De gaşca asta am auzit pentru prima oară duminică seara pe blogul lui Garm şi piesa „Sapari” m-a făcut mai mult decât curios să sap după ei şi acest ultim produs lansat pe 25 februarie.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AbCliCQnBUo&feature=player_embedded] Read more Orphaned Land -The Never Ending Way Of ORwarriOR (2010)
Rotting Christ – AEALO (2010)
Aproape 2 decenii de activitate şi 10 albume este cartea de vizită a probabil celei mai faimoase formaţii din Grecia. Plecaţi la drum în 1987 pe linia dură a Black Metal-ului, trupa şi-a nuanţat treptat abordarea, elemente din zona Dark şi-au făcut treptat loc şi de la Black-ul radical au evoluat spre o zonă mai melodică cu elemente de Heavy şi Thrash.
N-au lipsit nici scandalurile, cel mai recent – în 2005, proaspăt (re)creştinatul Dave Mustaine (Megadeth) a insistat ca grecii să fie scoşi de pe afişul concertului Megadeth de la Atena…
În ciuda numelui, trupa nu este o „cruciadă anti-creştină”, textele lor au un conţinut întunecat, ocultist, într-o formă mistică, dar chiar de ar fi vorba despre Satanism înverşunat, în lumea occidentală este atât de făţarnic să vorbeşti despre democraţie, libertate religioasă (spirituală) şi toleranţă blamând constant tot ce este altfel, tot ce este diferit de creştinism.
Însă ne este mereu la îndemână să judecăm la prima vedere şi în necunoştinţă de cauză să emitem păreri… Read more Azi în negru: Rotting Christ şi Dark Fortress
Rar, dar mai ascult cu plăcere un disc ca „Piece of Mind” sau „Defenders of the Faith” şi cred că o fac fără nostalgia adolescenţei consumate în anii ’80.
Însă când vine vorba despre trupele (mai) noi şi discuri scoase după ’90 care sună exact ca cele din ’80, recunosc, cam strâmb din nas. Noaptea asta mi-am luat raţia de Heavy Metal. Pe tot anul. Cred…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RwxDhdXjgCs]
După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.
Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.
Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂
Una rece, una caldă, una rece. 😀
Spuneam că Rob Zombie şi noul lor „Hellbilly Deluxe 2” a ridicat ştacheta foarte sus vis a vis de următoarele materiale ce urmează să fie lansate anul acesta şi pomeneam atunci de Manson, Nine Inch Nails, Filter şi Fear Factory.
Şi avem răspunsul americanilor contorsionaţi, pe 8 februarie urmează să fie lansat al 7-lea lor album: „Mechanize”.
Povesteam anul trecut despre proiectul Divine Heresy al chitaristului Dino Cazares şi de albumul City Of Fire la care a participat solistul Burton C. Bell, dar şi de conflictul dintre ei şi ceilalţi doi componenţi, Christian Olde Wolbers şi Raymond Herrera, despre faptul că ambele tabere îşi revendică numele, planificaseră concerte şi turnee şi lansarea unui nou disc. Conflictul încă nu s-a stins, însă Cezares şi Bell, împreună cu basistul Byron Stroud (Strapping Young Lad, City of Fire şi Zimmers Hole), bateristul Eugene “Gene” Victor Hoglan (Dark Angel, Death, Dethklok, Strapping Young Lad, Pitch Black Forecast şi Testament) şi clăpar-programatorul Nowell Rhys Fulber (Front Line Assembly, Delerium şi Conjure One) se pare că pe moment au câştigat bătălia. Christian şi Raymond împreună cu vocalistul Jon Howard şi basistul Pat Kavanagh, ambii din formaţia Threat Signal, au scos anul trecut sub numele Arkaea albumul „Years in the Darkness”, un material 100% marca Fear Factory. De altfel discul conţine în mare parte piese la care cei doi au lucrat iniţial cu Burton C. Bell, dar în urma unor neînţelegeri acesta a abandonat proiectul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=17v2NO9HGbs]
Fear Factory a luat naştere în L.A. în 1989, iniţial sub numele Ulceration şi i-a avut membrii pe chitaristul Dino Cazares (ex-The Douche Lords) şi bateristul Raymond Herrera (ex-Brujeria) şi lor li s-a alăturat solistul Burton C. Bell (ex-Hate Face).
În această formulă – cu Cezares şi la bas – sub bagheta lui Ross Robinson şi-n studioul lui Blackie Lawless în 1991 încep înregistrările primului album. Imprimările se spune că n-au fost pe placul formaţiei, conflictul a ajuns până-n tribunal şi în final Robinson a câştigat drepturile asupra materialului iar trupa drepturile asupra pieselor. Discul a fost lansat de Roadrunner abia în 2002, fără acordul membrilor trupei, dar având obligaţii contractuale faţă de casa de discuri. Mie îmi place cum sună discul, are toate caracteristicile marca Robinson care l-au făcut celebru ulterior prin colaborările cu Sepultura, Korn, Limp Bizkit sau Slipknot, chiar sună mai apropiat de sound-ul de mai târziu al celor din Fear Factory şi sincer nu cred că sunetul ar fi fost problema… În fine, misterioase-s căile…
Băieţii au luat-o de la capăt în 1992 cu un alt producător cu greutate, Colin Richardson (a lucrat la peste 100 de discuri cu greutate cu nume ca Napalm Death, Sepultura, Carcass, Gorefest, Overkill, etc) şi astfel s-a născut primul album oficial: „Soul of the New Machine”. Materialul este un hibrid Death Metal şi Industrial, la aceea vreme trupa fiind influenţată de nume ca Napalm Death şi Godflesh, zgomotele şi fazele Grindcore îşi pun amprenta în egală măsură asupra stilului şi sunetului trupei. Burton C. Bell în majoritatea pieselor cântă predominant agresiv, în notele genului, dar pasaje melodice apar deja în piese ca „Big God/Raped Soul”. Imnul incontestabil al albumului este „Martyr” în care pasajele brutale contrastează cu intervenţii melodice, o piesă extrem de incisivă, alternanţa pasajelor mai lente cu cele brutale îi conferă atmosferă.
În 1993 scot EP-ul „Fear Is the Mindkiller” un remix semnat de Rhys Fulber şi Bill Leeb din Front Line Assembly, 5+1 versiun la piese de pe primul album într-o notă mai Industrială şi infuzii electronice, disc ce le-a mărit considerabil notoritatea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZjRHx7BJwI8&feature=PlayList&p=DFD654ABF9177328&playnext=1&playnext_from=PL&index=47]
În 1995 este lansat „Demanufacture”, un material concept la care au lucrat cu acelaşi Colin Richardson. Trupa nu este mulţumită de mixajul acestuia şi după repetate dispute, materialul este remixat consecutiv de Greg Reely, Rhys Fulber şi membrii trupei. Richardson se pare că dorea un disc mixat în maniera albumului anterior, cu chitarele scoase-n faţă iar trupa şi-a dorit un echilibru între chitare şi partea electronică.
Povestea discului este lupta unui om împotriva unui guvern controlat de maşini, fiecare piesă fiind un capitol din viaţa acestuia.
Muzical, materialul defineşte stilul, caracterul Fear Factory, pasaje lente şi incisive se succed, momentele melodice şi cele brutale se completează organic într-un Metal contorsionat şi îmbibat cu elemente Industriale.
Este discul pe care basistul Christian Olde Wolbers devine oficial membrul formaţiei, cu toate acestea pe mai multe piese basul a fost imprimat tot de Cezares.
În 1997 este lansat „Remanufacture – Cloning Technology”, variantă remixată a albumului anterior într-o formă mai electronică, futuristică, îmbibată cu elemente Dance, Trance şi Techno, un material mai „ciudat”, destul de abstract, dar foarte interesant.
