Home › Posts tagged Metal › Page 55

Metal

Baroness – Blue Record (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Nu vă lăsaţi păcăliţi: Baroness nu este o divă iar titlul cu aromă de mister – albastru – nu are legătură cu „blue movie(s)” (lămureşte-te!).
Încet-încet, creşte, se înalţă, iese la suprafaţă o nouă generaţie de rockeri. Generaţie nouă, etichetă nouă şi aş adăuga eu: metehne vechi. Eticheta nouă se numeşte Sludge Metal şi conform dicţionarelor şi al specialiştilor sub-genul este rezultanta din logodna dintre Hardcore şi Doom Metal, un Heavy Metal „mai altfel”, dar având şi ceva infuzii de (Post) Punk, Southern Rock, eventual Industrial şi ceva Progresiv. Din ce am ascultat eu, mai degrabă aş spune că există o tendinţă de a da un ton, o nuanţă de Indie Metal-ului, multe din trupele acestea având un sunet abraziv, uşor murdar, înregistrările au rezonanţe de garaj, unele teme au aceeaşi construcţie ca cele ale trupelor Indie din anii ’80, doar că butonul distorsului a fost împins la maxim. Da’ poţi să te pui cu „experţii” şi minunatele lor termene şi dicţionare? Dacă vă zic că Sludge Metal-ul are şi sub-genuri, Southern Sludge şi Stoner Sludge, sigur veţi spune că unii beau gaz pe stomacu’ gol şi se şi îmbată… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Bb3ep6YW0JI]

Baroness nu sunt chiar veniţi cu personalu’ de Buftea ieri seară, trupa s-a înfiinţat prin 2003 în Savannah, Georgia, USA, pe bazele trupei din zona Punk-Metal: Johnny Welfare and the Paychecks. Stâlpul de bază al trupei este vocal-chitaristul John Baizley, din actuala formulă mai fac parte: Peter Adams – chitară şi voce, Summer Welch – bas şi Allen Blickle – tobe. Până în 2007 şi albumul de debut, au lansat 3 E.P.-uri: „First” (2003), „Second” (2005) şi „Third (sau „A Grey Sigh in a Flower Husk”) (2007).
Albumul de debut, „Red Album” a primit cronici favorabile, prestigiosul Revolver chiar a desemnat materialul ca fiind Albumul Anului.
Noul material, „Blue Record” a făcut o figură frumoasă în Heatseeker-ul Billbord, ajungând pe prima poziţie, în Hot 200 Billboard a ajuns până pe poziţia 117 şi a prins locul 41 în top-ul 50 Pitchfork pe 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8qii59-7JAM&feature=channel]

„Blue Record” are de toate: Rock, Metal, Post-Punk, Indie, ceva abordări Progresive, puţin Folk, sunet abraziv, idei bune şi scheme, formule reciclate, adică idei mai puţin bune.
Cele 12 piese constituie un material destul de omogen, echilibrat, cursiv, au „faţă” cum s-ar spune, trupa are coerenţă, fructifică şi punctează ideile bune, execută corect schemele tradiţionale, astfel, după parcurgerea celor circa 45 de minute, impactul la modul general este pozitiv. La a 2-3 ascultare, piese, faze şi fraze chiar încep să-mi placă, însă mici rezerve mai am vis a vis de ei şi ceea ce fac.
Odată avem sunetul aceste distorsionat, murdar, de garaj cum zic eu, la chitară. Este interesant acest sunet, zgârie, totuşi nu are greutate, apăsare. Baroness au reuşit să integreze acest sound destul de eficient în contextul general, basul, tobele şi vocea sună plin, cald, au puls, pe de cealaltă parte aceste riff-uri uneori au un ton strident, greu de aşezat. Din fericire nu folosesc în exces acest ton „şmirghel” şi astfel nu devin obositori. Alte trupe insistă exclusiv pe acest sunet şi pe termen lung îşi pierde efectul tăios, devine un vuiet neplăcut şi oboseşte sau plictiseşte.
„Bullhead’s Psalm” este un intro lent, construit pe dialogul între chitara semi-acustică şi cea electrică şi condimentată cu puţină clapă. În tema aceasta intră direct „The Sweetest Curse”, o piesă destul de tradiţională, cu chitare măcinate, voce în forţă, formule de treceri şi schimbare împrumutate din Heavy Metal – ca şi solo-ul – şi un refren ceva mai modern. „Jake Leg” sună mai cald, are puţină aromă Southern, pulsul este modern, sound-ul este diferit, dar există paralele cu Metal-ul abordat de Alice In Chains, este una din piesele care mi-a plăcut cel mai mult. „Steel That Sleeps the Eye” este o piesă acustică, în atmosfera de New Orleans se amestecă puţin Folk, construcţia vocală aminteşte de formulele aceluiaşi Layne Staley. Urmează un alt moment bun, „Swollen and Halo”, o piesă abrazivă şi cu puls, micul minus pe care-l sesizez fiind partitura vocală, uneori pasajele mai moi, mai armonice, n-au forţă sau nu sunt suficient de fluente, expresive. Aici şi toba sună uşor înfundat – mai ales toba mare, n-are incisivitate şi asta strică puţin din aspectul general al unei piese colorate, dinamice, bine construită. „Ogeechee Hymnal” este încă o piesă de legătură, aminteşte puţin şi de Metallica însa tema este mai clasică, mai tradiţională iar sunetul mai murdar, de garaj. Experimentul de la jumătatea piesei în-colo este o pată sonoră relaxantă ce se deschide direct în tema din „A Horse Called Golgotha”. Aceasta sună ca nişte riff-uri rămase de la James Hetfield, remodelate de Steve Harris şi cântate de Robert Flynn şi imprimată – să nu spun iar garaj – la un sound-check. Interesantă, dar parcă uşor prea lungă cu cele peste 6 minute ale ei. „O’er Hell and Hide” începe amăgitor-acustic, apoi se transformă într-un galop Heavy/Thrash ca apoi cele două extreme să se combine, vocea se aude din spate, printr-un low-filter (ca la radio), alterate se succed momente tradiţionale cu faze mai zgomotoase şi mai interesant este haosul din final ce ne trece din nou direct în „War, Wisdom and Rhyme”, una din cele mai tradiţionale, Thrash piese de pe disc. „Blackpowder Orchard” vine ca un vânt proaspăt de primăvară, încă o compoziţie de trecere, parcă prea scurtă, puteau exploata tema mai profund. „The Gnashing” este încă un moment bun, interesant, de pe disc, o construcţie progresivă, dinamică, are şi nerv, are şi armonii, este ingenios îmbinată, schimbările se leagă, compoziţia curge natural. Tema de închidere, „Bullhead’s Lament” readuce ceva spirit Southern cu adaos de Heavy Metal, închide într-un ritm domol, apăsat, într-o zonă undeva între Doom şi Stoner discul, revine rotund la punctul de plecare.
Producţia, partea de sunat, nu m-a încântat foarte tare, cu siguranţă nici n-a costat cine ştie cât, în rest cred că trupa are şi potenţial, e o pâine de mâncat pe zona aceasta, sunt lucruri de explorat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yKZaYFv2bxA]

The Dark Side of the Moon

Posted on by — 16 Comments ↓

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magika – unde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete,  instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop  înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]

Buckethead

Posted on by — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gpr498vngFQ&feature=related]

Buckethead – pe numele său Brian Patrick Carroll, născut pe 13 mai 1969 – este un tip cu chitară şi o găleată-n cap care astfel protestează împotriva holocaustului găinilor pusă la cale pe plan global de reţelele de fast-food… Că tot bagă ai noştri taxă pe fast-food, sucuri şi dulciuri.
Prezentarea aceasta e cam de rahat, admit, dar dă bine, atrage atenţia şi probabil cam asta şi este ideea.
Am mai spus asta, nu-s prea priceput la chitară, cred că un Do major mai ştiu să ţin, basul mi-a plăcut mai mult, dar nu sunt Les Claypool şi – cum spuneam – niciodată nu m-am cutremurat ascultând eroii celor şase, şapte corzi. E drept, sâmbăta trecută am re-ascultat cu mare plăcere primele trei albume ale lui Yngwie Malmsteen, nu l-am mai ascultat pe suedezul virtuoz de peste 10 ani cred, anul trecut l-am descoperit în adevăratul sens pe John 5 pe care-l ştiam doar din Marilyn Manson, 2wo şi Rob Zombie, mi-a plăcut mereu Frank Zappa, Steve Vai are momentele lui bune şi ascult cu plăcere uneori şi „Flying in a Blue Dream”-ul lui Satriani, dar niciodată nu m-am omorât după solo-uri şi – părerea mea de punker ciufut – solo-urile de prea multe ori sunt ne-inspirate, fac parte din piese că „aşa se face”, doar mai umple un minut, două şi rar mă…excită. Ei, e o altă generalizare grosolană, mea culpa, recunosc, mie îmi plac riff-urile sănătoase, acelea care-ţi smulg capul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FHM8Sfi36ts&feature=related]

Vorbind despre discurile de anu’ trecut, UnSoricel a pomenit de Buckethead, i-am răspuns atunci că pe mine nu m-a impresionat prea tare, apoi am săpat în arhivă şi am început să-i ascult discurile.
Şi… e ceva de ascultat. La doar 41 de ani, şi-n 17 ani, a „scos” 28 de albume solo şi a cântat încă pe peste 50 de albume! Fără să-l fi ascultat, pe mine oarecum asta m-a şi intrigat. Cred. Apoi m-am gândit la amintitul Zappa care la fel, are o discografie impresionantă şi cantitativ, dar şi calitativ.
Mi-am pus căştile, am dat volumu’ tare – să nu mă bruieze Minimax-ul lui fi-meu 😛 – şi m-am scufundat în lumea lui Buckethead. Cu capul în gălată – ca să zic aşa. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HkCEXrlfJ4E&feature=related]

