adică Anglo-saxonii albi protestanţi (puritani) sau – cum s-a vehiculat – We Are the Sexual Perverts – noi suntem perverşii (sexuali), We Are the Sexual Prophets (profeţii sexuali), dar şi „We Are Satan’s People” – un fel de oamenii dracului… 😆
Trupa provine de pe scenă din Los Angeles urmând tradiţia unor nume ca Ratt, Quiet Riot sau Motley Crue. Cu toate acestea – în opinia mea – paralela cea mai evidentă este cu formaţia KISS, Blackie Lawless aminteşte şi ca abordare şi stil, dar şi ca voce cu maestrul Gene Simons.
S-au lansat zgomotos/scandalos cu single-ul „Animal (Fuck Like A Beast)” în 1982 şi au devenit ţinta favorită al PMRC-ului (Parents Music Resource Center – un fel de CNA al industriei muzicale Americane), organizaţie condusă de doamna Tipper Gore, soţia senatorului (şi fostului vice-adjunct) Al Gore. Dragi mei, nu Marlyn Manson a speriat primul America! 😆

Trupa ne vizitează pe 16 noiembrie în cadrul turneului de promovare al noului album „Babylon”, ocazie bună să ne reîmprospătăm amintirile legate de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pZb3Xya7jQ8]

În 1984 Capitol lansează albumul de debut de pe care exclude amintitul single controversat, dar discul conţine un şir de alte piese cu potenţial devenite clasice: „I Wanna Be Somebody”, „L.O.V.E. Machine” şi „Sleeping (In the Fire)”. Succesul se datorează însă în mare parte ca urmare a show-urilor incendiar/scandaloase, un amestec de Alice Cooper/KISS dus la extremă din care nu lipseşte nici ghilotina, dar nici femeile dezbrăcate, scenele maso, flăcările şi craniile umplute cu „sânge”. Look-ul Glam/Sleazy se combină cu un Heavy Metal american, melodic, sănătos, pe linia KISS, Quiet Riot, Alice Cooper şi Motley Crue, dar mai incisiv, cu o abordare mai în forţă, mai apropiaţi de linia Twisted Sisters.

În 1985 apare „The Last Comand” un alt material compact şi de calitate, piesele de referinţă fiind „Wild Child” şi „Blind in Texas”, dar albumul în ansamblu este unul echilibrat, coerent şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OMJ-A1n951Y&feature=related]

„Inside the Electric Circus” vine imediat anul următor şi păstrează trupa în aceeaşi zonă, lipsesc totuşi piesele de vârf, cel mai de succes fiind cover-ul Ray Charls „I Don’t Need No Doctor” metalizat serios şi integrat perfect în lumea W.A.S.P. Este şi primul disc unde Blackie lasă bas-ul pentru chitară.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4Y1GJa8f798&feature=related]

„The Headless Children” lansat în 1989 practic închide „epoca de aur” a trupei. Este ultimul disc cu chitaristul Chris Holmes (până la revenirea lui în 1997) şi ultimul material în maniera tradiţională. Sfârşitul anilor ’80 a marcat şi sfârşitul unei era, anii ’90 au scos la suprafaţă o nouă generaţie, noi tendinţe muzicale, piaţa şi industria muzicală s-a schimbat radical. „The Headless Children” este un disc energic, cu nimic mai prejos ca anterioarele, dar probabil şi datorită schimbărilor survenite în lumea muzicii – şi nu numai, interesul pentru trupă a scăzut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TsoLb-E7oy8&feature=related]

„The Crimson Idol” lansat în 1992 trebuia să fie album solo al lui Blackie Lawless, este tot un material Heavy, dar mai sobru, mai întunecat, mai serios şi Blackie şi-a permis ceva experimente, o uşoară modernizare. Materialul concept spune povestea unui inventat idol Rock, Jonathan Steel, ceva ce lui Marilyn Manson i-a ieşit mult mai bine cu „Antichrist Superstar” (şi celelalte două piese din trilogie, „Mechanical Animals” şi „Holy Wood”) patru ani mai târziu, dar asta este deja o altă poveste.
Jonathan este copilul defavorizat, ratatul familiei şi doreşte să devină un Rock star şi astfel să câştige respectul şi dragostea familiei. Povestea ne introduce în spatele lumii vizibile a show-biz-ului, în mare parte reflectă dezamăgirile lui Blackie şi conflictele inevitabile dintre artişti şi marile companii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nc3QyD1jWIE&feature=related]

„Still Not Black Enough” scos în 1995 a fost gândit tot ca album solo, dar iarăşi presiunea fanilor şi a casei de discuri l-a făcut pe Blackie să-l scoată sub sigla W.A.S.P.
Materialul continuă oarecum povestea lui Jonathan însă personajul se contopeşte şi mai simţitor cu Blackie şi reflectă mai intens realitatea din viaţa acestuia, tragediile, frământările lui Blackie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9r8gp0wNAmg]

