Home › Posts tagged indie › Page 9

indie

You Say Party! We Say Die! şi multe X-uri

Posted on by — 19 Comments ↓

Am deja câteva discuri şi din zona Punk lansate în 2010, dar deocamdată nu m-a dat pe spate nimic, n-am fugit după gel şi fixativ în baie, nici după spray cu vopsea roşie să-mi fac creastă. O să le adun şi am să le arunc în blender într-o dimineaţă sau fac o omletă… ha ha ha! 😛
Întâmplător m-am împiedicat de aceşti You Say Party! We Say Die! şi chiar dacă ultimul lor album este din 2009 – pare la o îndepărtare de ani lumină! ha ha ha! 😛 , mi s-a părut o gaşcă mult mai interesantă şi o oportunitate de a scrie despre ei… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tMEykcz9IVU]

Iniţial m-am gândit că sunt un fel de Sigue Sigue Sputnik fiind etichetaţi şi Dance Punk, dar canadienii din Britisch Columbia amestecă secvenţe New Wave cu Indie şi în persoana lui Becky Ninkovic au o solistă energică şi cu personalitate care are atuurile să capteze atenţia.
Au o poveste numai bună pentru presă: basistul Stephen O’Shea şi clăparul Krista Loewen fiind membrii în aceeaşi gaşcă de motorişti – “The Smoking Spokes”, în noiembrie 2003 fiind – evident! –  iarnă şi prea frig să te mai dai cu motoarele, s-au apucat să cânte împreună în pivniţa solistei Becky.
De aici până la completarea găştii cu un chitarist (Jason Nicholas, înlocuit ulterior cu Derek Adam) şi un baterist (Bruce Dyck, înlocuit şi el de Devon Clifford), la concerte prin cluburile locale şi la albumul de debut, „Hit the Floor” din 2005 calea a fost scurtă şi dreaptă. Read more You Say Party! We Say Die! şi multe X-uri ›

3 discuri pe rotisor – Yeasayer, BLK JKS şi Ov Hell

Posted on by — 16 Comments ↓

Ameţitor de multe discuri, o avalanşă de lansări cu care este imposibil să ţii pasul. Este la fel ca în blogosferă: toată lumea scrie şi nimeni nu citeşte. Dar despre asta mai târziu sau altădată!
Toată lumea cântă, nimeni nu mai ascultă muzică. Dar toţi se pricep mai ceva ca la fotbal, economie şi – inevitabil – politică. Cine pretinde că ascultă tot ce apare şi cum s-ar spune „este la curent”, este un mincinos. Am mai spus, am un teanc impresionant de materiale „leftovers” de anul trecut şi noile produse vin ca valul, împing în spate discurile mai vechi. Mai „vechi” înseamnă în unele cazuri nici 2-3 luni. Uneori acest fapt este absolut incorect, am şi azi un disc din 2009 pe care l-am ratat la momentul lansării, dar ascultând-ul acum, m-a făcut să-mi revizuiesc lista discurilor favorite pe anul trecut.
Pe taraba virtuală de azi am servit Yeasayer (un Pop Psihedelic amestecat cu faze de Rock Experimental), BLK JKS (revelaţia de care pomeneam!) şi Ov Hell (Black Metal excepţional), adică „marfă” pentru toate gusturile. Eu le-am îngurgitat şi digerat pe toate cu poftă, mă bucur de fiecare dată când găsesc în fluxul tot mai masiv de produse – majoritatea de serie şi de calitate îndoielnică – artişti şi albume care rup rândul, sparg tiparele, mai fac muzică cu… suflet. Sunt parcă prea multe produse…
…şi asta în ani şi condiţii de criză. Anomaliile fireşti al declinului civilizaţiei pe muchie de cuţit. Se termină calendarul în 2012, nu se termină, habar n-am, dar ceva-ceva trebuie să se întâmple că aşa nu mai merge clar! Însă teoria omoară practica şi practica infirmă teoria, aşa că mai bine să ne vedem de… muzică. 🙂 Read more 3 discuri pe rotisor – Yeasayer, BLK JKS şi Ov Hell ›

Indie la rotisor

Posted on by — 2 Comments ↓

Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.

P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.