Buckethead nu e un ciudat extravagant, nu e un mercenar – cum aveam impresia – ci e un tip extrem de creativ, colorat, plin de surprize (plăcute). Pe undeva aş putea păstra paralela cu Zappa, are o plajă extrem de largă de abordare de la Thrash Metal, trecând prin zona progresivă şi ajungând la Jazz, Funk şi Blues, Bluegrass. Muzica lui este de avangardă, este extrem de multidimensională, nu este foarte uşor de urmărit, dar dacă laşi deoparte prejudecăţile, îi acorzi puţină atenţie, călătoria devine extrem de plăcută.
Buckethead este compozitor, multi-instrumentist, dar în primul rând un chitarist extrem de virtuos, dar şi inspirat. A colaborat cu o grămadă de artişti: Mike Patton, Les Claypool, Iggy Pop, Serj Tankian, Bill Laswell, Bootsy Collins, Bernie Worrell, Bill Moseley, Viggo Mortensen, etc şi o vreme a petrecut alături de Axl pentru a pune-n mişcare noul Guns’N’Roses.
În 2009 a lansat nu mai puţin de 4 albume solo:

Slaughterhouse on the Prairie – 30 ianuarie
A Real Diamond in the Rough – 1 mai
Forensic Follies – 1 iunie
Needle in a Slunk Stack – 24 septembrie

„Slaughterhouse on the Prairie” este un disc incisiv, plin (şi) de riff-uri groase, ritmuri bubuite cu două tobe mari, baza este un Metal dinamic, energic şi la asta, Buckethead adaugă tot felul de condimente aromate, formule Jazz, puţin progresiv, ceva Rock şi Blues, totul însă într-o cursivitate firească, momentele mai moi, mai domoale nu ştirbesc ci accentuează vâna Metal al materialului.
„A Real Diamond in the Rough” are la bază o atmosferă Blues cu miresme de Southern, te duce cu gândul la New Orleans, nu lipsesc însă nici exploziile mai zgomotoase, însă predominante sunt pasajele aerisite, îmbinările de acustic şi electronic, momentele introvertite, de meditaţie, căutare. Un material mai senin, curge ca un vis.
„Forensic Follies” este un experiment avangardist, dacă pe „Slaughterhouse on the Prairie” Metal-ul era abordat tradiţional, pe filiera Thrash/Heavy, aici totul este împins într-o zonă futuristică, sunt folosite elemente Electro, zgomote Industrial, totul are o oarecare amprentă schizofrenică colorată cu disonanţe, dar este o lume fascinantă, o nebunie atât de vie încât aproape simţi că poţi să o atingi. Este un disc greu de digerat, dar merită efortul!
„Needle in a Slunk Stack” continuă experimentul, parcă lucrurile devin şi mai grave, tonurile de chitară distorsionată se suprapun cu zgomotele, însă dincolo de demenţă este muzică. Introduce ingenios pasaje Jazz, World Music, avangardism progresiv, Electro ambiental şi haos Industrial, rezultatul fiind cel puţin… tulburător.

Buckethead nu e de povestit, e de ascultat. Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac poftă, eu nu mai reuşesc să-i scot discurile din player. Merci UnSoricel!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H7xsmFraAqY&feature=related]

Jos găleata domnule Buckethead! Respect!

Static-X – Cult of Static (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

„Wisconsin Death Trip” a explodat în 2000 cu toate că a fost lansat în martie 1999 şi până în 2001 s-a vândut în peste 1 milion de exemplare, fiind certificat Platină.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uN76Llvh8g8&feature=PlayList&p=A23A134B6FE8229B&index=0]

Trupa înfiinţată în 1994 a ieşit la suprafaţă la sfârşitul anilor ’90 cu valul Nu Metal despre care povesteam ieri. Sunt trupe cărora etichetele mai mult le dăunează, cum fug astăzi formaţiile de eticheta Emo, cam aşa s-a întâmplat la începutul deceniului şi cu această etichetă Nu Metal. Static-X sunt 100% Metal, una din formaţiile cele mai intense, brutale al noului val.
Static-X amestecă brutalitatea Thrash Metal-ului tradiţional a la Slayer cu sonorităţi Industrial, dar au preluat, aplicat şi tonurile sumbre, schemele ritmice şi structurale ale celor din KoRn sau Coal Chamber. Combinaţie interesantă, extrem de dinamică şi să vinzi cu un asemenea sunet brutal 1 milion de discuri din materialul de debut, este mare lucru.

Motorul formaţiei este Wayne Richard Wells aka Wayne Static, voce, chitară, clape, programare, lui i s-au alăturat pe rând chitaristul Koichi Fukuda, basistul Tony Campos şi bateristul Ken Jay. Fukuda părăseşte trupa după primul album, este înlocuit cu Tripp Eisen şi acesta este înlăturat din trupă în urma unor scandaluri în 2005 şi este readus Fukuda şi bateristul Ken Jey este înlocuit cu Nick Oshiro în 2003.
Trupa treptat estompează paralele cu celelalte găşti din valul Nu Metal chiar dacă Wayne şi Jonathan Davis (KoRn) sunt prieteni şi chiar colaborează, însă rămân la fel de brutali şi incisivi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sz-lqbmPPZk&feature=related]

Discografie:

1999: Wisconsin Death Trip
2001: Machine
2003: Shadow Zone
2004: Beneath…Between…Beyond… (demo-uri şi piese rare)
2005: Start a War
2007: Cannibal
2009: Cult of Static

„Cult of Static” este al 6-lea album al trupei şi a fost lansat în data de 17 martie 2009. Dacă e să descriu la modul general actuala abordare, sunetul de acum al formaţiei, aş spune că este ca şi cum Ministry şi Slayer s-ar fi pus pe un jam-session neiertător. Electronica, clapele, samplerele au fost împinse şi mai în spate, au rămas riff-urile grose, solo-urile care şi-au făcut loc pe abia pe ultimele albume, vocea agresivă, ritmurile apăsate, basul mârâit şi pulsant. Static-X au nerv, sunt la fel de plini de energie ca la început.
„Lunatic” – piesa ce deschide albumul beneficiează de solo-ul lui Dave Mustaine din Megadeth; „Z28” combină un riff primitiv, brutal cu sunetele mai moderne, are o oarecare coloratură Soulfly; „Terminal” vine cu riff-uri mai melodioase, mai tradiţionale şi cu vocea a la Jonathan Davis; „Hypure” aminteşte de ultimul Rob Zombie; „Tera-Fied” este mai lentă, experimentală, combină ingenios electronica cu riff-urile, sună ca o piesă A Perfect Circle interpretată de un Korn Industrializat; „Stringwray” – primul extras single – este o piesă colorată, cu multe schimbări, „Isolaytore” aminteşte de Fear Factory, „Nocturnally” are incisivitatea pieselor Sepultura de pe albumul „Roots”; „Skinned” ne aruncă înapoi la tempo-urile mai incisive ale primului album, sună teribil de Heavy şi-n final „Grind 2 Halt” vine cu încă o temă ce exploatează zona de interferenţă între Metal-ul modern şi electronică, are un strop de psihedelism, dar rămâne tot în zona grea, Machine Head au mai experimentat astfel de combinaţii.
Am amintit de toate aceste paralele strict în scop ilustrativ, Static-X au adunat elemente, au diferite influenţe, dar ceea ce fac, fac bine, reuşesc să dea temelor, ideilor o faţă personală, au o amprentă proprie.
Nu lipsesc nici surprizele.
Discul beneficiază în diferitele forme de editare de 4 bonus-uri din care 3 sunt prelucrări. Nici din 1000 de încercări nu aş fi ghicit de exemplu că Static-X vor face un cover după „Still of the Night” al celor din Whitesnake, dar nici „Talk Dirty to Me” (Poison) sau „Looks That Kill” (Motley Crue) n-ar fi fost mai uşor de ghicit. „Still of the Night” este criminală, dar şi celelalte sunt… răvăşitoare. Al 4-lea bonus este „W.F.O.” o piesă proprie, incisivă, dar parcă nu atât de convingătoare ca restul materialului.
Încă un album de intensitate maximă a uneia din cele mai interesante trupe din generaţia nouă. Dacă îţi place Metal-ul, nu ai cum să nu dai din cap la aşa ceva! Static-X fuckin’ Rocks!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=2dCR_uF6sA8&feature=related]

Static-X site oficial
Static-X pagina MySpace
Static-X LastFM

Papa Roach – Metamorphosis (2009)

Posted on by — 3 Comments ↓

Papa Roach – site oficial
Papa Roach – pagina MySpace

Uneori este incorect şi irelevant să vorbeşti despre o trupă, un album scos din contextul general. Un alt aspect de multe ori neglijat este „misteriosul” producător, de foarte multe ori un personaj cheie nu doar al înregistrărilor, dar şi în determinarea, crearea sunetului, identităţii unei formaţii. De multe ori producătorul este confundat cu producătorul executiv, omul care pune banii la bătaie, chiar dacă în multe cazuri este aceeaşi persoană, vorbim de lucruri total diferite. 🙂
Metal-ul american din anii ’90 a fost dominat de câţiva producători importanţi pentru evoluţia trupelor şi crearea sunetului, aş amintii măcar trei: Terry Date, Colin Richardson şi Ross Robinson.
Robinson este „naşul” aşa numitului Nu Metal, este omul din umbră, din spatele sunetului brutal produs de Korn pe albumul de debut (1994), apoi pe „Life Is Peachy” (1996), tot el a produs albumul de referinţă al celor din Sepultura „Roots” (1996) şi primul album Limp Bizkit „Three Dollar Bill, Yall$” (1997), dar a lucrat şi cu Machine Head („The Burning Red” – 1999) sau Slipknot („Slipknot” – 1999), dar şi cu trupe din afara sferei Metal-ului ca The Cure.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fn3LLYpFWuw]

