foc fără fum?

Ador sexul. Nu contează cum îi spunem, sofismele lingvistice n-au nicio relevanţă, că facem dragoste, ne-o tragem, facem sex, ne cordim, o ardem, ne frecăm, sau doamne fereşte, ne f*tem direct, important este ca faptul să se petreacă, să se consume acest desfrâu energetic şi chimic, să se întâmple lucrurile conform celor mai normale necesităţi, cât mai des, cât mai mult, în beneficiul ambelor părţi. Îmi place să savurez coniacul de dinainte şi ţigara de după. Iubesc sexul şi am şi scuza să beau ceva înainte şi să fumez după.

Eram într-un băruleţ cochet din centrul Braşovului cu ceva ani în urmă, singur la o masă şi cu două mese mai încolo era o fată tot singură. După două-trei pahare de coniac mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara-n colţul gurii şi am abordat-o abrupt: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după? Fata s-a uitat puţin nedumirită la mine, apoi a început să râdă şi am consumat o seară agreabilă împreună. Ei, dar nu viaţa mea amoroasă este subiectul zilei!

foc fără fum?

„Avem în vedere devansarea termenului de majorare a accizelor la tutun şi alcool”, a declarat ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea.

Eu la sex nu renunţ! Ha ha ha! 🙂

Pe scurt, Guvernul susţine că din majorarea preţului ţigărilor cu circa 50% îşi va acoperii găurile din buget. Treabă perversă, zic eu, harababură mare. Fumătorii – teoretic – sunt discriminaţi, dar pe spinarea lor vrea guvernul să o scoată la capăt. Abia acum înţeleg şi treaba cu barurile şi restaurantele. Dacă până anul trecut exista în fiecare local măcar un colţ pentru nefumători, conform noii legi, acel colţ a dispărut, pe majoritatea spaţiilor de pierzanie scrie frumos pe uşa de la intrare: „în acest local se fumează”. Sunt fumător, dar oarecum înţeleg frustrarea nefumătorilor. Chiar dacă ei niciodată n-au dat dovadă de toleranţă şi înţelegere faţă de un amărât vicios ca mine.

Dar să revin la Guvern. Cumva ne-a intrat în sânge – ca nicotina şi alcoolul – să considerăm Guvernanţii o adunătură de proşti. Acum, la cinci dimineaţa, după un strop de coniac în cafeaua inevitabilă şi cele trei-patru ţigări fumate, m-am dumirit că treaba nu stă chiar aşa. Prima mişcare a fost asta cu fumatul la liber în toate cârciumile, a doua vine acum cu creşterea accizelor. Dar treaba este mult mai profundă! Vă mai amintiţi de scandalurile „Ţigareta” 1,2 şi câte au mai fost? În mai toate pieţele din Bucureşti se vând mii de pachete de ţigări netimbrate. Afacerea este-n floare, un pachet de ţigări costă între 2,50 şi 3,50 lei, în condiţiile în care ţigările timbrate au toate preţul peste 5 lei. Ţigările netimbrate se vând pe faţă. La chioşc, la tarabă, pe trotuar din plasele de rafie, sub ochii vigilenţi ai oamenilor legii. Păi ce, ei nu fumează?

Legat de criză nu o dată s-au făcut referiri la marele crack financiar din 1930. Acum mi-am amintit şi de Prohibiţia din anii 20, premergătoare crack-ului. Că la noi lucrurile se fac cam pe dos tot timpul, nu mă miră. Problema cu prohibiţia este că n-a dat niciodată rezultate. Prohibiţia fiscală conduce inevitabil la evaziune. Cred că „băieţii deştepţi” stau cu baxurile pregătite şi-şi freacă mâinile satisfăcuţi.

Prostituţia şi pornografia sunt şi ele ilegale. Cu toate acestea azi-mâine cred că nu mai este colţ de stradă, scară de bloc, fără un „salon de masaj” sau un „serviciu de escorte”. La toate chioşcurile şi tarabele unde se vinde presă, este plin de reviste pentru adulţi şi cd-uri, dvd-uri cu cele mai noi şi cele mai fierbinţi producţii autohtone. Starurile şi starletele pornografiei tronează pe toate coperţile ziarelor, defilează pe toate posturile de televiziune. Cum este posibil? „Băieţii deştepţi” ştiu răspunsul.