Pentru „Kill Fuck Die”-ul lansat în 1997 revine şi vechiul camarad, chitaristul Chris Holmes. Discul reaşează abordarea tradiţională, sonorităţile Heavy melodioase într-un context mai modern, mai zgomotos, apare o uşoară paralelă Marilyn Manson, dar W.A.S.P. – spre cinstea lor – nu se transformă într-un monstru industrializat, îşi păstrează linia, rămân în zona tradiţională. Materialul sună proaspăt, energic, are incisivitatea ce ia caracterizat la debut, practic consemnează o renaştere a formaţiei.
Materialul este unul din cele mai agresive produse lansate de trupă, au existat speculaţii că ar fi tot un material concept, dar acest fapt nu a fost niciodată confirmat de vre-un membru al formaţiei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ua9MLe9k1IY]

„Helldorado” este scos în 1999, relansează spiritul de scandal cu piese ca „Don’t Cry (Just Suck)”, „Saturday Night Cockfight”, „Dirty Balls” sau „Cocaine Cowboys”, dar fanii conservatori – ce paradox! – n-au apreciat abordarea mai incisivă, stilul mai brutal de abordare a lui Blackie, cu toate că albumul este unul destul de tradiţional, Heavy, dar melodios, modern, dar mai conformist ca precedentul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Te07lF49KS4]

2001 aduce al 9-lea album, „Unholy Terror”, un disc în forţă, asemănător sound-ului şi stilului trupei de la începuturi, o întoarcere la rădăcini plină de energie, clasic şi totodată proaspăt.
Chiar dacă-n 2002 Chris Holmes părăseşte formaţia şi pe disc este trecut ca chitarist, Holmes afirmă că nu a participat cu nimic la realizarea acestui disc. Oficial, Holmes s-a retras din trupă fiindcă dorea să cânte ceva mai tradiţional, ceva Blues, cu toate acestea înfiinţează trupa Animals, dar după succesul moderat formaţia se dizolvă şi Holmes se retrage din activitate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S5Q4DrmMois]

2002 aduce şi un nou material W.A.S.P., „Dying for the World” un disc inspirat din atentatul de la 11 septembrie şi dedicat victimelor. în acest context, materialul este ceva mai sumbru, mai întunecat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CWeys928g_Y&feature=related]

„The Neon God” lansat în 2004 în două etape, discul unu – „The Rise” – în aprilie şi discul doi – „The Demise” – în septembrie, este o revenire la materialele concept şi la sonorităţi ceva mai moi, la sunetul mai tradiţional, un Heavy american combinat cu Hard Rock. Sonorităţile mai întunecate de pe precedentul material se amestecă organic cu o abordare mai monumentală, clasică. Este încă un material clasic şi de calitate marca W.A.S.P.
Tema materialului este legat de paranormal, un orfan abuzat, pe nume Jesse îşi descoperă abilităţile de a citii mintea oamenilor şi ai manipula.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wiargrp1XJI&feature=related]

2007 aduce discul „Dominator”, W.A.S.P. îşi dovedesc consecvenţa şi cu acest material, este un Heavy Metal tradiţional, melodios şi tăios simultan, un disc cu amprenta anilor ’80, dar cu un sunet mai amplu, mai gros, aşezat în standardele moderne.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zm5VFeAwSRY&feature=related]

Pe 12 octombrie a fost lansat cel mai proaspăt material: „Babylon” şi turneul „Beast Of Babylon World Tour” atinge şi Bucureştii pe 16 noiembrie.
„Babylon” este construit în jurul temei Biblice al celor 4 călăreţi ai Apocalipsei, nu este strict un album concept, dar are o temă centrală ca şi „Kill Fuck Die”-ul din 1997. Muzical discul se menţine în zona tradiţională, continuă linia precedentului disc, dar readuce şi modelul cover-urilor inserate din era „Inside…”. Astfel avem un remake dinamic la clasicul Deep Purple „Burn” şi un şi mai clasic Chuck Berry: „Promise Land”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JoG1YZR-R5w]

W.A.S.P. sunt nişte supravieţuitori, reprezentanţii Heavy Metal-ului tradiţional american şi al show-urilor teatrale. Întâlnirea cu ei este o întâlnire cu o bucată de istorie a muzicii Rock, o călătorie-n timp înapoi la era glorioasă a Heavy Metal-ului. W.A.S.P. exprimă destul de clar cam ce înseamnă “Sex, Drugs And Rock’N’Roll”!

Noiembrie

Posted on by — 13 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4VX6gMudhCU]

Toamna poate fi şi rumenă, parfumată cu aroma mărului copt, stropită cu must… Ne întoarcem în braţele ei ca-n îmbrăţişarea unei amante de demult, părăsită cândva pentru o vampă… Toamna zâmbeşte printre frunzele sfioase şi ne face cu mâna.

