Un tramvai numit Marleen

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!