Ieri la ora 17 s-a desfăşurat vernisajul expoziţiei „Bucureştii în tranziţie”, expoziţie ce a rezultat din concursul foto organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Interes scăzut, o mână de oameni s-a adunat în Rotonda M.N.L.R. din Bulevardul Dacia nr.12.
Din ce am înţeles din introducerea făcută de noul director interimar al instituţiei, domnul Lucian Chişu, concursul a fost organizat de fosta conducere şi prin schimbările intervenite la vârful instituţiei lucrurile (şi) legate de acest concurs s-au bulversat-tergiversat, dar, ne-a asigurat domnia sa, câştigătorii îşi vor primii premiile. Cum nu mă număr între câştigători, sunt scutit de emoţii.
Scopul concursului a fost adunarea unei mici colecţii de imagini şi în perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, “Luna 9 a Bucureştiului în Praga” şi va reuni 21 de evenimente culturale.
Domnul Chişu ne-a explicat şi de ce gramatical „Bucureştiul în tranziţie” nu este o formulare corectă, deşii comună şi răspândită şi a intervenit şi modificat titlul în „Bucureştii în tranziţie”.
Despre concurs, concurenţi şi exponate, a vorbit domnul Francisc Mraz, un discurs “light” şi cam “polite”, dar simpatic şi relaxant. 🙂
Pentru mine vernisajul de ieri a fost un mic cadou: astăzi împlineşte fiul meu 2 ani şi astfel se împlinesc doi ani şi de când mi-am făcut transferul (semi-forţat) de la Braşov la Bucureşti. La Mulţi Ani David, să fii sănătos, să creşti mare şi fii tu indiferent ce înseamnă asta şi cât de dificil este.
În acest timp am surprins sute de instantanee ale Bucureştilor, am fotografii şi mai bune şi mai proaste decât cele înscrise la concurs. Şi am înscris la concurs câteva imagini care îmi plac mai mult ca 2 din cele 3 expuse. Recunosc, am mers pe o singură idee şi admit şi faptul că titlul pe care l-am lipit de imagini n-a fost cel mai inspirat: „Între prezent şi trecut”. E un titlu uşor abrupt şi de aici aş şi reformula ideea – în definitiv sunt lucrările mele şi fac ce vreau cu ele 😆 – şi aleg exact acest titlu: „Abrupt”.
Despre Bucureşti… Este un oraş contrastant şi în imagini asta am şi dorit să surprind şi zic „io” am reuşit. Bucureşti este un oraş unde oamenii nu prea comunică şi când o fac, o fac monosilabic, propoziţiile încep cu „bă” şi se trece rapid la pumni, spray, bâtă sau pistol, este oraşul în care nu ştiu dacă oprind un localnic pe stradă, acesta este capabil să-ţi spună două fraze despre trecutul oraşului în care trăieşte, este un oraş cu prezent dubios şi viitor incert, Bucureşti este reflexia perfectă a nepăsării, a nesimţirii, a indolenţei, a sintagmei care ne defineşte: las’ că merge şi aşa. Pe de altă parte, sub praf, mormane de deşeuri şi printre miile de gropi şi mirosul de transpiraţie înţepător din mijloacele de transport în comun, Bucureştii au un parfum aparte, este un oraş dinamic şi vibrant unde trecutul şi prezentul se ating şi scânteile au farmec şi şarm.
Depinde de noi. Din păcate – adaug eu. Şi îmi pasă fiindcă este oraşul în care o să crească (şi) copilul meu.
Despre concurs.
Felicitări câştigătorilor: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dinică şi Vlad Eftenie.
Lucrarea câştigătoare, „Verona Street” al lui Daiana Olteanu este o lucrare interesantă, dar pare un colaj ci nu o fotografie. Mai mult mi-a plăcut din lucrările ei fotografia „Still”, dar adaug, ca multe din fotografiile înscrise, nu are legătură cu tema sau doar tangenţial şi prin extrapolare.
Mi-am amintit de un banc – şi apropo Praga. Concurs foto cu tema „Stalin la Praga”. Se trimit fotografiile, se triază, imagini cu Stalin în diverse ipostaze şi cu diverse personalităţi locale din şi în Praga. La un momendat apare şi o fotografie cu o femeie şi un bărbat la un picnic pe iarbă într-un parc. Este chemat autorul şi întrebat: ce legătură are imaginea cu tema concursului? Păi în imagine este soţia lui Stalin cu şoferul. Da, da, dar unde este Stalin? Păi Stalin era la Praga. 😆 😆 😆
În opinia mea cam aşa stă treaba şi cu multe din imaginile din această expoziţie.
N-am prea înţeles nici de ce unele lucrări s-au procopsit cu titluri în limba engleză la o temă neaoş românească, dar probabil sunt eu un bozgor cârcotaş… 😆
Mi-a mai plăcut lucrarea „Partida I şi II” al lui Vlad Eftenie, cadrează cu tema şi ideea este bine exploatată.