Nu ne vom plictisii nici în luna noiembrie. 🙂

Din 2 noiembrie, Alin ne invită la film în fiecare seară de luni de la ora 20 la The Light Cinema (Mall-ul Liberty din intersecţia Calea Rahovei cu progresului). Sub titulatura „Bohemian Monday”, Alin ne propune filme cult în exclusivitate, o singură proiecţie. Programul pentru luna noiembrie:
alin
Aldmovieland Opening
Luni 2 noiembrie:
The Good The Bad and The Weird (Bunul, răul şi ciudatul, 2008)
Titlu original: Joheunnom nabbeunnom isanghannom
Regia: Kim Ji-woon (A Tale of Two Sisters, A Bittersweet Life)
Cu: Song Kang-ho, Lee Byung-hun, Jung Woo-sung
Un “noodle-western” corean, omagiu lui Sergio Leone, prezentat si aclamat la festivalul de la Cannes 2008 ; cel mai bun regizor al festivalul de la Sitges

Luni 9 noiembrie :
Oliver Twist (2005)
Regia : Roman Polanski
Cu: Barney Clark, Ben Kingsley, Jamie Foreman
Dacă nu aţi văzut sau doriţi să revedeţi ambiţioasa ecranizare a romanului lui Charles Dickens de către controversatul Roman Polanski.

Luni 23 noiembrie:
Southland Tales (Richard Kelly, 2006)
Cu Dwayne “The Rock” Johnson, Seann William Scott, Sarah Michelle Gellar, Justin Timberlake, Bai Ling, Christopher Lambert
Fluierat dar si adulat la Cannes in 2006, azi film-cult, distopie SF si dezmăţ vizual , creatia autorului lui Donnie Darko

Luni 30 noiembrie:
Le deuxieme soufflé (A doua şansă, 2007)
Cu Daniel Auteuil, Monica Belucci, Eric Cantona, Michel Blanc, Jacques Dutronc
Un remake de specialistul Alain Corneau al clasicului film noir de Jean Pierre Melville

Marţi, 3 noiembrie, la Iron City (Str. Blanari 21 (subsol) Tel. 0747 59 88 33 0721 22 33 43.) avem expoziţia fotografei Dana Mitică „Metamorfoze Într-un oraş de Fier”.

dana_mitica

Şi avem o grămadă de concerte, doar câteva din acestea:

Yann Tiersen concertează la Sala Palatului, miercuri, 4 noiembrie 2009, de la ora 20.  Artistul este cunoscut în special pentru coloanele sonore ale filmelor “Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain” şi “Good Bye Lenin”, dar este şi membru al formaţiei “This Immortal Coil”, trupa dedicată reinterpretării pieselor “Coil” şi a colaborat cu artişti ca Noir Desir, Red Cardell, Bastard şi The Divine Comedy.

Sala Palatului găzduieşte joi, 5 noiembrie 2009, cu începere de la ora 20, concertul extraordinar sustinut de Jon Lord, clăparul formaţiei Deep Purple.

Formatia Implant Pentru Refuz lansează tot pe data de 5 noiembrie, noul material discografic în Club Fabrica. În deschidere vor urca pe scena Blister Blue şi D’aia.

În aceeaşi zi, Joi 5 noiembrie, va avea loc lansarea oficială a primului produs de studio al trupei  R.U.S.T., E.P.-ul „Warriors of Heaven”, printr-un concert susţinut la clubul Mojo (fost Backstage), din Bucureşti, Str. Gabroveni , nr. 14, la ora 20.00.

Pe 6 noiembrie, în Club Control (Str. Academiei nr. 19) avem Noblesse Oblige şi în deschidere Arc Gotic.

Vineri, 13 noiembrie 2009, în Club Suburbia din Bucureşti, un concert care aduna pe aceeaşi scenă cinci trupe din patru ţări, Spania, Grecia, Bulgaria şi România, un concert dedicat în exclusivitate metalelor extreme, Black şi Death Metal: spaniolii de la Kathaarsys, cvartetul elen de Black Metal avangardist Nethescerial şi trio-ul Death Metal Eufobia din Bulgaria, alături de două trupe suport autohtone.

16 noiembrie îi aduce pe Arenele Romane pe legendarii W.A.S.P.

wasp
19 noiembrie este seara în care Paul Di’Anno va concerta la Silver Church, un eveniment obligatoriu pentru toţi rockerii cu pretenţii.

Pe 20 noiembrie, tot în Suburbia avem concertul SUPERBUTT, una din cele mai active şi promiţătoare formaţii din Ungaria, o trupă pe care o cunosc personal de 10 ani şi despre care am să vă povestesc în curând. Dacă vă plac Clawfinger, Metal-ul abordat modern şi cu vână, să nu-i rataţi! Alături de ei urcă pe scenă şi Snapjaw şi Dwarf Planet .

 

Nu în ultimul rând, pe 25 noiembrie, de la ora 20, la Sala Palatului concertează Ian Garbarek sub egida Masters of Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JeAP1KyPDzM]

Plimbări de toamnă

Posted on by — 20 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gAOp7URgij4]

Rămâi fără suflu. Capătul aleii este îngropată-n frunze, copacii cu capul plecat par să-şi întoarcă capul. Întrebările cad ca stropii de ploaie şi se sparg pe gândurile împrăştiate. Tăcerea naşte nelinişti,  lucrurile nespuse nu-şi găsesc răspunsul în ecoul contorsionat al amintirilor. Nicio pastilă nu mă poate salva de mine.
Un gând ca un glonţ trece şuierând şi se risipeşte-n vânt. Nu simt nimic. Frigul a încremenit ca într-o fotografie îngălbenită.
Undeva o fată, undeva un băiat se gândesc unul la celălalt. „Tu câţi prieteni ai?”
Ne jucăm fără jucării, atingerile par date cu încetinitorul şi mişcările n-au finalitate, înţepenesc undeva între vis şi realitate.
Îmi aprind ţigara şi dincolo de ploaie văd valurile de astă vară, soarele îmi face cu mâna şi cubul de zahăr strecurat în ceaşca de cafea alungă durerea pentru câteva clipe.
Cad frunze. Ce părea o mână întinsă se dovedeşte doar o umbră veştejită.