„Obsolate” este lansat în 1998 şi în mare parte şi single-ului „Cars” – cover după piesa veteranului Electro-Industrial Gary Numan – aduce formaţiei o notorietate internaţională, albumul fiind cel mai mare succes comercial al formaţiei până-n prezent.
Discul este uşor mai electronic, părţile brutale sunt ceva mai estompate, electronica şi pasajele melodioase câştigă tot mai mult spaţiu.
Este încă un material concept despre viitorul umanităţii în care maşinile preiau controlul.
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=cM1I2-Vnddw&feature=related]
În 2001 este lansat “Digimortal” şi continuă şirul materialelor concept, este considerat capitolul final al trilogiei. Fear Factory devin tot mai electronici, părţile muzicale, pasajele mai lente, mai muzicale domină tot mai consistent piesele, chitara este împinsă mai în spate, sunetul ei este mai prelucrat, însă trupa are suficiente pasaje agresive, rămâne în zona grea, chiar dacă rădăcinile Grindcore şi Death Metal au fost treptat şterse şi Metal-ul este abordat într-o manieră modernă.
Vânzările modeste faţă de precedentul „Obsolate”, dar şi conflictele dintre componenţii formaţiei conduc la plecarea lui Burton C. Bell în 2002 care împreună cu John Bechdel (Ministry, Abstinence, Prong, Killing Joke, Murder, Inc) înfiinţează formaţia Ascension of the Watchers, scot 1 EP (2002, re-editat în 2005) şi un album în 2008 „Numinosum”.
În aceste condiţii, Roadrunner lansează amintitul „Concrete” – prima ]nregistrare a formaţiei produs şi mixat de Ross Robinson.
Conflictul din sânul formaţiei se pare că la acel moment a fost între Dino Cazares şi restul trupei, mai ales cu
Burton C. Bell. În timp ce Olde Wolbers şi Herrera au continuat să lucreze la noi materiale, Cezares a lucrat la propriul său proiect Asesino şi a pus bazele formaţiei Divine Heresy.
În 2003 Burton C. Bell impresionat de noile piese ale duo-ului Olde Wolbers-Herrera revine la formaţie, Christian trece la chitară şi este cooptat basistul din Strapping Young Lad, Byron Stroud.
În această formulă îşi fac debutul în ianuarie 2004 la festivalul Big Day Out şi-n aprilie este lansat albumul „Archetype”.
Astfel noul disc este lipsit de brutalităţile chitarei lui Cezares – putem spune că se aude clar cine era responsabil de partea Metal în formaţie – şi discul are un aer uşor Alternativ, electronica este acompaniată de chitare acustice, riff-urile au un sound mai estompat, tot discul are un aer rece şi misterios.
Este diferit de precedentele, însă are marca, caracteristicile Fear Factory şi nici pe departe nu este un material rău.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1reT2HESYw]
În mod oarecum surprinzător, dar şi presaţi de casa de discuri, următorul material, „Transgression” este lansat la mai puţin de un an după anteriorul disc şi ca sonoritate este undeva între „Archetype” şi „Obsolate”, o revenire oarecum la sonorităţile mai grave, mai incisive ale formaţiei.
La imprimări participă ca invitaţi basistul Faith No More Billy Gould şi chitaristul Lamb of God Mark Morton.
Pe disc sunt introduse şi 2 cover-uri: U2: „I Will Follow” şi Killing Joke: „Millennium”.
De menţionat ar mai fi două discuri. În 2003 este scos „Hatefiles”, material ce conţine piese rare, ne-editate şi remixuri sau mixuri nefolosite anterior şi în 2006 este lansat şi un Best Of, „The Best of Fear Factory”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MyWKBXAQ3Gk]
Şi am revenit în zilele noastre, pe 9 februarie urmează lansarea noului disc „Mechanizer”.
Cum spuneam la început, iniţial Burton C. Bell a început lucrul alături de Olde Wolbers şi Herrera, dar în urma unor neînţelegeri i-a abandonat în studio şi în final, noul disc a fost realizat cu chitaristul Dino Cazares îndepărtat din 2002.
Această întorsătură evident a readus şi sonorităţile mai brutale, „Mechanizer” este din nou un material mult mai agresiv, contorsionat, o întoarcere la rădăcini, la sonorităţile de pe „Demanufacture” pe care cu siguranţă majoritatea fanilor o vor aprecia.
Sincer iar nu înţeleg exact motivele conflictului – ca şi-n cazul Ross Robinson – fiindcă şi Arkaea cu albumul „Years in the Darkness” cu piesele pe care Olde Wolbers şi Herrera le pregăteau pentru un nou material Fear Factory tot o întoarcere la sonorităţile mai brutale reprezintă, chiar dacă au păstrat un echilibru între electronică şi Metal, dar probabil Burton C. Bell are o explicaţie… 🙂
„Mechanize” deschide discul într-o manieră fără compromis, C. Bell urlă ca pe vremuri, riff-urile lui Cazares sunt super Heavy, ritmul galopant aminteşte de debuturile formaţiei, sonorităţile moderne se integrează organic în uraganul sonor.
“Industrial Discipline” are sunete distorsionate, piesa rămâne la aceeaşi intensitate, abordarea este ceva mai modernă şi refrenul melodic cântată cu vocea curată de C. Bell destinde pe moment atmosfera, contrastează şi colorează plăcut piesa. Parcă n-au mai avut atâta energie şi n-au sunat atât de brutal de pe „Obsolate”.
“Fear Campaign” după un intro vorbit, răbufneşte direct cu o temă Grindcore, apoi mai ridică puţin piciorul de pe acceleraţie, dar piesa rămâne în zona extrem de brutală, tempoul rapid rămâne şi la refrenul îndulcit doar de vocea mai domolă a lui C. Bell. Riff-urile lui Cazares sunt foarte incisive, a introdus abordarea energică din Divine Heresy.
“Powershifter” sună la fel de brutal ca Pantera pe „The Great Southern Trendkill”, nici refrenul cântat de C. Bell nu taie din elanul şi agresivitatea piesei, electronica lipseşte aproape în totalitate, micile coloraturi doar accentuează şi mai tare brutalitatea extremă.
“Christploitation” după un intro cu clape se transformă într-un nou monstru violent, electronica şi chitara se completează pentru a crea împreună un sunet greu, pasajele rapide şi micile insert-uri mai moderate conferă un groove modern piesei.
“Oxidizer” sună la fel de grav, Fear Factory par determinaţi să nu-ţi ofere nici o clipă de respiro, aminteşte de aceeaşi Pantera, electronica, adăugările de sunete sunt minimale, axa centrală rămâne Metal-ul brutal.
“Controlled Demolition” rămâne în zona aşa numitului Groove Metal, este la fel de brutală ca toate celelalte piese, riff-urile au intensitate, pedala dublă de la toba bas nu are o secundă pauză, ruperile şi refrenul mai melodic colorează piesa, dar nu-i scad din agresivitate.
“Designing the Enemy” combină momentele mai moderate, covorul de sintetizatoare cu gravitatea riff-urilor, este o piesă contorsionată, intensă şi cu aceleaşi accente brutale, scurtele pasaje experimentale contrastează şi accentuează doar caracterul incisiv al piesei.
“Metallic Division” nici n-avea cum să sune altfel decât extrem de metalic, tobele bubuie, riff-urile măcinate ale lui Cazares sfâşie tot în calea lor, atmosfera creată de sintetizatoare şi efecte filtre ne aruncă direct în finalul “Final Exit” care aduce tonuri ceva mai destinse, însă ritmul rămâne la fel de alert, este o piesă ce aminteşte cel mai mult de atmosfera albumului „Archetype”.
Extrem de brutal, extrem de incisiv acest nou Fear Factory, de mult n-am ascultat un disc atât de dinamic, n-ai practic timp nici să respiri, 9 piese plus 1 la intensitate maximă şi fără cusur.