În rest, cum spuneam, lucrările selectate, pe mine ca intrus – străin – şi simplu privitor, nu prea m-au convins şi mă tem că nu vor convinge nici la Praga.
Nu pot decât să mă amuz încă o dată: a little dirty punk like me – că altfel n-am cum să spun – cu un aparat de buzunar, am făcut un instantaneu care a ajuns şi afişul evenimentului şi poza pentru pliant, adică, am câştigat. 😆 Vizibilitate.
A fost o plăcere să-mi văd fotografiile pe hârtie şi atârnate pe perete şi nu doar pe ecranul monitorului … 🙂
Până în data de 10 septembrie expoziţia rămâne deschisă, multă lume m-a întrebat acest detaliu şi am aflat răspunsul de la doamna Ştefania Cosovei, sper că bucureştenii sau cei aflaţi în trecere prin capitală, vor profita de acest lucru şi o să viziteze expoziţia. 🙂
Ar mai fi câteva lucruri de spus – şi am mai scris despre concurs (1, 2 ), dar pe moment mă mulez şi eu pe discursul domnului Mraz şi rămân în zona relaxa(n)tă. 🙂
Ok, eu am să lipsesc cam o săptămână, îmi văd de noul disc, plec la Braşov şi sper să am spor. Punk Ain’t Dead, here comes the… One Bullet Revolution. 🙂
Până atunci, joi, 27 august, începând cu ora 20:30, sunteţi invitaţi în The Silver Church Club din Bucuresti la un warm-up party cu muzică live, pe ritmuri electro-indie, accesul publicului fiind gratuit.
Cei care vor fi prezenţi în The Silver Church Club la “Tuborg Green Fest Warm Up Party” vor primi un voucher pentru a savura gratuit două beri…
Invitaţii serii vor fi câteva dintre cele mai “fresh” prezenţe pe scena muzicală autohtona: The MOOOD, Les Elephantes Bizzares şi Discoballs.
Şi nu uitaţi de Guano Apes săptămâna viitoare la Tuborg Green Fest. 🙂
Mulţumiri lui Adi (Smogg) pentru fotografiile de ieri. Şi nu numai. A da, şi lui Bruno pentru bere. 😆
Muzeul Naţional al Literaturii Române vă invită la vernisajul expoziţiei cu tema „Bucureştiul în tranziţie”.
Expoziţia a fost realizată în urma unui concurs de fotografii, participanţilor adresându-li-se invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.
„Bucureştiul în tranziţie” reuneşte 41 de lucrări ale tinerilor artişti: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dincă, Vlad Eftenie, Attila Brushvox, Adrian Roşu, Alexandru Dinu Şerban, Radu Stoenescu, Bogdan Calotă, Florica Jianu, Alexandru Buzdugan, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Elena Leu, Cristian Harbuz, Elena Raicu, Mădălina Păunica, Ştefănuţ Ghinescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Invitat: Francisc Mraz
Amfitrion: Lucian Chişu
În perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, Luna 9 a Bucureştiului în Praga, care va debuta în data de 9 septembrie în capitala Cehiei şi va reuni 21 de evenimente culturale.
Vernisajul va avea loc marţi, 25 august 2009, ora 17.00,
în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bdul. Dacia nr. 12
Decizii (01)
Nu ştiu cu ce fotografie particip şi… în definitiv nici nu contează, important este că sunt acolo. 🙂 Mă mai umflu în maieu o zi-două… pentru cinci minute uit că-s… 😆
Teoretic nici nu voi fi la Bucureşti săptămâna viitoare, aşa că, invitaţia o plasez cu eleganţă celor care vor fi la Bucureşti în data de 25 august şi doresc să vadă o expoziţii – cred şi sper – interesantă.
Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.
O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.
Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies, Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.
Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂
Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului… 😆 etc etc etc
Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂
Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆
Azi am o reţetă specială, ceva tentant. Sper. Vă invit la o cafea. Nu cafea cu sex ci cafea cu îngheţată. Am citit pe undeva azi dimineaţă, conform unui studiu realizat la nivel naţional, pe timp de caniculă, cele mai multe femei, 63%, preferă un profiterol, decât să facă dragoste. Există şi excepţii: ieşencele. Mereu există excepţii – aviz amatorilor! 😆
Cafeaua îmbunătăţeşte timpul de reacţie şi accentuează vigilenţa, favorizează digestia şi poate crea buna dispoziţie.
Cafeaua conţine antioxidanţi (fenol, arome volatile) care împiedică distrugerea celulelor şi, implicit, declanşarea unor boli, iar acidul colorgenic reduce concentraţia de glucoză. Un consum de până la 3 ceşti de cafea pe zi se pare că reduce riscul afecţiunilor cardiovasculare.
