Fraza am auzit-o ieri la televizor, evident, unde altundeva?
N-am master în limba Română şi la şcoală – atât cât am făcut – am fugit de gramatică, cum fuge fratele draq de tămâie, dar parcă unii depăşesc orice aşteptare!
Apropo, ieri am fost şi eu urecheat de prea-perfectu’ anonim blackie : „esti un pic analfabet, prietene… deh, pa vremuri tu erai mare vedeta, unii la munca si mai nimeni pe la scoala….
muzică “trandy”
„din potrivă”
Etc”
Îmi place faza cu: “un pic”. 🙂
Omu’ s-a atacat la îndemnul meu de a muncii la McDonalds, da’ s-a agăţat de articolul despre Chickenfoot. Nu ştiu de când e ruşinos să munceşti. „Io” am carte de muncă de la vârsta de 16 ani şi mai toţi banii mei i-am “băgat” în muzică. Îmi cer scuze că n-am pupat pe nimeni în cur niciodată şi dacă am avut succes cu ţăcănelile de care m-am apucat, a fost fiindcă am muncit pe rupte. E drept, n-am stat cu burta pe carte, dar nici n-am dormit cu capul pe masă-n cârciumă.
Bun. Mă uitam de ce ajunge – eşuează – lumea pe blogul meu. „Escorte, dame de companie, salon de masaj” conduce detaşat cu 1071 de accesări, cât timp un post despre teatru a stârnit interesul doar în 21 de persoane…
Şi la termenii căutaţi care au condus la pagina mea, tot fetele conduc detaşat: dame de companie – 323, dame – 24, dame companie – 23, dame de companie escorte – 21, escorte – 18, escorte budapesta – 13, salon masaj – 10, damedecompanie – 10, sex – 9, escort dame de – 7 şi dame de companie.ro – 6. Dar 4 persoane căutau şi institutul seismologic cum tot 4 săpau după informaţii legate de „impozitul forfecat”. Aşa scrie… ha ha ha! 😛
Nu mă interesează traficul. Mă citesc 40 de oameni sau 2000, e cam tot una. Nu câştig nimic de pe urma blogului, n-am reclame plătite, nu sunt un formator de opinii, lumea se schimbă şi fără să vrem… şi am cântat asta-n 1988:
„I can’t help myself, so don’t expect salvation
Don’t blame someone else for your own frustration!” (nu pot să mă ajut, nu aştepta salvarea
Nu da vina pe alţii pentru frustrările tale!)
Nu oblig pe nimeni să mă citească, nu trebuie să fie toată lumea de acord cu opiniile mele. Cred în dialog, dar nu vorbesc cu pereţii. Sunt prost, da’ sincer: fac totul din egoism.
M-am plictisit de smiorcăiţi! De la Kurt Cobain la Michael Jackson o grămadă de băieţi – sau ce o fi – se vaită de celebritate şi succes… What the fuck?!
Nu mă dau mare, sincer, chiar mă doare la 100 de metri în spatele blocului, (şi blogului…hi hi hi 🙂 ) am avut şi eu momentele mele (mai) bune. La începutul anilor ’90 trupa mea, Pansament a avut o ascensiune spectaculoasă, clipurile noastre rulau la TVR full-speed, aveam concerte cu casa plină, îmi ştia faţa juma’ de ţară că cealaltă jumătate era la serviciu. Mă oprea câte un rocker beat în Costineşti pe plajă şi zicea: „băh, tu eşti vocalu’ din Altar, dă-mi un autograf!” ha ha ha! 😛 😛 😛 Unii mă plăceau, alţii mă detestau şi aşa este firesc. Am primit şi beri „moca”, am fost şi înjurat sau nu o dată s-a ajuns şi la bătaie. Cu rockeri sau cocalari, nu contează, mereu se găseşte cineva să te urască pur şi simplu. Toate acestea fac parte din „joc”, treaba asta e „la pachet”, este asemănătoare carierei de soldat: ştii că poţi primii un glonţ în cap în orice clipă.