Producătorul este omul cu idei, cu viziune, este de multe ori puţin din toate: muzician şi sunetist, dar nu neapărat sau obligatoriu inginer de sunet. La noi lucrurile acestea sunt neglijate, practic nu avem producători cum şi marea majoritate a inginerilor de sunet nu sunt ingineri ci oameni cu mai multă sau mai puţină vocaţie pentru meserie.
Nu avem un underground cu circuit funcţional, fanzinuri şi reţea de cluburi, nu avem case de discuri independente, nu avem impresari, nu avem producători, nu prea avem nimic, avem aere şi pretenţii… toţi ne pricepem la toate – şi la nimic – iar cu sârmă şi ciocan se rezolvă şi gardul, şi motorul de la Dacia, dar şi… muzica. Dacă ai şi scotch eşti clar meseriaş! 😛

Robinson a fost chitarist în formaţiile de Thrash Metal Detente (albumul „Recognize No Authority” 1986) şi Murdercar iar primul său job ca producător a fost albumul-demo „Concrete” din 1991 al celor din Fear Factory, materialul premergător al genialului „Soul of a New Machine” produs de Colin Richardson, un alt „meseriaş” şi un material de referinţă.

Pentru apariţia Nu Metal-ului celălalt element determinant a fost chitara cu 7 corzi introdusă-n uz de Steve Vai şi preluată de Munky, chitaristul din Korn şi utilizată într-un mod original, sub-acordată pentru obţinerea unui sunet mult mai grav. Influenţă majoră asupra lui Munky a constituit şi stilul chitaristului Trey Spruance (Mr. Bungle).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LVa9HD4mwhM]

Sub eticheta Nu Metal a ajuns din underground în mainstreem un val nou de formaţii: Korn, Limp Bizkit, Deftones, Fear Factory, Static-X, Coal Chamber, Slipknot, Sevendust, Disturbed, Soulfly (cu ei e altă poveste evident!) , Snot, Linkin Park şi… Papa Roach.

Papa Roach s-au înfiinţat în 1993 şi primul lor album auto-produs, „Old Friends from Young Year” este lansat în 1997, dar succesul major vine cu al doilea material, lansat de DreamWorks, albumul „Infest” din 2000.
Vorbeam de contextul general, în 1999 sunt lansate albume importante ca Static-X „Wisconsin Death Trip” sau KoRn „Issues” şi 2000 este anul „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” al celor din Limp Bizkit, Deftones lansează un album de referinţă „White Pony” şi debutează şi Linkin Park cu – probabil cel mai bun material al lor – „Hybrid Theory”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=20jvV-BPNSk&feature=fvst]

„Infest” a avut un succes major, albumul a fost certificat Triplu Platină – în prima săptămână s-a vândut în peste 30.000 de exemplare în America şi a fost al 20-lea cel mai vândut album al anului – şi le-a adus o nominalizare Grammy pentru Cel mai Bun Artist Nou, dar şi participarea la faimosul turneu Ozzfest atât în State cât şi în Anglia pe scena principală.
Papa Roach au vândut în total peste 10 milioane de discuri şi succesul nu i-a părăsit nici pe parcurs, stilul lor este mai puţin incisiv, zgomotos, pe parcurs au căpătat tot mai multe tonalităţi de Rock Alternativ, Hard Rock şi Post Grunge, dar Papa Roach au fost şi au rămas o formaţie de Rock.

Discografie:

Old Friends from Young Years (1997)
Infest (2000)
Lovehatetragedy (2002)
Getting Away with Murder (2004)
The Paramour Sessions (2006)
Metamorphosis (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mzkrVfwZsmk&feature=channel]

„Metamorphosis” lansat pe 24 martie 2009 conţine 12 piese şi este o revenire la tonurile mai grave, la muzica mai intensă, mai incisivă de la debuturile formaţiei, are o abordare Post Punk/Hardcore. Nuanţele Post Grunge/Rock Alternativ au rămas, însă sunt împinse în spate, umbrite de abordarea energică, fermă, incisivă.
După intro-ul „Days of War” avem imediat un potenţial imn cu „Change Or Die” aminteşte de Therapy?, o piesă dinamică, te prinde imediat. Mai lentă, mai melodică, dar tot construită pe chitare incisive este şi „Hollywood Whore”, următoarea „I Almost Told You That I Loved You” şi „Lifeline”. Momentul liric vine cu „Had Enough”, o baladă construită însă tot în jurul chitarei. „Live This Down” revine cu riff-uri, este un Rock American modern, celor din Papa Roach chestiile astea le ies mult mai bine şi mai credibil decât celor din Nickelback de exemplu. „March Out of the Darkness” începe acustic, are ceva spirit Southern, apoi se transformă într-o baladă Power, nu e neapărat rea, dar – eu cel puţin – m-am cam plictisit de genul acesta de piese, sună toate cam la fel, miroase a clişeu.  Din fericire basul mârâit şi chitara revin în forţă în „Into the Light” ca următoarea „Carry Me” să fie încă o piesă lentă, dar parcă cu ceva mai mult spirit, dar şi… sirop. „Nights of Love” amestecă pasajele lente cu abordarea Hard/Glam al anilor ’80, mă puteam lipsii şi de acest moment şi finalul, „State of Emergency” aliniază cam toate fazele, elementele albumului, de la momentele mai explozive, la pasajele aerisite, liniştite.
Chiar dacă discul se stinge încet-încet pe parcurs, „Metamorphosis” are câteva momente foarte reuşite, Papa Roach au aliniat un set de piese care-i reprezintă şi încearcă să satisfacă toată plaja (lor) de public şi una peste alta, nu este un disc deloc rău, în final gusturile nu se discută, dacă pe mine nu prea mă mai mişcă baladele şi piesele lirice, radiourile şi un public mai larg fix la genul acesta de piese marşează… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aoZEtBQJN4c&feature=related]

Keep On Rockin’ in a New Year!

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tRnZ6rjLKqA&feature=related]

S-a dus un 2009 destul de agitat, am intrat într-un 2010 cu multe incertitudini, bla bla bla, fuck that!
Cum spuneam, fuck the politics, nu promit nimic, nu vreau să mă dezamăgesc sau să amăgesc pe cineva, dar în ceea ce priveşte aşa zisa politică, păstrez părerile pentru mine. De interesat n-am cum să spun că nu mă (mai) interesează, îmi f*te şi mie viaţa, vreau – nu vreau ceea ce se întâmplă, dar… sunt suficiente alte lucruri despre care să scriu. Nu o să mai am 800 de cititori pe zi cum îmi aducea politica ci doar 200, dar.. fuck that too, am un blog personal, nu vând spaţiu publicitar, nu câştig bani de pe urma lui, nici măcar faimă, o fuck din plăcere, o fac de nebun şi… uneori fac pe nebunul. 😀 Competiţia este un concept fals – şi de rahat – dar despre asta, cu altă ocazie. 🙂
Am schimbat şi titulatura blogului: DISCURI LA ROTISOR ŞI CAFEA CU SUFLET, îmi place şi cum sună şi cam despre asta e vorba: muzică şi aiureli personale. Fac cafea bună, pun muzică interesantă.
Încerc să-l separ şi pe brush de Mr. Pan[k]sament, nu mă pot hotărî dacă sunt idiot sau schizofrenic, sunt ca o păpuşă Matrioşka, tot mai scot şi mai scot câte ceva din mine, încerc oarecum să ţin măcar socoteala şi să fac ceva ordine. Mr. Pan[k]sament s-a mutat pe pagină separată şi am scos textele de aici şi am transformat pagina în Top Albume unde vreau să-mi fac lista mea de albume esenţiale pe ani, eventual pe genuri. S-a terminat şi un deceniu odată cu anul (2000-2009) şi mă gândeam şi la o listă a celor mai importante discuri din această decadă, probabil tot o listă de 10 albume pe an ar fi cât de cât corectă, eventual o împărţeală pe genuri, n-au prea funcţionat interacţiunile pe blog, dar poate facem ceva împreună… 🙂 Se spune că femeile vor mereu să repare şi ce nu e de reparat, dracu ştie, am o latură feminină mai ascuţită! Ha ha ha 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YmS-JuVvVf4]

Pe 8 decembrie eram prins în bătălia electorală – fuck politics, again! – am şi uitat să punctez comemorarea – tristă – al lui Darrell Lance Abbott – „Diamond Darrell”, „Dimebag Darrell”, „Dime”. Pe de altă parte, mintea omului este o maşinărie ciudată, funcţionează de multe ori independent, dintr-un instinct de auto-protecţie, de multe ori şterge amintirile triste, lucrurile cu conotaţii negative, apăsătoare.
Un dement – Nathan Gale – (n-ai cum să nu judeci oamenii!) din motive ne-elucidate nici până-n prezent, pe 8 decembrie 2004 la un concert Damageplan la Alrosa Villa din Columbus, Ohio, a tras cinci focuri de armă-n Dimebag – una fatală în cap – dintr-un total de 15 focuri, omorând încă 3 persoane şi rănind alte 7.
Dacă acel incident n-ar fi avut loc, poate astăzi vorbeam de alte albume Damageplan şi – de ce nu? – poate aveam gaşca Pantera reunită… Toate aceste „dacă”-uri n-au sens, cum nici discuţiile cum naiba intră cineva la un concert cu un Remington 870?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GQFDR0fMTsM&feature=related]