Safe sex şi fum fără timbru.

fixaţii şi sexaţii

Plouă cu încăpăţânare. Mă eschivez: de stropi, de gânduri, de priviri sau…atingeri. Îngeri rătăciţi cu feţe oglindite în băltoacele spumoase. Uneori un zâmbet te salvează, alteori te trimite direct în iad. Prea multe drumuri şi ocolişuri pavate cu bune intenţii! Dar rămân gropile şi mă înghite golul din mine. Fixaţii şi sexaţii. A cinci-a roată şi rămaşi de căruţă într-un pseudo-picknick prelungit la marginea drumului: ne întoarcem privirea. Imagini uşor mişcate, blur-ul marilor oraşe prin perdeaua de fum, agitaţie şi sirenele disperării. Totul pare uşor distant şi străin, tot mai departe de mine… Oraşul doar mârâie şi-l traversez cu nepăsare. Cai verzi printre betoanele gri. Graffiti. Cui îi folosesc piticii de grădină? Sau piticii mei? Am “pitici” să umplu tot oraşul! Dar nu şi golul… Off-side, cartonaş galben…lovituri la liber. Sunt varză călită frate!  ’neaţa. Încerc să-mi fac o zi bună, da’ nu cu mâna mea. Hahaha! Deschid umbrela…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TvC6VS4Np4U]

În Jurnalul Naţional Am dat peste subiectul meu de sezon preferat: Eurovision-ul. „Emovision” cum spun cei doi autori, Dana Andronie şi Miron Manega. E de rău, dacă pentru un amărât de articol a fost nevoie de doi jurnalişti. Dacă-i loveşte criza şi se trece la restructurări o să rămână ziarul doar cu poze şi semnătura unuia din cei doi? Poze cu „pitzi” re-ciordite şi ele… Zău că-i păcat pentru copacii tăiaţi!
Cel mai tare lucru pe care l-am aflat din tot articolul este că: „Apropo de Emo, e nevoie să precizăm că acest gen de cultură este perceput ca o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe! Din punct de vedere muzical, consacrarea maximă a venit prin formaţia Nirvana care, în 1992, a vândut 10 milioane de discuri ale albumului lor de debut, “Nevermind”.” Să-mi trag scaunul de sub mine! Dau repede filmul înapoi, fix până-n anul de graţie 1989 şi-n sertarul Nirvana găsesc albumul „Bleach”. Pentru cei care n-au nici film, le lipsesc şi suspect de multe sertare, le recomand utilizarea Google sau Wikipedia . Sunt abia anul I la jurnalism, da’ pentru un examen citisem ceva legat de subiect şi documentare…aşa o fi? Dau filmul de data aceasta înainte şi mă opresc la cadrul numărul doi: „Nevermind” 1991. Bun. Mi-am verificat memoria: nu m-a lăsat. Un alt mic „detaliu” ar fi că trupa lui Cobain a fost etichetată „Grunge”, cum de au ajuns cei doi să-i cupleze cu mult mai proaspătul curent „Emo”, nu-mi explic. E drept, Cobain şi-a cam găurit căpăţâna cu vesta anti-glonţ pe el – vorba lu’ Eminem – dar dacă plecăm de la acest principiu, Hendrix săracu’ o fi fost şi el Emo ca şi Jim Morrison sau Ian Curtis…
Dau din curiozitate pe Wiki şi surpriză! La „Emo” – pagina românească – prima frază este: „Genul şi cultura EMO este o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe!” Hahaha….tăvăleală frate! Retractez, oamenii s-au documentat…Hahaha! N-au ştiut despre verificarea din mai multe surse… Se mai minunează lumea blogosferei că mulţi dau simple copy/paste-uri şi habar n-au ce postează. Să nu zic de avertismentul de pe pagina Wiki: „Acest articol sau secţiune are multe probleme.” Staţi liniştiţi, nu este nici izolat, nici singular cazul! Hahaha!

Şi eu sunt Emo. Şi Metro(u)-sexual. De fiecare dată când mă “dau” cu metroul am emoţii cine cade peste mine sau cine se freacă de mine…Holly Shit! (Ca să nu zic “Holly Cow” că se interpretează! Hahahaha!)

