umbrela

Legea de bază a Finanţelor (a lui Jerome K. Jerome): “Banca este o instituţie care-ţi împrumută întodeauna o umbrelă când e timp frumos şi ţi-o cere mereu înapoi când plouă.”

Credinţa este umbrela de care ne agăţăm în vreme rea şi pe care o uităm prăfuită-n debara pe vreme bună.

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.” (Petre Ţuţea)

Adevărul… Iubirea… Vorbe. Cuvinte care devin din ce în ce mai goale, cuvinte rotunjite, măsluite cu măreţie, meşteşugite, dar fără sau cu tot mai puţin conţinut. Nu o dată constat că ne referim la Dumnezeu când nu mai avem nimic de ce să ne agăţăm, în momentele în care deznădejdea ne cuprinde de umeri şi ne trage-n jos, când nu mai avem idei sau scuze, îl găsim pe Dumnezeu şi „ne-am scos”. Dar o fi Dumnezeu ăsta un tip aşa de gaşcă să sară-n ajutorul nostru de câte ori noi renunţăm să ne mai ajutăm? Maimuţa din mine are rezerve. Nu vă gândiţi la banană! Înnecatul la mal ca sport naţional… Strategia: jocul la marea plezneală. Rezultatul: 2:2. Zero barat.

Mai am o gură de cafea şi un strop de credinţă. O nouă zi, o nouă săptămână, fără planuri şi bagaje pregătite. Plan… Există un plan universal, un plan „B”, există ceva? Poţi să dai o căutare pe Google când ştii sau când bănuieşti răspunsul. Ironic? Când sunt pierdut, când celebrul ultim pai nu atârnă nicăieri, conexiunea la internet conduce doar la pagini goale, când nu mă mai satisfac nici literele înghesuite-n cuvinte, cuvintele în fraze şi tânjesc de fapt după o atingere banală dar atât de salvatoare sau măcar un semn… Când toate acestea se adună ca norii ameninţători iar acea mână întârzie să ţi se întindă, întorc privirea şi-l caut pe Dumnezeu. „Dumnezeu este punctul de tangenţă dintre zero şi infinit.” (Alfred Jarry) Ajung în punctul mort şi atunci vina o dau tot pe Dumnezeu. Dar şi Dumnezeu şi vina este în mine. Rezultatul? Păi nu tot Dumnezeu este de vină?! Ha ha ha. Credinţa ne separă de restul fiinţelor vii. Animalele respectă spiritul naturii, noi credem în el şi… Hm. Nu cred că munca sau gândirea ne-au separat de maimuţe. Şi maimuţele prestează – ca să zic aşa -, şi maimuţele sunt organizate, se pliază pe o anumită structură organizatorică gândită. Cu toate exagerările inacceptabile din punct de vedere ştiinţific, după o simplificare la „os” a tuturor argumentelor, cred că nu ne rămâne altceva decât credinţa.

În mod corect credinţa şi religia trebuie separate. Oamenii nu fac asta. Noţiunile se amestecă nesănătos. Dumnezeu nu are ce căuta pe bancnota de un Dolar, Dumnezeu nu merge la biserică. Moise nu avea nevoie de translator, eu de ce aş avea? Omul este un animal. Este slab. Spiritul de haită îl face să se simtă mai puternic, mai în siguranţă. Credinţa a fost pervertită în religie. Religia nu este credinţa pe limba tuturor, ci un fel de înlocuitor artificial. Se pretinde fidelitate faţă de biserică, nu şi faţă de Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este pretext şi monedă de schimb. Iuda este în fiecare din noi. Preţul corect! Ha ha ha. Ne-am rătăcit, am pierdut legătura firească cu natura. Cu Dumnezeu. Revoluţia tehnologică a condus la involuţia spirituală. Fatalitate? Lucrurile se întorc nu neapărat împotriva, dar cu siguranţă asupra noastră.

Dumnezeu este umbrela: când ne protejează de ploaie pare firesc să fie acolo, dar dacă o uităm acasă…vinovată este tot umbrela. Ploaia vine ca o binecuvântare. Spală străzile, spală praful din suflete…

“Este păcat că singurul lucru pe care un om îl poate face opt ore este să muncească. Nu poate sa mănânce opt ore; nu poate sa bea opt ore; nu poate sa facă dragoste opt ore.” – William Faulkner (Ei, unii dorm opt ore, da’ nu e cazul meu!)