Acţionează asupra tubului respirator şi este un bun remediu împotriva durerilor de cap şi a migrenelor pentru că dilatează vasele de sânge.
Am ceva dureri de cap, dar nu ştiu dacă-mi trec cu ţigări şi cafea… 😆
Dar nu despre cafea, nu despre îngheţată şi nici măcar despre sex sau ieşence nu vreau să vă povestesc. Sunt prea cinic să mai fiu şi libidinos! 😆
Îmi vând sufletul. 🙂 M-a întrebat odată cineva cum pot să-mi vând tablourile, dacă nu mă ataşez de ele şi nu este dificilă despărţirea… Uneori poate fi, dar este vorba despre creaţie, în mod normal treci la o altă idee, la un nou tablou şi mereu noul este mai fascinant, te acaparează. Cred că asta este explicaţia pentru care aceste despărţiri nu sunt chiar aşa dramatice, chiar dacă evident, am tablouri preferate şi de care uneori îmi este dor.
Celălalt aspect este, evident, foamea, setea şi facturile. 😆
Cu alte cuvinte: cine-mi dă un pahar cu apă că-mi e o foame de nu ştiu unde dorm la noapte! 😆 😆 😆
Am trei tablouri care stau să se prăfuiască, poate cineva undeva are nişte pereţi goi. 🙂
Am citit cândva undeva despre „legea necesităţii”, ceva de genul că dacă eu am pictat nişte tablouri, cu siguranţă cineva-n univers are nevoie de ele. Fac şi eu un experiment, sunt curios dacă măcar universul mai funcţionează cât de cât normal şi la necesităţile mele există rezonanţă undeva… 🙂
„Illusions” (Iluzii) are dimensiunile de 30/30 cm, ulei pe pânză, ne-înrămat. Maci… după o perioadă în care m-au obsedat trandafirii, am prins „gustul” macilor… Este pictat în 2009.
„The Birth of the Balance” (Naşterea echilibrului), are dimensiunile de 45/40 cm, ulei pe lemn (pal) cu aplicaţie de textilă şi ramă pictată. Este mai mult decât un simplu tablou, este o lucrare suprarealistă tridimensională, pictat în 2005.
„The Missing Frames of a Dream Randomly Re-rendered into Another Vision” ( 😆 Cadrele lipsă dintr-un vis reaşezate la întâmplare într-o viziune nouă) are dimensiunile de 50/70 cm, ulei pe hârtie de pictură cu bumbac, pictat în 2006.
Oferta e „pe bune”, chiar vreau să le vând. Ştiu… nici dracul nu cumpără suflete, da’ tablouri?! 😆 M-am tot uitat prin casă, da’ altceva nu prea am găsit bun de valorificat… Asta, după ce am încercat să vând tot… 😆
Muzica din noile clipuleţe sunt de pe primul album the spoileD Jerks din 2005, un proiect de-al meu unde am folosit tehnica de colaj în combinaţie cu creaţie proprie, ceva ce fac şi KOOP… 🙂
în definitiv se licitează şi virginitatea mai nou… 😆
Cât costă? (tablourile, nu virginitatea! 😆 )
Acum ceva vreme, o prietenă, escortă, m-a întrebat cât am lucrat la un tablou. I-am zis cam 4-5 zile. Apoi m-a întrebat „şi cât costă?” I-am zis 250 Euro. Se uită mirată la mine şi-mi zice: „Doar atât? Două futinguri?” 😆 😆 😆
În zori zilei de 6 august 1945, de pe insula Tinian a decolat bombardierul American „Enola Gay”, la bord cu o bombă cu uraniu de 4.400 kg botezat „Little Boy” (Băieţelul). Destinaţia a fost orăşelul Hiroshima din delta insulei Honshu şi detonarea a avut loc în jurul orei 8 şi un sfert. În doar 10 minute 9 din 10 oameni aflaţi pe o rază de 800 de metri de la “zona zero” erau morţi.
Nu se ştie cu exactitate câţi oameni au murit în urma exploziei. Se ştie că 70.000 de persoane au murit imediat, ca urmare a deflagraţiei, căldurii şi iradierii. Până la sfârşitul lui 1945, numărul morţilor s-a ridicat la 100.000. În următorii cinci ani, trecuse de 200.000, pe măsură ce au început să se instaleze cancerul şi alte afecţiuni.
Pe scurt – şi sec – cam acesta a fost începutul erei nucleare.
Încheierea rapidă a celui de-al doilea Război Mondial a fost justificare oficială pentru folosirea armei nucleare, dar America era nerăbdătoare să testeze „pe viu” noua armă şi să arate lumii ce puternică este şi ce armă nimicitoare deţine. Aşa a început cursa nebună de înarmare nucleară, o cursă costisitoare şi… în final inutilă.
