Îîntr-un vârf de ac un zâmbet
stingherit de ipostază,
Se scutură de petale
Şi se ascunde într-o vază

Joc nevinovat sau poate
Vinovăţia nu are chip şi nume
Se sfărâmă-n toţi şi toate
Poate
Ne ascundem pe-nserate
în mulţime printre lume…

Vreau să-ţi simt parfumul şi să mă odihnesc în colţul zâmbetului tău rotund. Să respir ceaţa şi învelit cu misterul dimineţilor umede, să mă strecor într-un cer senin sau în puful mătăsos al norilor plumburii. Nu mă sperie nimic, este atâta linişte în tot acest peisaj uitat de vânt şi rar vizitat de câte o ploaie istovită. Visele şi realitatea se îmbrăţişează mahmure. Nimeni nu recunoaşte nimic din ce s-a întâmplat peste noapte şi nu sunt foarte sigur dacă cineva îşi mai aminteşte ceva. Rămânem cu aroma amintirilor nedezvăluite şi mireasma zorilor la gura canei cu cafea proaspătă.
Nu mai vreau să ratez nimic! (indiferent ce ar însemna nimicul acesta).

Mă trezesc albastru cu un colţ de cer între dinţi, cu un val dizolvat pe pleoape, cu acel sentiment inevitabil că dacă ceva merge prost, totul merge prost şi toate mi se întâmplă numai mie.

Mă trezesc verde, mahmur, bolnav. Nici apa nu-mi mai place. Nu vreau să mă trezesc, nu vreau să simt tavanul cum se lipeşte de creierul meu, nu-mi place podeaua alunecoasă şi nu înţeleg de ce lustra se clatină cu înverşunare, cafeaua este prea amară şi telefonul sună pe un ton ameninţător.
Mă trezesc galben, te caut, pipăi întunericul şi mă împiedic de şoapte uitate la vedere, mă agăţ de o lacrimă strecurată printre rânduri, mă trezesc sfâşiat de amintirea unui ţipăt mut scăpat într-o conversaţie fugară.
Mă trezesc roşu, ars de o dorinţă interzisă, pârjolit şi găurit, ros ca un caşcaval rostogolit într-un colţ al cămării, mă trezesc bucăţi şi nimeni nu o să mă adune.
Mă trezesc negru de furie şi tac şi păstrez totul pentru mine.
Mă trezesc gri cu ochii pierduţi în monitor, hard discul scârţâie, sunt într-o înfundătură virtuală şi ieşirea pâlpâie amăgitor prin modem… Dracu ştie! Şi nici el că nu-i pasă… Este încă vis sau realitate?
Mă trezesc rostogolindu-mă pe un curcubeu, aud un surâs cristalin, valurile mă cheamă, cerul este populat de norişori veseli şi pufoşi şi la umbra unui cireş înflorit dimineţile senine îmi zâmbesc doar mie.
Vreau să mă trezesc alb ca un fulg rătăcitor, alb imaculat şi inocent ca zâmbetul copilăriei.

Sunt zile când nu-mi vine să mă dau jos din pat, sunt zile când mă scufund în monitor şi nu mai vreau să ştiu de mine, sunt zile şi zile, dar nici o zi nu vreau să treacă fără ca măcar să încerc să înţeleg, fără să încerc să merg, fără să întind mâna, fără să miros o floare, fără să zâmbesc.

A venit toamna şi cu toate că sezonul decolteurilor a pălit, mă dezbrac de caracter şi astfel rămas în conştiinţa şi fundul gol, mă aşez în mijlocul camerei şi fac buru-buru. Nu dau dovadă nici de inteligenţă, nici de prea multă originalitate, dar nu le poţi avea pe toate că nu faci faţă! (şi nu este politicos să întorci spatele)

Unii mai plimbă pielea ursului din pădure şi se jură că Mioriţa era o oaie blajină. Cum mai sunt fete virgine la douăzeci de ani care urcă cu încredere în maşina unui preot şi se trezesc pe o margine de câmp ruptă din coşmar, taman violate. Nu are nimic în neregulă lumea în care trăim! Noi suntem în neregulă. Şi de noi nici spovedania şi rugăciunea, nici canapeaua unui psiholog sau pastilele colorate prescrise de acesta nu ne pot salva.

Parcă-s prea multe ciori pe toate gardurile şi vrabia din mână este doar o imitaţie ieftină din plastic fabricată pe un vapor dintr-un port din Taiwan şi scrie pe ea “Made in China”. O lume nebună? Nu, doar o lume populată de nebuni. E o mare, mare diferenţă.
Iarba mai verde din grădina vecinului, capra cu trei iezi şi varza a la Cluj, un amestec balcanic-european, toate-mi amintesc de Oltcit, de toate ştruţo-cămilele, vaco-gâştele şi porco-vitele din cotidian şi virtual, pe care oricât te străduieşti să le eviţi, dau ele peste tine. Şi când începe dansul…mergi cu funia în casa spânzuratului.