…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc. Read more Indie la rotisor ›

Vampire Weekend – Contra (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Noua fiţă (muzicală sau mai bine spus de iPod) poartă numele de Vampire Weekend şi acest „Contra” a debutat în ianuarie pe prima poziţie din Billboard Hot 200. Toată presa de specialitate îi pupă pe unde apucă, adică această trupă şi acest disc are toate premisele proaste posibile…ha ha ha! 😛

Am descărcat albumul „Contra” tot înaintea fugii nu din ci în Egipt, am ascultat „din mers” 2-3 piese şi sincer, nu părea altceva decât o bâzâială plăcut-indiferentă. Tot Alin mi-a spus că asta e trupa „hot” a anului. Mă rog, a începutului de an. Dacă mă întrebaţi pe mine – bine, bine, ştiu că nu o faceţi! – rămân la OK Go – pe felia acasta so called Indie. Ştiu… sunt „io”… a punk. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_XC2mqcMMGQ]

Albumul de debut, „Vampire Weekend” lansat în ianuarie 2008 a prins poziţia 42 în cele 100 de discurile ale deceniului la N.M.E. şi în general – cum spuneam – trupa are parte de presă dubios de pozitivă.
Înfiinţaţi la New York în 2006 de solistul Ezra Koenig, şi-au câştigat popularitatea via internet şi…blogging. Unora le iese şi cu spa-muire (ha ha ha! 😛 ), unii – ca mine – se chinuiesc degeaba orice ar face.
Muzica lor – spun ei – este influenţată atât de muzica populară africană cât şi de Pop-ul Vestic, e ceva în treaba asta, „africanismele” lor au un gust diluat de Ska, uneori sună ca un Happy Pop Punk amestecat cu rom de Jamaica şi stropit cu Raggae, miroase a iarbă roz, cer verde şi soare… violet. 😀
Ca să nu fiu complet contra ( 😛 ) aş spune că optimismul şi degajarea, abordarea solară sunt probabil cele mai bune lucruri la acest Vampire Weekend. Partea proastă – părerea mea – este că piesele lor sună ca muzica pentru emisiunile de copii. O fi cool, fi-meu de 2 ani şi 6 luni s-a zbenguit la prima piesă, da’ la a 2-a a lăsat-o baltă şi s-a întors la vizionat Minimax-ul. 😛 Deh, Vampire Weekend nu-s The Prodigy!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1e0u11rgd9Q]

Nu e nimic contra pe „Contra”. Este-n schimb aceeaşi veselie-băşcălie (?), aceeaşi lejeritate – bermude cu floricele şi coctail-uri multicolore în straturi sub un palmier pe plajă care „parfuma” şi traversa şi discul anterior. Nu-i nimic rău în a fi vesel, chiar dacă privim suspicios spre 2012, se întâmplă ce se întâmplă în Haiti şi criza – tot mai evident – nu se termină nici în 2010… Nu-i rău, nu, nu trebuie să fi nici neapărat nebun, dar pare uşor neadecvat, imatur… Pe de altă parte, sunt ticsit de înverşunare, dezastre, războaie şi negativism, Gigi contra este la fel de viril ca nenea Păcală şi la fel de „vero”.
Pare misiune imposibilă să disec discul piesă cu piesă: toate sună cam la fel, aproape merge să dai copy/paste la acelaşi text la fiecare titlu.
„Horchata” – W.T.F.??! Ha ha ha! 😛 – este perfectă pentru o bâţâială pe plajă, ceva ca mult pomenitul meu mini concediu în Egipt în miez de iarnă. Adică unora le îngheaţă ţeava la calorifer la -20 de grade şi ţie ţi se rupe pe o plajă sub umbreluţă şi cu paiul în gură. 😀 „White Sky” pomeneşte parcă ceva de corporaţiile imorale, de arta modernă şi de alte bazaconii ce tot de limbajul secret al bebeluşilor mi-a amintit, adică băieţii nu pot fi luaţi prea-n serios şi tonul rămâne la fel de degajat. Şi uite aşa, ne întoarcem la vacanţă: „Holiday”. 😀 „California English”: „Contra Costa, Contra Mundum, contradict what I say, Living like the French Connection, but we’ll die in LA” – nu moare nimeni din asta. „Taxi Cab” este ceva mai lentă, reţinută, este un moment mai plăcut, la fel de insolit, copilăresc, dar place. 🙂 V-am spus „io” că nu-i nimic rău să fi vesel sau/şi nebun! 😛

„You stand this close to me,
Like the future was suppose to be,
In the eyes of the Grocery,
In the block uptown,

I remember,
Remember well,
But if I forgotten,
Could you tell”