Şi când am aripile rupte, merg mai departe pe jos.

Between the Buried and Me

Posted on by — 6 Comments ↓

Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.

Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]

Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.

„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.

„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]

În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.

Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]

Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]

Slayer – World Painted Blood

Posted on by — 10 Comments ↓

Încerc să-mi răspund la o simplă întrebare: lumea s-a schimbat mult în ultimii ani sau – în fapt – nici lumea, nici omul nu prea s-a schimbat cu nimic de mii de ani? Lumea a fost îmbibată-n sânge şi-n evul mediu, aşa este şi acum. Ura, lăcomia, falsitatea poate că şi-au schimbat forma, unele expresii s-au cizelat, au luat altă formă, dar nu cred că greşesc radical dacă afirm că de schimbat, mare lucru în esenţă nu s-a schimbat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e8uWT1jMBUE]

Trei ani au trecut de la „Christ Illusion” şi Slayer ne furnizează al 10-lea album de studio „World Painted Blood”. Trupa este în formula clasică/tradiţională: Tom Araya – voce şi bas, Jeff Hanneman – chitară, Kerry King – chitară şi Dave Lombardo – tobe, veteranul întors în trupă din 2001.
Din cei patru titani: Metallica, Megadeth, Anthrax şi Slayer, cei din urmă au fost pe departe mereu cei mai brutali reprezentanţi ai Thrah-ului american.
Lucrurile nu diferă cu nimic nici de data aceasta, „World Painted Blood” are toate condimentele familiare cu care ne-am obişnuit de la „South of Heaven” încoace. 11 piese în 40 de minute impecabile de Thrash clasic cu elemente moderne, un Metal pur şi incisiv, pasaje rapide şi solo-uri schizofrenice, armoniile uneori bolnave, dar atât de colorate şi marcante combinate cu agresivitatea energică pentru care milioane de fani îi iubesc pe cei patru apocaliptici Californieni.
Slayer au furnizat încă un material corect, lipsit de compromisuri, dar şi de experimente extravagante, un disc agresiv şi dinamic care îşi merită locul în colecţie. Este un disc compact, echilibrat între clasic şi cu experimentele dozate cu mare precizie ca tot ansamblul să sune proaspăt, nou, efectul să fie maxim. Slayer uneori par zgârciţi, nu vin cu materiale lungi, nu-şi risipesc toată muniţia – şi pentru acest material au scris circa 16 piese, dar le-au selectat la sânge – dar ce scot pe piaţă este mereu de calitate.
Şi apropo colecţie, cu doar 29.9 RON albumul, 5 din cele 10 discuri ale trupei („Reign In Blood”, „South of Heaven”, „Seasons In The Abyss”, „Undisputed Attitude” şi „Diabolous In Musica”)  acum pot fi cumpărate din Metalhead Shop iar „Christ Illusion” la preţul de 39.9 RON.