Mulţi băieţi pun mâna pe chitară să impresioneze o fată la un foc de tabără, dar dacă depăşeşti etapa şi ajungi să-ţi faci trupă „pe bune”, muzica – părerea mea – n-are nicio legătură nici cu berile primite, nici cu fetele care-ţi pică (sau nu) în braţe. Cum nici cu un eventual paparazzi ascuns în boscheţi gata să te surprindă cu degetu’ în nas sau pantalonii în vine.
Muzica o faci că ceva acolo-n tine nu te lasă-n pace, te scoală şi noaptea din somn „auzul interior” al unui riff, unui beat sau al unei melodii, nu-ţi dă pace, te mănâncă „ceva” acolo înăuntru ca o urticarie, n-ai linişte dacă nu faci treaba “aia”.
Este un paradox: creaţia este o treabă tare egoistă, dar o iei razna dacă nu împărtăşeşti rezultatul. În cele mai multe cazuri. Fără feedback, fără răspuns de la public, creaţia este inutilă şi sterilă. Tot părerea mea.
Sunt indivizi care creează pentru sine şi nu simt nevoia să împărtăşească cu nimeni rezultatul, dar sunt excepţii. Majoritatea caută cu sete aprecierea şi succesul. Şi nu e nimic anormal sau abominabil în asta.
M-am plictisit de poveştile cu copilăria grea şi povara succesului!
Dacă nu-ţi convine, fă-te vânzător la McDonalds little fucker!
Unul (din cei presupuşi 2 – ha ha ha! 😛 ) cititori fideli ai mei, Un Şoricel, mi-a atras atenţia asupra acestui aspect: cum pică miturile. „Un alt mit al romanului …ca ar fi ospitalier …cred ca trebe pus in perspectiva…” spunea el legat de faptul că povesteam despre Göynük şi cum se intersectează acolo mutele şi marea, cum ai la o distanţă de doar câteva sute de metrii plajă şi în vârf de munte loc de schiat.
Povesteam în raportul despre concediu că m-a surprins Turcia nu doar prin peisaj ci mai ales prin abordarea oamenilor, prin modul lor natural prietenos de a fi.
“Fetiţe dulci ca-n Bucureşti”… în Antalia m-am lecuit şi de asta! Ha ha ha! 😛
Doamne fereşte să aterizeze la Otopeni (Henri Coandă) un cetăţean străin şi naiv! De la taximetristul care-l duce la hotel, până la chelnerul care-i umflă nota, toată lumea o să-l fraierească şi o să-i fure şi ultimul cent posibil. Foamea este parcă nejustificat de mare, nesimţirea nu are nicio limită şi ciordim orice de parcă ar fi ultimul lucru pe care mai apucăm să punem mâna pe lumea asta! Asta este realitatea, ne tot ascundem după vorbe meşteşugite, după sintagme inventate mai cu seamă în era mincinos-comunistă, dar pe care le-am salvat din fals patriotism de promenadă şi le susţinem în continuare cu înverşunare nejustificată.
Noi suntem isteţi, frumoşi, ospitalieri, talentaţi şi trăim într-o ţare neasemuit de frumoasă şi bogată iar, vorba fostului premier, economia duduie. Mă lăsaţi?
V-am povestit şi cum se muncea zi şi noapte în Turcia şi v-am amintit şi de ce pustiu şi dezolant a fost peisajul din Bulgaria. Noi mimăm munca, dar în ritmul acesta nu avem mult şi vom ajunge la fel de dărâmaţi şi goliţi ca vecinii noştri din sud. Este inevitabil.
Înjurăm conducerea ţării, vârfurile pentru faptul că fură, dar uităm că sunt exact ca noi şi noi suntem exact ca ei: aceeaşi apă şi pământ. Dacă nu avem demnitatea de a ne aşeza în faţa oglinzii virtuale şi de a privii obiectiv realitatea-n faţă, ne încăpăţânăm în continuare să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece şi ne ameţim cu ideograme goale gen „suntem creştini”, „suntem buni”, „suntem harnici” şi „ne-am născut poeţi”, se duce de râpă şi puţinul rămas dintr-o ţară care în 1990 a pornit cu prima şansă spre un orizont mai bun, dar a ajuns în câţiva ani codaşă de pluton.