După Rob Zombie încă un disc surprinzător de reuşit, anul începe foarte promiţător!
Mai exact: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. 😀
Îmi este imposibil de estimat cât este de aşteptat – sau nu – noul material semnat Rob Zombie în România. Ce ştiu este că-n 1995 albumul „Astro Creep” mi-a cam smuls capul şi dacă ar fi să fac un top cu piesele care m-au marcat vreodată, „More Human Than Human” cu siguranţă ar avea un loc de cinste printre acestea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E0E0ynyIUsg&feature=fvst]
Gaşca din New York s-a înfiinţat în 1985 iar numele a fost ales după filmul cu Béla Lugosi din 1932.
Din formula originală făceau parte pe lângă Rob (Robert Bartleh Cummings) Sean Yseult – bass, Ena Kostabi – chitară şi bateristul Peter Landau. Un „detaliu” oarecum important: Rob este fratele lu’ Michael David Cummings aka Spider One, solistul formaţiei Powerman 5000. În această formulă imprimă în octombrie al aceluiaş an un prim E.P. „Gods on Voodoo Moon” editat de propria lor casă de discuri Silent Explosion într-o ediţie de 300 de exemplare din care s-au vândut doar 100, restul discurilor aflându-se şi la ora actuală în posesia mebrilor…
Cele 6 piese sunt un Punk, Post-Punk cu influenţe (Heavy) Metal, este un material interesant, din păcate calitatea imprimării este îngrozitoare.
Lucrurile nu se schimbă radical nici cu al 2-lea E.P. scos un an mai târziu: „Pig Heaven” şi 2 piese noi. Începe caruselul schimbărilor de componenţă, pleacă Kosabi şi-n locul lui vine Tim Jeffs iar în locul lui Landau este cooptat Ivan de Prume. Datorită apariţiilor live, creşte însă popularitatea trupei, acest E.P. s-a vândut deja în 1000 de exemplare.
În preambulul albumului „Soul-Crusher” din 1987 mai este lansat un E.P. „Psycho-Head Blowout” ce deja prefaţează oarecum stilul şi sound-ul trupei, muzica are note eclectice, amestecul de Punk şi Metal are şi accente Psihedelice, o nebunie sonoră ce pare să se închege tot mai convingător. Pleacă Tom Guay, vine John Ricci. De notat, Rob renunţă la pseudonimul Rob „Dirt” Straker şi optează pentru Rob Zombie.
Carolin Records simt potenţialul formaţiei, practic preia trupa tot cu propriul label Silent Exposion, sunt re-editate materialele vechi iar trupa este promovată mai intens, concertează şi-n afara ariei locale.
Cu o popularitate-n simţitoare creştere este lansat în 1989 albumul „Make Them Die Slowly”. Sunetul trupei devine mai Heavy, din păcate fondurile modeste nu au asigurat o producţie mult mai performantă, nici acest album nu sună bine însă chiar şi aşa, se simte evoluţia trupei, cele 7 piese au mai multă coerenţă, haosul sonor se aşază şi prinde contur tot mai clar stilul formaţiei.
John Ricci este nevoit să se retragă din cauze medicale, în locul lui vine Jay Yuenger şi este scos E.P.-ul „God Of Thunder”, disc ce marchează definitiv direcţia trupei, abordarea şi sunetul aparte.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yPNFVj-pISU&feature=channel]
După prelungi tatonări în 1992 trupa finalmente semnează pentru Geffen şi cu albumul „La Sexorcisto – Devil Music Vol. 1” practic îşi fac intrarea exploziv în mainstream.
Pleacă şi Ivan de Prume, este înlocuit cu Phil Buerstatte. MTV-ul îmbrăţişează clipul „Thunder Kiss ’65”, dar probabil imboldul major îl primesc prin apariţia în show-ul Beavis and Butt-head şi comentariile favorite ale celor două personaje de desen animat la adresa lor… 😀 Astfel în nici un an albumul este certificat ca Aur şi între timp a obţinut deja dublă certificare Platină.
Stilul trupei se cristalizează, introduc groove-uri nespecifice ariei Metal, împrumutate din zona Techno şi Dance, însă sound-ul trupei rămâne Heavy şi axat pe riff-urile grase, vocea gravă al lui Rob, dar şi pe sample-urile introduse mai ales cu fragmente sonore din diferite filme de categoria B, o marcă de referinţă a formaţiei.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sqPClltS5k8&feature=channel]
Următorul „disponibilizat” este Buerstatte, în locul lui este adus John Tempesta (ex-Exodus şi Testament) pentru imprimarea amintitului album „Astro Creep: 2000” din 1995. Din păcate se înfundă şi relaţia (amoroasă) dintre Rob şi Sean Yseult şi asta practic marchează şi finalul formaţiei aflată în plină ascensiune şi glorie.
Casa de discuri mai stoarce ceva bani din brand, este scos un album cu remixuri în 1996 „Super Sexy Swingin’ Sounds”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WdYvr2QpC3E&feature=channel]
Cariera solo a plecat de la piesa „Hands of Death (Burn Baby Burn)”, o colaborare cu Alice Cooper pentru CD-ul „Songs in the Key of X” – coloană sonoră a filmului X-Files – piesă care primeşte în acelaşi an 1996 o nominalizare Grammy pentru „Best Metal Performance”, dar este şi anul în care Rob îşi schimbă şi numele oficial din acte-n Rob Zombie. 😛
Anul următor scoate încă o piesă – „The Great American Nightmare”, tot pentru un film: Private Parts – Howard Stern.
Oficial trupa White Zombie este desfiinţată cu lansarea primului album solo Rob Zombie din 1998: „Hellbilly Deluxe”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqQuihD0hoI&feature=related]
În noua gaşcă din jurul lui Rob sunt numai nume grele: John Tempesta la tobe, chitaristul Mike Riggs (ex- Skrew) şi basistul Rob „Blasko” Nicholson (ex-Cryptic Slaughter, Killing Spree, Drown, Prong, Danzig).
13 piese ce continuă linia trasată de White Zombie, un material incisiv, parcă mai Heavy, dar şi cu mai multă infuzie modernă şi elemente Industrial şi foarte-foarte bine primit de public şi critică în egală măsură.
„American Made Music to Strip By” apare la un an după şi este varianta remix al predecesorului disc.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BvsMPOfblfg&feature=channel]
Albumul numărul doi, „The Sinister Urge” apare în 2001 şi titlul vine din nou din lumea filmului: „The Sinister Urge” din 1961 al lui Edward D. Wood. Rămân sonorităţile grave, soundul Heavy, dar albumul aliniază şi multe experimente sonore, apar şi suflători şi alte „ciudăţenii” ce dau viaţă discului.
Merită măcar pomeniţi şi cei doi invitaţi de marcă de pe album. În piesa „Iron Head” cântă şi Ozzy Osbourne iar în „Dead Girl Superstar” Kerry King din Slayer are un solo.
În 2003 este lansat un Best Of „Past, Present & Future” care conform titlului conţine atât piese White Zombie cât şi Rob Zombie, 2 cover-uri (The Commodores – “Brick House” şi The Ramones – “Blitzkrieg Bop”), dar şi 2 piese noi: „House of 1000 Corpses” şi „The Devil’s Rejects”.
Părăsesc trupa Mike Riggs – lasă chitara pentru microfon – şi John Tempesta ca împreună cu chitariştii Mike Tempesta (din Powerman 5000) şi Skyla Talon şi la bas cu Clay Campbell să formeze trupa cu nume inspirat de o piesă Rob Zombie şi cu sound şi stil asemănător acestei formaţii: Scum of the Earth. Până-n prezent trupa a lansat două albume: „Blah…Blah…Blah…Love Songs for the New Millennium” (2004) şi „Sleaze Freak” (2008) şi din membrii fondatori singurul supravieţuitor este Mike Riggs.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uHBtpqbOKXk&feature=channel]
În 2005 intră-n scenă genialul John 5 tocmai expulzat de capriciosul Marilyn Manson şi fostul baterist al lui Alice Cooper: Tommy Clufetos.