Potrivit Tratatului de Neptroliferare Nucleară, doar Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi China sunt considerate puteri nucleare, India şi Pakistanul sunt însă şi ele puteri nucleare de facto. Corea de Nord şi Iran-ul sunt foarte aproape să intre şi ele în rândul ţărilor care şi-au dezvoltat tehnologia nucleară şi sunt capabile de construcţia bombei nucleare şi se presupune că şi Israel-ul deţine tehnologia necesară.
Vorbeam ieri despre faptul că mai există speranţe – resurse – atâta timp cât ne folosim doar 3% din capacitatea celebrară… Problema este cum şi la ce o folosim. Ieşirea din actualul impas nu cred că se va realiza cu un salt tehnologic ci mai degrabă prin revenirea la resursele originale, la re-descoperirea propriilor noastre capacităţi şi o re-armonizare cu mediul înconjurător.
Cred că generaţiile noi sunt mai sensibile şi mai conştiente, dar depinde în mare măsură de noi să le creăm condiţii, să nu le ridicăm aceleaşi bariere stupide în care – tradiţional – am crescut şi trăit şi noi.
Este motivul pentru care tot insist şi pe tema reformei în educaţie, dar cum am mai spus-o, nu cred că se poate face reformă doar într-un singur sens, trebuie regândit şi restructurat tot sistemul în ansamblu. Tot aud că „da, dar cum?”, nu avem „mari gânditori”, nu există nicio teorie nouă gata aplicabilă. Nici nu cred că este necesar, cred că pentru început o reformă structurală ar fi suficientă. Restul – sunt convins – o să vină pe parcurs fiindcă – şi aici iar sunt convins – este nevoie de un flux creativ, orientat spre intuiţie ci nu… tehnologie.
Viitorul o să sune bine dacă o să ştim să-i ascultăm muzica. 🙂
„All the tension in the world today
all the little girls fillin’ up the world today
when the good comes to bad the bad comes to good
but I’m a live my life like i should (like i should)
now all the critics wanna hit it
shit can ever did it
just because they don’t get it
but I’ll stay fitted
knew there commited
now this red cap gets a wrap from these critics
do we always gotta cry (gotta cry)
do we always gotta live inside a lie (live inside a lie)
lifes just a blast
its movin really fast
better stay on top
or life will kick you in the ass
follow me into a solo
remember that,kid
so what you wanna do
and where you gonna run
when your starin down the cable of my
might put it at your grill like gun
Limp Bizkit is rockin the set
it’s like russian roulette
when your placin your bet
so dont be upset
when your broke
and your done
cuz I’m a be the one til i jet(I’m a be the one til I jet)
I know why you wanna hate me…
cause hate is all the world has even seen lately
I know why you wanna hate me
I know why you wanna hate me
now I know why you wanna hate me
cause hate is all the world has even seen lately
why you wanna hate me
cause hate is all the world has even seen lately
why you wanna hate me
cause hate is all the world has even seen lately does anybody really know the secret
or the combination for this life
and where they keep it
it’s kinda sad when u dont know the meanin
but everything happens for a reason (everything happens for a reason)
I don’t even know what I should say cause I’m an idiot
a loser, microphone abuser
I analyze every second I exist
beatin on my mind every second with my fists
and everybody wanna run (wanna run)
everybody wanna hide from the gun (hide from the gun)
you can take a ride through this life if you want
but you can’t take the edge off the knife (no sir)
and now you want your money back (money back)
but your denied cause your brains fried from the sack
and there aint nothin I can do cause life is a lesson
you learn it when your through
I know why you wanna hate me (wanna hate me)
I know why you wanna hate me (know why you wanna hate me)
cause hate is all the world has even seen lately” (Limp Bizkit – Take A Look Around)
De foarte multe ori spunem despre cineva că este nebun. Sau rezolvăm totul cu un dat din mână: ce lume nebună! Suntem toţi nebuni. Nebunie…. normalitate? Nu există nebunie la fel cum nici normalitatea nu există. Toţi avem o debara secretă cu schelete prăfuite, toţi ascundem ceva. Sub aparenţa nebuniei sau sub o fadă normalitate, în spatele unui zâmbet, amestecat într-un dialog banal, din colţ, în spatele veiozei, pitit după o umbră, nu ştim niciodată ce se ascunde.
Nu ştiu dacă sufletul unui om sau mintea lui este mai întortocheată? Cuvintele lui contează sau gesturile? Cine ar putea trage linia precisă dintre lumină şi umbră, dintre imaginar şi realitate? Ce transformă şoapta într-un ţipăt şi zâmbetul amar într-o lacrimă? O lume nebună plină de nebuni… priveşti pierdut spectacolul şi nu eşti cu nimic mai normal ca cel de lângă tine sau cel din faţa ta. Eşti la fel de singur şi la fel de… nebun.