Aminteam cum în anii ’80 Guvernul Turc cu un împrumut de la Banca Mondială a investit masiv în Kemer şi în doar câţiva ani a transformat o zonă rurală dezavantajată şi fără mari perspective într-o adevărată rivieră. La noi, cu banii de la F.N.I. susţinem o stare de fapt dezastruoasă, doar fiindcă este încă un an electoral şi nimeni nu pare să se gândească la ziua de mâine. Banii se termină, vor trebuii restituiţi şi în spatele vorbelor şi hârtiilor cu care guvernanţii iar se acoperă cu eleganţă nu se întrevede nimic.
Optimiştii preconizează o uşoară creştere economică începând de anul viitor, dar semnalele nu sunt chiar atât de clare. Bursa fluctuează şi cotaţiile sunt mai mult în coborâre, chiar şi America dă semnale difuze, cu bani mulţi şi o economie funcţională nu reuşesc să o scoată la liman. Obama riscă ceea ce am prevăzut înainte de a fi ales: din salvator să se transforme-n oaia neagră, ţapul ispăşitor.
Am „copilărit” şi ne-am eschivat de la a face ceva aproape 20 de ani, dar dacă nu ne trezim acum, mă tem că nu ne mai trezim niciodată. Prea târziu nu există.
Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii
sunt aruncaţi pe mal
şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.
Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă
aroma cireşelor coapte
pentru a descoperii lumea necunoscută a
semilunii otomane.
La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie. 🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de
maci.
Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:
Turcia este frumoasă!
Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.
Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!
(Prima zi)
N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,
pe (şi sub) ponton.
A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi
am "prins" răsăritul
fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛
După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau
la Hotel,
una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte
marea cu muntele
şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛 Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.
Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂
Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂 Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂
MalulMargine de drumIeşire la SoareMagia unui răsăritOnduleu marinSpargerea valuluiTransparenţă 01Transparenţă 02FascinaţieMalul albastruOdihnăApus filtratÎncăpăţânareLa cules de amintiriZi noroasăDrept în largPontonulRăsărit învelitCăscatulRătăcire timpurieAscensiune 01Şedinţă fotoUltimul sărutDevorareCovor de floriDespărţirea
Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:
Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică
galerie de artă
dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.
Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.
A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛
Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez
Moscheea Albastră
chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)
răsăritul la Marea Neagră
şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).
Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul. 🙂
Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat. 🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…
Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).
Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu
pepeni vânduţi în faţa blocului
din căruţă şi cu
un fluture superb în tei.
N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:
m-am întors.
Mi-a simţit cineva lipsa?
Absenţă
“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛
Gata cu vacanţa!
Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ? În mail m-a aşteptat asta: „MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:
Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie
De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Bucureşti 16 iunie 2009”
Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂
Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂
P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂
Dacă ai tupeul să deschizi vre-un ziar sau doamne fereşte televizorul, o iei razna cu siguranţă. De multă vreme nu mă mai aştept la absolut nimic din partea clasei politice, dar parcă ceea ce ne oferă împotriva voinţei noastre, este mult prea mult. Să aplic limbajul lui Geoană: „decât” gafe.
Elena Băsescu a vorbit cu indolenţă despre droguri şi – cred – brusc a devenit simpatică multor tineri care nu intenţionau să voteze, apoi a venit Crin Antonescu furibund şi a vorbit despre „piţipoance”, Elena a cotit-o şi unicul lucru interesant din toată campania s-a transformat într-un spectacol de râsul plânsului din care în final toată lumea cred că a mai pierdut nişte voturi. Antonescu cu siguranţă.
„Elena Băsescu le promite românilor legalizarea drogurilor, asta le lipseşte românilor. Asta trebuie să facă românii fără „servicii”, să ia nişte droguri uşoare, asta ne mai lipsea în România!” – urla Antonescu parcă ieşit din sine. Asta cu „servicii” e bună. În ceea ce priveşte ce ne lipseşte şi ce nu, mă abţin. Nu consum substanţe, nici grele, nici uşoare, m-am născut gata drogat, mie ideile îmi vin şi nu mai pleacă, uneori n-am loc de ele, „decât” drogurile nu-mi lipsesc! Ha ha ha!