„Educated Horse” este lansat pe 28 martie 2006 şi setul de 11 piese noi sunt probabil cel mai complex şi cel mai reuşit produs Rob Zombie până la aceea dată. 9 din cele 11 piese au fost compuse de trio-ul Rob Zombie, John 5 şi Scott Humphrey – vechi aliat al lui Rob, dar cunoscut inginer de sunet şi producător prin colaborările cu: The Cult, Dwight Yoakam, Mötley Crüe, Tommy Lee, Nine Inch Nails, Fuel, Panic Channel, Powerman 5000, Tim Skold, etc iar celelalte două de Rob şi Scott Humphrey.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MdKXShP_oc4&feature=channel]
Discul beneficiază de sonorităţi noi – John 5 introduce şi chitara acustică pe lângă alte experimente sonore, Rob cântă mai puţin dur, are o abordare mai orientată spre melodii, groove-urile sunt mai incisive, este un album extrem de complex şi bine echilibrat, aşezat, de la sonorităţile Heavy la abordările mai Glam/Goth, Rob Zombie împreună cu trupa sa reuşesc să închege un material de excepţie.
Dincolo de muzică, Rob Zombie în paralel lucrează şi la o serie de filme ca scenarist, regizor sau producător: House of 1000 Corpses, The Devil’s Rejects, remake-ul din 2007 al legendarului Halloween şi The Haunted World of El Superbeasto.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LmXdpv3pCGU&feature=channel]
Şi revin la fraza de la care am pornit, nu ştiu cât de aşteptat este noul disc Rob Zombie la noi, dar dincolo de ocean şi în lumea (bună) a metaliştilor europeni, „Hellbilly Deluxe 2” este unul din cele mai aşteptate discuri ale anului.
După o colaborare de 18 ani cu Geffen, acesta este primul disc ce urmează să fie lansat de Roadrunner Records pe data de 2 februarie şi cele 11 piese noi cu siguranţă nu vor dezamăgii fanii formaţiei. Primul şi poate şi ultimul: Rob consideră că era CD-urilor s-a terminat şi planifică pe viitor realizarea materialelor doar în format digital pentru descărcare de pe internet.
Vechiul tovarăş, basistu Rob „Blasko” Nicholson s-a mutat la Ozzy înlocuind-ul pe Jason Newsted şi-n Rob Zombie a venit Matt „Piggy D.” Montgomery cunoscut anterior ca fiind chitarist în Wednesday 13. În rest a rămas formula funcţională Rob Zombie, John 5 şi Tommy Clufetos.
“Jesus Frankenstein” poate fi – şi într-o mare măsură chiar este – noul Antichrist Superstar pe care mulţi fani încă-l mai aşteaptă de la Marilyn Manson. Este un imn zgomotos cu un intro presărat cu sunete horror, o lume tensionată, diformă, dar la îndemâna lui Rob Zombie. Chitara lui John 5 sună ba dubios, ba incisiv în funcţie de moment şi necesităţi, tobele bubuie, covorul de samplere şi clape aduc culorile misterioase iar refrenul „Heil, all Heil, Jesus Frankenstein” este total Manson, dar îl prinde (şi) pe Rob.
“Sick Bubble-Gum” are un groove, un puls clasic Zombie, sunetul modern, gros sfâşie, abordarea mai melodică din ultima vreme a lui Rob Zombie şi un refren extrem de nimerit menţin ritmul susţinut al albumului, ideea că „Educated Horse” o să fie un disc greu de echivalat şi cu atât mai dificil de depăşit, dispare treptat. E cum spune Rob: “Rock Motherfucker! Rock Motherfucker!”
“What?” pleacă tot de la un riff uşchit stors din chitară de John 5, piesa se transformă într-un Rock and Roll transpus într-un Metal filtrat prin Glam şi Gothic, sonorităţile moderne o transformă într-un fel de „ciudat” dansator, respectiv dansant. Rockabilly Hellbilly. Perfect!
“Mars Needs Women” este şi nu o surpriză. John 5 continuă experimentele cu chitara acustică, intro-ul piesei este un experiment extrem de colorat, urmarea o altă monstruozitate construită din sunete şi zgomote minimaliste, dar incisive şi antrenante. Groove-ul dansant este de mult o marcă a sound-ului Zombie şi nimeni nu reuşeşte ca ei să amestece în asta riff-urile zgomotoase cu atâta abilitate.
“Werewolf, Baby” are un iz Southern, însă balansează între momentele Heavy şi pasajele uşor electronice, are ceva din lecţia învăţată de la Alice Cooper, dar şi din Manson-ul din era „Portrait of An American Family”.
“Virgin Witch” readuce tonul mai sumbru, trezeşte amintiri Black Sabbath, este Heavy şi modern în acelaşi timp, ritmul este apăsat, John 5 încă o dată sclipitor, solo-ul din final genial.
“Death and Destiny Inside the Dream Factory” bubuie zgomotos, sonorităţile Industrial se suprapun perfect cu groove-ul antrenant, refrenul rupe, piesa are simplitatea unui Rock and Roll, dar o fac impecabil.
“Burn” are un ritm balansat, incizia Rock/Metal se îmbină perfect cu notele mai colorate, piesa are puls.
“Cease to Exist” combină momentele acustice cu experimentele contorsionate, are un aer ciudat, colorat, este un experiment modern, foarte interesant, le-a reuşit şi asta.
“Werewolf Women of the SS” saltă puţin ritmul, refrenul este impecabil, tonurile moderne au puls viu, piesa ritm, este Rock, dai din cap ca la comandă!
“The Man Who Laughs” beneficiază de un intro în note simfonice, apoi se transformă treptat într-o piesă Rock, este o compoziţie complexă – are aproape 10 minute, cu un solo de tobe şi percuţii consistent şi surprinzător la mijlocul piesei.
„Hellbilly Deluxe 2” impune o ştachetă extrem de ridicată chiar în debut de an, nu doar artiştilor din zona imediat învecinată – Manson şi Raznor care ambii au promis materiale noi pentru 2010, dar şi pentru noul Fear Factory, Filter, etc -, dar în general trupelor de Metal (modern). Dacă Manson este prea autoritar – şi egocentric – şi n-a reuşit să profite de creativitatea lui John 5, Rob Zombie o face din plin şi acest “Hellbilly Deluxe 2” este un disc colorat, incisiv, poate să ajungă cu uşurinţă de referinţă. Rob a colectat de la Black Sabbath, Alice Cooper, Danzing, şi Marilyn Manson tot ce era de adunat, le-a modelat şi le-a reaşezat după chipul şi asemănarea sa. Rezultatul este un Rob Zombie… viu. 😀
Rob Zombie a livrat un disc impecabil, cursiv şi dinamic, experimental, dar plin de nerv, 11 piese şi nicio umplutură, un album care concurează cu şanse reale ca favorit al noului an.
Super surpriză, super disc. Pe bune!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vV0NoICl7cE&feature=channel]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vimB_mkZrS8&feature=related]
Azi vreau să vă propun o trupă mai obscură – pentru foarte mulţi, cred eu -, dar foarte dragă mie. Pigface este un super-super-grup, dacă pot spune aşa.
Eram într-un magazin de CD-uri second-hand într-un beci de pe una din arterele principale din Budapesta, cred că-n 1997 sau ’98 şi am dat de acest disc.