SLAYER_WORLD_PAINTED_BLOOD

„World Painted Blood” începe cu un scurt intro misterios ce mi-a amintit de „Hell Awaits”, apoi piesa se aşează pe un  tempo tipic trupei, Araya scuipă textul, mesajul se înşurubează instantaneu: „World Painted Blood, No Sanctuary!” Dacă la început abordarea este minimalistă, chitara sună uşor sârmos, tobele puţin înfundate, piesa creşte în intensitate, sunetul se deschide treptat şi devine brutal. Pasajul schizofrenic de solo este mai lent, într-o notă mai modernă, aşezată între riff-uri tăioase, „povestea” spusă de Araya pe o voce umană colorează interesant piesa, dar nu taie deloc din agresivitate: cel mai mare duşman al omului este omul şi lumea o distrugem fără să clipim chiar şi pentru preamărirea egoului nostru.
„Unit 731” trece ca un glonţ, chiar dacă Slayer nu o să se mai întoarcă la masacrele ce marcau era „Hell Awaits”/”Reing in Blood”, este o piesă rapidă şi în forţă, Lombardo rupe tobele, solourile sunt schizofrenice şi sfâşie, tema – războiul – este aproape un laitmotiv al trupei, dar face parte din cotidian şi realitatea imediată, nu trece zi fără conflicte armate pe această planetă, sângele stropit pretutindeni nu mai este o imagine şocantă ci culoarea obişnuită a lumii în care trăim.
Cu un solo dezlănţuit trec direct în „Snuff”, o piesă perfectă, dezlănţuită şi într-un ritm şi mai alert cu solo-uri strălucite şi riff-uri pregnante, Slayer dau dovadă de multă prospeţime şi energie debordantă. „Killing is my future, murder is my future” – încă o secvenţă din mintea întunecată, ascunsă a… omului.
„Beauty Through Order” este o piesă balansată, apăsată, brutalitatea poate fi exprimată nu doar prin viteză şi Slayer au mai dovedit nu o dată că reuşesc să creeze atmosferă şi la „foc redus”, piesa are răsturnări şi schimbări de teme, este o perlă ce aminteşte de perioada „Seasons In the Abyss”, un amestec terifiant de brutalitate şi demenţă cum numai Slayer reuşesc să zugrăvească.
„Hate Worldwide” vine ca o torpilă pe ritmul tradiţional, presărat cu aceleaşi solo-uri ucigaşe şi riff-uri simple, dar incisive, răsturnări şi dezlănţuiri, un manifest scuipat de Araya împotriva instituţionalizării uri sub mantaua religiei, omul se dovedeşte mereu inventiv când vine vorba de distrugere şi răstălmăceşte orice şi totul…
„Public Display of Dismemberment” menţine dezlănţuirea în forţă, ritmul alert, riff-ul are o coloratură interesantă, macină neiertător, ruperile, pasajele mai lente sunt tăioase, grave, solo-urile au acea notă de delir caracteristică, Lombardo face risipă de energie, sfâşie tobele.
„Human Strain” este o compoziţie lentă, în nota modernă, aduce elemente ce au intrat în repertoriu cam de la „Diabolus In Musica”, tema este uşor stranie, bolnăvicioasă, dar pregnantă şi expresivă, o pată colorată pe disc, bine aşezată în ansamblu.
„Americon” are o abordare „anthem” în manieră Metal – evident – riff-ul te prinde, culoarea adusă şi de pedala wah pe alocuri împrospătează tonul şi riff-urile, trece natural în solo-uri, ritmul nu este alert, dar are balans şi apăsare, strigi involuntar cu Araya: „Ameriiiicoon!” America nu mai este tărâmul făgăduinţei, extrapolând ideile: dacă se spune că omul sfinţeşte locul, pare mai valabil şi mai adevărat să afirmi că omul împuţeşte locul…
„Psychopathy Red” readuce parfumul de demult al brutalităţii dezlănţuite, tobele mitraliază neiertător, chitare sfâşie-n carne vie, Araya este dezlănţuit. Micile ruperi, răsturnări doar fac tema de bază să fie şi mai brutală.
Piesele de 3 minute ce caracterizează materialul sunt doze perfecte de agresiune desăvârşite.
„Playing with Dolls” surprinde şi ca titlu şi ca abordare. E o joacă de copil din perspectiva psihopatului, tema se agravează, trupa se dezlănţuie, viitorul sună sumbru. Nu este o piesă rapidă, dar cu atât mai gravă. Mereu mi-a plăcut Slayer în această tonalitate, m-au fermecat cu îmbinările de agresivitate şi armoniile uneori disonante, deşirate, nefireşti dar – paradoxal – cursive şi pe care numai iei reuşesc să le aşeze cu atâta naturaleţe în portativ. Wish you were in Hell…
„Not of This God” pune punct brutal la coada materialului într-o măcinare tradiţională cu un pasaj brutal şi modern la jumătatea piesei, condimentate cu chitarele schizofrenice şi riff-uri groase.

Slayer îşi păstrează tronul, nu există pretendenţi cu şanse, doar urmaşi şi copiatori.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrf1SCvnM5g&feature=related]

Insatisfacţiile de luni

Posted on by — 12 Comments ↓

001_stambaLuni dimineaţa cafeaua pare mai amară, viaţa mai sărată, unii susţin că nu creşte nici iarba mai verde a vecinului.
Durerea de cap este doar un ac înfipt în plus în irelevanta lumină gri a zorilor. Faţa din oglindă este la fel de neprietenoasă şi tot mai străină, zâmbetul strâmb nu devine mai prietenos nici de la pasta de dinţi, gustul amar rămâne undeva în vârful gâtului ca o notă de aducere aminte.
Insatisfacţiile de luni dimineaţa se preling din nopţile pierdute-n week-end, din spuma ultimei beri nebăute, din fumul dens lipit de ochi, din fragmentele obscure de sunete rămase-n cutia craniană, din gândurile neterminate, din vorbele nespuse, din vălmăşeala incertă şi dezamăgirea concretă înfiptă în suflet irecuperabil.
Numai în filme fata îţi spune „da, mi-ar face plăcere” înainte să deschizi gura.

Apa rece stropită pe faţă mă trimite într-o altă realitate.
God is a DJ: ne învârte destinele la platanele din ceruri…. 🙂

Dacă Dumnezeu este un DJ, eu cu certitudine nu sunt unul. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BfX-s4dcYBg]

Le mulţumesc prietenilor care au venit să mă vadă/asculte. Şi celor 2-3 oameni care au rezistat până la sfârşit… 😆

Mulţumesc pentru fotografii.