Sunt trupe/artişti care schimbă faţa muzicii, fără Pantera multe din trupele de astăzi nu erau sau sunau cu totul diferit. „Cowboys from Hell” a dat semnalul, „Vulgar Display of Power” a schimbat definitiv semnificaţia cuvântului Heavy. Chiar şi Rob Halford a luat-o „razna”, a părăsit emblematicul Judas Priest şi a făcut cu proiectul său Fight albumul îmbibat profund de marca Pantera „War of Words”. Au fost etichetaţi „Groove” Metal, dar asta ştiţi deja: am o părere proastă despre etichete. Pe 24 iulie se împlinesc 20 de ani de la lansarea amintitului „Cowboys…” şi în data de 14 martie 10 ani de la lansarea ultimului album, „Reinventing the Steel”, ar merita cu siguranţă o poveste completă despre cariera lor.
Dacă eu am uitat, Metal Hammer-ul britanic n-a făcut-o şi numărul lansat pe 16 decembrie 2009 conţine un CD tribut Dimebag/Pantera. Lista trupelor este impresionantă şi toţi s-au achitat de sarcină mai mult decât rezonabil, a fost o plăcere să re-ascult piesele şi să ascult variantele produse:

ZAKK WYLDE – Suicide Note Part 1
MACHINE HEAD – Fucking Hostile
MALEFICE – I’m Broken
AVENGED SEVENFOLD – Walk
EVILE – Cemetery Gates
FIVE FINGER DEATH PUNCH – A New Level
BIOHAZARD – Mouth For War
SYLOSIS – Strenght Beyound Strenght
CHIMAIRA – Slaughtered
UNEARTH – Sandblasted Skin
THROWDOWN – Becoming
KIUAS – This Love
THIS IS HELL – Rise

Cum nu am văzut la chioşc Metal Hammer-ul, ne rămân imoralele torrente… Fuck that too, ador chestiile imorale! (Dar să nu înţelegeţi din asta că încurajez pirateria!) Piesele pot fi ascultate on-line pe pagina Roudrunner Records. Getcha Pull!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FBLbrJxGtro&feature=related]

Pomeneam de rătăcirea lu’ Chris Cornell, se pare că s-a prins şi Chris că nu-i prea vin pantofii de lac, (Oh, that bitch ain’t a part of me! Ha ha ha! 😛 ) şi a lăsat-o mai moale cu amiciţia Timbaland/Timberlake, este oficia , anul acesta, după o „pauză” de 12 ani, Soundgarden se reunesc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IHy5tFI05js&feature=PlayList&p=1291261BCEEFA406&playnext=1&playnext_from=PL&index=4]

Noutăţi şi legate de Festivalul Sonisphere: pe 16 iunie 2010 s-a confirmat capul de afiş de la Aeroportul Bemowo, Varşovia, Polonia, vor cânta „cei 4 grei” pe aceeaşi scenă pentru prima oară: Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax!
Pe scena de la Knebworth, Anglia, pe 30 iulie – 1 august, vor evolua: Iron Maiden, Rammstein, Placebo, Alice Cooper, Motley Crue, Iggy And the Stooges, Slayer, The Cult, Papa Roach, Bring Me the Horizon, Anthrax, Fear Factory şi Rollins (spoken). Lista nu este încă completă şi acestea sunt numele doar de pe scena principală…
Nicio noutate legat de duplexul Bucureşti – Istambul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Us_IxW5LcvY]

Anthrax. Nu există încă nicio certitudine legată de mult amânatul album „Workship Music”. Vocalul Dan Nelson a fost concediat, s-a întors John Bush şi se zvoneşte că s-ar putea să re-imprime părţile vocale…

2 februarie este data lansară noului disc Rob Zombie: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. Partener de nădejde al fostului solist din White Zombie este acelaşi John 5.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqQuihD0hoI]

Pentru luna aprilie este anunţat albumul Slash & Friends care-i va unii pe toţi membrii de bază din Guns’N’Roses – Izzy Stradlin, Steven Adler şi Duff McKagan – mai puţin pe Axl Rose…
Axl exclude orice posibilitate a unei eventuale reuniuni cu foştii tovarăşi. Chitaristul Robin Finck l-a părăsit şi s-a întors în Nine Inch Nails, în locul lui a fost adus Daren Jay Ashba (ex- BulletBoys, Beautiful Creatures, Sixx:A.M.). Guns sunt în turneu prelungit, nicio vorbă despre albumul nou.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SCplsXu1HRk]

Înapoi la muncă, înapoi la şcoală, un pas înainte, doi paşi înapoi… Rock!

Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TrkYmvfsMw0]

Cu siguranţă am mai tot povestit despre asta: mama mea avea o colecţie impresionantă de discuri (vinyl). Avea o cunoştinţă din Ungaria care avea un amic, sunetist al formaţiei Omega şi pe această filieră îi parveneau o grămadă de discuri. Astfel, când aveam 10 ani, avem în raft Motorhead, Judas Priest, Girlschool, Tygers of Pan Tang pe lângă multă muzică clasică şi discurile celor din The Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Deep Purple, David Bowie sau Black Sabbath şi evident, trupele de Rock ungureşti şi…erau o grămadă şi de calitate: Omega, LGT, Beatrice, Piramis, P Mobil, Karthago, P. Box, Edda, Koral, etc. Cu alte cuvinte, faţă de mulţi alţii – mai ales în aceea epocă, dar nu numai – am cam furat startul… ha ha ha! 😛

Îmi plăcea la 16 ani „Ace of Spades”, „British Steel” şi „Screaming for Vengeance”, apoi am dat de Maiden, Venom şi în final de Metallica, Kreator şi Slayer şi de toate celelalte nebunii… 🙂

Halford – III Winter Songs

Halford este întruchiparea Heavy Metal-ului, The Metal God, stilul lui, abordarea, atitudinea, şi-a pus amprenta pe generaţii de muzicieni.
Maşinăria Priest a funcţionat impecabil până în 1991, atunci, după o carieră de mai bine de 20 de ani şi un album extrem de intens şi modern, „Painkiller”, Halford a anunţat că părăseşte trupa.
Aşa s-a născut proiectul Fight şi în 1993 genialul album „War of Words”, un disc influenţat masiv de Pantera, dar cu rădăcini tradiţionale, o îmbinare perfectă de clasic şi modern.
A mai urmat un EP (Mutations) şi un album mai slab în 1994, „A Small Deadly Space”.
Halford a stârnit mai multe valuri cu anunţul său din ’92 că este homosexual. Părea finalul unei legende, dărâmarea unui mit.
În ’97 lansează un disc Industrial sub titulatura 2wo, „Voyeurs” fiind un disc interesant, dar deloc apreciat de fanii conservatori.
Din 2000 revine la Heavy Metal şi îşi foloseşte numele ca titulatură: Halford. Apare albumul „Resurrection”, în 2001 „Live Insurrection” şi în 2002 „Crucible”.
În 2003 se petrece mult vehiculata revenire la Judas Priest şi în 2005 este lansat „Angel of Retribution” şi în 2008 albumul conceptual, „Nostradamus”, ambele o întoarcere de la un Metal mai modern, mai incisiv, la rădăcinile tradiţionale.
Mereu a existat o rivalitate acerbă între (fanii) Maiden şi Priest. Dacă la Maiden Steve Harris a aplicat reţeta AC/DC şi n-a schimbat reţeta câştigătoare, Priest mereu s-au renăscut, s-au re-inventat şi au inventat. „British Steel” a fost un pas enorm faţă de „Killing Machine”, „Painkiller” a fost un alt salt uriaş vis a vis de „Ram It Down” şi cu Fight, Halford a mers în aceeaşi direcţie cum şi „Jugulator” cu Tim Owens a fost un disc modern. Revenirea lui Halford a întors din acest drum trupa – spre deliciul majorităţii fanilor – dar pe mine nici „Angel of Retribution”, dar mai ales „Nostradamus” nu m-au convins, mai mult, acest ultim produs chiar m-a dezamăgit profund.
În acest context un nou disc Halford, al 3-lea album, lansat în noiembrie 2009, suna tentant.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5G0guGBUt9Y]

„Winter Songs” ne menţine în atmosfera de sărbători, are parfum de Crăciun.
Din cele 10 piese aliniate, 5 sunt semnate Halford/Roy Z, 5 sunt piese tradiţionale de Crăciun, reorchestrate în tonuri Heavy Metal de cei doi.
Discul porneşte în forţă cu „Get Into the Spirit”,  o piesă dinamică în buna tradiţie Judas Priest. Sunt şi momente mai bune şi sunt faze mai fade, este interesant să auzi piese tradiţionale (colinde) în interpretare Heavy Metal, ideea nu este chiar inedită, au făcut-o cu multă vână şi Twisted Sister acum câţiva ani.
„Winter Song” este o baladă chiar agreabilă, uşor în afara zonei Heavy Metal al albumului, orchestrată mai modern; tot baladă, piesă lirică este şi „Light of the World”; „Christmas For Everyone” este veselă şi se pretează atmosferei ca şi „I Don’t Care If It’s Christmas Night”, cu un oarecare ton, abordare Rock’N’Roll. Mai puţin convingătoare sunt colindele Metalizate, mi-a plăcut „Come All Ye Faithful”.