O compilaţie scoasă de Invisible Records: Invisible Route 666 şi pe care erau o serie de trupe „dubioase” despre care la aceea vreme nu ştiam mare lucru: Evil Mothers, Pigface, Dead Voices On Air, The Order of The Book, Gawk, Lick, Horsey, Genesis P-Orridge (Psychic TV), Lab Report, etc.
Pigface Site oficial
Pigface Pagină MySpace
Eticheta de „super-grup” este nu doar nefericită, dar şi neadecvată. Pigface este un efort colectiv, al unui colectiv în permanentă mişcare, schimbare. Personajul central este legendarul baterist Martin Atkins cunoscut din formaţii ca: Public Image Lt., Killing Joke şi Ministry. Proiectul a luat naştere în 1990 pe parcursul turneului „Mind Is A Terrible Thing to Taste” al celor din Ministry ca suport, trupă de deschidere a spectacolelor. La aceea vreme Ministry funcţiona în formulă de duo şi pentru turneu Al Jourgensen şi Paul Barker au apelat la Atkins, Nivek Ogre (Skinny Puppy) şi Chris Connelly (Acid Horse, The Bells, KMFDM, Murder, Inc, ect). Aceştia au profitat de oportunitate şi aşa s-a născut proiectul Pigface.
De-a lungul anilor prin trupă au trecut o serie impresionantă de artişti, lista este aproape inepuizabilă având în vedere şi faptul că de cele mai multe ori prin studio s-au perindat foarte mulţi invitaţi şi pe scenă de obicei sunt circa 10 artişti. Merită pomeniţi: Trent Reznor (Nine Inch Nails), Danny Carey (Tool), Flea (Red Hot Chili Peppers), Mary Byker (Apollo 440) – artişti pentru care Pigface a reprezentat o trambulină de lansare, precum a atras şi nume ca: Jello Biafra (Dead Kennedys, Lard, etc), En Esch (KMFDM, Slick Idiot), Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac), Genesis P-Orridge (Psychic TV, Throbbing Gristle), David Yow (The Jesus Lizard, Scratch Acid), William Tucker (Ministry, RevCo, KMFDM), Lydia Lunch, Charles Levi (Thrill Kill Kult), Duncan X (Sheep On Drugs), Youth (Killing Joke), FM Einheit (Einsturzende Neubauten), Wayne Static (Static-X), David Simms (The Jesus Lizard), Michael Balch (Front Line Assembly), Chris Randall (Sister Machine Gun), Laura Gomel (Thrill Kill Kult), Paul Ferguson (Killing Joke), Louis Svitek (Ministry), Marston Daley (Thrill Kill Kult), Andrew Weiss (Rollins Band), Joey Santiago (Pixies), Chris Vrenna (Tweaker, Nine Inch Nails), Edsel Dope (Dope), Steven Seibold (Hate Dept.), Taime Downe (Faster Pussycat), Danielle (GWAR), Mick Harris (Napalm Death), Doug McCarthy (Nitzer Ebb) – şi cum spuneam, lista este aproape interminabilă.
Artişti ca Marilyn Manson au declarat că Pigface a reprezentat o influenţă majoră asupra muzicii lor – dacă albumul de anul trecut al lui Manson s-a numit „The High End of the Low”, albumul din 1997 Pigface s-a intitulat „A New High In Low” 🙂 – şi de exemplu Trent Reznor până când Nine Inch Nails a devenit o trupă de marcă, participa regulat la activitatea formaţiei Pigface, cum şi Atkins a colaborat cu Reznor pe primele albume N.I.N. Piesa „Suck” de pe EP-ul „Broken” din 1992 este o compoziţie Martin Atkins, Paul Barker, Trent Reznor şi Bill Rieflin, original piesa fiind editată pe primul album Pigface din 1990 – disc pe care cântă şi Reznor. Abordarea zgomotoasă, construcţiile ritmice caracteristice formaţiei Pigface au influenţat evident sound-ul Nine Inch Nails.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yl9_enhs9ro]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-uz87cV7Y7w&feature=related]
Trupa cu sediul la Detroit – un adevărat centru al trupelor din sfera Industrialului – au lansat primul album „Gub” în 1990 şi de atunci, aproape n-a fost an să nu scoată un disc, album, remix, live, compilaţie, sunt ani şi cu 2-3 discuri, este destul de dificil de urmărit şirul lor şi de distins care este album „regulat” şi care nu. Fără compilaţii şi live-uri am numărat peste 20 de CD-uri.
Lucrul la noul disc a început încă din turneul din 2005, dar în 2006 în timpul imprimărilor în studio, Martin Atkins decide să plece în… China. Noile experienţe sonore se regăsesc în documentarul „16 Days in China”, dar influenţele s-au înfiltrat şi pe noul material, o parte din înregistrările noului disc fiind efectuate în 2008 la Beijing.
Materialul a fost lansat pe 16 iunie 2009 sub egida Full Effect Records şi poartă titlul „6”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZBzdqGXDq0&feature=related]
Pigface este un experiment avangardist din segmentul Electro, de la sonorităţile grave sau sumbre Industrial până la infuzii Techno, Pigface amestecă o serie de abordări extrem de diferite de la Funk la Rock, asta datorită şi colaboratorilor, invitaţilor care îşi aduc fiecare aportul la proiect. Pigface ne-au obişnuit cu sonorităţi diferite, uneori contrastante nu doar de la disc la disc, dar şi de la piesă la piesă sau chiar în interiorul pieselor.
Lucrurile nu diferă nici în cazul celor 11 piese ale noului material. De la minimalism la pulsuri Electro-Funk, Atkins şi prietenii lui n-au ratat mai nimic.
„Electric Knives Club” are ceva din sonorităţile Ministry din perioada 1988-1989 („The land of Rape…”/”The Mind Is…”), riff-urile murdare se suprapun cu sunetul clapelor agresive, este o construcţie ritmată şi minimalistă.
„6.6.7.11” menţine sonorităţile Ministry, chitarele sunt diforme şi distorsionate, ritmul balansat, tradiţional de Rock, intervenţiile clapelor creează atmosferă, basul puternic, mârâit conferă un puls sănătos piesei.
„Fight the Power” aduce sonorităţi mai misterioase din zona Electro, ritmul este mai calm, lasciv şi datorită vocii feminine – probabil Mary Byker din Apollo 440. Refrenul este puternic, bubuie şi se lipeşte instantaneu.
„K.M.F.P.F.” pleacă de la premise Techno, vin şi chitarele, basul pulsează, se lămureşte şi titlul piesei: Kill Mother Fucker Pig Face… Un amestec Rock şi Techno antrenant, să nu zic dansant.
„Mercenary (SSL Beijing Mix)” ne aproprie de zona în care naviga şi Trent Reznor la începutul anilor ’90, aceea reiterare a sunetelor New Wave/ Electro din anii ’80 plasate într-un context sonor mai modern, mai grav, pregnant şi totuşi melodic, armonios.
„Sanctify” mi-a amintit de Revolting Cocks – alt proiect marca Ministry, un strop de Funk, puls Electro-Rock, lejeritate naturală fermecătoare, răsturnări sonore colorate.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NwBc7mA4bmY&feature=related]
„I Hate You In Real Life Too” revine la tonurile ceva mai grave, sunetele naturale se contopesc cu cele sintetice şi creează un sunet gros şi puternic, chitara şi clapa merg mână-n mână şi se completează perfect.
„The Good, The Bad, The Druggly” mi-a amintit de genialul „Weapon of Choice” al lui Fatboy Slim, legătura este probabil mai mult doar în capul meu, dar piesa are acel puls criminal care te ridică-n picioare, are culoare, are nerv, amestecul de Funk şi Electro funcţionează impecabil.
„Work to Come” menţine ritmul şi combină din nou eficient fazele Rock cu electronica modernă, construcţia minimalistă, dar inspirată se dovedeşte încă o dată o reţetă câştigătoare.