Ieri seară de la ora 21 s-a jucat piesa lui Paul Emond, „Iubiri Inaccesibile” la clubul-restaurant „La Scena”. Mutarea teatrului în spaţii neconvenţionale nu mai este un fenomen avangardist, devine… normalitate. Piesa jucată într-o încăpere mică, cu lumină proastă, dar în mijlocul publicului, are avantajele şi dezavantajele ei. Povestea sa derulat într-un bar, astfel punerea ei „în scenă” într-o încăpere de bar, n-a reprezentat o problemă. O mână de oameni a plătit biletul de 20 RON să urmărească drama celor trei personaje cărora le-au dat viaţă actorii Eugen Cristea, Carmen Ionescu şi Orodel Olaru în regia lui Răzvan Popa.
Într-o lume răvăşită, dominată de tensiuni sociale şi scandaluri politice, de nuditate şi nulitate, de ştirile de la ora cinci şi de fetele de la pagina cinci, lipsa de interes pentru orice fel de act cultural este tot atât de firesc şi normal pe cât este de nebunesc.
Drama celor trei personaje, o ospătăriţă trecută şi cu vise fragile, un măcelar tulburat şi copleşit sub povara moştenirii, dar aparent un om banal şi un artist expansiv şi exploziv îşi confruntă vieţile în jurul unei mese şi destinele interferează şi se ciocnesc într-un final uşor previzibil. Ca şi în cazul ştirilor de care pomeneam, nu faptele sunt determinante şi de ce-ul din umbra lor, semnele de întrebare agăţate-n fumul obscur din mintea şi sufletul omului. Enigma persistă: este mai determinant conştientul sau inconştientul, mintea sau sufletul? Uneori umbrele exprimă mai mult decât faţa de complezenţă afişată-n lumină. Adevărul ne înnebuneşte sau nebunia este adevărata normalitate? Se sting luminile şi suntem tot mai singuri…
(Cum spuneam, lumina difuză nu m-a ajutat deloc şi ca de obicei m-am încăpăţânat să lucrez fără blitz, mai ales fiind vorba despre un spaţiu mic, ar fi fost deranjant şi pentru actori şi pentru public, dar sper ca aceste câteva cadre să vă facă suficient de curioşi să vizionaţi spectacolul pe viu cu următoarea ocazie.)
Toţi ne-am „japonizat”… 😆 Nu, nu suntem mai harnici, mai conştincioşi sau mai dedicaţi muncii, dar pe lângă poezia care ne caracteriza sufletul proverbial, ne-am dotat şi cu aparate foto digitale şi „împuşcăm” tot ce zboară, tot ce prindem.
Te recunoşti în descriere? Sau eşti un artist în căutare de faimă? OK, am găsit două concursuri foto, fotografiaţi (filmaţi, desenaţi, pictaţi şi/sau cântaţi) şi participaţi! Multă baftă!
1.
Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile invită jurnaliştii foto, fotografii profesionişti si fotografii amatori să participe la Concursul naţional de fotografie intitulat „Vorbeşte despre Dezvoltare!” (data limită: 4 septembrie 2009).
Tema concursului este “Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului şi problematica dezvoltării internaţionale”. Fotografiile intrate în competiţie trebuie să exprime un mesaj cu privire la unul din cele 8 Obiective ale Mileniului:
Obiectivul 1 – Eradicarea sărăciei extreme şi a foametei
Obiectivul 2 – Realizarea accesului universal la educaţia primară
Obiectivul 3 – Promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor
Obiectivul 4 – Reducerea mortalităţii infantile
Obiectivul 5 – Îmbunătăţirea sănătăţii materne
Obiectivul 6 – Combaterea HIV/SIDA, malariei şi a altor boli
Obiectivul 7 – Asigurarea sustenabilităţii mediului
Obiectivul 8 – Crearea de parteneriate globale pentru dezvoltare
Pentru mai multe informaţii despre Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului consultaţi situl.
Participanţii trebuie să trimită lucrarea/lucrările lor împreună cu formularul de înscriere până la data de 2 septembrie 2009, ora 12. Fiecare participant poate trimite maxim 3 fotografii diferite. Fiecare dintre acestea va fi considerată ca fiind intrată separat în competiţie. Toate imaginile trimise trebuie să fie originale.
Prezentarea concursului, regulamentul şi formularul de înscriere sunt disponibile aici.
Câştigătorului la categoria „Fotograf media / Fotograf profesionist” i se va înmâna un premiu constand in echipament fotografic profesionist in valoare de 1000 Euro. Câştigătorului la categoria „Fotograf amator” i se va înmâna un premiu constand in echipament fotografic in valoare de 500 Euro. Dintre fotografiile selectate in ambele categorii se va acorda un premiu special in valoare de 300 euro. Lucrările clasate de către Comitetul de jurizare pe primele trei locuri vor intra automat în concursul transnaţional de fotografie MEDIP. Câştigătorului la categoria cea mai bună imagine pentru competiţia transnaţională i se va înmâna un premiu constand in echipament fotografic profesionist in valoare de 1000 Euro.