Tim „Ripper” Owens – Play My Game

Tim „Ripper” Owens este norocosul ghinionist.
Dintr-un tribut-band (British Steel) a ajuns peste noapte frontman în formaţia favorită. Povestea a inspirat filmul „Rock Star”, film de care cei din Priest după revenirea lui Halford s-au dezis, cei care au văzut pelicula cred că înţeleg şi de ce… ha ha ha! 😛
Mie mi-a plăcut vocea lui Tim şi nici cele 2 albume, „Jugulator” şi „Demolition” nu-mi displac. Cu tot respectul pentru Halford, revenirea lui şi întoarcerea la sunetul anilor ’80, mie nu-mi trezeşte nici măcar nostalgii, chiar dacă satisface marea masă de fani.
Tim n-a şomat după expulzarea amiabilă din 2003, Matt Barlow solistul formaţiei Iced Earth alături de care au fost în turneu Priest, şi-a părăsit trupa şi Tim – încă o dată – a fost ales înlocuitor. Însă după 4 albume alături de noua s-a trupă, Matt Barlow s-a răzgândit şi… a revenit, Tim fiind trimis – din nou – pe tuşă.
În 2008 Tim se alătură trupei lui Yngwie Malmsteen, Rising Force şi-l înlocuieşte – temporal, ha ha ha! 😛  – pe Doogie White pe albumul „Perpetual Flame”.
În paralel, în 2006 a scos şi cu fostul său coleg din Winter’s Bane, Dennis Hayes un album sub titulatura Beyond Fear şi anul acesta (2 februarie 2010) o să fie lansat şi albumul noului său proiect Charred Walls of the Damned.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Xq_r46-5Yt8]

Până atunci, avem acest album „Play My Game”, lansat sub numele său în mai 2009 şi având un şir lung şi impresionant de invitaţi, practic fiecare piesă fiind imprimată într-o altă formulă. Îi avem la chitară pe: Bob Kulick, Craig Goldy, Jeff Loomis, Steve Stevens, Carlos Cavazo, Bruce Kulick, Doug Aldrich, Michael Wilton, Neil Zaza, etc; la bas pe: Rudy Sarzo, James Lomenzo, Billy Sheehan, David Ellefson, Tony Franklin, Marco Mendoza, etc şi la tobe pe: Simon Wright, Brett Chassen, Ray Luzier, Bobby Jarzombek şi Vinny Appice.
Cele 12 piese sunt un Heavy Metal tradiţional, cu un sunet gros, modern, într-un tempo mediu – parcă puţin prea lent, prea convenţional, mai multă incisivitate, culoare, formule mai complexe pe alocuri ar fi dat mai multă vână materialului destul de sumbru. Vocea lui Tim se menţine sub influenţa lui Halford, are un ton mai grav, dar aruncă-n „bătălie” şi urcările, ţipetele de marcă.
Pentru fanii genului, este un material obligatoriu, mie mi-au plăcut: „The Cover Up” (încăpea lejer pe oricare album Judas Priest), „The World Is Blind” are armonii şi atmosferă interesantă, tot în notă Priest,  „It is Me”  şi „No Good Goodbyes” amintesc de primul album Fight, „Pay My Game” este mai modern, în tonuri Pantera, abordarea aceasta îi vine ca mănuşa lui Tim şi „The Shadows Are Alive” cu schimbările de ton şi atmosferă, aproape încă un clasic Priest.
N-are energia şi dinamica unui „War of Words”, dar este un material Heavy, absolut corect şi de ascultat, dacă v-a dezamăgit abordarea stil operă de pe „Nostradamus”, acest material e mai Priest decât originalul.

Steel Panther – Feel the Steel

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yfB7vF7nCdA&feature=fvst]

Am lăsat la urmă cuartetul acesta American, dar înainte să povestim despre ei, merită citite versurile piesei care deschide noul lor material:

„Fuck the Goo Goo Dolls, they can suck my balls
They look like the dogs that hang out at the mall

Eminem can suck it, so can Dr. Dre
They can suck each other just because they’re gay
They can suck a dick, they can lick a sack
Everybody shout, “Heavy metal’s back!”

Death to all but metal!

Death to Papa Roach, Blink 182
All those fucking pussies sounds like doggy-doo
Wearing baggy pants, spiking up their hair
They’re not worth the crust on my underwear

Where is Def Leppard? Where is Mötley Crüe?
Why do all my lyrics sound like Dr. Seuss?

Death to all but metal!

Kills those fucking fuckheads who programme MTV
They can suck my ass with all the record companies

Death to Britney Spears, kill the little slut
Kill Madonna too and then fuck her in the butt
Fuck Mariah Carey, death to Sheryl Crowe
They can kiss each other on the camel toe
50 Cent’s a fag, so is Kanye West
Shooting hot sperm on each others’ chest

Death to all but metal!”

Ha ha ha! 😛
Ăştia sunt Pink Pantera, pardon! Steel Panther. Acum, de exemplu, – mie îmi place Papa Roach, iar Def Leppard au mult prea puţine momente bune, dar asta-i altă poveste! -, dar ca idee, înţeleg şi care-i mesajul şi în linii mari au dreptate: cam multe fufe umflate cu pompa de industria muzicală şi cam prea multe trupe scoase din sertarele birourilor caselor de discuri, ce să mai zicem de rapperii de indigo şi la indigo? Jur că n-am nimic cu negrii cum nu sunt nici misogin, dar cum „emanciparea” femeii le-a adus doar „dreptul la plasă”, aşa şi eliberarea negrilor de sub sclavagism – absolut justificată, nimic de zis! – în final a condus la extrema cealaltă: parcă au devenit obligatorii… ha ha ha! 😛
Gaşca s-a înfiinţat în anul 2000, au devenit repede celebrii pentru versurile amuzante, parodiile pe care le produc turnate într-un Heavy/Glam Metal tradiţional american.
Solistul trupei, Ralph Saenz – foloseşte numele de scenă „Michael Diamond” şi „Michael Starr”, dar a mai folosit şi nume ca „Metal Shop”, „Metal Skool” şi „David Lee Ralph” – a cântat în trupa tribut-Van Halen, Atomic Punk, a trecut prin trupe ca L.A. Guns, 7% Solution, First Cause, Longgone şi Nightfall şi – ca să leg poveştile de astăzi – a jucat un rol secundar şi în amintitul film „Rock Star”. Chitaristul Russ Parrish – nume de scenă Satchel – cântă şi în trupa lui Paul Gilbert, Electric Fence şi cu bateristul Darren Leader mai au o trupă: The Thornbirds, trupă din care mai face parte chitaristul Jeff Duncan cunoscut din trupe ca: Odin, Armoured Saint şi DC4. La bas îl avem pe Travis Haley – nume de scenă Lexxi Foxxx – şi la tobe, amintitul Darren Leader – aka Stix Zadinia.
Primul album, „Hole Patrol” apare în 2003, actualul material, al 2-lea, „Feel the Steel” a fost lansat în iunie 2009 şi – încă o mică legătură – ca şi discul lui Tim Owens, beneficiază şi de aportul unor invitaţi de marcă: Ian Scott, Allison Robertson, Justin Hawkins, M. Shadows, Rene Ruston, Michael Lord, etc.
Dacă e să descriu, muzica, stilul celor din Steel Panther aş amintii în primul rând două formaţii: Skid Row şi Jakyl. Mai ales vocea lui Ralph aminteşte de multe ori de Jesse James Dupree. Atuul major al formaţiei este că sună foarte bine şi cântă foarte bine, chiar dacă de multe ori parodiază.
Astfel, fiecare din cele 12 piese de pe noul material aminteşte de câte ceva, de câte o trupă: „Death to All But Metal” e un Heavy Metal incisiv cu amprentă Anthrax de la începuturi, „Comunity Property” aminteşte de balade acustice gen Mr. Big, Extreme; „Fat Girl (Thar She Blows)” trezeşte amintiri Whitesnake; „Eatin’ Ain’t Cheatin'” este perfect Motley Crue sau „Party All Day (Fuck All Night)” este Bon Jovi pe faţă.
Mi-a mai plăcut „Turn Out the Lights” şi „Girl From Oklahoma”, dar tot albumul este delectant, dacă îţi plac trupe ca Saigon Kick, Motley Crue, Van Halen/David Lee Roth, şi în general Heavy Metal-ul cu amprentă americană, discul este chiar un deliciu.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ivnK29YADYs&feature=related]

„I would give you the stars in the sky
But they’re too far away
If you were a hooker, you’d know
I’d be happy to pay
If suddenly you were a guy
I’d be suddenly gay

‘Cause my heart belongs to you
My love is pure and true
My heart belongs to you
But my cock is community property

You’re the only girl that I like to screw
When I’m not on the road
When I come home, my dinner’s made
And the front lawn is mowed
I’ll kiss your mouth
Even after you swallow my load

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do, for you
My heart belongs to you
But my cock is community property

I wanna make it clear
So you retain it
My dick’s a free spirit
And you can’t restrain it
No, you just can’t chain it down

I love you so much it hurts
From my head to my feet
I think of you and I can’t
Help but fondle my meat
I see your face every time
That I go out and cheat

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do
My heart belongs to you
But my dong is community property
Yeah, yeah, yeah…”

Ha ha ha! 😛 My love is pure and true… La Mulţi Ani încă o dată şi… Keep On Rockin’ in a Free World!

