16Volt – Beating Dead Horses (2011)

I stumbled into a handful of incredible industrial bands at the beginning of the 90s thanks to Cleopatra Records and two of their compilations, collections of cover songs, I guess it was an AC/DC tribute and another one with The Cure songs. Later I had listen also some nice Smashing Pumpkins, Siouxsie and the Banshees, New Order, The Sisters of Mercy, Pink Floyd, Guns N’ Roses, Dead Can Dance  and Skinny Puppy tribute/cover albums. Well, through that records I discovered bands such 16Volt, Razed in Black, Spahn Ranch, Sheep on Drugs, Electric Hellfire Club and so on.
16Volt reminded me of Ministry and it’s the project created by Eric Powell and Mike Peoples in 1988 and “Beating Dead Horses” is the eight studio album of the band. There is still few reminiscences of the Ministry sound like EBM/industrial sound, but 16Volt developed their own sound and unique approach. “Beating Dead Horses” is actually an absolutely beautiful album. Read more 16Volt – Beating Dead Horses (2011)

KMFDM – WTF?! (2011)

It’s been two years since the release of “Blitz” and KMFDM are back now with their seventeenth studio album released yesterday, on April 26. It’s true, meanwhile KMFDM released two compilation albums, “Würst” and “Greatest Shit”. Since Tim Sköld (formerly of Shotgun Messiah) left in 2003 to join Marilyn Manson (he left Manson in 2008 and formed Doctor Midnight & The Mercy Cult alongside Hank von Helvete), he still had contributed to KMFDM – “Skold vs. KMFDM” released in 2009, completed entirely over the Internet – and since Sascha Konietzko and Lucia Cifarelli moved to Hamburg, Germany, it will be the first release entirely without any contribution from Tim. Steve White and Jules Hodgson played guitars and Andy Selway the drums, completing the curent line-up of the band. “What the Fuck?!” still remains fresh, pulsing, intense and exciting. KMFDM is one of the few of this genre of Industrial Metal and Rock/EBM blending which avoiding successfully to repeat them self and becoming boring.  Read more KMFDM – WTF?! (2011)

Lord Of The Lost – Antagony (2011)

From Hamburg, Germany, Chris “The Lord” Harms bring to the surface another collection of gloomy, melancholic, but heavy songs in which dark textures, edgy guitar riffs, gothic roots, glam rock echoes and industrial approaches are build  into a powerful construction. Influences comes from Type O Negative to Marilyn Manson with strong accent on the gothic roots, and between these two references, Lord of The Lost create a vibrating and intense blending.
Chris Harms started out as vocalist and guitarist for industrial rock band Philiae in 1999 till 2004 when he switched to The Pleasures, band from the glam rock scene. But Chris kept one foot in the gothic scene as the singer of the electro/industrial project Unterart since 2006. In 2007 Chris joined as stage guitarist the band Big Boy and in 2008 he bring to life his new project, this Lord Of the Lost with guitarist Sensai (ex-The Pleasures), guitarist Sebsta, bass player Class and drummer Any. Read more Lord Of The Lost – Antagony (2011)

Kidneythieves – Trypt0fanatic (2010)

Kidneythieves sunt un proiect Industrial Rock lansat în 1998 de solista Free Dominguez, o cubaneză crescută-n America. Pentru acest proiect s-a combinat cu chitaristul şi inginerul de sunet Bruce Somers şi au apelat la serviciile lui Chris Schleyer (chitară), Christian Dorris (bas) şi Sean Sellers (tobe).
În acelaşi an este lansat şi albumul de debut „Trickster” urmat în 2002 de „Zerøspace” şi în 2004 de „Trickstereprocess”, o variantă remixată digital al materialului anterior şi completat cu 5 piese noi plus un DVD bonus.
În 2004 domniţa Dominguez îşi concentrează atenţia spre zona Indie şi Somers lansează-n paralel un alt proiect: ShockNina. În 2007 cei doi revin la sentimente mai bune şi reiau colaborarea şi astfel 2010 ne aduce noul lor produs, acest „Trypt0fanatic” ce conţine 10 piese proaspete.
În mod independent au reuşit să vândă din produsele anterioare peste 100.000 de unităţi, ce este o cifră remarcabilă în condiţiile date şi trupa refuză şi în continuare semnarea vreunui contract cu o casă de discuri sau distribuitor, materialul este disponibil exclusiv pe site-ul formaţiei.