P.S.
1. Credeam că n-am subiect pentru astăzi. Merci Dana, merci Miron.
2. N-am nici eu tot gardul pus… Sau l-am dat jos?

3. Are cineva ţigle de vânzare?

Un tramvai numit Marleen

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

vând tot!

M-am gândit şi deh, cu criza asta m-am crizat şi “io”, n-am încotro, vând tot.

Vând o pereche ciorapi, bleu închişi, abia purtaţi două zile, parfum autentic, remaiaţi o singură dată. Preţ promoţional! Vând ceas de mână, Pobeda de pe vremea lu’ bunicul, stricat, dar şic. Made In URSS, nu chinezării din acestea ieftine! Vând cheie la boxa de la subsol a vecinului de la patru. Am găsit-o în zăpadă astă iarnă, este uşor ruginită, dar este încă funcţională. Vecinul de la patru e prea bătrân să mai coboare la boxă, când o să mai coboare vreodată undeva, o să coboare mai jos şi definitiv.

În boxă am găsit şi albumul „Omagiu”, da, acela pentru Nicolae Ceauşescu, văd că-s mulţi care-i duc dorul, vând şi ditamai cărţulia, poate iau mai mult pe ea aşa decât la centrul de reciclat hârtia. Vând şi cardurile de credit, cumpărătorul să-mi achite datoriile… Vând bocancii găuriţi în talpă, dacă nu ninge sau plouă, chiar ţin de cald. Vând pijamalele, deobicei adorm ca porcul îmbrăcat pe canapea, sunt noi nouţi! Vând periuţa de dinţi…că nu prea mai am obiectul muncii.

Vând o mănuşă, mâna stângă, are o singură gaură arsă cu ţigara, perechea de la mâna dreaptă am pierdut-o în tramvaiul 32. Nu, nu ofer recompensă! Se poate sta cu o mâna dreaptă-n buzunar şi cu cea stângă agăţat de bară. Dau tot! Şi buzunaru’ gol… şi – la o adică – şi bara! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LSnXjE66tvQ]

Mă dau… Poate şi la schimb, da’ asta rămâne de negociat. În paricular. Ieri prin căutare m-a găsit cineva care tastase-n Google: „caut gigolo de calitate”. Aici sunt! Şi da, m-am răzgândit, nu mai vrea doar part-time , accept şi angajament full-time.

Mi-a mai rămas sufletul, dar nu-l vrea nimeni…

cafea cu sex

Ziua bună începe de dimineaţa cu o cafea. “Cafea cu dragoste” spune reclama, da’ eu cum sunt mereu mai cu moţ – să nu zic pe invers că se interpretează aiurea – mi-am tras o cafea cu sex de dimineaţă… să-mi meargă bine şi să vă meargă bine!

Presa pute iar a lipsă de subiecte aşa că m-am refugiat în blogosferă. La prima cană de cafea am râs puţin citind răutăţi la adresa femeilor pe pitzipoanca.org . Citez câteva: „Disponibilitatea spre sex. Se ştie că femeile vor să se f*tă fără să se înţeleagă că vor să se f*tă. Vor să se f*tă accidental. Dacă îi pui bomboana în braţe, ţi-o suge. Da să nu pară că a cerut-o ea.” Despre tocuri: „Ele spun că sunt ca să pară mai înalte, picioarele mai lungi şi să încordeze muşchii fesieri. Nu. S-au suit pe chestiile ălea instabile ca să sugereze că nu se pot mişca. Ideea exprimată este următoarea: “Dacă ar fi să mă alergi cu p*la în mână, n-aş putea să mă mişc prea repede, dacă înţelegeţi aluzia mea fină”. Fustele nu au nicio utilitate practică: „Nu te feresc de frig sau săbii şi nici nu oferă o mobilitate prea ridicată. Dar sunt uşor de dat jos.” Cerceii: „Cerceii bălăbăne la urechi ca să distragă atenţia de la faţă.” Poşeta este „o extensie a vaginului.” Sutienul: „E greu şi pentru ele să îl dea jos. Şi asta le mulţumeşte.” Am şi eu povestea mea cu sutienul şi dacă mă gândesc bine ştiu una şi cu poşeta, dar sunt de povestit la ceas târziu…hahaha.