De ce să fie viaţa ca o pradă ci nu ca o joacă? 🙂
„Run” – de ce nu Rhum?! Ha ha ha! – readuce tempo-urile medii, bâţâiala, trompeţica şi basul balansat, sunetele de clape de jucărie. Primul single de pe album, „Cousins” este mai ritmată, mai energică, mai (Pop) Punk – pentru standardele lor. „Giving Up the Gun” este iar pe reţeta mai simpatică a la „Taxi Cab”, ceva mai lentă, un fel de The Clash castrat… Ha ha ha! 😛 „Diplomat’s Son” ne mai serveşte o porţie de Raggae alungită mai bine de 6 minute. Am timp să mă gândesc de ce în 2007 piesa „Cape Cod Kwassa Kwassa” a băieţilor a fost cotată de revista Rolling Stone a 67 cea mai bună piesă din 100 a anului, cum de albumul de debut a urcat până pe poziţia 15 în UK Album Chart şi pe 17 în Billboard sau ce caută „A-Punk” pe locul 25 la Modern Rock Songs?
Pentru siguranţă îmi verific căştile şi setările de la placa de sunet. Totul pare în regulă, nu-mi rămâne decât să mă programez la un control la O.R.L.. O fi ceva ce nu aud eu şi au auzit toţi ceilalţi…
Şi pe nesimţite am ajuns şi la finalul cu „I Think Ur A Contra”, o piesă şi mai lentă, mai minimalistă, nu-i rău, dar nu e nici un „Straight to Hell” şi nici “Contra” ne e un “Combat Rock”…(hai că nu mă pot abţine!)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HQwm1v1R-qM]

„It ain’t Coca-Cola it’s rice” 😛 Nu mă mai miră nimic… Cu ce-mi pierd vremea şi cu ce vă trombonesc, incredibil! Este discul perfect pentru cei care gustă LOL-urile lu’ Morrison! Ha ha ha! 😛

Trebuia să scriu articolul pentru week-end, da’ dacă tot l-am scris în miez de noapte miercuri spre joi, mi-e lene să mă reorientez pe fugă şi să scriu repede altceva (ei, tot am scris şi altceva, bag mai târziu… 😉 ), să mai pasez subiectul două-trei zile. 🙂 Un Horchata vă rog! Fără orez, dar cu mult-mult rom! Sau trecem direct la… Sex On the Beach….Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9wHl9qRsMzw&feature=related]

OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓
OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)

OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010) M-am „împiedicat” de acest „Of  the Blue Colour of the Sky” lansat pe 12 ianuarie pur întâmplător. La prima „atingere” mi-au amintit de The Cars (1976-1988) şi Fisher-Z (1979-1987), puteam să amintesc eventual de mult mai celebrii Duran Duran, dar probabil sunt eu relativ sărac pe felia aceasta de muzică. Vocea lui Damian Kulash uneori aminteşte şi de Prince şi chiar şi unele formule mai Funky-Pop amintesc de acesta, dar dincolo de paralelele inevitabile pe care chiar şi involuntari le facem, OK Go sunt chiar…ok. 🙂 – Redy to go?
Nu prea mi-am făcut temele legate de ei, tot ce ştiu este că s-au înfiinţat din 1998 şi mai au două albume:
”OK Go” (2002) şi „Oh No” (2005), pe care nu le-am auzit.
M-am întâlnit cu o piesă de-a lor pe Sountrack-ul Read more OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010) ›

Eels – End Times (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Reiterând înţelepciunea „nicio masă fără peşte”, dacă sâmbăta am avut Eels, duminică am avut Eels, mi se pare „de-a dreptul drept” ca luni să avem tot Eels.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CVZA-tr4X-I]

Am rămas cu povestea la „Hombre Lobo – 12 Songs of Desire” şi la nerecunoscuta dezamăgire. Everett s-a cuminţit, lipseşte de pe acel disc tonul acela dulce-amar care îl făcea special, lipsesc experimentele Lo-Fi care-i confereau o aură specială.
Viaţa inevitabil şi-a pus amprenta din nou pe creaţia artistului: „End Times” reflectă divorţul lui Everett, dezamăgirile acumulate şi îmbătrânirea, teama de aceasta.
Am încercat să nu am nicio aşteptare de la noul disc, să evit o eventuală nouă dezamăgire…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PBsMuwjZGjM]