„Dulcimer” aduce tonuri mai întunecate, este un experiment în care se regăsesc infuziile orientale într-un amestec cu tonuri Ministry şi K.M.F.D. M., baza piesei fiind conferită de tobele şi percuţiile colorate.
„Up and Down” continuă din aceleaşi percuţii, la acestea se adaugă sonorităţi Techno agresive susţinute de ritmuri mecanice incisive.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fJ3meUGSTDg&feature=related]
Recunosc, sunt profund, extrem şi incurabil de subiectiv. Ador experimentele, iubesc oamenii care nu ţin cont de nimic ci doar de propriile lor idei, ţăcăneli, ştiu şi adulţi fiind să se (mai) joace.
Atkins prin acest proiect adună dintr-o sferă largă de artişti şi abordări tot felul de elemente însă este tot atât de adevărat că toţi acei artişti se întorc la propriile lor proiecte cu câte o părticică din Pigface. Este o simbioză care funcţionează impecabil de peste 20 de ani şi pentru mine fiecare disc Pigface reprezintă o nouă aventură şi o audiţie plăcută.
Ideea în sine a acestui colectiv mi se pare genială şi rezultatul mereu a fost colorat şi convingător. Fuck It Up Pigface, Fuck It Up!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zp_8HwlqvlE]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jX3EzwnFPfQ&feature=related]
Ieri povesteam de genul Drone şi trupa Fuck Buttons şi i-am amintit şi pe americanii din Sunn O))). Aceştia ne propun un experiment (şi) mai bizar, un amestec Drone cu (Black) Metal şi un nou disc tenebros şi avangardist.
Numele formaţiei vine de la amplificatoarele Sunn, produse de Sunn Musical Equipment Company (cumpărat ulterior de firma Fender şi trasă de aceştia pe „dreapta” în 2002), firmă înfiinţată de basistul Norm Sundholm şi fratele acestuia Conrad Sundholm, Norm fiind basist în formaţia The Kingsmen şi datorită succesului piesei „Luie, Luie” din 1963 trupa s-a lovit de probleme tehnice legate de volum în apariţiile live în faţa unui public tot mai numeros, deci implicit în locaţii tot mai mari (asta în loc de un scurt istoric 😀 ).
Amplificatoarele Sunn sunt folosite de nume sonore ca: The Who, The Moody Blues, Cream, Mountain, Steppenwolf, Kiss, Rush, The Melvins, Queen, The Jimi Hendrix Experience, Earth – şi ca să mai introduc un cârlig la povestea de ieri: Velvet Underground, dar evident şi de Sunn O))).
Revenind la numele trupei, scris la acest mod – Sunn O))) – reflectă logo-ul firmei de amplificatoare.
Dacă spuneam că nu sunt foarte familiarizat cu scena Electro, acum recunosc că nici Black Metal-ul nu este latura mea forte. Ei, nu-s complet cu pluta, am ascultat de s-a tocit discul „At War with Satan” al celor din Venom, Celtic Frost a fost una din trupele mele favorite multă vreme, am ascultat Sodom, Marduk, Satyricon, Mayhem, etc. Mă opresc la Mayhem, trupă cu care a colaborat solistul Attila Csihar din legendara trupă Tormentor şi care a colaborat şi cu americanii Sun O))) şi o face şi pe noul material.
Csihar a cântat pe celebrul album Mayhem „De Mysteriis Dom Sathanas”, dar şi pe „Ordo Ad Chao”, a colaborat cu Plasma Pool, Aborym, Limbonic Art, Korog, Keep Of Kalessin, Emperor, Sear Bliss, Burial Chamber Trio, Grave Temple, etc şi cu Sunn O))) pe albumele „White2” (2004), „Oracle” (2007) şi „Dømkirke” (2008). Dar nu doar Chihar contribuie la noul material, ci un şir lung de artişti: compozitorul Eyvind Kang, chitaristul Oren Ambarchi, Dylan Carlson – chitarist şi vocal în formaţia Earth, tromboniştii Julian Priester şi Stuart Dempster şi încă un şir lung de instrumentişti.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i2cM3z_YbcM]
În ciuda acestei masive infuzii de instrumente şi instrumentişti, noul album Sunn O))) este destul de anevoios, neprietenos. N-a fost chiar o sarcină uşoară să străbat cele 4 piese ce se întind pe durata a 53 de minute.
Materialul este lent, sumbru, are prea puţine pete de culoare, progresiile sunt destul de anevoioase, rigide, zgomotele prea puţin muzicale. Vocea lui Cihar este fermă şi gravă, monologurile sale detensionează oarecum cursul macabru, dar nu reuşesc să acopere pe termen lung minimalismul şi monotonia excesivă din orchestraţii. Discul are însă şi momente bune, după mai multe ascultări găsesc puncte de sprijin, repere orientative în lumea lor întunecată, însă acomodarea este anevoioasă.
„Aghartha” cu cele 17:34 minute este prea lungă, vocea lui Cihar aminteşte de abordarea gravă al lui Milan Fras (Laibach) însă dedesubt, muzica minimalistă, extrem de abstractă şi uneori parcă fracturată nu vine în ajutorul ascultătorului. Mult mai interesantă este piesa următoare, „Big Church [Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért]” în care un cor aduce o rază de lumină chiar dacă vorbim tot de o compoziţie rece. Chitara bârâie, sunetele sunt doar fâşii sonore, atmosfera este cea de filmele de groază. „Hunting & Gathering (Cydonia)” are mai multă coerenţă şi coeziune sonoră, muzicalitate, lucrurile se leagă simţibil mai bine, se completează şi dialoghează. „Alice” are 16:21 minute, un aer misterios, este un experiment mai aerisit, însă la fel de avangardist, o compoziţie interesantă, poate cea mai bună de pe acest disc.
Cum spuneam, nu este un material uşor, din punctul meu de vedere nu are vibraţia proiectului The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble însă aici evident intervine şi subiectivismul fiecăruia din noi. „Monoliths & Dimensions” are o dimensiune aparte şi merită încercat. Cu grijă. 🙂
Nucleul de bază al trupei este format din Stephen O’Malley (implicat şi în Khanate şi Burning Witch) şi Greg Anderson (component şi-n formaţia Goatsnake).
Discografie (albume):
2000 – ØØ Void
2002 – Flight of the Behemoth
2003 – White1
2004 – White2
2005 – Black One & Solstitium Fulminate
2005 – Black One
2009 – Monoliths & Dimensions
Southern Lord Records
Stephen O’Malley
Sunn O))) LastFM
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sKUOapQIl9w&feature=related]
(Drop Dead Gorgeous sună glam… sună roz, sună aiurea. Ei, lucrurile nu stau deloc aşa, trupa Drop Dead, Gorgeous sunt extrem de Heavy şi mai puţin… Hot. Dacă Paramore îţi amintesc mai mult de New Kids On The Block decât de o trupă Rock, Drop Dead, Gorgeous îţi rup capul. 🙂 Garantat. )
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yqmwbVSTGlg]
Inevitabil, fraza îmi aminteşte de trupa Republica şi piesa lor „Drop Dead Gorgeous” de pe albumul auto-intitulat din 1996.
Mulţi probabil îşi amintesc mai de grabă de filmul regizat de Michael Patrick Jann, o comedie neagră: „Drop Dead Gorgeous” din 1999.
Probabil mult mai puţini asociază numele cu trupa americană Drop Dead, Gorgeous.
Sunt etichetaţi Metalcore şi Post Hardcore, au pasaje caracteristice genului Emo şi Screamo, dar sunt definitiv mult mai brutali, au pasaje cu sonorităţi Death şi infuzii de Industrial Metal, combină cursiv momentele melodioase cu pasajele de măcel.