2009 pe platane (partea a III-a)

Posted on by — 10 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a)

2009 pe platane (partea a II-a) )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gKno6Dp3rw4]

Am rămas la Rock şi Metale, în zona „grea”.
Trebuie pomenite măcar în treacă şi proiectele celor din Fear Factory: Dino Cazares a revenit cu un album extrem, Heavy şi foarte convingător, al 2-lea album Divine Heresy „Bringer of Plagues”, iar Burton C. Bell a lucrat la proiectul City Of Fire, un disc foarte interesant, un Metal avangardist care oscilează de la faze Post Grunge la Punk.
Tot în zona „limitrofă” a Metal-ului avem şi ultimul album semnat  Rammstein – „Liebe Ist Fur Alle Da” a fost un alt disc foarte aşteptat şi sunt convins că n-a dezamăgit. S-a născut mai greu, dar a meritat aşteptarea şi germanii dovedesc să reuşesc să evolueze, să se mişte, fără să se dezică de trecutul lor şi de elementele care i-au deosebit de restul trupelor, le-au devenit trademark. E un disc cu vână, cu puls, cu un sunet bogat şi bine gestionat, cu idei bune şi bine exploatate. „Pussy” este o satiră perfectă a lumii în care ne porcăim, pe de o parte a lumii entertainmentului, dar nu numai…
Şi mai sunt câteva discuri despre care n-am scris la vremea apariţiei şi merită să vorbim. 🙂 (Şi o rectificare: albumele Kreator şi Napalm Death sunt din 2008)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=T0uO_hXhdG0]

Punk

Cu un disc de remarcat s-a întors şi veteranul Jello Biafra: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – “The Audacity of Hype”. O combinaţie reuşită între sonorităţile Post Hardcore şi influenţele Industriale, o continuare firească după proiectul Lard, discul probabil merita o clasare în primii 10. Biafra a rămas proaspăt şi la fel de intens, incisiv.
S-au întors şi The New York Dolls cu albumul „Cause I Sez So” un disc care putea să apară şi în 1975, bătrânii nu şi-au pierdut nici vâna, nici strălucirea şi este una din puţinele excepţii când o gaşcă reunită după o atât de lungă pauză fac un disc de dragul muzicii, ci nu să îşi mai rotunjească pensia.
Iggy Pop – alt veteran incontestabil – ne-a surprins cu albumul „Préliminaires”, disc marcat de decesul prietenului şi camaradului Ron Asheton. Materialul este îmbibat cu elemente de Blues, Jazz şi surprinzătoare tonuri de Cabaret parizian. Cum spuneam şi în primele două părţi ale acestei retrospective, multe materiale experimentează cu zonele de interferenţă, încalcă şi trec peste barierele stilistice impuse de anumite genuri şi din aceste experimente au rezultat albume de excepţie.
Un alt disc de pomenit este albumul „Grey Britain” al celor din The Gallows şi un alt disc care amestecă stiluri, aduce tonuri şi culori proaspete, o trupă de urmărit: Propagandhi („Supporting Caste”).

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=sG2Vj86B2hg]

Industrial

Chiar dacă aparent greii stilului, Ministry şi Nine Inch Nails, vor să ne părăsească, am avut câteva materiale interesante şi în afara deja pomeniţilor Marilyn Manson şi Rammstein.
Tim Skold – trecut şi prin Manson – ne-a încântat şi cu un album Skold Vs. KMFDM şi a lucrat şi pe ultimul produs KMFDM intitulat „Blitz” al acestora. Despre ambele am scris şi sunt 2 albume intense şi interesante. Tot un chitarist trecut prin Manson, John 5, a lansat albumul „Remixploitation”, un disc ce conţine variante noi şi remixate ale unor piese apărute pe albumele anterioare, reaşezate într-o sonoritate mai Heavy şi mai întunecată.
Combichrist s-au întors cu un material incisiv, „Today We Are All Demons”, din aceeaşi zona am avut şi Psyclon Nine cu un material interesant.
Mi-am făcut şi cunoştinţe noi, Caustic şi albumul „This Is Jizzcore” a fost o surpriză plăcută, şi tot surpriză plăcută a fost şi bavareza Geneviéve Pasquier cu albumul „Le Cabaret Moi”.

Spuneam că aparent ne părăsesc greii, Ministry au mai lansat un remix la genialul „Last Supper” şi Trent Reznor după turneul „Waving Goodbye” şi-a scos sculele la vânzare pe eBuy şi o pauză de doar câteva luni şi-a dat seama că acasă e plictiseală mare, aşa că anul acesta o să avem un nou album Nine Inch Nails şi Trent mai promite şi un material solo, ceva diferit şi… ciudat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=JfTJzxoS7vM&feature=related]

Indie

Zona Indie/Alternativ Rock este tot mai fadă, a devenit trendy şi formală, o maşină de făcut bani. Ascult The Ting Tings sau Paramore, de fapt nu ascult nimic, sunt doar clişee grămadă, de la trupe etichetate „one hit wonder” am trecut la „no hit wonder”, chiar dacă multe din piese ajung în clasamente…
Salvarea vine de la Jack White, proiecte ca amintitul City Of Fire, de la cei care au curajul să experimenteze, să mai caute ceva şi să exprime ceva, din păcate marea masă doar re-împachetează ciunga gata mestecată (şi scuipată) de predecesori.
Mi-a mai plăcut mult şi Mike Patton cu coloana sonoră a filmului „Crank II: High Voltage”.
Însă nu toate experimentele au fost şi reuşite. Exemplu elocvent este albumul „Scream” al lui Chris Cornell.
Dacă acum câţiva ani în clasamentul anual Pitchfork găseam şi 20 de trupe interesante, anul acesta din cele 50 de albume şi trupe premiate, abia de am găsit ceva-ceva de ascultat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-OgwDVaCiSw&feature=fvst]

Pop, Dance, etc

Aici m-au convins aproape fără drept la apel A-HA şi noul lor material „Foot of the Mountain”. Pe de o parte se simte o plafonare şi o lipsă de idei, soluţii noi, pe de altă parte persistă valul Retro, întoarcerea la sonorităţile Euro-Disco din anii ’90. Excepţie fac A-HA, au îmbinat stilul lor cu un sound modern şi surpriză plăcută a fost şi duo-ul The Veronicas, cu toate că anul acesta doar au re-editat primele lor 2 albume.
Un alt album care face oarecum diferenţa este şi „The E.N.D.” al celor din Black Eyed Peas.
Un disc bun au livrat şi fabricanţii de succese pe bandă: Pet Shop Boys şi francezii Air.
Însă industria suferă de sindromul „Timbarlake/Timbaland”… Beyonce este dezamăgitoare şi Lady GaGa nu m-a convins.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gPKTha26ews]

Muzica românească

Peisajul autohton este dezolant. Pe felia de Metal persistă sunetul de „overdrive” care îmi aminteşte nu în cel mai plăcut mod de chinuiala de la sfârşitul anilor ’80, din acest motiv cred că nu mă pot convinge nici Trooper, Lună Amară, Act, Nexus şi… nimeni. Excepţie fac Viţa De Vie, ei sună bine, însă au problemă gravă de personalitate: de la Soundgarden au migrat la Korn, apoi la Limp Bizkit, au făcut o încercare de Post Grunge/Alternativ şi nu putem ştii ce trend o să mai călărească…
Lucrurile merg mai bine în zona Indie/Alternativ, aici avem câteva trupe interesante, Kumm, Byron, Blazzaj, etc care pot produce surprize, au potenţial.
De scris, am scris doar despre albumul „Zuluoscarbravo” al veteranilor Z.O.B. şi despre un proiect underground: Oedip Piaf . Ambele sunt din zona Punk, aş putea spune sunt extremele: Z.O.B. şi-au făcut cale în mainstream, Oedip Piaf cântă de plăcere, de dragul de a cânta, eventual pentru prieteni şi apropriaţi, muzica lor poate fi descărcată gratuit de pe internet.
În rest… „rege” este Ştefan Bănică Junior, urmat de Proconsul şi Voltaj, Direcţia 5, Holograf şi Iris. Sincer? Jalnic!

Ce aştept de la 2010? Să câştig la loto şi să plec dracului din ţară… ha ha ha! 😛 plm…

Sper să revină Faith No More cu un nou disc, la fel şi Anthrax, Nine Inch Nails şi sunt curios de ce pune la cale Reznor în paralel, Limp Bizkit ne-au promis şi ei album, la ce bine au sunat în Arene, am speranţe mari şi legat de ei. Se întoarce şi Slash cu un nou album, dacă Axl se ţine de cuvânt, ar urma a 2-a parte din trilogia noului Guns’N’Roses… şi o să fie discuri multe, concerte multe, sănătoşi să fim şi… groşi la portofel.