Hm… „End Times” nu este nici „Beautiful Freaks”, nici „Souljacker” sau „Daisies Of The Galaxy”, este apropiată de lumea şi sunetul albumului „Blinking Lights…” însă abordarea, maniera este cea de pe „Hombre Lobo” în piesele lente.
Aceleaşi nume îmi vin în minte: Mark Knopfler, Jim Croce, Bob Dylan şi mult mai puţin Tom Waits.
Nu vreau să îmbătrânesc.
Vreau să trăiesc.
Să evit pe cât posibil situaţiile despre care cântă Everett: „She locked herself in the bathroom again, So I am pissing in the yard” (s-a încuiat din nou în baie aşa că mă piş în grădină…).
Însă viaţa, piedicile, contorsiunile, disfuncţionalităţile, înfundăturile şi-n final moartea, nu pot fi evitate. Ce putea să evite Everett era să nu-şi dezamăgească – din nou – fanii, dezamăgirile sale care înainte prindeau culoare să nu se înece în conformism şi banalitate.
Din păcate aparenta cristalizare, maturizarea artistică a lui Everett a adus o cuminţenie, o curăţenie oarecum sterilă, temele, ideile bune care mai ajung la suprafaţă, încremenesc într-o oarecare lehamite de a mai experimenta, de a explora sonorităţile bizare. Everett parcă şi-a pierdut vlaga.
„End Times” la doar 6 luni după „Hombre Lobo” sună ca un set de teme, idei şi piese lăsate la macerat şi scoase de „proaspete” acum. Nu lipsesc momentele bune, Everett nu şi-a pierdut comple şarmul, însă ambalajul, garnitura cu care ne serveşte este departe de vibraţia pe care o avea, „felia” aceasta de Folk-Country-Blues este destul de inodoră, impersonală şi această impersonalitate nu-i vine deloc bine lui Everett şi cu certitudine nu va fi digerată nici de fanii primelor albume.
Însă având în vedere schimbările de ton şi toane, permanenta mişcare de artişti din jurul lui Everett, nu-l putem ignora, nu se ştie niciodată când apare de sub pat un nou „monstru drăgălaş” sau următorul „Electro-Shock Blues” …

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Oca-0wH9SyU&feature=related]

Discul sună ca nişte poveşti de viaţă spuse de un bătrânel simpatic la un pahar, două într-un bar obscur. Majoritatea sunt triste, unele au şarm, altele au fost estompate de perspectiva timpului şi cu înţelepciune au prins nuanţe ironice, sunt şi câteva momente mai vesele, dar uneori par bancuri uşor răsuflate… „Bătrânelul” – Everett – este totuşi simpatic, îl ascult politicos, poate chiar îi mai cumpăr un rând de băutură şi poate-poate povestea următoare este mai reuşită.
Au trecut anii, a trecut şi divorţul, cred că e timpul să lase trecutul în urmă, nu ştiu de ce au intervenit tensiuni între el şi Tommy Walter, dar eu zic că-i timpul să pună mâna pe telefon şi măcar de dragul vremurilor bune, să stea la un pahar de vorbe şi cu el… nu se ştie niciodată ce iese dintr-o discuţie. 🙂
„End Times” este un disc calm, plăcut. Prea calm şi prea plăcut. Dar nu şi un disc rău… Vreau “io” electro-şocuri cu orice preţ!

Eels – Hombre Lobo – 12 Songs of Desire (2009)

Posted on by — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wtmgX2D_ooE&feature=related]

După lansarea albumului „Blinking Lights…”, Eels într-o formulă extinsă pleacă din nou în turneu. Pe lângă Everett se grupează: Allen ‘Big Al’ Hunter pian, contrabas; Jeffrey Lyster (aka Chet Atkins III sau ‘The Chet’) chitară, mandolină, tobe şi un cvartet de corzi format din violoniştii Paloma Udovic şi Julie Carpenter, Heather Lockie la violă şi violoncelista Ana Lenchantin.
În această formulă este imprimat în 2006, la New York un DVD şi CD dublu, „Eels with Strings: Live at Town Hall”, material ce conţine piese de pe toate albumele anterioare.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Zyqj4xT97HM]

Aparent Eels dispar, le-am pierdut urma şi sincer, credeam că proiectul a fost tras pe dreapta datorită vânzărilor relativ modeste. Tom Waits sau Everett nu sunt mainstream…
Piese mai vechi sau mai noi apar în coloana sonoră a unor filme şi episoade din seriale şi-n 2008 pentru filmul „Yes Man” al lui Jim Carrey, Everett furnizează nu mai puţin de 8 piese, între care una nouă: „Man Up”.