MEDIP este finanţat de Comisia Europeană în cadrul programului tematic ‘Non State Actors and Local Authorities in Development’ care îşi propune sprijinirea iniţiativelor organizaţiilor societăţii civile şi a autorităţilor locale din Comunitatea Europenă şi statele partenere în sfera dezvoltării. Mai exact, MEDIP este derulat în cadrul programului ce are drept obiectiv încurajarea educaţiei pentru dezvoltare în Europa.
2.
Eşti pasionat de desen, muzică, video sau fotografie?
Doreşti să îţi prezinţi lucrarea în 6 ţări din Europa ?
Este şomajul o problemă ?
Dacă răspunsul tău este DA…
Exprimă-te!
Participa la campania „ Lipsa de experienţă în muncă, o provocare pentru tinerii şomeri „ şi pe 1 Octombrie 2009 în 6 oraşe din Europa lucrarea ta va fi prezentă într-o expoziţie…
Toţi cei pasionaţi de artă sunt invitaţi pentru a-şi promova şi demonstra aptitudinile.
Expoziţiile vor fi realizate în următoarele oraşe :
– Campina, Romania
– Banja Luka, Bosnia Hertegovina
– Chiety, Italia
– Sintra, Portugalia
– Bruxelles, Belgia
– Sabac, Serbia
Promovarea expoziţiei şi a catalogului cu toate lucrările înscrise se va realiza la nivel European. Aplicaţiile se pot depune pe site (are versiune şi în limba romana). Pentru mai multe informaţii adresaţi-vă Asociaţiei Together Romania la adresa [email protected] sau aici.
Proiectul este finanţat cu ajutorul Consiliului Europei prin Fundaţia Europeana a Tinerilor.
Când nu găseşti explicaţii, dai definiţii. Sau invers. Omul nu funcţionează dacă nu ştie despre alb că este alb, chiar dacă uneori este evident că este negru. De exemplu: când nu ai o direcţie precisă, majoritatea o să spună că mergi în direcţia greşită. Odată lipită eticheta, nu o mai dai jos nici cu peria de sârmă. Joi. Este un cuvânt rotund, rătăcit în mijlocul săptămânii care nu duce nicăieri: e departe de luni şi prea aproape de vineri. Un click în stânga, un click în dreapta, sunt amorţit şi nedefinit, dau drumul la un nou blogroll că tot nu mi-am mai vizitat vecinii de ceva vreme şi eu sunt tot mai gol şi …dezgolit.
„Poate că totul este o pereche. Chiar de totul înseamnă un ciorap stâng, cocoloşit, ce întregeşte dreptul cârpit.” Mă împiedic de goluri la Andreea.
Golurile ei, golurile mele, o pereche minunată sau monedă de schimb pentru oricare alt gol…goluţ. „Golurile sunt lacune fără corp. Ce măresc distanţa dintre inima şi uitare.” Nu pot să uit nimic, mai ales nu golul. Golul ei, golul meu, golul care ne uneşte în tăceri paralele, în căutări golite de sens, în neacceptarea goliciunii primare. „Ce rost are să-ţi reclami că iubeşti un coate goale ori că mesteci o iluzie pe stomacul gol?” Îmi aprind ultima ţigară pentru nu ştiu cât timp, privesc în gol, în golul monitorului, în spatele monitorului la peretele gol, dincolo de ziduri la golul dintre două blocuri sau şi mai departe la oraşul atât de aglomerat şi totuşi absolut gol. „N-am să mă chinui să umplu golul nimănui. Nici cu minciuni, nici cu puncte, nici cu mine.”
Când mai e un meci de fotbal să deschidem toţi ferestrele şi să strigăm: „Goooooollll!”
Sufăr că nu mai am cafea – cutia este goală – şi îmi pun un ceai.
„Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta în trecut, în situaţii foarte neplăcute. Te fac să le retrăieşti din nou.”