Insatisfacţiile rămân bibelourile de suflet ale fiecăruia. Şi luni şi marţi şi pentru totdeauna.
Îmi place ciocolata amară. Este… sexy. 😀

002_stamba003_stamba004_stamba005_stamba006_stamba007_stamba008_stamba009_stamba010_stamba

Şi data viitoare o facem şi mai şi mai lată. 😀 Mâinile sus, mâinile sus… draq va pus! 😆 😆 😆 Bun. M-am dat în Stamba… sau stambă? Am mai învăţat ceva, o experienţă în plus nu-mi strică cu siguranţă. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Vă place manelele?

Posted on by — 6 Comments ↓

Care Brahms bre? Fugi de aici frate!
Coaie! Dă muzica mai tare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Răspunsurile – ca şi voturile noastre – sunt “by default” negative.

Ne scârbeşte politica, nu jucăm la bingo, nu căutăm sticla de juma’ de milion, nu ne place Sexy Brăileanca, eleva porno,  fetele nu visează la câte un Irinel, nu ne plac manelele, nu şi nu şi nu.

Atenţie! Se man/mele(şte)! Restu’ e istorie. Sau urmează diseară la Sick Minds 2. 😀

KISS – Sonic Boom

Posted on by — 2 Comments ↓

Între popasul „bătrâneilor” ZZ Top şi descinderea lui Blackie Lawless cu W.A.S.P. la Bucureşti, nu putea să pice nimic mai potrivit ca noul material al veteranilor de la KISS, apariţie asupra căreia mi-a atras atenţia Victor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TgsoJrzplUI]

După 11 ani într-o oarecare penumbră, KISS se întorc cu un nou album. „Sonic Boom” despre care încă de pe acum putem să spunem că este (încă) un clasic. Varianta Deluxe conţine un bonus CD cu 15 cele mai cunoscute piese ale formaţiei, reinterpretate şi până acum disponibile doar pentru piaţa japoneză sub denumirea „Jigoku-Retsuden” şi un bonus DVD cu 6 piese înregistrate live anul acesta într-un concert din Buenos Aires (Argentina).
Pe lângă cei doi veterani ai trupei, basistul Gene Simons şi chitaristul Paul Stanley, la tobe-l avem pe tot atât de veteranul Eric Singer (membru şi-n trupa lui Alice Cooper) alăturat trupei din 1991 şi chitaristul Tommy Thyer venit în 2002 să-l înlocuiască pe Ace Frehley.
Discul, cum spuneam deja, este un clasic, ca şi best of-ul alăturat materialului, trece prin toate abordările, sonorităţile marca KISS, are toate ingredientele ce au făcut din gaşca formată în 1972 la New York pe ruinele trupei Wicked Lester una din cele mai mari branduri Rock americane. KISS nu sunt doar o formaţie de succes, sunt un standard, un prototip şi nu în ultimul rând o industrie. Despre Gene Simons s-a spus – şi cu o oarecare răutate şi aluzie la faptul că este evreu – că reuşeşte să scoată bani din orice şi în cazul KISS, de la tradiţionalele tricouri, afişe, şepci sau insigne, găseşti chiar şi hârtie igienică cu logoul formaţie… 😆
KISS au îmbinat ingenios abordarea Rock al lui Alice Cooper şi elementele de horror show ale acestuia cu sunetul şi imaginea Glam al celor de la New York Dolls, imaginea lor mascată a devenit emblematică, show-urile lor grandioase au impus un nou standard şi aproape că nu există muzician american de Rock sau Metal care să nu-i amintească pe ei ca influenţă majoră. De la Van Halen la Skid Row şi de la Anthrax la Pantera, toată lumea se referă la KISS cu respect, W.A.S.P. n-ar fi existat cu siguranţă fără KISS şi peste ocean să prinzi un loc pe scenă în deschiderea turneelor KISS este echivalentul cu a-l prinde pe Dumnezeu de picioare.
Actualul material este al 19-lea album de studio şi au 8 discuri live, din care merită amintite faimoasa serie „Alive” I şi II din 1975, respectiv 1977, un unplugged foarte reuşit din 1996, materialul simfonic din 2003 „Kiss Symphony: Alive IV” şi ultimul produs, „KISS Alive 35” din 2008.