Vocea lui Dominguez mi-a amintit de suedeza Read more Kidneythieves – Trypt0fanatic (2010)

Nine Inch Nails Remixes – Free Download

Nu e nici un secret, sunt un mare fan Nine Inch Nails. Am scris despre NIN şi Trent Reznor un articol amplu la finalul lunii aprilie când s-a confirmat că trupa americană ne onorează în turneul lor final la Peninsulă.
Din nefericire din terţe motive conjuncturale n-am ajuns la festivalul de lângă Târgu Mureş şi am ratat posibila ultimă şansă să-i văd live. Shit happens…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1XODnFMbpc]

Din ianuarie 2008 mi-am făcut cont pe site-ul remix NIN unde Reznor a pus la dispoziţie mai multe track-uri de studio pentru a fi descărcate şi remixate de cei interesaţi şi a promis că la un moment dat va fi lansat şi un album cu cele mai reuşite mixaje.
Am făcut atunci o încercare cu „Capital G”, dar nu am fost extrem de mulţumit cu rezultatul final. Acum mi-am suflecat cutele de pe creier, mi-am lipit urechea de boxe din nou şi m-am pus pe desfăcut şi reasamblat piesele lui Reznor. Intenţionez să fac un album complet. 🙂
Am început cu o variantă în forţă la „Only”, un mix de aproape 8 minute cu accentul pe unul din riff-uri şi cu câteva pasaje noi inserate.

Apoi am trecut la „Begining of the End”, am modificat un riff, am păstrat, dar am accentuat uşor groove-ul Rock, incisiv al piesei, m-am „jucat” puţin cu aranjamentul şi orchestraţia.
Fiindcă varianta iniţială la „Only” a ieşit cam lungă, am revenit la ea, am re-mestecat tot, am rescris tobele, am modificat câteva riff-uri şi bas-ul, am împins piesa în zona Dub şi a ieşit asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TDCpQFlIy5E]

N-am să mă opresc aici, pe site sunt peste 20 de piese Nine Inch Nails, 2 piese Jane’s Addiction, 2 piese Saul Williams şi o piesă Street Sweeper Social Club, unele aşezate în Ableton Live, altele în formă brută (track-uri RAW).
Piesele pot fi ascultate şi fără să vă înregistraţi pe site, dar dacă doriţi să remixaţi piesele şi/sau să descărcaţi gratuit (şi legal) mixurile existente, merită să traversaţi formalităţile de înregistrare. Sunt multe mixuri interesante, unele făcute chiar de maestrul Reznor.

Introducing… Mr. Pan[k]sament!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Mister Pan[k]sament on MySpace

Mister Pan[k]sament on MyMusicSite

Mister Pan[k]sament on Unsigned

Este, cred, a treia ediţie de Cybermental la care am discutat despre eventualitatea participare la festival. La a doua ediţie n-am fost prezent fizic, dar m-au reprezentat un şir de tablouri. Anul trecut nu eram gata cu materialul unui nou album, disc pe care sper să-l termin în această toamnă, dar îmi voi prezenta albumul „One Bullet Revolution” pe 1 octombrie la Silver Church.
După Cycler, eKlipSe, Brazda Lui Novac, Noetic Purge şi Matze mi-a venit rândul la prezentare.

Nu ştiu câtă lume se adună într-o seară de joi la un eveniment Electro-Industrial, dar sper să nu cânt – după o pauză de fix zece ani – cu sala goală. Nu că ar fi grea trecerea de la 2-3 cititori pe blog la 2-3 spectatori în sală… 😆

Pe de altă parte, exact despre asta este vorba pe albumul (fals) concept „One Bullet Revolution”: se spune că în faţa morţii suntem singuri, dar eu cred că şi-n viaţă suntem la fel de singuri. Nu admitem asta, cum nu acceptăm nici multe alte adevăruri, dar…
Despre conceptul singurului glonţ am mai scris câte ceva şi în postarea „Arta… ca un glonţ”, respectiv „Arta integrată (în absolut… ha ha ha). Nu repet discursurile acum. Arta este o armă şi cei cu “dare de mână” sunt obligaţi să o…  folosească.
Din păcate nu o dată constat că underground-ul este minunat, dar inexistent. Toată lumea vrea să iasă din ceva care nu există şi să devină „mare”… Undergroundul nu este o trambulină ci scena pe care artistul – teoretic – este liber să se exprime, nu există constrângeri… Dacă „actorii” tratează lucrurile altfel…
Electro-Industrial-ul n-a prins cine ştie ce rădăcini la noi, cum n-a prea prins nimic – nici Punk-ul, nici Metal-ul, nici nimic – tocmai fiindcă nimeni nu le-a abordat din convingere ci doar în ideea de a se afirma. Sau aproape nimeni. Şi cu Punk, Metal sau Industrial nu te afirmi. Sunt sub-culturi, este muzică de breşă şi breşa este mică rău… Să ataci piaţa occidentală este dificil, producătorii îşi protejează în mare parte proprii artişti şi trebuie să fi de 1000 de ori mai bun ca aceia să fi băgat în seamă… Şi asta e greu.