Dar decât să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece pe care clasa politică ni-l serveşte de 20 de ani pe post de înlocuitor artificial şi fără zahăr în lipsa ideilor, proiectelor şi a unei platforme politice, ideea poate că nu este chiar aşa rea cum poate să pară la prima vedere!
Pe de o parte ar fi un răspuns la „daţi-ne ceva!”, asta ca şi o paralelă la spotul cu fotbaliştii ameţiţi din vestiar, pe de altă parte, serios vorbind, şi cu drogurile este aceeaşi schemă ca şi cu prostituţia: mai bine să fie controlată şi impozitată, decât să se îmbogăţească unii pe seama prostimii. Problema este că acei „unii” sunt fix clasa politică şi cei apropiaţi de ea, cei care o susţin. Din ce o susţin? Păi din contracte păguboase cu statul, din evaziune fiscală, din contrabandă, din afaceri cu droguri, din prostituţie… Aaaaaa! Clar.
Am citit pe fugă ce spun politicienii. Macovei: „Severin avocat al anchetaţilor din PSD.” Năstase despre Macovei: „Justiţiar mincinos”… şi cam la astfel de „dialoguri” se rezumă toată campania.
Vreau droguri frate! Aşa nu se mai poate, vreau ceva la naiba!
Am eu drogurile mele…
Mic extras de spectacole din programul lunii iunie.
Joi, 4 iunie:
SepticFlesh, Inactive Messiah si W.E.B. – Live metal Club
Otros Aires – Club Fratelli
Silent Strike – lansare de album în clubul Fabrica
Urma – clubul Silver Church
Al & the Black Cats – clubul Control
Omul cu Şobolani – clubul Pirahna
Vineri, 5 iunie:
Al Jawala – Silver Church
Sâmbătă, 6 iulie:
The Spirit of Pink Floyd – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Ţapinarii – Green Hours
Duminică, 7 iunie:
Tito & Tarantula – Hala de muzică
Joi, 11 iunie:
Sinead O’Connor – Arenele Romane
Vineri, 12 iunie:
Kraftwerk – Sala Palatului
Duminică, 14 iunie:
Recycle Bin, Howling Saints – clubul Fire
Patricia Kaas – Sala Palatului
Luni, 15 iunie:
Ioan Gyuri Pascu – Cinema Patria
Miercuri, 17 iunie:
Gogol Bordello – Arenele Romane
The Amsterdams – Bookfest
Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Secvenţe şterse, imagini ireale, intangibilul rece al lucrurilor nespuse. Stropi alergând pe geamul mat şi indiferent. Un dans ameţit pe ritm schimbător, vals, rock’n’roll, tangou. Tăcerea zgârietoare, zgomotoasă.
“If you can hear this don’t assume that I’m talking to you…”
Ud până la piele de amintiri pregnante, imprimate ca un tatuaj permanent pe suflet, cicatricele săruturilor de adio şi umbrele acelor „îmi pare rău” spuse cu jumătate de gură la telefon… Cineva acolo… sau ceva. Iluzia că poate îţi pasă sau măcar ţi-a păsat vreodată.
”Yesterday everything I thought I believed in died,
but today is my birthday…
Today is my birthday!”
Dincolo de geam vuieşte lumea dezlănţuită, nici urmă de oameni şi totuşi ei sunt acolo, unii spun că ar fi şi un Dumnezeu care ne mângâie, dar eu nu mai simt de multă vreme nimic.
”I don’t need you, I’ll say it to myself
It doesn’t mean I won’t need somebody
Anyone with half a soul will hear this and will never leave me”
Ploaia mă cheamă cu un murmur înecat, urmăresc vocea misterioasă orbeşte, calc în fiecare băltoacă şi nimic nu mai contează, vreau să te ating… Pentru totdeauna.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Visul se rupe, îmi las trupul jerpelit în urmă şi plec trântind uşa-n urmă într-un alt vis, unul pe care-l pot controla şi modela după bunul plac, un vis care vreau să fie real şi doar al meu, un minut de eternitate pe pragul disperării.