Kiss_sonic_boom

„Modern Day Delilah” are un parfum tradiţional, strofele ne trimit înapoi undeva în anii ’70, dar refrenul este mai Heavy, sună mai modern, aminteşte de abordarea mai întunecată de pe „Carnival of Souls”. Trupa sună energic şi proaspăt, vocile au forţă, corurile grosime, linia melodică este lipicioasă, chitarele au caracter.
„Russian Roulette” vine-n tonul Hard’N’Heavy al anilor ’80, ne transportă undeva-n ’87 la „Crazy Nights”, strofele sunt energice, refrenul mai melodic şi uşor mai lent, dar este o piesă cu vână, sună familiar şi proaspăt în acelaşi timp.
„Never Enough” este un Rock’N’Roll vesel, paralela cu „Rock And Roll All Nite” este inevitabilă, cucereşte prin simplitate şi energie, cu certitudine în interpretarea altcuiva toate temele acestea ar sună extrem de kitch şi clişeu, dar de la KISS vin natural, este patentul şi lumea lor,
La „Yes I Know (Nobody’s Perfect)” mi-am amintit de AC/DC-ul dinainte de ’80, de feelingul acela relaxat de Boogie, un Rock’N’Roll uşor murdar, în cazul KISS cu un iz Southern, nimeni nu este perfect, dar aşa este firesc, Rock-ul nu este musai să fie încrâncenare, este relaxant să auzi ceva vesel, să simţi nepăsarea, acel „I don’t care” perfect, sentimentul că da, totul este OK şi… it’s only Rock’N’Roll and I like it!
„Stand” este un moment mai colorat, are puţin din tonalităţile uşor Funky, uşor Psihedelice  din anii ’70 („Dynasty – 1979) în amestec cu un refren puternic, extrem de lipicios şi cu amprentă Hard’N’Heavy de anii ’80 („Lick It Up – 1983), o combinaţie cursivă de liric şi Rock, aminteşte puţin şi de excelentul re-make al piesei „God gave Rock And Roll to You” (Argent 1973) de pe coloana sonoră a filmului „Bill and Ted’s Bogus Journey” (cine-şi mai aminteşte de film?), piesă şi inclusă şi pe albumul „Revenge” din 1992. Un moment foarte bun şi un (alt) potenţial hit.
„Hot And Cold” menţine viu spiritul Rock’N’Roll, basul bârâie cu nepăsare, ritmul este perfect pentru a te arunca-n maşină şi să fugi pe şosea unde vezi cu ochii. KISS sunt convingători prin lejeritate, naturaleţea cu care şi cele mai simple teme ale lor au prospeţime şi puls, degajează poftă de viaţă şi incită la petrecere.
„All for the Glory” este un imn de muşchetari: „all for one and all for the glory”. Un nou amestec de clasicism din anii ’70 re-ambalat în sonoritatea anilor ’80, tot un simplu Rock’N’Roll, dar zemos, dinamic şi autentic în interpretarea lor.
„Danger US” are un ton mai grav, sunetul este mai tensionat, tema tradiţională este ambalată mai modern, ceva mai incisiv. Vocea uşor răguşită a lui Gene Simons are aceeaşi prospeţime ca acum 30 de ani, corul gros de la refren este puternic, chitarele au nerv. Reţeta nu este nouă, dar rămâne la fel de eficientă.
„I’am An Animal” este şi mai întunecată, ne aduce mai aproape de „Carnival of Souls” şi precedentul „Psycho Circus”, este o piesă într-un tempo aşezat, mediu, dar are apăsare şi greutate, riff-urile sunt mai moderne, atmosfera Heavy.
„When Lightning Strikes” re-destinde atmosfera cu o temă Rock’N’Roll în maniera americană a anilor ’80, putea fi şi pe „Creatures of the Night” sau pe oricare alt album KISS din aceea eră, nu încearcă să reinventeze Rock’N’Roll-ul, dar îl interpretează cu nerv şi naturaleţe.
„Say Yeah” închide discul într-o abordare mai modernă, dar cu aceleaşi amprente tradiţionale, este un Rock pulsant, apăsat, din partea lor chiar şi un refren cu „Yeah, yeah” sună autentic, nu te face să zâmbeşti ci să cânţi cu ei. Momentul acustic, scurta rupere este plăcută şi inevitabil termini audiţia în picioare, dând din cap şi strigând „yeah, yeah”.

CD-ul bonus conţine piesele: „Deuce”, „Detroit Rock City”, „Shout it Out Loud”, „Hotter Than Hell”, „Calling Dr. Love”, „Love Gun”, „I Was Made For Lovin’ You”, „Heaven’s on Fire”, „Lick It Up”, „I Love It Loud”, „Forever”, „Christine Sixteen”, „Do You Love Me”, „Black Diamond” şi „Rock and Roll All Nite”, iar DVD-ul: „Deuce”, „Hotter Than Hell”, „C’mon and Love Me”, „Watchin’ You”, „100,000 Years” şi „Rock and Roll All Nite”.

Un deliciu pentru fani şi un prilej bun pentru cei care eventual încă nu-i cunosc să se împrietenească cu tăticii Rock-ului american.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2w4opXi2yzo]

the spoileD Jerks debut la Sick Minds 2!

Posted on by — 16 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Reţeta 2 în 1. 😀 the spoiledD Jerks prezintă şi (puţin) Mr. Pan[k]sament pe lângă un mix colorat din piese cunoscute de Pop, Disco, Rock, Jazz şi Metal amestecate cu teme, ritmuri şi abordări personale.  Vă place manelele? 😆 😆 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ojT0oJo8vIo]

Minte bolnavă am cât pentru nu încap consumatori în Stamba… 😆 😆 😆

„You’re Pretty When I F.U.” este noul video-promo pentru albumul „One Bullet Revolution” al proiectului Mr. Pan[k]sament, nu e un “Pussy” cum nici eu nu sunt Rammstein. 😀 Trimiteţi copii la joacă! 😆 Toate video-urile le găsiţi adunate într-un singur loc AICI. Şi apropo “Pussy”, la amicul Alin găsiţi: making of “Pussy”. 😆 Şi probabil o să fiu oarecum jenat-obligat să mă explic şi eu pentru goliciunile afişate… Dar toate la timpul lor!