Pe 2 iunie 2009 este lansat „Hombre Lobo (Omul Lup) – 12 Songs of Disere”. Albumul primeşte recenzii amestecate, Pitchfork Media îl notează doar cu 4.6 puncte din 10, recenzii mai favorabile primeşte – şi de data aceasta – în Anglia unde Eels sunt mult mai populari ca-n America natală.
Albumul readuce şi sonorităţile mai Rock, introduce şi elemente mai moderne, dar nu lipsesc nici momentele melancolice, Everett renunţă la sunetele Lo-Fi, discul sună mai curat, rămân aceleaşi orchestraţii aerisite, abordarea minimalistă şi temele inconfundabile scrise de Everett.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=qoqZOR9DTi4&feature=related]

„Prizefighter” aminteşte de Status Quo, este un Rock’N’Roll simplu, fără fiţe, sună surprinzător din partea lui Everett, dar e absolut ok.
„That look you give that guy” vine cu o temă minimalistă pe chitară, putea fi o piesă pe un album Tom Waits sau Bob Dylan, este îmbibată cu o melancolie lucidă, calmă.
„Lilac Breeze” răstoarnă din nou atmosfere, revine Rock-ul zgomotos, este încă un Rock’N’Roll, de data aceasta ambalajul este mai modern, vocea şi basul sună distorsionat, toba are sonorităţi mai moderne, piesa are groove, pulsează, nu se complică cu nimic, totul este simplu şi firesc.
„In My Dreams” reduce din nou tempo-ul, piesa aminteşte de temele de pe „Daisies Of The Galaxy”, are o seninătate şarmantă, toba se ascunde discret în fundal, chitara şi vocea conduc piesa, la acestea se adaugă doar frânturi de sunet plutitoare.
„Tremendous Dynamite” intră zgomotos, reţeta pare să fie: una caldă, una rece. „Hombre Lobo” face referinţă la barba a la ZZ Top pe care şi-a cultivat-o Everett de la video-clipul „Dog Faced Boy”, în zgomotul piesei apar şi aceste versuri. Basul bârâie, toată înregistrarea este uşor distorsionată, Lo-Fi, este o piesă extrem de minimalistă, cam ciudată.
„The Longing” este încă un moment liric cu chitară-voce, tema aminteşte puţin de Mark Knopfler… Lipsesc elementele Lo-Fi, pianele disonante care confereau un şarm aparte acestor teme de altfel bune ale lui Everett.
„Fresh Blood” are un tempo mediu, sonorităţi mai moderne se strecoară în pulsul piesei, puţină electronică şi ceva zgomote însufleţesc piesa incredibil, este unul din momentele cele mai bune de pe disc. Tema este suspect de minimalistă, însă are nerv, prinde viaţă.
„What’s A Fella Gotta Do” calcă acceleraţia, este o temă Rock ce reînvie abordarea concisă de pe „Shootenanny!”, totuşi parcă n-are viaţă, sună puţin steril.
„My Timing Is Off” aminteşte din nou de Bob Dylan, o compoziţie uşoară, o piesă semi-lirică, un Folk mutat într-o zonă de Rock acustic, e plăcută însă îi lipseşte farmecul pe care-l aşteptam de la Everett, amprenta inconfundabilă a primelor albume.
„All The Beautiful Things” readuce ceva din acel farmec, orchestraţia curată, cuminte, lipsa disonanţelor, a sunetelor obscure, reduce din magie, însă piesa aminteşte de temele de pe primul disc.
„Beginner’s Luck” este încă un cântec Rock, tema aminteşte de The Beatles, de anii ’70, simplu şi plăcut, totuşi parcă prea puţin pentru 2009…
„Ordinary Man” închide discul acustic, tot de Dylan mi-am amintit sau de Jim Croce, are acel amestec Folk-Blues, sună plăcut, aşezat… Asta şi este problema.