Clipa care se naşte moare instantaneu lăsând loc următoarei clipe şi şirul infinit de clipe, vise, stropi, ace, strigăte, umbre, bule se nasc şi mor în aceiaşi clipă eternă.
”I get by now I’m not really dead
but I really needed someone to save me
leaving me alone to die
is worse than having the guts to kill me”
N-am să uit nimic: este pedeapsa supremă. Nu mă lăsa singur… Nu şi de data asta. Nu mă lăsa singur cu Dumnezeu: nu avem ce să ne spunem.
”If you don’t know what forever feels like
I’ll show you what it feels like without it
I’ll show you what it feels like without it”
”This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in
This time I won’t hesitate to kill to protect what I believe in”
Nu poţi ucide ceva ce n-a existat niciodată, nu poţi pierde ceva ce n-ai avut şi ploaia spală şi ultima umbră de ezitare din colţul gurii. Gurii de canal. Ne înecăm la mal visând că pe ţărmul celălalt ar fi fost mai bine…. sau măcar altfel.
Simt cum putrezesc, dar un zâmbet forţat a încremenit pe faţa mea şi în lumina incertă nimeni nu vede grotescul situaţiei. Mâine o să fie totul la fel.
Te faci că plouă şi uneori chiar toarnă cu găleata…
”Not letting you in
Won’t satisfy me
I’ll teach you about loss…”
Se deschide o altă uşă într-o altă zi şi un fir subţire de lumină taie bezna ca o lamă impasibilă. Zâmbetul se desface şi mă înghite. Mă ţin înăuntru şi n-am să-mi mai dau drumul. Băieţii buni termină ultimii. Sunt lucruri care nu se termină niciodată. Şi când nu-mi iese nimic, mă apuc de altceva. 🙂
Mai sunt 2 zile în care se pot trimite fotografii la concursul „Bucureştiul în tranziţie” organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Mai citez odată din blogul lu’ moshemordechai:
Adresăm participanţilor invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar. Cele mai valoroase fotografii vor fi incluse în expoziţia „Luna Bucureştiului” organizată în luna septembrie la Praga de Institutul Cultural Român.
Concursul se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor. Un juriu de specialitate va acorda următoarele premii: – PREMIUL I – 1500 euro
– PREMIUL II – 1000 euro
– PREMIUL III – 500 euro
Fotografiile acceptate în concurs vor fi în mod obligatoriu inedite şi exclusiv în format electronic, având următoarele caracteristici:
– format: jpg (fine) sau RAW (în diferitele formate specifice), eventual TIFF.
– dimensiuni: peste 8 megapixeli (nu se acceptă resamplarea fotografiilor mici).
Se acceptă şi fotografii provenind din scanarea clişeelor, la o rezoluţie de 300 dpi, mărite de cel puţin 10 ori (clişee 24-36) sau 6-8 ori (clişee mai mari).
În cazul fotografiilor digitale, MNLR solicită prezenţa EXIF, prin care imaginile se autentifică.
Imaginile vor putea fi expediate pe adresa [email protected] sau [email protected]. Ele pot fi de asemenea trimise pe CD sau DVD pe adresa MNLR, B-dul Dacia 12, sector 1, Bucureşti (cu menţiunea – pentru concurs foto). Imaginile trimise vor fi însoţite de un scurt CV şi de datele de contact.
Fiecare participant este acceptat în concurs cu un număr de minim 5 şi maxim 15 fotografii. Data limita de înscriere în concurs este 31 mai a.c. Rezultatele vor fi date publicităţii în data de 15 iunie.
Fotografiile premiate intră în proprietatea MNLR. – ATENŢIE MARE LA PASAJUL FINAL!!! – Celelalte fotografii vor fi deţinute în coproprietate cu autorii pe o durată de 2 ani, orice eventuală tranzacţionare a acestora urmând a face obiectul unui contract separat.
Mi-am mai spus părerea şi o reafirm: la noi se hotărăsc câştigătorii, apoi se organizează un concurs să fie premiaţi cu eleganţă, da’ am trimis şi „io” 11 cadre să mă aflu în treabă.