Oamenii sunt autobuze, pornesc la drum goale, se umple pe parcurs, se rătăcesc, se golesc, se umple la loc. Trecutul este doar o cârpă de care te agăţi când n-ai bilet pentru viitor, dar ai scuza că era chioşcul închis. Priveşti stânjenit în jur şi…înjuri. Între dinţi, să nu te audă nimeni. Îţi arunci golul mototolit în sacoşa – goală – a altcuiva sau pur şi simplu pe jos. „Unii oameni nu-s acolo când trebuie ca să-ţi zică o vorbă bună atunci când ai nevoie, să-ţi lipească un leucoplast colorat atunci când trebuie.” Nu vine nimeni nici să umple golurile, nici să petecească sufletul sfâşiat. „Unii oameni sunt departe şi trebuie mereu să te urci pe o scară ca să ajungi la ei…”
M-am rătăcit. „Am visat că eram într-o pădure. Era o pădure deasă. Mă învârteam prin pădure fără să ştiu de ce şi deodată, în vis, mi-am dat seama : vroiam să mă fac copac, mai exact fag. Aşa că mi-am găsit un loc lângă un fag şi lângă un alt fag şi am rămas acolo, aşteptând să-mi crească rădăcini.” Mi-am ascuns goliciunea între frunze, am umplut un loc aparent gol cu un alt gol, cu golul meu rotund şi disproporţionat. „Din locul acela întrezăream cărarea ce ducea la şosea…” Şoseaua goală. „What the fag am I doing here???”
M-am rătăcit. Nu e pentru prima oară.
Curvette este plecată la Istambul, Gina a postat o poză cu o geantă. Sper că e la Istambul şi nu se lăfăie prin Kusadasi. Sau are atâta minte să meargă-n Antalia. Îi recomand Kemerul. Nu ştiu dacă face faţă (spate) la rusoaice. 😀 Eu n-am făcut. M-au dat pe spate. 🙂
Geanta e naşpa, am citit comentariile. Nimic nou. Cineva spune despre geantă: „Asemenea genţi găseşti şi în Europa(nu continentul,ci târgul) sau Dragonul Roşu. Aşa că alte dovezi,sau lasă pozele astea. părerea mea.” Dora spune: „ce sunteţi măh aşa de fraieri. pun pariu că nu e nici curvă, nici prostituată de lux, ci doar o tipă cu multă imaginaţie. mă gândesc chiar şi la:
-o gospodină grasă cu un soţ frustrat
-o tipă urată cu imaginaţie bogată;
-tipă groaznic de timidă cu simţul artistic dezvoltat;
-poate chiar şi un băiat…cu uşoare tendinţe gay;;
-inadaptată cu prietene betoooonnn….
……………mă rog îs multe de zis, da mă limitez doar la a citi blogul pt că no matter what scrii bine…..” Şi răspunsul vine prompt: „ai dreptate dora, scrie super bine istambul pe sacoşele alea”. După care discuţia – inevitabil – se coboară la gramatica primară şi la despicatul firului în patru zări: Istambul se scrie cu „m” sau cu „n”? Confuzie majoră, hai să vorbim turca! Senden Daha Güzel! 😛 Mă doare capu’!
Din februarie îmi tot caut ceva de lucru, ba pe net, ba direct în computer. Încerc să umplu golul din mine, golul din portofel, golul de pe cartea de credit, golul dintre mine şi restul lumii. Am fost şi-n Istambul (şi-n Antalia, ţâc!) şi pentru o vreme am uitat de gol, dar „zilele de marţi sunt pe cale să se termine..” La mine se repetă aceeaşi zi de miercuri. De 20 de ani am observat asta, dar cred că se repetă aceeaşi zi de miercuri din 2 septembrie 1970 în care la 9 seara am ţipat în faţa goală a lumii noi în care vrând – nevrând am răsărit. „Am învăţat, în acest timp, câteva şiretlicuri. Am învăţat că nu trebuie să te aştepţi ca prea multă lume să te citească. Am învăţat că…nu poţi schimba prea multe lucruri doar aşternând câteva cuvinte virtuale.” Am învăţat că niciodată nu învăţ nimic şi…
O iau de la capăt. „Am lipsit mult, foarte mult timp şi poate am revenit, poate nu mai revin niciodată.” Pun puncte unde nu sunt capete şi delimitez goluri care nu se ating niciodată. Rup cercul sau mă amăgesc că l-aş rupe. Sau tăcerea. „…dar mai departe?” Cât de mare poate fi distanţa între două vise, câte benzi are şoseaua între două goluri? „Lumea se îndrăgosteşte virtual, iubeşte virtual, se şi fute virtual?!?!”
Tehnic vorbind, da. Adică sunt optimist. Lumea vorbeşte. „Multă filozofeală şi mai puţină tehnică.” „Mi se întâmplă uneori să-mi vină aşa un chef să-mi atârn două-trei cuvinte cu greutate de gât şi să-mi dau drumul în gol …” Futui golul mă-si!
Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii
sunt aruncaţi pe mal
şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.
Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă
aroma cireşelor coapte
pentru a descoperii lumea necunoscută a
semilunii otomane.
La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie. 🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de
maci.
Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:
Turcia este frumoasă!
Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.
Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!
(Prima zi)
N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,
pe (şi sub) ponton.
A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi
am "prins" răsăritul
fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛
După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau
la Hotel,
una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte
marea cu muntele
şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛 Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.
Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂
Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂 Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂
MalulMargine de drumIeşire la SoareMagia unui răsăritOnduleu marinSpargerea valuluiTransparenţă 01Transparenţă 02FascinaţieMalul albastruOdihnăApus filtratÎncăpăţânareLa cules de amintiriZi noroasăDrept în largPontonulRăsărit învelitCăscatulRătăcire timpurieAscensiune 01Şedinţă fotoUltimul sărutDevorareCovor de floriDespărţirea
Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:
Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică
galerie de artă
dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.
Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.
A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛
Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez
Moscheea Albastră
chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)
răsăritul la Marea Neagră
şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).
Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul. 🙂
Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat. 🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…
Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).
Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu
pepeni vânduţi în faţa blocului
din căruţă şi cu
un fluture superb în tei.
N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:
m-am întors.
Mi-a simţit cineva lipsa?
Absenţă
“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛
Gata cu vacanţa!
Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ? În mail m-a aşteptat asta: „MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:
Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie
De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Bucureşti 16 iunie 2009”
Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂
Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂
P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂
Dacă ai tupeul să deschizi vre-un ziar sau doamne fereşte televizorul, o iei razna cu siguranţă. De multă vreme nu mă mai aştept la absolut nimic din partea clasei politice, dar parcă ceea ce ne oferă împotriva voinţei noastre, este mult prea mult. Să aplic limbajul lui Geoană: „decât” gafe.
Elena Băsescu a vorbit cu indolenţă despre droguri şi – cred – brusc a devenit simpatică multor tineri care nu intenţionau să voteze, apoi a venit Crin Antonescu furibund şi a vorbit despre „piţipoance”, Elena a cotit-o şi unicul lucru interesant din toată campania s-a transformat într-un spectacol de râsul plânsului din care în final toată lumea cred că a mai pierdut nişte voturi. Antonescu cu siguranţă.
„Elena Băsescu le promite românilor legalizarea drogurilor, asta le lipseşte românilor. Asta trebuie să facă românii fără „servicii”, să ia nişte droguri uşoare, asta ne mai lipsea în România!” – urla Antonescu parcă ieşit din sine. Asta cu „servicii” e bună. În ceea ce priveşte ce ne lipseşte şi ce nu, mă abţin. Nu consum substanţe, nici grele, nici uşoare, m-am născut gata drogat, mie ideile îmi vin şi nu mai pleacă, uneori n-am loc de ele, „decât” drogurile nu-mi lipsesc! Ha ha ha!
Dar decât să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece pe care clasa politică ni-l serveşte de 20 de ani pe post de înlocuitor artificial şi fără zahăr în lipsa ideilor, proiectelor şi a unei platforme politice, ideea poate că nu este chiar aşa rea cum poate să pară la prima vedere!
Pe de o parte ar fi un răspuns la „daţi-ne ceva!”, asta ca şi o paralelă la spotul cu fotbaliştii ameţiţi din vestiar, pe de altă parte, serios vorbind, şi cu drogurile este aceeaşi schemă ca şi cu prostituţia: mai bine să fie controlată şi impozitată, decât să se îmbogăţească unii pe seama prostimii. Problema este că acei „unii” sunt fix clasa politică şi cei apropiaţi de ea, cei care o susţin. Din ce o susţin? Păi din contracte păguboase cu statul, din evaziune fiscală, din contrabandă, din afaceri cu droguri, din prostituţie… Aaaaaa! Clar.
Am citit pe fugă ce spun politicienii. Macovei: „Severin avocat al anchetaţilor din PSD.” Năstase despre Macovei: „Justiţiar mincinos”… şi cam la astfel de „dialoguri” se rezumă toată campania.
Vreau droguri frate! Aşa nu se mai poate, vreau ceva la naiba!
Am eu drogurile mele…
Mic extras de spectacole din programul lunii iunie.
Joi, 4 iunie:
SepticFlesh, Inactive Messiah si W.E.B. – Live metal Club
Otros Aires – Club Fratelli
Silent Strike – lansare de album în clubul Fabrica
Urma – clubul Silver Church
Al & the Black Cats – clubul Control
Omul cu Şobolani – clubul Pirahna
Vineri, 5 iunie:
Al Jawala – Silver Church
Sâmbătă, 6 iulie:
The Spirit of Pink Floyd – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Ţapinarii – Green Hours
Duminică, 7 iunie:
Tito & Tarantula – Hala de muzică
Joi, 11 iunie:
Sinead O’Connor – Arenele Romane
Vineri, 12 iunie:
Kraftwerk – Sala Palatului
Duminică, 14 iunie:
Recycle Bin, Howling Saints – clubul Fire
Patricia Kaas – Sala Palatului
Luni, 15 iunie:
Ioan Gyuri Pascu – Cinema Patria
Miercuri, 17 iunie:
Gogol Bordello – Arenele Romane
The Amsterdams – Bookfest
Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