„Hombre Lobo” nu este un album rău, însă sună steril, nu ştiu din ce motive, Everett a eliminat aproape complet sonorităţile Lo-Fi ce constituiau marca sa, a renunţat la experimente, totul este redus la minim, cuminte şi curăţat şi astfel parcă lipsit de viaţă.
Îi iubesc prea mult pe Eels ca să recunosc că sunt dezamăgit, „Fresh Blood” chiar îmi place, dar este mult prea puţin…

Şi pe 19 ianuarie urmează să fie lansat „End Times”, al 8-lea album Eels. 🙂

Spoon – Transference (2010)

Posted on by — 6 Comments ↓

Nu-i ştiam pe băieţii din Spoon, deşii „Transference” este al 7-lea lor album şi trupa funcţionează din 1993, i-am abordat complet virgin.
Surpriză plăcută, din primele acorduri mi-au amintit de o altă gaşcă americană Indie, Eels – despre care musai să vă povestesc ceva mai târziu! – dar dincolo de paralele inevitabile – nu doar cu Eels, dEUS , The Beatles – mama, tata şi naşu’ a cam tot ce e Indie astăzi – şi încă o serie de trupe, Spoon au acel ceva – nici eu nu ştiu exact ce – care mă prinde, mă fascinează, îmi place pur şi simplu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ro95Ns58qSE]

Trupa din Austin, Texas, îi are-n componenţă pe: Britt Daniel – voce, chitară;  Jim Eno – tobe; Rob Pope – bas şi Eric Harvey – clape, chitară, percuţii, voce. Numele şi l-au luat de la piesa „Spoon” al formaţiei germane avangardiste Can.
După albumul de debut „Telephono” din ’96 şi alte EP-uri lansate de case de discuri independente, în ’98 semnează pentru Electra şi scot albumul „A Series of Sneaks”. Însă cel responsabil de contractul lor, Ron Laffitte, este concediat şi imediat după şi Spoon sunt puşi pe făraş de Electra… No business like show business… 🙂 Ca răspuns, Spoon scot pe cont propriu un single-concept „The Agony of Laffitte” pe care sunt 2 piese: „The Agony of Laffitte” şi „Laffitte Don’t Fail Me Now” în care-şi povestesc în abordare umoristică experienţa cu un „major lable”.
În 2000 semnează contractul cu Merge Records, o casă independentă, axată pe Indie şi de aici lucrurile se aşează pentru trupă. „Girls Can Tell” este lansat în 2001 şi este un succes comercial, se vinde mai bine ca ambele albume anterioare la olaltă. „Kill the Moonlight” apare în 2002, urmat de „Gimme Fiction” în 2005 şi de colaborarea cu Brian Reitzell pentru coloana sonoră a filmului „Stranger Then Fiction” din 2006, fapt ce le sporeşte considerabil notorietatea.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nkA-L3mK7q8&feature=related]

De aici lucrurile curg şi mai lin, cum se poartă acum, trupa apare pe rând la tradiţionalele „late night show”-uri: David Letterman, Conan O’Brien, Craig Ferguson şi Last Call with Carson Daly.
Apelează şi la celălalt mijloc popular şi eficient de promovare, introducerea pieselor în diferite soundtrack-uri şi muzica din episoade ale unor seriale TV de succes: Veronica Mars, Bones, The Simpsons, MeeBOX, Scrubs, Cloverfield, Numb3rs, How I Met Your Mother, 17 Again, I Love You, Man, (500) Days of Summer, dar şi în coloana sonoră a unui joc: MLB 09: The Show.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6a_EJsdo88c&feature=related]