Diabonal si…..Wisterol

Mă uşurez în chiuvetă şi mă uit în vasul de toaletă de alături. Becul chior zâmbeşte ironic şi-n oglindă văd o faţă care nu mai exprimă nimic. Concediu pe marginea căzii. Stors ca o lămâie îmi dau cu apă pe faţă. Viaţa ca o limonadă, nici măcar şpriţ de vară. Oglinda nu spune niciodată nimic. Ne arată riduri, coşuri, ne arată suprafaţa. Ce este înăuntru nu o să vezi nici în oglindă, nici în ochii cuiva. Lacrimi

Adevărul… al tău, al meu sau..? N-ai să găseşti adevărul nici în Coran, cartea celor 77.639 cuvinte sfinte, nici în Biblie, nici în „Interpretarea viselor” al lui Freud, nici în alte cărţi sacre sau profane. Căutăm răspunsurile în exterior, căutăm în deşert, n-am înţeles metafora, deşertul este în suflet şi răspunsurile se află în noi, în mijlocul deşertului. Cărţile conţin doar întrebările pe care nu ni le punem niciodată şi căutăm acele răspunsuri pe care cu certitudine nu vrem să le găsim… „Înfometându-mă şi chinuindu-mă pe mine însumi nu m-am adus mai aproape de răspunsurile la întrebările mele decât atunci când trăiam în belşug şi plăcere în casa tatălui meu!” (Siddharta Gautama).

Consum. Consumăm tot mai mult, tot mai mare, tot mai perisabil. Totul este perfect perisabil. Mai puţin plasticul care o să dăinuiască pe tronul goliciunii. O iau razna, mă rostogolesc, mă ciocnesc, ricoşez şi iar mă risipesc în mii de cioburi.
“De şase luni, nu puteam să dorm. nu dormeam…
Cu insomnia, nimic nu e real.
Totul e extrem de departe.
Totul e o copie a unei copii…..a unei copii.”

Mă trezesc. Cineva a stins lumina. Se aude de undeva un televizor. Dintr-un alt apartament, dintr-o altă lume sau o altă dimensiune. Nimic nu este real. Somnul, visele sau mirosul micilor prăjiţi în faţa blocului. Caut întrerupătorul. Caut o mână care să mă conducă înapoi. Totul este foarte departe. E ireal. Pesuitul virtual cu modemul sau cu mousul în braţe…

“Imaginaţi-vă durerea ca o minge albă de lumină tămăduitoare.
Se mişcă prin corpul vostru, vindecându-vă.
Continuaţi. Nu uitaţi să respiraţi…
..păşiţi înainte prin uşa din spatele camerei.
Unde duce?”

Da. Durerea ne-a adus aici. Dar cine ne scoate. Ce ne scoate? Minciunile. Micile minciuni care ne fac viaţa mai…frumoasă. E ea mai frumoasă? A mea a fost. Acum? Acum nu mai ştiu. De ce? Păi… răspunsuri pentru problemele altora.
Am venit pentru fluturi.
Pentru flirturi.
O floare virtuală oferită galant de un necunoscut.
Micile flirturi inofensive sau aventurile de o noapte din faţa monitorului. Lacrimile de pe taste.
Cine dracu a stins lumina?!

Aceasta e viaţa ta, şi se sfârşeşte cu câte un minut de fiecare dată.

“dacă te trezeşti în alt moment, într-un alt loc,…
…te poţi trezi ca o altă persoană?
Oriunde mă duc,…
..viaţa măruntă.
Zahăr şi frişcă de unică folosinţă.
Unt de unică folosinţă.
Kit cordon bleu făcut la microunde.
1 în 2 şampon si balsam.
Pastă de dinţi de unică folosinţă.(…)
..sunt prieteni de unică folosinţă.”

Tragi acea linie imaginară în josul paginii şi conform sfântului sistem binar rămâi cu un mare zero. Eşti singur. Ai monitorul, tastatura, mousul şi…umbrele. CTRL + ALT + Delete.
Mâine începe o altă zi. Tot perisabilă. Prieteni.

poate

Îîntr-un vârf de ac un zâmbet
stingherit de ipostază,
Se scutură de petale
Şi se ascunde într-o vază

Joc nevinovat sau poate
Vinovăţia nu are chip şi nume
Se sfărâmă-n toţi şi toate
Poate
Ne ascundem pe-nserate
în mulţime printre lume…

Vreau să-ţi simt parfumul şi să mă odihnesc în colţul zâmbetului tău rotund. Să respir ceaţa şi învelit cu misterul dimineţilor umede, să mă strecor într-un cer senin sau în puful mătăsos al norilor plumburii. Nu mă sperie nimic, este atâta linişte în tot acest peisaj uitat de vânt şi rar vizitat de câte o ploaie istovită. Visele şi realitatea se îmbrăţişează mahmure. Nimeni nu recunoaşte nimic din ce s-a întâmplat peste noapte şi nu sunt foarte sigur dacă cineva îşi mai aminteşte ceva. Rămânem cu aroma amintirilor nedezvăluite şi mireasma zorilor la gura canei cu cafea proaspătă.
Nu mai vreau să ratez nimic! (indiferent ce ar însemna nimicul acesta).

printre frunze

O secundă.
Într-o dungă.
O privire:
Pierdută, lungă.

Între stropi, în grabă mare
Sub umbrele şi fulare
Printre mii de paşi, băltoace
E şi o umbră ce nu-mi dă pace.