Bucureştiul „meu” este chiar în tranziţie şi cred că am surprins exact tema propusă, dar asta este numai şi numai părerea mea subiectivă. Prin ochiul camerei mele foto eu asta am “simţit” ca fiind un “Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.” 🙂 Dar eu sunt mai mult decât un simplu amator, sunt un profan… şi nu mă pun cu un juriu de specialitate.
În ceea ce priveşte pasajul de la sfârşit, nu ştiu dacă este perfect legal, dar este mai aberant decât comunismul…. Abia aştept să-mi văd fotografia undeva… pentru a strânge încă un imbecil de gât, ori ce motiv este suficient de bun! Ha ha ha! 😛
INDECÉNT, -Ă, indecenţi, -te, adj. Care calcă sau contrazice legile decenţei; lipsit de pudoare; necuviincios, neruşinat, impudic, licenţios. – Din fr. indécent, lat. indecens, -ntis.
adj. v. obscen. (DEX )
Vă anunţam sâmbăta despre „Ziua Porţilor Deschise” la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi despre expoziţia la care şi un prieten de-al meu urma să expună un tablou.
Cum povesteşte chiar el , a fost sunat cu 10 minute înaintea vernisajului şi a fost anunţat că lucrarea sa a fost retrasă din expoziţie pe motiv de „indecenţă”. Indecenţă relativă, relaţionată la celelalte lucrări expuse între care, din ce am înţeles, mai erau şi alte nuduri. Da’ vorba lu’ Andrei, ceva este sau nu indecent. Punct.
Mi-am amintit iar de această piesă Paraziţii şi de cele spuse de Andrei Gheorghe. Nu ştiu cine şi după ce criterii poate decide ce este indecent. Eu sunt un Punker împuţit, obsedat şi obscen. Recunosc. Măzgăliturile mele sunt mai… deocheata. Îmi plac femeile. Care-i problema? Îmi place sexul şi uneori asta se vede şi în lucrurile pe care le…fuck. Asta e! Am schimbat titlul paginii din „brushvox dezgolit” în „Mr. Pan(k)sament”, dar esenţa rămâne: eu nu ascund şi n-am să mă ascund, sunt cine sunt şi îmi asum acest fapt. Nu-s frumos, nu-s deştept, n-am moţ şi n-am cine ştie ce merite. Dacă am făcut sau fac ceva, este pentru că asta am chef să… fuck.
Mi-am amintit de o expoziţie de acum câţiva ani la care am fost invitat alături de un tip condamnat pentru omor din culpă care la „mititica” şi-a descoperit vocaţia de pictor şi astfel şi-a mai uşurat detenţa. Totul a fost ok până mi-am dus lucrările şi le-am expus lângă ale sale. A doua zi dimineaţa – ziua vernisajului – nu mai erau. Acum nu ştiu dacă eu nu mă pretam să expun lângă un ex-condamnat, sau fostul deţinut nu se preta la pictura din libertate, dar mi-am luat „jucăriile” şi le-am expus cu 2 săli mai încolo pe cont propriu şi toată lumea a fost fericită.
Dar nu despre mine este vorba. Revin la ce spunea Gheorghe: „cu ce este mai indecentă pula decât să fuţii miliarde” – adaug eu – din banii publici? În ziua în care Primăria a autorizat marşuri pentru „diversitate”, marşuri pentru „normalitate”, să dai jos de pe un perete într-o sală de expoziţie un nud, mi se pare grosolănie.
Ce mă enervează este faptul că generaţia tânără trebuie să înghită aceleaşi porcării pe care le-am primit şi noi pe gât ani de zile. Am mai povestit eu despre marea cumetrie care infectează tot sistemul şi toată societatea, dar poveştile nu duc nicăieri.
Până una-alta mă oftic că homosexualii reuşesc să se organizeze şi să iasă-n stradă, iar noi, marea majoritatea, rămânem tăcuţi şi înghiţim toate mizeriile clasei politice şi a câtorva şmecheri profitori. Nu ştiu ce şi câte trebuie să se mai întâmple ca oamenii să aibe boaşe din nou să iasă-n stradă şi revoluţia începută în 1989 să se finalizeze….