„Transference” urmează să fie lansat pe 18, respectiv 19 ianuarie şi conţine colecţia proaspătă (iarnă/primăvară 🙂 ) de 11 piese noi al formaţiei.
Anii trec, m-am transformat încet-încet într-un bătrânel sentimental, dar genul acesta de muzică mă prinde. Spoon sunt aerisiţi, nu aglomerează orchestraţiile, de multe ori reuşesc să sugereze doar prin diferite sunete şi îmbinările acestora, sună murdar-natural ca imprimările de calitate din sala de repetiţii, au amprenta experimentalismului The Beatles, dar şi construcţiile vocale care amintesc de gaşca din Liverpool, au lejeritate şi totodată vână.
“Before Destruction” deschide albumul într-un ton grav ce cum şi spuneam, mi-a amintit de Eels şi aşteptam explozia, dar ea nu vine, Spoon rămân într-un ton relativ sumbru, piesa curge pe construcţia chitară-voce accentuată subtil de violoncele, bas, coruri şi toba care intervine episodic. Este un preludiu pentru o poveste frumoasă. 🙂
“Is Love Forever?” pulsează sănătos, Indie-ul cu accente Post-Punk, simplitatea Rock’N’Roll este nici mai mult, nici mai puţin decât exact cât trebuie. Sunetul neşlefuit degajă energie, cântăcelul e de 2 minute, adică totul e la fix.
“The Mystery Zone” inevitabil învie spiritul The Beatles – începe direct cu versul “picture yourself” -, însă cu atâta simplitate, atât de firesc încât inevitabil este şarmant. Basul pulsează, toba susţine balansul în mod minimalist, chitara, clapele doar colorează subtil, adaugă nuanţe şi vocea calmă ne călăuzeşte cu căldură prin lumea de vis.
“Who Makes Your Money” zăboveşte în aceeaşi zonă uşor psihedelică, este fascinant cum curge piesa, din mai nimic reuşesc să construiască melodii, reuşesc să schimbe, să răstoarnă şi să introducă şuruburi la momentele potrivite. Dacă ţi-a plăcut ultimul Kings of Leon – „Only by the Night” cam poţi intuii despre ce vorbesc şi o să-ţi placă şi Spoon: au acea simplitate firească, umană.
“Written in Reverse” introduce note Blues şi Rock’N’Roll, pianul cu basul conferă o bază solidă, toba şi chitara accentuează corect, vocea are forţă, sună din nou a The Beatles, dar nu ştiu cum, americanii – şi nu doar Spoon – reuşesc faza asta mult mai credibil şi mai natural decât majoritatea britanicilor care transpiră să reînvie acel spirit.
“I Saw the Light” sună mai tensionat, chitara este mai tăioasă şi prezentă apoi rup piesa ingenios, rolul principal îl preia pianul, remodelează aceeaşi temă, dar îi dau o altă coloratură ca-n final să lege un dialog chitară-pian şi să creeze o atmosferă psihedelică, dar fără să o încarce excesiv.
“Trouble Comes Running” destinde atmosfera, foarte nimerită şi construcţia discului, aşezarea pieselor, evită ingenios monotonia, alterează stările şi abordările cursiv.
“Goodnight Laura” are aer de bar, sună ca o piesă Tom Waits preluată de dEUS, este un cântec de leagăn senin şi mângâietor.
“Out Go the Lights” rămâne în tonurile dEUS/Eels, pulsul este foarte plăcut, sunetele sunt pete de lumină, se rotesc şi dansează cu o seninătate dezarmantă.
“Got Nuffin” are pulsul Rock-ului din anii ’70, ambalajul este mai de azi, însă simplitatea, minimalismul celor din Spoon are o coerenţă şarmantă, au un echilibru fermecător între energia degajată şi sentimentul transmis, un echilibru greu de atins, dificil de transpus, dar pe care ei îl controlează impecabil.
“Nobody Gets Me But You” închide albumul aruncând în joc tonurile mai „dubioase” şi minimalismul pulsant al pieselor anterioare, dincolo de nuanţele psihedelice şi tonurile mai închise, se întrevede totuşi lumina.
Ajungi la capăt şi inevitabil simţi nevoia să mai parcurgi călătoria încă o dată. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S4Q9zngV52U&feature=PlayList&p=948E5C22274843C8&index=0]

Spoon transportă moştenirea The Beatles, au arome de Eels şi dEUS, se înrudesc oarecum (şi) cu Kings of Leon şi cu încă o grămadă de „chestii” Indie, n-au inventat apa caldă, dar acest „Transference” este atât de plăcut, pulsant şi firesc, încât nu-i pot rezista.
Mi-au dat de lucru: trebuie să sap după albumele anterioare. 🙂

Florence And The Machine – Lungs (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Noua „paranghelie” – cel puţin în U.K. şi valul a atins încet-încet şi Europa – are un nume: Florence. Florence are şi o trupă: The Machine. Fără „rage” (furie) şi fără „against” (împotriva). Florence este cuminţică. Gurile rele spun că…”she was a he” şi ceva-ceva din alura Amanda Lear are Florence Welch – am mai povestit noi despre faptul că e “cool” să fi trans-sexual, gay, lesbi sau cu sexualitate ambiguă -, din ecuaţie nu lipseşte nici Dali, însă are alt nume: B.B.C. Fără B.B.C. n-ar fi Florence. OK, sunt cam răutăcios, dar aşa frumos a curs introducerea aceasta, n-avem cum să nu marchez!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tpsDegqioVA]

Florence cântă Indie – ce altceva ar fi putut? – şurubul fiind un strop de Soul.
În 2008 au cântat la mai toate festivalurile importante din Anglia: Glastonbury, Reading, Leeds şi T in the Park şi albumul „Lungs” lansat pe 6 iulie 2009 a intrat direct pe locul 2 în prima săptămână şi s-a menţinut săptămâni la rând în top 40-ul britanic.