OK! Azi a trecut Moş Crăciun pe la mine de dimineaţă la o cafea şi am zis, de ce să nu facem un cadou celor care au fost cuminţi-cuminţi peste vară?
Timp de 10 zile puteţi descărca gratuit CD-ul bonus al materialului „Walk, Don’t Walk” de AICI. (Arhivă 7zip, programul gratuit poate fi descărcat AICI.)

Acest bonus conţine două track-uri the spoileD Jerks: „Mouth of Seven (Suburbia Sunrise)” şi „The Time Has Come”, dar şi cinci piese de pe albumul „One Bullet Revolution” al proiectului meu „de bază” Mr. Pan[k]sament. Piesele sunt: „MP3 Killed the MTV Star”, „Achtung Maybe (Alarm part 1)”, „Emo Number Five”, „You’re Pretty When I F.U.” şi „Pop Floor of Shame (Death of the Dance)”. Sunt editări şi mixaje noi. 🙂

Am şi un nou mix la “Bang Your Head”. 🙂 Tot nu este varianta finală, dar încet-încet se aproprie de ce am gândit.

the spoileD Jerks este un proiect pe care l-am făcut din joacă în 2005. Am „construit” atunci două albume, circa două ore de muzică, un amalgam de mixaje şi creaţie proprie, muzică de tot felul de la hituri din anii ’80-’90 până la chestii Rock/Metal, Jazz şi Etno. Toate comprimate şi aduse într-o zonă uneori dansantă, alteori zgomotoasă şi sobră.
Din cele două albume făcute acum patru ani, am re-mixat un material de 60 de minute într-un singur track.

the_spoileD_Jerks

the spoileD Jerks – Walk, Don’t Walk (Bright On the Dark Side)

00.00 Nitro – Radio Anthem 06.32
06.32 New Shit Mambo Five 11.32
11.12 Mein Name Ist Picasso 16.30
16.30 Whole Lotta TechNO 21.35
21.35 9.99 – Casting Couch 25.50
25.50 Angels And Whores 31.23
31.23 Gloria – Revelation, but No Salvation 36.35
36.35 WonderHole 39.20
39.20 Bright Side (Dark in the Park) 42.45
42.45 Interference And Struggle 45.46
45.46 MuSick And Sick Muses 50.42
50.42 This World – Monopoly On Sorrow 57.51
57.51 Dickhead (Crush on Kate Nash) 60.02

Bun!
Sâmbăta şi duminica în Club Stamba (str. Gabroveni nr. 19) de la ora 20 se desfăşoară a doua ediţie Sick Minds, biletu’ pentru băieţi e de 10 RON, pentru fete de 5 RON.

Sâmbăta vor presta: ODT, TUKON, SOSK, AKM, FLO şi KIDU.
Duminică:TDI, AKM, SOSK, FLO, KIDU şi THE SPOILED JERKS.

So, let’s party!

Duminică seara voi prezenta în premieră proiectul the spoileD Jerks, piese mai găsiţi şi aici în MUSIC Box, dar programul include şi câteva piese Mr. Pan[k]sament. 🙂

sickminds2

Media Violence – The Great Collapse

Posted on by — No Comments ↓

De gaşca asta americană am dat pur întâmplător pe IsoHunt de unde puteţi descărca tot albumul, este un torent oficial de promovare al Wex Records-ului cu mp3-uri la 128 CBR.

download_MV

http://isohunt.com/torrent_details/135950313/MEDIA+VIOLENCE+-+The+Great+Collapse+(Full+Album)+%5BLike+Ministry+Nine+Inch+Nails+KMFDM%5D?tab=summary

Trupa se află la al 8-lea album (!) şi conform celor spuse se înrudesc cu Ministry, Nine Inch Nails, KMFDM şi pe lângă producţiile personale au apărut pe diverse compilaţii Industrial alături de KMFDM, Bella Morte, Ego Likeness şi Clan of Xymox. Trupa înfiinţată de solistul Patrick D McCormick în anul 2000 în actuala componenţă îi mai are pe: Eric Archer – chitară, John Patrick Berry – bas şi TJ Harmon – vizuale, efecte live, de programare, samplere şi chitare se mai ocupă tot Patrick.

Discografie (albume):

2001 – In Digital Memory
2002 – Art of the State
2003 – The Quiet Game
2004 – The Infinite Sequence
2005 – Falling Into Flight
2006 – Among Ghost Men
2007 – Unhinging The Human Machine
2009 – The Great Collapse

collapse (5)

Puteţi asculta muzica lor şi pe pagina MySpace iar pe site-ul oficial găsiţi coperţile, texte şi informaţii în plus despre trupă şi cariera lor.

Muzica lor este dinamică, o construcţie organică între componentele electronice şi chitarele agresive, stilistic se aventurează pe o plajă largă de abordări Industriale, mie mi-au amintit cel mai mult de o altă formaţie americană care ne-a şi vizitat la începutul anilor ’90: Schnitt Acht. Audiţie plăcută!