Ne merităm soarta frate!
Dar să rămânem puţin în zona artei, reiau un blog scris anul trecut şi publicat în altă parte despre artă. Şi îmi pun întrebarea: la ce valori ne referim?
M-am uitat pe topul celor mai vânduţi artişti plastici contemporani. Cam mult plastic şi… contemporanul ţine loc de artă. Dar nu sunt un critic demn de luat în seamă şi gusturile nu se discută.
Pe primul loc se află artistul American Jeff Koons cu un preţ record de 14,5 milioane euro, obţinute pentru sculptura “Balloon Flower (Magenta)” de casa de licitaţii Christie’s din Londra.
Koons a studiat pictura la School of the Art Institute of Chicago şi la Maryland Institute College of Art. La începutul anilor 80, după modelul Fabrici lui Andy Warhol sau al Studioului lui Damien Hirst, Koons şi-a amenajat un studio de lucru în SoHo la New York unde 30 de angajaţi lucrau pentru a realiza lucrările sale.
Koons şi-a angajat şi un consultant de imagine şi a postat o serie de reclame cu el în revistele de artă. A atras atenţia mass mediei prin căsătoria cu Ilona Staller, cunoscută ca actriţa de filme pornografice, Cicciolina, căsnicie reflectată în seria de lucrări “Made in Heaven”.
Catalogat Neo-Pop, lucrările lui Koons sunt de un gust cel puţin îndoielnic, definite ca parodii ale kitschului şi consumismului modern. Cota sa actuală probabil nu reflectă valoarea sa artistică, ci este rezultatul contextului social şi geo-economic actual, în care cei mai mulţi investitori în lucrări de artă provin din Europa de Est, mai ales noii îmbogăţiţi din fosta Uniune Sovietică.
Britanicul Damien Hirst cu vânzare la 12,7 milioane euro, se situează pe locul doi. Hirst a devenit cunoscut pentru lucrările sale care predominant au ca subiect central moartea, dar şi pentru legătura sa cu colecţionarul Charles Saatchi. Ultima sa reuşită se leagă de o licitaţie de la Sotheby’s, unde a obţinut 140 milioane de euro dintr-un foc, pe mai multe lucrări.
Pe locul trei apare Americanul Jean-Michel Basquiat, considerat primul artist Graffiti. Cea mai scumpă lucrare a sa a fost vândută cu 9,6 milioane euro. Deşi a murit la doar 28 de ani, artistul e unul dintre marile mituri ale artei contemporane. A creat un stil unic, melanj de arta bruta si street-art, inventand un gen care a facut cariera ulterior. Lars Ulrich, tobosarul trupei Metallica, va scoate la vanzare, la casa de licitatii Christie’s, un tablou semnat Jean-Michel Basquiat, evaluat la circa 8,9 mil. Euro. Licitatia va avea loc pe 12 noiembrie. Organizatorii estimeaza un record de pret pentru o opera a lui Basquiat. Pictura, intitulata “Boxer”, a fost achizitonata de catre Ulrich cu 10 ani in urma.