„Dog Days Are Over” deschide promiţător albumul, este o piesă simpluţă, dar drăguţă, are groove, Florence are voce plăcută, expresivă şi are şi ceva energie, refrenul e memorabil, orchestraţia dozată ca la carte. Are ceva din aerul pieselor anilor ’60 – Peaches And Herb – într-un ambalaj nou, Indie.
„Rabbit Heart (Raise It Up)” ne menţine în aceeaşi zonă Soul cu orchestraţie Indie, ritmul este mai dansant, sunetul se împrăştie mai „murdar”, o murdărie controlată, are ceva din Alanis Morissette.
„I’m Not Calling You a Liar” pulsează între lirism Soul şi un vals Indie, se aliniază la direcţia primei piese, este plăcută să zic aşa, dar cam atât. Merge băgată-n iPod…
„Howl” deja suferă de minimalismul din orchestraţie, bubuiala tobelor este previzibilă, clapele scârţâie pe un ton fad iar viorile (samplate, cred) sună neconvingător, este un cârlig la Disco-ul din anii ’70, dar parcă nu s-a prins, nu s-a agăţat.
„Kiss with a Fist” sună ca un răspuns la Jack şi Meg White, toba are – ca pe tot albumul de altfel – acelaşi ton, chitara sună murdar, dar n-are energia pe care Jack reuşeşte să o stoarcă din ea… E un anthem Indie, dar la indigo, cum spune Manson: copie la imitaţie. Dacă trecem peste acest „detaliu”, piesa e chiar ok… ha ha ha! 😛

„Girl with One Eye” are un aer Sud-American, un strop de Blues, minimalism calculat: chitară, voce şi tobă, basul vine târziu şi încearcă să murdărească tot a la The White Stripes/ The Dead Weather lucrurile, dar nu le iese, adică le iese, dar la nivel de trupă de club afumat şi îmbibat în alcool.
„Drumming Song” mi-a amintit de o altă piesă din clasamentele de anul acesta: „Jungle Drum” al artistei Emiliana Torrini. Dacă piesa respectivă are ritm, coerenţă, prinde prin simplitate şi este dansantă, Florence nu prea ajunge nicăieri cu piesa, lucrurile sună tot mai învălmăşit, adunătura de clişee nu exprimă nimic.
„Between Two Lungs” este iar un moment mai simpatic, nu e mare şmecherie, dar măcar are atmosferă, lucrurile se leagă chiar dacă genul acesta de piese se fac parcă la grămadă în ultimii ani. Florence reuşeşte să impună piesei un ritm bun, îi conferă din energia ei prin interpretare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b1pHDEAvqwE&feature=channel]

„Cosmic Love” este ca o piesă Trance/Chillout interpretată cu mijloace de anii ’60, interesantă ideea de revers, bun şi crescendo-ul compoziţiei, din păcate în momentele culminante vocea lui Florence se dovedeşte prea slabă, fără vlagă. Altfel, este unul din momentele mai interesante ale materialului.
„My Boy Builds Coffins” sună interesant doar ca titlu, deja îmi imaginam ceva gen Tom Waits, dar nu e cazul. Nu ştiu, încercam altă abordare, altă orchestraţie, formula Retro la compoziţia aceasta nu s-a legat nici cum.
„Hurricane Drunk” are aer American, o parte sună ca piesele Country/Rock ale sutelor de soliste de pe felia aceasta, o parte are aerul Indie minimalist care suna proaspăt şi interesant acum 10, 15 ani. Merge pe o selecţie de condus maşina la drum lung…
„Blinding” are groove, se leagă şi atmosfera, rămân însă la părerea mea că suferă la capitolul sunet şi orchestraţie, din nou am aceeaşi senzaţie că este o piesă gândită în manieră modernă şi orchestrată ca acum 2-3 decenii, însă aici viorile iar nu conving, chiar dacă sună mai firesc.
„You’ve Got the Love” e o piesă din 1986 aparţinând trioului Anthony B. Stephens, Arnecia Michelle Harris şi John Bellamy, un amalgam de Gospel, Soul şi Disco. Varianta propusă acum de Florence răvăşeşte top-urile, o să o tot auzim anul acesta. 🙂 Long live the Queen, God bless the B.B.C.! 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mzMcNAe4nE8&feature=channel]

The Dark Side of the Moon

Posted on by — 16 Comments ↓

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magika – unde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete,  instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop  înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]