O ce gleznă!
Perfecţiune, linie fină,
Mă rotesc, tresar în beznă,
Tremur tot dar nu simt vină.

O curbură.
Sau scorbură?
Mă înghite ca o gură,
Şi printre buze
Alunec ca pe frunze
să mă regăsesc în tine,
Nu-i un vis, e o minune.

Sună ceasul, o ce bine!

păcate

Stinge.
Împinge.
Bagă.
Mai cu vlagă.
Şpagă.
Un sărut că-mi eşti dragă.
Lasă.
Dacă ştii că încă-ţi pasă.

Într-o toamna dezvelită
Cu trupul roşu tremurând,
Ne împletim dezamăgirea
Printre frunze, rând pe rând.

Strigă.
Fără frică.
Ţipă.
Mă scufund pentru o clipă.
Stai.
Cred că am ajuns în rai.
Lasă.
Un oftat ce mă apasă.

Într-o ramă dezlipită
păstrez tăcut un vis colorat,
nu pot să-mi ascund privirea
te aştept,
răstignit din nou în pat.

stai să stau!

Mă trezesc albastru cu un colţ de cer între dinţi, cu un val dizolvat pe pleoape, cu acel sentiment inevitabil că dacă ceva merge prost, totul merge prost şi toate mi se întâmplă numai mie.

Mă trezesc verde, mahmur, bolnav. Nici apa nu-mi mai place. Nu vreau să mă trezesc, nu vreau să simt tavanul cum se lipeşte de creierul meu, nu-mi place podeaua alunecoasă şi nu înţeleg de ce lustra se clatină cu înverşunare, cafeaua este prea amară şi telefonul sună pe un ton ameninţător.
Mă trezesc galben, te caut, pipăi întunericul şi mă împiedic de şoapte uitate la vedere, mă agăţ de o lacrimă strecurată printre rânduri, mă trezesc sfâşiat de amintirea unui ţipăt mut scăpat într-o conversaţie fugară.
Mă trezesc roşu, ars de o dorinţă interzisă, pârjolit şi găurit, ros ca un caşcaval rostogolit într-un colţ al cămării, mă trezesc bucăţi şi nimeni nu o să mă adune.
Mă trezesc negru de furie şi tac şi păstrez totul pentru mine.
Mă trezesc gri cu ochii pierduţi în monitor, hard discul scârţâie, sunt într-o înfundătură virtuală şi ieşirea pâlpâie amăgitor prin modem… Dracu ştie! Şi nici el că nu-i pasă… Este încă vis sau realitate?
Mă trezesc rostogolindu-mă pe un curcubeu, aud un surâs cristalin, valurile mă cheamă, cerul este populat de norişori veseli şi pufoşi şi la umbra unui cireş înflorit dimineţile senine îmi zâmbesc doar mie.
Vreau să mă trezesc alb ca un fulg rătăcitor, alb imaculat şi inocent ca zâmbetul copilăriei.

Sunt zile când nu-mi vine să mă dau jos din pat, sunt zile când mă scufund în monitor şi nu mai vreau să ştiu de mine, sunt zile şi zile, dar nici o zi nu vreau să treacă fără ca măcar să încerc să înţeleg, fără să încerc să merg, fără să întind mâna, fără să miros o floare, fără să zâmbesc.

sunt în trecere

A venit toamna şi cu toate că sezonul decolteurilor a pălit, mă dezbrac de caracter şi astfel rămas în conştiinţa şi fundul gol, mă aşez în mijlocul camerei şi fac buru-buru. Nu dau dovadă nici de inteligenţă, nici de prea multă originalitate, dar nu le poţi avea pe toate că nu faci faţă! (şi nu este politicos să întorci spatele)

Unii mai plimbă pielea ursului din pădure şi se jură că Mioriţa era o oaie blajină. Cum mai sunt fete virgine la douăzeci de ani care urcă cu încredere în maşina unui preot şi se trezesc pe o margine de câmp ruptă din coşmar, taman violate. Nu are nimic în neregulă lumea în care trăim! Noi suntem în neregulă. Şi de noi nici spovedania şi rugăciunea, nici canapeaua unui psiholog sau pastilele colorate prescrise de acesta nu ne pot salva.

Parcă-s prea multe ciori pe toate gardurile şi vrabia din mână este doar o imitaţie ieftină din plastic fabricată pe un vapor dintr-un port din Taiwan şi scrie pe ea “Made in China”. O lume nebună? Nu, doar o lume populată de nebuni. E o mare, mare diferenţă.
Iarba mai verde din grădina vecinului, capra cu trei iezi şi varza a la Cluj, un amestec balcanic-european, toate-mi amintesc de Oltcit, de toate ştruţo-cămilele, vaco-gâştele şi porco-vitele din cotidian şi virtual, pe care oricât te străduieşti să le eviţi, dau ele peste tine. Şi când începe dansul…mergi cu funia în casa spânzuratului.