2009 pe platane (partea a II-a)

Posted on by — 21 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a))

Nu vă fierb, cam asta ar fi o listă probabilă şi relativă, subiectivă şi… neîncăpătoare. Îl creditez pe Devin Townsend cu albumul „Ki” pentru cel mai reuşit, creativ şi interesant disc al anului. Celelalte trupe şi albume clasate în primele 10 poziţii le-am ales greu şi ordinea este relativă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g&feature=player_embedded]

01. Devin Townsend Project – Ki
02. The Prodigy – Invaders Must Die
03. The Dead Weather  – Horehound
04. Marilyn Manson – The High End of the Low
05. Alice In Chains – Black Gives Way To Blue
06. Converge – Axe To Fall
07. Maylene & The Sons of Disaster – III
08. Anti-Flag – The People Or The Gun
09. Editors – In This Light and on This Evening
10. maNga – Şehr-i Hüzün

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wq4tyDRhU_4]

Şi mai sunt o grămadă de discuri care meritau să prindă poziţii fruntaşe, amintesc doar cele mai importante:
Between the Buried And Me – The Great Misdirect, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da, Muse – The Resistance, Placebo – Battle for the Sun, Sepultura – A-lex, Slayer – World Painted Blood, Voivod – Infini, (hed) pe – New World Orphans, The Flaming Lips – Embryonic, Caustic – This is Jizzcore, Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings, Jello Biafra And The Guantanamo School Of Medicine – The Audacity Of Hype, Manic Street Preachers – Journal for Plague Lovers, City Of Fire – City Of Fire, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da Jan Garbarek Group – Dresden In Concert (Live), Therapy? – Crooked Timber, Iggy Pop – Preliminaires, Duman – Duman 1 & Duman 2, Clutch – Strange Cousins From The West, The New York Dolls – Cause I Sez So, Chickenfoot – Chickenfoot, Veronicas – Hook Me Up şi A-Ha – Foot of the Mountain.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

Câştigătorul, Devin Townsend şi Proiectul său au lansat 2 albume anul acesta. M-a fermecat „Ki” de la prima audiţie şi cred că am ştiut din acel moment că o să-l desemnez discul anului. Este un experiment viu, magic, inedit şi cu toate acestea foarte „consumabil”, se lasă şi se face ascultat. De calităţile lui Devin nu m-am îndoit niciodată, chiar dacă nu toate experimentele, proiectele lui m-au convins în egală măsură. Însă de data aceasta a fost genial. Nu mă omor după discurile acustice, seria MTV Unplugged mi-a confirmat faptul că nu oricine poate şi nu din orice piese se pot face transcrieri acustice de calitate, însă acest material acustic îmbină cursiv Jazz-ul cu Metal-ul, riff-urile cu pasajele experimentale sau aerisite, Devin a aşezat lucrurile impecabil şi extrem de natural. Spun rar asta, detest să acord note, dar acesta e chiar un disc de nota 10, de cinci stele, de cum vreţi să-i ziceţi.
The Prodigy… Recunosc, m-am apucat de ascultat muzică Electro/Dance prin ei. Şi anul acesta chiar am „săpat”, căutat, ascultat o grămadă de muzică, m-am lămurit cât de cât ce înseamnă House, Techno, Dubstep, Darkstep, etc. Am ascultat şi trupe din mainstreem, dar multe „chestii” de underground. Concluzia finală a fost că nimeni nu face ceva atât de intens, atât de inventiv, cu atâta viaţă, cum reuşesc The Prodigy şi acest „Invaders Must Die” este un disc aproape perfect. Şi un argument în plus, pe care eu nu-mi permit să-l ignor, este discul favorit al fiului meu. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2-VF9u24F4]

Jack White inventează şi reinventează. În 2003 cu albumul „Elephant” White Stripes au desăvârşit stilul şi sunetul a ceea ce se numeşte Rock de garaj, au ras cam toate clasamentele cu piese ca „Seven Nation Army” sau „The Hardest Button to Button” (şi nu numai), au resuscitat un Indie tot mai fad şi fără vlagă. După „Icky Thump” din 2007, Jack s-a implicat în proiectul The Raconteurs şi anul acesta ne-a surprins cu încă un proiect, acest The Dead Weather şi albumul „Horehound” cu care reinventează Punk-ul cu o masivă infuzie de Blues şi ceva Psihedelism minimal, arată încă o dată că simplitatea poate fi mult mai mult decât temele înghesuite, orchestraţiile complexe, dacă în spate există creativitate. Jack spune că prioritatea numărul unu a rămas noul album White Stripes, o să fie greu să facă un disc mai bun ca acesta, dar Jack s-a dovedit plin de resurse.
Marilyn Manson cu „The High End of the Low” au adus un material matur, mai puţin Industrial, în fapt un Gotic Rock abordat direct, incisiv, cu coerenţă, repet: cu maturitate. Manson m-a câştigat prin faptul că nu se străduieşte să rămână încătuşat de propria lui povară ci are curajul să meargă înainte, să îmbătrânească şi să evolueze. Discul depăşeşte momentul depresiv-întunecat al precedentului material şi deschide o perspectivă proaspătă, mai vie asupra acestui perimetru al Rock-ului modern.
Manson a scăpat de contractul cu Interscope şi promite un disc chiar mai repede decât se aştepta şie el, adică foarte probabil în 2010 şi legat de piesele noi, a pomenit de… David Bowie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wZN7rqF1Q_I]

S-au întors Alice In Chains cu „Black Gives Way To Blue” după o pauză de 14 ani şi cu greaua provocare de a avea în persoana lui William DuVall un nou vocal menit să umple golul lăsat de Layne Staley. S-au achitat impecabil de toate sarcinile, s-au regăsit şi repoziţionat păstrându-şi personalitatea, al 4-lea album Alice In Chains amestecă vena Metal cu filonul Blues impecabil, este un disc fără cusur şi îşi are locul în colecţie.
Am optat pentru Converge în defavoarea altor grei din zona Metal-ului fiindcă mi-a plăcut prospeţimea lor, energia pe care o degajă, ingeniozitatea cu care amestecă Metal-ul cu faze experimentale, le apreciez dedicaţia şi munca, încăpăţânarea cu care de 20 de ani îşi fac treaba şi se luptă să cucerească aprecierea publicului fără să facă compromisuri şi au înfruntat ignoranţa cu care i-a tratat media atâta timp. Abordează un Metal foarte complex, dinamic, dar totodată energic şi incisiv, au reuşit să îmbine ingenios brutalitatea cu temele complexe şi experimentale.
Maylene & The Sons of Disaster a fost o altă surpriză/descoperire extrem de plăcută a anului. Sunt la al III-lea lor album, intitulat simplu „III” şi abordează un Metalcore cu greutate împrospătat cu elemente de Southern şi rezultatul este impresionant. Se pare că în era „post” soluţia este amestecul diferitelor genuri, ştergerea barierelor şi multe din discurile, trupele care mi-au plăcut anul acesta au făcut experimente interesante tocmai amestecând uneori genuri aparent imposibil de conciliat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UQX57tL4Y-Y]

Anti-Flag sunt exemplul cel mai viu că Punks Not Dead! „The People Or The Gun” este un album incisiv şi modern de Punk, din peste 100 de albume noi – pe felia Punk – lansate/ascultate în 2009, au fost cei mai convingători, cei mai autentici. Nu pot fi comparaţi cu veteranii The New York Dolls, sunt mai apropiaţi de zona de interferenţă cu Hardcore-ul şi Metal-ul vis a vis de americanii rămaşi pe linia clasică şi tradiţională cu aroma de Glam, dar canadienii au atitudinea fermă şi incisivitatea debordantă care mereu m-a atras la trupele din noua generaţie.
Aici s-a dat bătălia cea mai mare: m-am decis foarte greu între Muse, Placebo, Manic Street Preachers şi The Editors. Şi mai erau în cărţi şi The Enemy. Acum mă oftic sincer că nu m-am dus la concertul lor. E drept, am ascultat ulterior albumul „In This Light and on This Evening” un disc îmbibat cu fantoma lui Ian Curtis şi cu pulsul magic marca Joy Division însă toate aceste urme evidente sunt proiectate în viitor şi prind viaţă în prezent. Un disc colorat, onest, fluent,  minimalist, clasic şi futurist.
maNga m-au cucerit în concediul din Turcia, le-am văzut clipul „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” la televizor şi mi s-au înşurubat în creier. „Şehr-i Hüzün” este un disc de Rock/Metal modern cu elemente Etno şi experimente, pe alocuri aminteşte de Faith No More şi mi-a schimbat radical părerea despre ce înseamnă „turcismele”. maNga şi Duman sunt trupe de urmărit şi pentru noi un exemplu cum să faci muzică fără să tragi cu ochiul la MTV, fără să te dezici de propria-ţi origine şi moştenire culturală, cum filonul Vestic poate fi integrat în muzica tradiţională, locală şi rezultatul este inedit, colorat şi viu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=player_embedded]

O surpriză foarte plăcută a fost gaşca Between the Buried And Me şi albumul „The Grerat Misdirect”. Trupa amestecă Metal şi Jazz, fac experimente şi le fac fluid, au compuns un disc intens şi interesant, o trupă ce merită urmărită.
Voivod şi probabil ultimul lor material „Infini” încheie o carieră prolifică a unei formaţii prea puţin apreciate. Un disc la fel de sumbru, futurist şi genial ca toate albumele anterioare.
Muse şi albumul „The Resistance” este un disc excepţional, are rădăcini ce-l leagă de Queen şi Psihedelicul amestecat cu Space Rock-ul anilor ’70, dar ambalat în răceala, psihoza secolului XXI. Este un disc care trebuie ascultat şi re-ascultat. Probabil merita o clasare în primii 10 şi cu siguranţă este un material care va dăinuii în timp, are potenţialul să devină de referinţă.
Manic Street Preachers s-au întors cu un material mai incisiv, un Rock adus la zi. „Journal for Plague Lovers” este simplu, direct şi pulsant.
Placebo şi „Battle for the Sun” a fost un album foarte aşteptat de fani şi nu cred că a dezamăgit. Pe undeva este un Best Of ca şi-n cazul Depeche Mode, însă celor de la Placebo le-a ieşit treaba mult mai bine. Nu s-au reinventat ci au făcut (re-făcut) temele, au rearanjat ideile şi au adăugat doar mici şuruburi la reţetele câştigătoare. Nu-i un material rău, are tempo, are cursivitate şi este foarte Placebo, însă nu m-a dat pe spate, nu a mai surprins cu nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=j6CpJ3-BzNA&feature=PlayList&p=496526D7228EDCD9&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Dreptate n-am să fac, dar cred că o discuţie pe „căprării” îşi are rostul. Treaba e că nu pot să compar un Rammstein cu un Neil Young, un Bob Dylan cu Green Day, A-Ha cu… Megadeth.

Înainte de asta, aş începe cu dezamăgirile.