Un blog tare am citit la Şi blondele gândesc . Noua (a)moralitate şi relaţionarea post-modernistă este subiectul, am citit, mi-a plăcut. Spicuiesc niţel că am observat că pun link-urile cam degeaba, nu prea vă omorâţi cu datu’ click-urilor: „Pe vremuri, băieţii trimiteau fetelor pe care le plăceau scrisori de dragoste. Azi, puştii le ard gagicuţelor DVD-uri cu empetreiuri. (…)Mai demult, tinerii făceau curte şi mergeau la peţit. Azi, ei merg la agăţat şi fac mofturi că nu vor cu prezervativ. (…) Suntem extrem de moderni, voiam să zic. Şi, am demonstrat că am evoluat (avem nero-express), ne-am redefinit prejudecăţile (fata face primul pas) şi ne-am aliniat la trend (ca-n telenovele, unde cel mai jalnic mod în care piţipoanca vrea să-l fure pe Făt-Frumos e să-i producă un prunc, care iese voinic şi deştept în ciuda tuturor alcoolemiilor ilegale ale tatălui turmentat). (…) Vreau să-ţi pot cere numărul de telefon fără să mă bănuieşti că-ţi stric casa. Sau să ţi-l ofer pe al meu, fără să mă gândesc că te gândeşti că poate mă gândesc eu la ceva neortodox. (…) Nu mai vreau să fiu nici fată, nici băiat. Pentru că sunt mai mult decât sexul meu din buletin.” De acord. Da’ totuşi, nu ne-o tragem? Hahahaha!

Trec să văd şi ce fac băieţii (?) şi citesc despre Mihai Trăistariu pe blogul lui Simona Tache . Omul a băgat 50.000 de euro şi şi-a tras un studio, genial numit: „MIHAI STUDIO”. Mihai este nemulţumit de piesele care i se compun şi s-a hotărât să ia el totul în mână. Şi o să o şi ia. Pentru asta „şi-a procurat cursuri şi cărţi din străinătate şi se pune pe treabă!” Vrea să-l întreacă pe Moga, cică. Bun aşa, e bine să şti ce vrei! Din experienţa mea de peste opt ani în aria digitală a muzicii şi în general a ceea ce înseamnă tehnică şi computere, plus cu cei 20 de ani de cântat cu tot felul de trupe, am înţeles că sculele sunt bune, dar fără omul cu idei, cunoştinţe şi inspiraţie în spatele lor, totul este-n van. Degeaba îmi daţi o cheie franceză, nu ştiu să schimb nici măcar garnitura de la robinetul de la chiuveta din bucătărie…şi e din aceea nouă, pe rulmenţi, fără garnitură…

Tudor Chirilă scrie tot mai bine. Astăzi despre cum este traficul în oraşu’ lu’ Bucur, dar mai ales ce bengoşi suntem noi, urmaşii ciobanului…: „Plouă. Traficul este oribil. Nimeni nu mai încape. Mitocănia musteşte. E verde-n morţii mă-tii nu te uiţi? Mânca-mi-ai pulaaa de prooosst!!! Făăă, târfă, muiieeee tu nu vezi că ai cedeazăăă fă proasto!!!! Ia uite-l şi p’ăsta mânca-ţi-aş!!! Tataieeee du-te acasă să mori că n-avem loc de tine!!!” Exact. Ăştia suntem…f*tui!

Cred că-s masochist, m-am născut în România, m-am mutat la Bucureşti şi intru din când în când pe la ciudatu’, pardon!  Ciutacu să-i citesc frustrările constante. Tipul nu este niciodată mulţumit de nimic şi tot timpul se agită şi se revoltă. Din scurta incursiune am înţeles că l-a enervat presa. Păi el nu tot presă face? El nu este tot o rotiţă în maşinăria asta şi nu ne poluează cu acelaşi gen de subiecte şi cu acelaşi ton de…n.f.??!  Chiar nu se găseşte nicio fată sufletistă să-i facă un sex oral cumsecade să se mai relaxeze şi băiatul acesta? Sau mie…să mă relaxez „io”….