Albumul acesta s-a născut greu… Dacă stau bine să mă gândesc, lucrez la el de prin 2001… În august 2001 – mă credeţi pe cuvânt ori ba – el se numea „Collide and Collapse”… apoi a venit 11 septembrie şi… am spus: ups! Nu ştiu dacă şi „One Bullet Revolution” este un titlu la fel de profetic…că n-oi fi Brucan! 😆  Nici nu ştiu dacă aş vrea sau nu asta. Lumea, evoluţia speciei umane poate fi schimbată şi de un singur glonţ… Revoluţie cu precizie chirurgicală.
Am scris peste 100 de piese în perioada aceasta, am avut mai multe proiecte: the spoileD Jerks, Liquid Seeds of Desire, Vesti Proaste, Re/Boot, Hate Larvest, Rope Of Hope, Hotriders On Ice… apoi stimulat de prieteni şi alţi factori externi, am realizat că se fac 20 de ani de la debutul formaţiei Pansament, 10 ani de când s-a retras trupa Nation’s Slum şi nu în ultimul rând 20 de ani de la pucio-răsturnarea din decembrie ’89.  Şi un an de la colapsul financiar… 😆 Cam aşa am ajuns la numele Mr. Pan[k]sament şi la titlul „One Bullet Revolution”. A rezultat un album intens şi… colorat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo&feature=related]

Cele 11 piese care în final au intrat în matricea discului sunt toate scrise în ultima perioadă, o parte din ele făcând parte din setul iniţial al proiectului Rope Of Hope început în iarna lui 2007 cu „Bang Your Head” şi cea mai veche piesă este „Doare Doar Când Respir” scrisă în 2005 pentru proiectul Veşti Proaste.
La pagina lyrics am pus toate textele, coperta şi tracklist-ul final. Am mai scurtat albumul, “doar” 11 piese şi două bonusuri. 13. Şi azi e marţi.  🙂

Mr. Pan[k]sament – One Bullet Revolution – 2009

01. Achtung Maybe [Alarm part 1] – instrumental
02. Sister Disaster [Choke, but don’t Swallow]
03. Bang Your Head
04. Doare Doar Când Respir [It Only Hurts When I Breath]
05. Emo Number Five [Bitches And Bruises] – instrumental
06. Vio-lent
[Part 1 Slow Rape
Part 2 Ambulance Song
Part 3 Damage Control]

07. Pop Floor of Shame [Death of the Dance]
08. You’re Pretty [When I Fuck You]
09. MP3 Killed the MTV Star [Error 404] – instrumental
10. One Bullet [Resolution]
11. A Hole Lot of Nothings [Chips for free]

bonus tracks:
12. Nation’s Slum – Burn (1998)
13. Pansament – Punk Ain’t Dead (1989)

One_Bullet_Revolution_FRONT

Am făcut totul singur, respectiv aproape singur. Un Şoricel şi Marius au imprimat nişte chitări, Un Şoricel a contribuit în mod creativ la „A Hole Lot of Nothing”, pe Marius l-am chinuit cu riff-urile scrise de mine. O să fiu singur pe scenă şi pare uşor stânjenitor… Dacă proiectul „prinde” aş vrea lângă mine (măcar) un chitarist şi un clăpar/DJ… Îi aştept pe cei interesaţi.

M-am uitat ce piese au fost descărcate din Music BOX-ul de aici. Conduce detaşat Pansament cu „The Vicious” descărcat de 46 de ori, urmat tot de o piesă Pansament, „N-am să aştept” cu 42 de descărcări.
Demoul „Elevator To Hell” din 1993 al Nation’s Slum-ului, piesă abandonată, a fost descărcată de 34 de ori şi piesa „Burn” de 16 ori. Din piesele proiectului the spoileD Jerks, cea mai descărcată este „Whole Lotta Techno” cu 16 descărcări. „A Hole Lot of Nothing (Exit Into the Sunrise) al noului meu proiect, Mr. Pan[k]sament, a fost descărcată de 12 ori. Am pus şi piesa nouă, „One Bullet (Resolution), sunt curios câte descărcări o să producă. 🙂
Piesa se pare că are potenţial, am primit deja o ofertă interesantă de la MyMusicSite.com şi sunt curios cum o să evolueze „relaţia”. Am depăşit de mult vârsta primei dragoste şi nici n-am obiceiul să mă îmbăt cu apă chioară, am avut contract de disc cu o casă de producţie din Germania când pe la noi trupele nici demo-uri nu prea aveau…deocamdată rămân Unsigned.  😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI&feature=related]

Am mixat piesa „One Bullet [Resolution]” şi cred că este perfectă pentru promovarea albumului. Puteam alege o piesă mai soft, mai comercială, puteam să fac un clip lacrimogen, puteam face un milion de alte lucruri cum mulţi preferă să nu facă nimic… Arunc eu primul cu piatra.