N-am mai vorbit în ultima vreme despre „realitate”, despre lucrurile concrete şi imediate din jurul nostru. Nu prea mai am stomac pentru ele, nu prea e mare lucru de spus. S-a retras cu târle şi trâmbiţe Mihaela Rădulescu din media „jegoasă”, media din care s-a hrănit, media în care şi-a câştigat faima, popularitatea şi nu în ultimul rând traiul mult mai decent decât au majoritatea românilor. S-a retras într-un moment în care în primele patru luni ale acestui an, investiţiile publicitare în piaţa TV autohtonă au scăzut cu 30% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar cele din presa scrisă, cu 40%. Trusturile media nu prea mai au de unde să scoată sume fabuloase pentru a plătii „vedete” mai mult sau mai puţin veritabile, reale. Ogică, Sexy Brăileanca, Alina Plugaru, Nikita, Piticul Porno, Naomi, Magda Ciumac versus Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu sau Mihaela Rădulescu. Atâta timp cât scandalurile, trivialul, nuditatea şi nulitatea vând publicaţiile şi fac audienţe cu investiţie minimală sau zero, tradiţionalul „merge şi aşa” se aplică şi în mass-media. „Titus Steel a ejaculat din greşeală pe un cameraman“ este titlul unui pretins comunicat de presă difuzat săptămâna aceasta de Radio 21. Se poate şi aşa… Staţi aproape, nu ştiţi ce pierdeţi! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Normalitatea mă sperie. Este o generalizare ambiguă care pentru fiecare din noi reprezintă cu totul altceva. „Marşul pentru normalitate” versus „Marşul pentru diversitate” este mai mult o găselniţă mediatică, decât un act real cu substanţă. Nu am înţeles şi nu înţeleg ideea de „gay pide parade” – marşul mândrieri de a fi gay – cum nici contra partida, marşul mândriei de a fi „normal” nu are nici un sens pentru mine. Nu te poţi mândrii pentru o infirmitate – să zicem marşul mândriei de a fi ciung – cum nici un marş că eşti mândru că nu eşti ciung nu are sens. Nu ştiu dacă homosexualitatea poate fi comparată cu infirmitatea, probabil nu, dar evident, abordarea este relativ similară. N-am nicio vină pentru faptul că-s alb, că-s blond, că am ochii albaştrii. Nu mă simt responsabil nici pentru inchiziţie, nici pentru sclavagism sau holocaust. Nu sunt mândru de faptul că sunt heterosexual. Şi are dreptate Un Soricel când spune că fiecare individ este o minoritate. Şi dacă mai mulţi indivizi se grupează în jurul unor idei sau caracteristici pe care le consideră comune, este treaba şi dreptul lor. Eu nu mă simt bine în nicio „adunătură”, sunt mult prea egoist şi egocentric pentru asta, dar, asta este problema mea. N-am să arunc pietre nici în grupările de ultraşi, nici în fanii Michael Jackson, mă doare-n cot de Martorii lu’ Iehova şi n-am să mă înscriu în nici un partid politic. Punct. Dar asta este decizia mea intimă şi fiecare din noi decide pentru el. Nu vreau să voteze nimeni pentru mine şi în locul meu.
Asociaţia „ACCEPT“, care promovează toleranţa şi diversitatea, organizează sâmbătă, între orele 17.00 şi 19.00, Parada Gay, în timp ce vineri seară, de la 17.00 la 20.00, şi sâmbătă dimineaţă, între 10.00 şi 14.30, două organizaţii de dreapta, Asociaţia Noua Dreaptă şi Asociaţia pentru Cultură „Alfa“, au planificat marşuri sub deviza „Pentru normalitate“.
Patriarhia Română atacă Primăria Generală a Capitalei pentru că a aprobat organizarea a două manifestări contra comunităţii de homosexuali şi lesbiene din România, în zilele de vineri şi sâmbătă, care ar avea ca punct de organizare Dealul Mitropoliei. Totodată, conducerea Bisericii Ortodoxe susţine despre organizatorii celor două manifestaţii – Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Provita din România, Alianţa Familiilor din România, Forul Ortodox Român, respectiv Asociaţia Noua Dreaptă – că funcţionează fără binecuvântarea Sfântului Sinod şi urmăresc doar să-şi facă reclamă.
Ce vrea publicul depinde şi de cum este educat publicul….
În final, dar nu în ultimul rând, vă invit la un vernisaj. 🙂
Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti organizează sâmbătă, de Ziua Porţilor Deschise, mai multe workshopuri şi o paradă de modă neconvenţională. De asemenea, cei interesaţi pot achiziţiona lucrări ale studenţilor.
În spaţiul expoziţional al Universităţii Naţionale de Arte din strada general Constantin Budişteanu, va avea loc, de la ora 19,00, vernisajul expoziţiei „Întâlniri vizuale”.
“Evenimentul reprezintă prima colaborare experimentală ce reuneşte produsele dialogului artistic (conceptual şi formal) dintre studenţii secţiilor de Grafică şi Pictură din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti”, se arată într-un comunicat al Universităţii.
La expoziţie participă şi un prieten, Andrei Pavel cu lucrarea de grup intitulată „Lilith”.
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