Avem de a face cu o tânără generaţie de trupe, băieţi (şi fete! 😀 ) crescuţi/crescute cu Rock-ul, Metal-ul de la sfârşitul anilor ’90, începutul anilor 2000, generaţia post Grunge, post Nu Metal, post Emo. Este o generaţie care n-a crescut nici pe Black Flag, nici pe Fugazi, o generaţie pentru care încet-încet Ozzy reprezintă doar un bătrânel senil care se face de râs pe MTV într-un pseudo reality-family sitcon şi primele lor amintiri de la un concert nu sunt legate de Slayer sau Metallica ci probabil de Korn, Static-X sau Linkin Park. Nu, nu este nimic rău în asta, dar este realitatea pe care nu avem cum să o ignorăm. Şi n-am pomenit degeaba de Static-X şi Linkin Park, abordările, sonorităţile ambelor formaţii se regăsesc în muzica celor din Drop Dead, Gorgeous. Cu toate acestea vocalul Danny “Stills” Stillman afirmă că a crescut cu trupele anilor ’90: Nirvana, Oasis, Smashing Pumpkins şi Third Eye Blind şi ceva-ceva din alura lui Kurt Cobain se regăseşte-n el, clipul la „Two Birds, One Stone” aminteşte de clasicul „Smells Like Teen Spirits” (şi este cea mai comercială, cea mai moale şi probabil cea mai slabă piesă a trupei…).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qwhvAQoqNLs]
Multe informaţii de culise – să zic aşa – n-am găsit despre ei, site-ul lor este sub construcţie, nu este încă complet funcţional, pe pagina MySpace informaţiile se referă mai mult la noul material, n-am găsit o biografie explicită. Dar din clip, fotografii şi ce am mai citit, am înţeles că sunt foarte tineri – şi-au întrerupt/scurtat primul turneu (în 2006) pentru a se întoarce în băncile şcolii, a-şi termina liceul, dar cu toate acestea au cântat destul de susţinut alături de trupe ca: The Devil Wears Prada, Dance Gavin Dance, At The Throne of Judgment, Aiden, Still Remains, Alesana, Idiot Pilot, The Number Twelve Looks Like You, Escape the Fate, I Set My Friends On Fire, Fear Before, He Is Legend, Before Their Eyes, And Then There Were None, Eyes Set To Kill, Blessthefall, Finch, etc.
Discografie:
2006 – Be Mine, Valentine (EP)
2006 – In Vogue
2007 – Worse Than a Fairy Tale
2009 – The Hot N’ Heavy
Dacă EP-ul de debut suna mai brutal, are amprente Korn şi Static-X, pe noul material momentele brutale şi cele melodice sunt mai intercalate, s-a creat un echilibru între cele două abordări, sunt pasaje care amintesc mai clar de Linkin Park, însă trupa este mult mai intensă, mai incisivă şi mai Metal decât trupa din California, chitara brutală şi vocea agresivă au rămas latura dominantă a trupei.
„Killing A Classic” începe direct brutal şi zgomotos. Devenise un clişeu construcţia cu început „clean” şi refren brutal, tot aşteptam când o să vină cineva să inverseze fazele. Strofele sunt brutale, Danny Stillman urlă şi grohăie, pasajele de legătură, refrenul este mai moale, mai melodios şi pe lângă chitara gravă, cu ton Nu Metal, introduc şi covorul de sintetizatoare.
„Southern Lovin’ (Belle of the Ball)” începe disonant, filtrat şi cu track-urile defazate, apoi piesa explodează, reţeta se repetă oarecum, refrenul este melodios, strofele brutale, chitara lui Jacob Belcher are greutate, riff-urile au forţă şi gravitate.
„Beat the Devil Out of It” amestecă aceleaşi riff-uri grave cu clapele, se creează un oarecare haos, temele au o amprentă de nebunie, unele pasaje amintesc de Pantera, altele de Korn, la asta clapele, sintetizatoarele adaugă o coloratură interesantă.
Single-ul de promovare, „Two Birds, One Stone” este una din piesele mai cuminţi, probabil din acest motiv a şi fost aleasă, este mai melodioasă, chiar şi momentele mai agresive sunt temperate, poate ajută trupa să prindă difuzări, însă nu-i o piesă care să-i reprezinte.
„Sue Simons! Watch Your Mouth” ne întoarce în atmosfera schizofrenică a la Korn, construcţia tensionată este intercalată cu un pasaj mai degajat, dar la fel de apăsător.
„Fame” combită tonalităţile Linkin Park cu incursiunile zgomotoase, riff-urile foarte intense se încadrează bine în sonorităţile mai electronice, pasajele mai lente sunt punctate de dubla riff-tobă mare cu 2 pedale, vocile dublate, corurile dau note interesante, însă uneori formulele sunt repetative, devin previzibile.
„(The) Internet Killed the Video Star” pare o temă care preocupă multă lume… lately. Piesa nu se diferenţiază de anterioarele, refrenul este dinamic, mai memorabil şi un pasaj mai moderat unde clapele dialoghează interesant cu chitara apoi un cor dă o întorsătură interesantă piesei.
„Can’t Fight Biology” aliniază aceeaşi combinaţie Korn/Linkin Park în care partea Korn este mai dominantă, un pasaj liniştit şi un refren mai melodios marchează şi-n această piesă interesant.
„There’s No Business Like Snow Business” reprezintă latura mai incisivă, mai agresivă a trupei, doar în refren Danny cântă ceva mai melodic, la finalul piesei avem încă un pasaj contorsionat ce se stinge tulburător.
„Interlude 1” este un intro plasat aproape de final de disc, un moment interesant, electronic şi jucat din butoane ce ne duce-n „Dirtier Than You Want to Know” încă o incursiune în tonurile sumbre marca Korn.
Finalul, „We’re Planning, God’s Laugh” este cea mai lungă şi interesantă piesă de pe disc cu cele peste 6 minute are ei. Aminteşte puţin de P.O.D. („Youth of the Nation”), tonul însă este mai grav, vocea distorsionată, Drop Dead, Gorgeous explorează apele tulburi în care se scaldă de cele mai multe ori şi Korn, tonurile sunt mult mai grave şi când clapele dau tonul ci nu chitara.
Putem asculta încă 10 ani „Peace Of Mind”-ul, „Master of Puppets”-ul sau „Burn My Eyes”-ul, nu le contest valoare, nici vorbă! însă vine un val nou de formaţii care încet-încet îşi face loc, ne plac sau nu ne plac, ele sunt tot mai prezente, se adresează unei noi generaţii de care ar fi incorect să nu ţinem cont. Este oarecum inexplicabil cum Rock-ul, un curent de revoltă şi teoretic avangardist, suferă de atât conservatorism… este dominat de atât de multe prejudecăţi.
După mai multe ascultări Drop Dead, Gorgeous par convingători, sunt foarte tineri şi cred că merită creditaţi. Este o lume destul de macabră, apăsătoare, uneori formulele pe care le folosesc sunt uşor repetitive, însă revin la faptul că sunt tineri, stăpânesc impecabil instrumentele şi ne putem aştepta la surprize (plăcute) de la ei pe viitor. Şi „The Hot N’ Heavy” chiar este un material intens şi interesant, e un punct de plecare solid, e drept: nu este o piatră de hotar ci doar un punct de plecare.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sRYNYb30nxU]
Primul album al celor din The Darkness l-am primit cadou de la UnSoricel în iarna lui 2003 – dacă ţin bine minte, dar piese ca „Get Your Hands Off My Woman” (Motherfucker! Ha ha ha! 😛 ) sau „I Believe in a Thing Called Love” erau deja hit-uri şi la noi.