One Bullet [Resolution]

It’s like a gun in my mouth
Stucked in the corner of doubts,
The trigger won’t pull me out
Nothing I can do about.
Questions are nailing me down,
The answers are stains on the wall,
Something it’s wrong, we both know,
The bullet won’t fill up the hole.

It’s like a bill left to pay
No cover for all what we spend,
The system just eat up itself,
This program it runs till the end.
Custom revolution demand,
Like a bottle washed ashore,
Cancel salvation on-line,
But the bullet won’t fill up the hole…

Save a bullet for you…

I save a bullet for you,
My last bullet it’s for you.

Despre album am să mai povestesc, nu cred că apuc să-l editez, mixez şi masterizez până la sfârşitul lunii (sper că nu şi al lumii! 😆 ), acum însă să spun câteva vorbe despre (pseudo) clip.
Nu intenţionez să mă explic şi clipul cred că este suficient de explicit ( 😆 ). Editarea video îmi aparţine, fără bani e greu să faci clipuri chiar dacă există idei…

Am tot vorbit despre criza morală care cred că este esenţa, sâmburele actualei crize generale. Aici sunt două aspecte: pe de o parte criza individuală şi criza societăţii în ansamblu. 1000 de oameni nefericiţi nu pot forma un grup de oameni fericiţi… Şi votul meu clasei politice. Cam asta e în clip. 🙂

Noutăţi despre CYBERMENTAL în fiecare zi pe pagina festivalului. Bring the Noise!

Cybermental.4

CYBERMENTAL 4

CYBERMENTAL 4
festivalul international de muzica si cultura electro/industrial

AKM si partenerii va invita la festivalul CYBERMENTAL 4, care se va desfasura  in perioada 30 sept – 2 oct 2009 in Bucuresti, in doua din cele mai consacrate locatii: miercuri 30 septembrie in clubul SUBURBIA si 1-2 octombrie in clubul SILVER CHURCH.

CYBERMENTAL a aparut ca o necesitate in 2005 iar in prezent a ajuns cel mai important festival al culturii si muzicii electro/industrial din Europa de Est. Electro/industrial este un gen muzical relativ nou in Romania, aparut in anii ’90, in jurul caruia s-a dezvoltat o intreaga cultura – web, grafica, arte vizuale, fotografie, filme, accesorii, new media.
CYBERMENTAL a creat cadrul de exprimare si expunere al acestora si a fost o evolutie fireasca a comunitatii formate de newsletter-ul zilnic, devenit cult printre cunoscatori ([email protected]).

In urma mediatizarii editiei de anul trecut, festivalul a atras atentia unor case de discuri si a unor trupe din strainatate care si-au manifestat dorinta de a participa. Dovada sunt parteneriatele cu ANT ZEN si  AD Noiseam – doua dintre cele mai importante label-uri de profil din Europa – precum si invitatii speciali din acest an, ceea ce face editia internationala.

Anul acesta, organizatorii va propun o serie incredibila de concerte si live-performances, dar si manifestari culturale cu radacini in constiinta urbana a zilelor noastre sau mai noi, dar la fel de interesante, in cadrul unui eveniment-platforma: CYBERMENTAL 4.

Pe scurt, vor fi 3 zile de muzica, DJ, expozitii de arta grafica si fotografie, de tatuaje,  instalatii, visuals, pictura, campaniarda si altele, iar recitalurile live sunt reprezentative pentru scena muzicala de profil, oaspetii de seama din acest an fiind din Germania, Elvetia si Romania: KIEW, ROGER ROTOR, SOMAN, 13TH MONKEY SI CYCLER. Lor li se adauga multi altii.

Cybermental.4

Programul complet al evenimentului, precum si alte detalii, este afisat pe blogul exclusiv al festivalului: www.cybermental.wordpress.com

www.another.ro
www.cybermental.wordpress.com
[email protected]

(həd) p.e. – New World Orphans (2009)

(həd) p.e. – New World Orphans 2009

(həd) p.e. s-au lipit de mine prin 2000 cu piesa „Bartender”.

„Ain’t nothing working ain’t nothing right
There’s a whole in me that I can’t fill
No matter how hard I try

Hey bartender hit me with a double
And introduce me to that girl with the bubble
Im looking for trouble tonight…” Read more (həd) p.e. – New World Orphans (2009)

The High End of Low sau ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson

Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.

manson

În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:

„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”

"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/

Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School  din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂

(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)

„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.

Highendoflow

V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea –  cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood.
„Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula.
„Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood.
„Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…”
„Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică.
„Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha!
„Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute.
„WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă.
„Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea.
„Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă.
„Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist.
„15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=N2g-0v_YKYw&feature=PlayList&p=FB5456B34A08A5C9&index=12]