Aaaaa…..era să uit, m-am chinuit ceva, dar noaptea trecută în final am reuşit să-mi încarc şase piese pe MySpace că tot v-am aburit cu ce şi cum am cântat şi ce mai intenţionez să fac(k)…  Este o piesă nouă al proiectului meu actual Rope Of Hope (Bang Your Head), două piese din era Nation’s Slum (Burn şi XXX), două piese făcute-n 2005 pentru două proiecte diferite (Veşti Proaste – doare doar când respir, respectiv Re/Boot – nimeni nu e nimeni) şi în final un clasic compus în 1988 sau 1989 al primei mele formaţii, Pansament, piesa Punk Ain’t Dead… Ştiu, n-am să-l concurez nici pe Trăistariu, nici pe Moga…Hahaha! Nu vreau nici la Eurovision să mă fac de cacao după aşa o cafea, trag tot la casă, la Braşov aşa că merg pe mâna lui Flavius şi strig şi eu: “Hai Dalma!”

indiferenţa ucide

„te rog, dă sfoară în ţară după grupa AB pozitiv…dacă cineva e dispus să doneze… pentru o fetiţă cu leucemie… e la Fundeni, are 9 ani… şi până la operaţie face transfuzii zilnice … altfel moare ID: …” Am citit zeci, sute sau mii de astfel de mesaje. Pe net, primite pe mail sau pe messenger. Ultima oară m-am implicat cum am putut în acţiunea pentru Erika, poveste „ciupită” de la Cabral via Netlog. Am scris atunci (pe contul meu de pe Netlog, este inutil să dau link, doar cei cu cont pe site au acces la pagina mea de acolo) o serie de bloguri, am donat un tablou pentru licitaţia organizată pentru ea, m-am dus la concertul Paraziţii de la Fabrika … dar nu asta contează! Cazul Erika poate nici n-ar fi ajuns în focus dacă n-ar fi fost Cabral şi „aventurile” lui Adi Despot cu tot felul de reporteriţe…Lumea s-a amuzat de incidentele cu Adi, Erika… la licitaţia din 27 noiembrie 2008 nu s-a dus nimeni… M-a dezamăgit lipsa de interes apoi m-am bucurat de înghesuiala de la concertul din Fabrika. Nu vreau să caut nici scuze, nici vinovaţi. Este suficient de trist ca viaţa unui copil să depindă de mila publică. Nu vreau să mă gândesc la „de ce”-urile fără răspuns, nu vreau să înţeleg nici nepăsarea, nici complezenţa formală. Vina în definitiv nu este a oamenilor, ci a autorităţilor. Nu poţi obliga nicio persoană să se implice într-o dramă personală, nu o poţi forţa să ajute. Nu milionarii şi nu ONG-urile sunt menite să vindece societatea bolnavă şi nici să repare defecţiunile majore ale sistemului.

erika

Pe mine sincer mă îngrozeşte fenomenul: sunt foarte mulţi copii bolnavi şi sistemul este incapabil să gestioneze situaţia. Unele cazuri devin mediatizate prin implicarea unor oameni influenţi şi unele îşi găsesc astfel rezolvarea. Dar nu aceasta este soluţia… Astăzi m-au sunat cei de la galerie să merg să-mi recuperez tabloul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Erika. Nu ştiu ce se întâmplă cu toţi copii bolnavi şi ignoraţi de un sistem sanitar la care cotizăm constant şi care la fel de constant ne întoarce spatele de câte ori avem nevoie de el. Şi nu pot numii nicio instituţie a statului care să funcţioneze. Să te ferească Domnul să ai nevoie de salvare, de spital, de poliţie, de justiţie… De şcoală ce să mai spui? Ne lăudăm odată pe an cu premianţii şi olimpicii noştri, dar… nici de ei nu ne pasă, cum nici de cei care fugăresc sau sunt fugăriţi cu săbii prin instituţiile unde aceşti copii ar trebuii să fie educaţi şi pregătiţi pentru viaţă. Se dovedeşte oare că viaţa într-adevăr este o junglă? Probabil.