Queensryche. „Istoricul” dezamăgirilor legate de ei este vechi. Cam după „Empire” trupa şi-a pierdut direcţia, dar mai ales creativitatea. Apoi i-am văzut la Arenele Romane cu „Operation: Mindcrime” şi în ciuda entuziasmului, a fost o semi-dezamăgire. A fost şi mai rău anul acesta tot la Arene şi albumul „American Soldier” este total lipsit de vlagă şi… idei.
Depeche Mode şi „Sounds of the Universe” a fost un disc pe cât de aşteptat, pe atât de… nici cum. Au furnizat un pseudo Best Of cu piese noi şi idei reciclate, au încercat să fie pe placul tuturor şi… a ieşit un talmeş-balmeş fără suflet, fără sens, fără vibraţie.
Cam în aceeaşi barcă se scaldă şi Pear Jam cu „Backspacer”: un disc fad, de complezenţă, cam fără viaţă şi împotmolit în clişeele proprii şi re-încălzite, reciclate.

Nu m-au convins nici U2, nici Green Day. „No Line On the Horizon” este un disc cu momente bune, U2 au încercat şi ei să pună cap la cap elementele Rock şi sonorităţile moderne, să facă un disc clasic fără să bată pasul în loc, dar rezultatul nu este – cred – cel scontat. Mi-a plăcut albumul – sau nu mi-a displăcut -, dar nici nu s-a lipit în player. Fanii devotaţi cu siguranţă au fost satisfăcuţi, la mine miroase a remiză, dar una totuşi plăcută, U2 au o vibraţie aparte care nu s-a estompat nici în ciuda succesului şi cumva au rămas oneşti în primul rând faţă de propriile lor principii. Şi Bono are mesaj, ştie să spună lucruri…

„Every beauty needs to go out with an idiot
How can you stand next to the truth and not see it?
Change of heart comes slow..”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Df_K7gAT7eA&feature=related]

„21 Century Breakdown” este continuarea excepţionalului „American Idiot”, dar nu este un „American Idiot”. Cam asta şi este problema: un disc foarte bun este greu de depăşit şi de multe ori apasă ca o piatră de moară de gâtul trupei. „21 Century Breakdown” nu e un disc slab, prost sau rău, însă nici nu convinge, băieţii au repetat reţetele funcţionale, au aplicat schemele pe care le stăpânesc, s-au întors puţin la rădăcini, la Beatles şi la The Who, piesele curg, însă nimic nou, prea puţină sclipire. Tot remiză.

Metal şi Rock.
Aici bătălia – la mine – s-a dat între Slayer „World Painted Blood” şi outsiderii Converge cu „Axe to Fall”.
„World Painted Blood” este un nou regal Slayer, îşi are locul în colecţie după „Season…” şi „South…” şi se înrudeşte cu „Diabolus In Musica”. Dacă vrei un Metal greu, fără compromisuri, dar „piperat” şi cu elemente, sunete moderne, n-ai cum să fi dezamăgit de Slayer.
Un disc foarte interesant ne-au oferit şi Sepultura prin albumul concept „A-lex” . Nu este un material obişnuit, nu s-au repetat, nu s-au întors la rădăcini (roots), însă au creat un material inventiv şi experimental, parcă nedrept dat la o parte, parcă prea puţin apreciat.
Megadeth s-au întors la rădăcini cu „Endgame”, probabil cel mai bun disc al lui Mustaine de ani de zile.
Kreator au furnizat un disc absolut corect prin „Hordes of Chaos” şi tot o întoarcere la rădăcinile zgomotoase au produs şi Napalm Death cu „Time Wait for No Slave”.
Mie mi-a plăcut şi My Dying Bride, o revenire plăcută la abordarea care i-a consacrat, un disc întunecat şi apăsător.

Şi discuri au mai fost multe… W.A.S.P. au furnizat un album corect, Steve Vai un Live de calitate, discuri bune au avut şi Heaven And Hell, KISS, Silverstein, Therapy? au furnizat un disc intens şi surprinzător de proaspăt, Chickenfoot au dat o lecţie de Hard Rock iar Dream Theater ne-au încântat cu o nouă operă de calitate şi mai sunt o serie de trupe şi albume despre care n-am apucat nici să vorbesc: Black Label Society, Ektomorf, Hammerfall, Hatebreed, Mastodon, Static X, Saxon, Stryper, Yngwie Malmsteen… sau The Black Crows, Bob Dylan.

Indiferent ce gen de Rock sau Metal preferi, anul a avut suficiente discuri pentru toate gusturile. Şi nici la anul nu o să ducem lipsă de „marfă” proaspătă.

Mai e o zi din an, mai sunt multe de spus, încerc să comprim ce a mai rămas în postarea următoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=doX6_GKAJ4E&feature=player_embedded]

Converge – Axe to Fall

Posted on by — 6 Comments ↓

Sunt trupe pentru care succesul vine greu, vine târziu. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, altor trupe nu le vine niciodată, deci târziu e mai bine ca niciodată.
Converge sunt din Salem, Massachusetts şi activează încă din 1990 însă şi-au făcut drum spre un public mai larg destul de greu. Miezul formaţiei este alcătuit din duo-ul Jacob Bannon (voce, texte, vizualuri)  şi Kurt Ballou (chitară, voce, bas, clape, theremin).
Trupa abordează un amestec incisiv de Hardcore/Post Punk cu Metal extrem, Groove Metal şi aşa zisul Matchcore (vezi Shellac, Dillinger Escape Plan). O notă caracteristică sunt structurile ritmice atipice, sincopele, ritmurile polifonice, tobele fiind mai mult decât simplu instrument ritmic, ele situându-se de multe ori în centrul compoziţiilor.
Muzica celor de la Converge este destul de complexă, nu foarte uşor de urmărit, să spunem neprietenoasă pentru un ascultător comod. Elementele extreme o fac şi ele oarecum exclusivistă. Nu vreau să compar trupa cu altele, dar strict ca idee, se înrudesc oarecum cu texanii de la Pantera, dar sunt mult mai complecşi şi mai extremi. Ei spun… ezoterici. 🙂

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ziUPRLK2Bn4]

După 3 albume – „Halo in a Haystack” (1994) „Petitioning the Empty Sky” (1996) şi „When Forever Comes Crashing” (1998), multe concerte extrem de intense, trupa are deja o notorietate în rândul publicului în ciuda faptului că muzica lor este destul de exclusivistă şi n-au beneficiat de nici un suport din partea mediei.
În 1995 chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado înfiinţează şi un proiect paralel, iniţial sub titulatura Gateway, ulterior rebotezat Bane. Bannon îşi defineşte la aceea vreme trupa ca fiind „copii Hardcore cu riff-uri rămase de la Slayer”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=MohrYSlXohc&feature=related]

2001 aduce punctul de turnură în cariera trupei ca urmare al albumului „Jane Doe”, un disc la fel de incisiv, dar cu note mai experimentale, lucrurile se aşează mai organic şi materialul primeşte distincţia de Albumul Anului din partea revistei Terrorizer Magazine. Cum se exprimă acelaşi Bannon: albumul marchează momentul în care trupa evoluează de la un Thrash zgomotos cu abordare Hardcore la un Hardcore impregnat cu Thrash zgomotos.
Chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado părăsesc formaţia să se dedice exclusiv proiectului Bane.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vzbc4mxm430&feature=related]

Urmează încă două albume incisive: „You Fail Me” (2004) şi „No Heroes” (2006) iar în locul celor plecaţi sosesc în trupă: Nate Newton bas, chitară, voce şi Ben Koller tobe şi percuţii.
Ambele discuri păstrează aceeaşi linie şi abordare foarte Heavy şi tot odată foarte complexă,  un melanj extrem de reuşit între brutalitate şi tehnicitate.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=utT0lLC6d5Q&feature=related]

2009 aduce un nou material, acest „Axe to Fall” care pentru prima oară în cariera formaţiei debutează pe locul 74 în topul Billboard 200 şi se situează pe locuri fruntaşe în majoritatea publicaţiilor de specialitate.
Pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută acest „Axe to Fall” şi mai că aş risca să spun că pe felia de Metal acest material este discul anului. Dacă vă este dor de Pantera (cui nu-i este?) – momentele cele mai brutale din era „The Great Southern Trendkill”, dacă vă plac riff-urile zgomotoase, vocea brutală, dar nu vă sperie nici ritmurile complexe, uneori mai caracteristică Jazz-ului şi instrumentaţia, abordarea tehnică, Converge o să vă rupă cu siguranţă timpanele şi se va înşuruba-n sufletul vostru. Pe mine m-au spart. 🙂 Recunosc, de mult n-am mai ascultat un disc cu Metal brutal cu atâta plăcere…cam de la “Far Beyond Driven”. Dar Converge nu sunt o copie Pantera şi mai de grabă se află undeva între Pantera şi Between the Buried and Me (o altă formaţie cu un disc remarcabil pe anul acesta!).
Albumul a fost lansat oficial pe 20 octombrie, dar pe 4 octombrie prin intermediul site-ului MetalSucks.net. materialul a ajuns pe internet şi asta a condus şi la un proces care încă se află-n derulare.
Discul are o durată de 42 de minute şi aliniază 13 piese intense şi un şir lung de invitaţi: Sean Martin (ex-Hatebreed, Cage), Steve Von Till (Neurosis), Ulf Cederlund (Disfear, ex-Entombed), George Hirsch (Blacklisted), etc.
Mi-a plăcut tot albumul fără rezerve, este complex, brutal şi curge fără cusur, este un disc ce reflectă experienţa acumulată şi maturitatea unei trupe despre care am convingerea că o să auzim mult mai mult de acum înainte.