Dacă te uiţi la clip-ul „I Believe in a Thing Called Love” realizezi că e un mare-mare mişto, are şi o doză de auto-satiri, auto-ironie, dar piesa în sine este genială. De multe ori am spus că este dificil să scrii piese simple, să compui riff-uri elementare, să faci orchestraţii zemoase din tobă, bas, chitară şi treaba să sune compact şi plin. Rock-ul nu este nici fizică cvantică, nici chirurgie pe creier, a spus-o Henry Rollins şi moşu’ are dreptate, mereu mi-au plăcut trio-urile (Motorhead, Rush) sau cvartet-urile (Pantera), numai cei care n-au cântat niciodată, n-au trecut pragul unui studio în viaţa lor, nu realizează cât de dificil este să captezi şi să degajezi energia pură, energie pură ce în definitiv înseamnă şi reprezintă Rock-ul.
Puţin „school of Rock”. 🙂 sau cum se spune: who made who?
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SjOqN338qUc&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=abNqNYCHUHw]
Ce vreau să sugerez este că – vorba celor din Pantera: reinventing the steel (genial!) – nu tre’ să reinventezi roata. Sau nu asta este neapărat ideea de bază ci uneori dacă reuşeşti să faci roată să se învârte, poţi fi cel puţin la fel de genial. Bine, nu pun la socoteală copiile imitaţiilor… ha ha ha! 😛
The Darkness
Englezii n-au inventat nimic nou. Muzica lor se înrudeşte cel mai mult cu AC/DC şi îşi are rădăcinile în Hard Rock-ul tradiţional britanic (Led Zeppelin), la asta au adăugat un strop de Glam pe ramura americană, puţin din The New York Dolls, o doză de Iggy Pop, ceva din David Lee Roth (Van Halen), au condimentat amestecul cu inspiraţie şi au scos din joben albumul „Permission to Land” în iulie 2003. Am simplificat radical schema, meritau pomeniţi şi The Who, Thin Lizzy şi încă o mână de trupe, dar nu despicatul firului în patru, căutarea calului în dinţi sau număratul spiţelor la roată este ideea… 🙂
Trupa s-a înfiinţat prin 2000, la baza ei fiind doi fraţi, Justin Hawkins – voce, pian, chitară şi Dan Hawkins – chitară, voce. Lor li s-a alăturat basistul Frankie Poullain şi bateristul Richie Edwards.
Albumul şi single-urile lansate au spart topurile, albumul a stat 4 săptămâni la rând pe primul loc în top-ul britanic, în 2004 a obţinut distincţii la 3 categorii al BRIT Awards-ului: cea mai bună formaţie, cea mai bună formaţie Rock şi cel mai bun album; revista Kerrang! le-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun album Rock şi în 2004 2 distincţii: cea mai bună trupă live şi cea mai bună trupă britanică şi în clasamentul revistei al celor mai bune 50 de albume din secolul XXI s-au clasat pe locul 49. Dar albumul a ajuns şi-n Billboard până pe poziţia 36 şi a avut succes şi-n Europa. Un disc notat de 5 ori platină, înseamnă totuşi ceva.
Ca fapt divers, în 2003 au cântat în deschiderea turneului european Metallica.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H4iU97yakpo]
Discul este aproape un clasic cap-coadă. 10 piese, 38 de minute, 100% Rock.
Vocea şi atitudinea lui Justin Hawkins este tot un amestec de Robert Plant şi David Lee Roth, admit, nu-s fan al vocilor „castrate”, al bărbaţilor „soprane”, m-am acomodat mai greu cu ţipetele lui Justin, dar ele sunt un trademark al formaţiei şi trebuie să recunosc, Justin are voce puternică, cântă excelent şi în tonalităţile joase şi-n final treaba are farmec.
N-am să desfac albumul pe piese, discul curge energic, are puls, este viu, e un Rock’N’Roll ca la carte, se disting 2 balada „Love Is Only A Feeling” şi „Holding My Own” (cu gust Queen) şi o piesă mai apăsată, cu un tempo mai redus, îmbibat cu miresme de Led Zeppelin, „Love On the Rocks With No Ice”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OHqf03doIxo]
În 2005 basistul Frankie Poullain părăseşte trupa – sau este dat afară, depinde care din cele 2 părţi le ei în considerare şi este avansat în poziţia de basist, tehnicianul de chitară a lui Dan: Richie Edwards.
Albumul „One Way Ticket to Hell… and Back” este lansat în noiembrie 2005 şi chiar dacă succesul comercial a rămas mult în urma albumului de debut şi criticile au fost mai amestecate, este tot un disc 100% Rock, are un tempo ceva mai moderat faţă de primul şi atmosfera este mai apropiată de Led Zeppelin şi Hard Rock-ul anilor ’70, însă – părerea mea – este un disc la fel de ascultabil şi de ascultat.
M-a bucurat intro-ul de nai de pe album şi tot discul are mai multe momente mai colorate, a rămas acel puls viu de Rock, dar trupa şi-a permis o abordare mai degajată, s-a „jucat”, a experimentat şi alte tonalităţi, abordări, se simt oarecare influenţe şi de factură mai modernă: The Stone Roses. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=z8nQj14cS9k]
Stone Gods – Silver Spoons & Broken Bones (2008)
În 2006 solistul Justin Hawkins este internat într-o clinică de reabilitare din cauza problemelor cu alcoolul, restul trupei însă începe lucrul la al 3-lea album. Despărţirea devine însă fapt evident anul următor.
Trupa până-n ultimul moment a sperat să evite evenimentul, însă-n cele din urmă Richie Edwards a preluat poziţia de frontman, trece la microfon şi chitară şi este adus basistul Toby MacFarlaine.
Într-un final trupa anunţă şi schimbarea de titulatură şi astfel apare Stone Gods.
Albumul „Silver Spoons & Broken Bones” apare în 2008.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I-I420-cqzw]
Trupa sună mult mai Heavy, vocea lui Richie Edwards este una puternică, o voce mult mai „şmirghel”, mai vânjoasă, aminteşte pe alocuri de Sebastian Bach, iar muzica sună ca o ciocnire dintre Deep Purple şi Metallica.
Discul a fost foarte bine primit atât de presă cât şi de public, este un material energic, un Rock tradiţional, dar cu sunet modern, tăios, gros şi gras, respectă tradiţia şi în acelaşi timp sună proaspăt.
Formaţia cântă la festivalurile importante (Download Festival, Isle of Wight Festival), în deschiderea turneului Velvet Underground apoi pe cont propriu.
Anul trecut, mai exact în mai, în timpul unui concert al noului proiect al lui Justin Hawkins, Dan Hawkins i s-a alăturat fratelui său pe scenă pentru a cânta piesa „I Believe In A Thing Called Love” şi i-a şoptit la ureche – prieteneşte, apoi a repetat şi cu voce tare pentru public: „you’re an absolute cunt!” 🙂
Se zvoneşte tot mai intens eventuala reformare a grupului original anul acesta.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EtXY0g1CCs8]
Hot Leg – Red Light Fever (2009)
Nici Justin Hawkins n-a stat degeaba.
Începând din 2005 a avut un proiect solo numit British Whale, în 2007 a făcut parte din grupul care a reprezentat Anglia la Eurovision-ul de la Helsinki (ha ha ha! 😛 ) şi a colaborat cu mai mulţi artişti în diferite proiecte (Def Leppard, Beverlei Brown) ca în 2008 să anunţe crearea unei formaţii noi sub titulatura Hot Leg din care mai fac parte: Pete Rinaldi, Samuel SJ Stokes şi Darby Todd.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FOLthJnrdEY&feature=related]
Albumul „Red Light Fever” este lansat pe 9 februarie 2009, este o continuare directă a stilului şi abordării The Darkness, are o amprentă pregnantă Thin Lizzy, dar şi influenţe Queen, este un material aproape la fel de clasic ca „Permission to Land”, are nerv, puls, curge natural, oferă acelaşi coctail Glam şi Rock care a funcţionat impecabil şi la debut.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DnETYe5-GTE&feature=related]