Suntem asaltaţi cu cazuri disperate, multe din ele span-uri, falsuri, glume de necatalogat sau simple excrocherii, suntem bombardaţi cu „ştiri senzaţionale”, cu vedete anonime, cu starlete în devenire. Dacă spui Florina Mihăilă nimeni nu ştie despre cine vorbeşti, dar dacă spui Sexy Brăileanca se schimbă treaba, lumea ridică brusc privirea. La cancanuri se dau click-uri la greu…deh, asta e libertatea! Am devenit insensibili şi ne „delectăm” cu plăcerea privitului pe gaura cheii. Eventual „în direct”.

Erika este o victimă. Alexandra – aka Lily Star, aka „eleva porno” – este o victimă. Ne ascundem după două degete: „societate”şi „stat”. N-au faţă, sunt suficient de abstracte şi ne dezasociem cu mare uşurinţă de ele. Uităm faptul că şi societatea şi statul reprezintă (tot) oameni şi noi avem pretenţia că suntem oameni. Societatea suntem şi noi, ne place, nu ne place. Când spui că „societatea e de c*cat”, spui că „eşti de c*cat” frate!

the_birth_of_the_balance

Statul. “Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, din populaţie, şi dintr-o putere instituţionalizată. Din punct de vedere social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în conducerea socială. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment…” ( wiki ) Statul este administratorul banilor noştri comuni. Aceşti bani cred că sunt meniţi să ne asigure bunăstarea şi siguranţa socială. Nu se întâmplă aşa. Sistemul este infiltrat de incompetenţi şi corupţi. De noi…Am dat şi eu şpagă să-mi scot un act mai repede la primărie, am plasat o mică atenţie la o asistentă şi un plic într-un buzunar de medic… Corupţi fără corupători n-ar exista, dar aceste lucruri au devenit fireşti…Aşa se face. La toate nivelele.

Se aruncă banii aiurea. Pe vaccinuri ce stârnesc controverse şi populaţia le refuză cu vehemenţă – măcar nu mai suntem proşti grămadă -; pe diurnele fabuloase ale unui Parlament supradimensionat, pe proiecte dubioase, pe contracte păguboase… Viaţa unui om nu contează şi nu are nicio valoare în toată ecuaţia aceasta. Stalin părea cinic când afirma că “moartea unui om este o tragedie, moartea a un milion de oameni este statistică”, însă astăzi am aflat că şi moartea unui singur om este doar statistică… Cinism? Indolenţă instituţionalizată.

Gări, trenuri, macarale

Am fost la Braşov, o incursiune scurtă într-un oraş ajuns strâmt şi aglomerat, am avut parte de birocraţie şi blocaje în trafic, câteva ore în compania câtorva prieteni şi de mult timp pierdut cu aşteptările din gară… Nu înţeleg cum şi un Inter City parcurge cei 166 de km uneori în mai mult de trei ore… Noile trenuri de navetişti cu care se mândreşte SNTFC sunt absolut incomode şi neadecvate distanţelor lungi… Dar ce funcţionează bine, care sunt lucrurile făcute cu cap şi suflet la noi?

Peroane împletecite. Bănci, picioare grăbite, străini şi o cafea cu 2-3 ţigări pufăite cu sete şi la repezeală. Gările sunt capcane. Intrii în ele şi nu ştii niciodată când şi unde vei ieşii… Trenurile au mirosul lor, un amestec de parfum şi praf, de fier şi mătase. Uşi care se deschid, ţipătul şinelor, colidoare către lumi paralele.

Macarale…

001002003004

Continuă scandalul interceptării şi stocării datelor din comunicare. Nu doar la noi, ci în toată Europa. Noi iar ne-am grăbit să adoptăm ceva ce o parte din celelalte ţări Europene contestă. La fel cum ne-am grăbit şi cu paşapoartele cu cip: suntem primii. Pupatu-n dos nu e mereu o strategie rodnică, uneori am impresia că ne place statutul de slugi, de căpşunari, de rude sărace…cetăţeni second hand.

Subiectul de ieri nu este epuizat şi cred că merită să-l discutăm la modul serios. Avem responsabilităţi şi este timpul să ni le asumăm… Am o filmare, vă voi spune despre ce este vorba şi mai am una-alta să vă povestesc… timp să fie!

pasăre sau…păsărică?

Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…

„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”

Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi,  afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…

Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…

maimuţa din mine

Omul. Toţi vorbesc despre om. Scris bolduit, scris cu SHIFT…ce ştift! Am o problemă. Ei, am mai multe, dar asta mă sâcâie: oare maimuţa s-a dat jos din copac sau a fost izgonită? – în conformitate (şi) cu metafora biblică… E o chestiune ce ar lămurii multe din aspectele existenţiale supra întortocheate al „omului” modern. Suntem conectaţi prin modem. E tot ce ne (mai) leagă. Becul pâlpâie, transferul de date îşi urmează fluxul normal. Suntem noi normali? Vreau să zic, ce ne mai leagă de copac, de rădăcina noastră? Merg la frigider, îmi mai scot o banană şi muşc cu poftă din ea. Revin: cine şi de ce a izgonit maimuţa din copac? Ar merge acum şi o gură de coniac, ar mişca poate cognitivul, da’ de unde?

Am şocat săraca maimuţă, dar, să revin la om. Mamifer omnivor. Clar? ( http://www.veganoutreach.org/decevegan/perete.html- ) Homo sapiens. Conform studiilor, cele mai apropiate rude actuale ale omului sunt două specii de cimpanzeu Pan troglodytes (“cimpanzeul obişnuit” ) şi Pan paniscus (“cimpanzeul pitic” sau “Bonobo” ). Alte rude apropiate sunt urangutanii si gorilele. Salutăm provincia! Biologii au comparat o secvenţă de perechi de bază ADN de la oameni şi cimpanzei şi au estimat o diferenţă totală genetică de doar 5%. N-am găsit lămuriri în favoarea cui sunt diferenţele, dar ştiu cu siguranţă care parte poate măsluii rezultatele.
Se presupune că rasa umană s-a despărţit de cimpanzei acum 5 (alţii afirmă 7) milioane de ani. Întrebarea mea firească este: oamenii s-au despărţit de cimpanzei sau cimpanzeii s-au separat de oameni? Este un alt detaliu de lămurit după cel legat de izgonirea din copaci. Cu cât citeşti şi afli mai mult, cu atât apar mai multe semne de întrebare.

Suntem super specia de pus în vitrină. Sau pe grill. De gustibus. Răsfoind Wikipedia-ul am găsit o f(r)ază amuzantă: „Oamenii sunt fiinţe vii”. Ce uşurare!
61% dintre oameni locuiesc în Asia. Restul în America 14%, Africa 13% şi Europa 12%. În jur de 2,5 miliarde de oameni locuiesc în mediul urban. Se presupune că urbanizarea va creşte dramatic în secolul XXI. Problemele oamenilor în oraşe sunt multiplele tipuri de poluare, criminalitatea şi sărăcia. „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5,3) nu se aplică şi în acest caz. Nu sunt fericiţi nici cei flămânzi, însetaţi, prigoniţi sau blânzi şi curaţi cu inima. Eu nu i-am văzut aşa. Nici animalele ţinute la grădina zoologică nu cred că sunt mai fericite. Dar nu putem generaliza. Chiar dacă de obicei o facem cu nonşalanţă.
850.000.000 dintre oameni cred în diferitele forme ale Creştinismului. Islamul are 430.000.000 de adepţi. 320.000.000 de oameni cred în Hinduism. Sunt 150.000.000 de Budişti. Şi mai sunt multe alte religii. Crezi ce vrei. Nu ştiu. Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. Restul se fabrică în China. Eşti om, eşti cel mai tare… te ştergi singur la fund. Sau nu. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Faptul că „biologii consideră că toţi oamenii sunt membrii aceleiaşi specii” nu mă încălzeşte cu nimic, dar nu este momentul pentru nazuri şi separatism. Ajung însă la cealaltă problemă care mă frământă: facem parte din aceeaşi specie, dar suntem absolut unici.
Nu ne mai ajunge planeta Pământ. Am cam terfelit-o. Vrem să ajungem în spaţiu. Vrem să cucerim noi teritorii. Instincte de vânător, reminiscenţe. Pe data de 11 iulie 1969 Neil Alden Armstrong şi Buzz Aldrin au coborât pe suprafata Lunii. Răutăcioşii spun că era doar un studio din Hollywood. Mie îmi plac filmele…Citez o prietenă virtuală, nim_b: “Mesaj către extratereştrii: nu sunteţi singuri!” Vrea cineva o banană?