Home › Posts tagged divertisment › Page 20

divertisment

Placebo – Battle for the Sun

Posted on by — 12 Comments ↓

Aşteptarea pentru mii de fani a luat sfârşit: noul material Placebo a fost lansat şi am intrat şi pe ultima sută de metri pentru concertul de la Bucureşti din data de 21 iunie de la RomExpo.
Pe lângă cei doi membrii fondatori, Brian Molko – voce, chitară, clape, saxofon, muzicuţă şi Stefan Olsdal – bas, chitară, clape, voce, debutează noul baterist, Steve Forrest.
Trupa s-a înfiinţat în 1994 la Londra şi actualul album este al 6-lea. Favoritul meu rămâne „Sleeping with Ghosts” din 2003, un disc întunecat cu un sound abraziv şi textele interiorizate în focus fiind relaţiile şi finalul lor nefericit. E o chestie care cred că m-a prins la Placebo: tristeţea combinată cu agresivitate.
Albumul de debut auto-intitulat din 1996, dar mai ales al doilea disc, „With Out You I’m Nothing” au atras atenţia prin abordarea minimalistă, sunetul zgomotos de garaj într-o manieră Post-Punk şi uşor Industrializată. Cum se întâmplă, pentru presă a fost mai interesantă orientarea sexuală a lui Brian şi a lui Stefan, primul declarându-se bisexual, cel din urmă homosexual. Când vine vorba de muzică, nici asta, nici câte coaste are sau n-are Marilyn Manson şi cu cine s-a căsătorit sau de cine a divorţat, nu mă interesează.
Bârfele sunt pentru tabloide şi consumatorii de muzică “pe bandă” de pe iPod, vorba unui prieten.

Placebo - Battle for the Sun - Front

„Battle for the Sun” a fost produs de David Bottrill, omul care a lucrat şi cu Tool, dEUS, Muse, Silverchair şi Remy Zero, materialul sună viu, zgomotos, fără chichiţe multe, fără şmecheriile digitale în spatele cărora sunt mascate în ultima vreme mai toate materialele.
„Kitty Litter” dă pornirea direct, pulsant, e Rock pur şi simplu, niciodată n-am înţeles ce înseamnă „alternativ”. Basul e uşor distorsionat, chitara este mai ascuţită, toba pufăie undeva-n spate, Brian Molok cântă, timbrul său este inconfundabil… Când te obişnuieşti cu noul, cu piesa, inventează şurubul, ruperea: „I need a change, I need a change of skin”. Cool.
Poate şi faptului că este vorba tot despre un trio, piesa mi-a amintit puţin de unele piese Rush de factură mai nouă.
„Ashtray Heart” vine într-o tonalitate mai Pop, alternează pasajele mai zgomotoase îngroşate şi cu un cor sănătos, cu momentele mai minimaliste, clapa mârâie în fundal, aproape simţi tensiunea, este sesizabilă
tristeţea distorsionată în amestec cu cinism: „I tore the muscle from your chest, Used it to stub out cigarettes, I listened to your screams of pleasure, And I watch the bed sheets turn blood red…” Brian furnizează imagini, muzica doar le proiectează printr-un filtru dulce-amar.
„Battle for the Sun” a fost disponibilă pentru descărcare gratuită de pe situl oficial încă de pe data de 17 martie. „I will battle for the sun, ‘Cause I have stared down the barrel of a gun, No falling, You are a cheap and nasty fake, And I am the bones you couldn’t break”. Îmi place cum repetă anumite cuvinte la sfârşitul rândurilor Brian. Piesa de peste 5 minute intră pas cu pas prin urechi şi muşcă câte puţin din suflet până te trezeşte devorat şi abandonat. (Mi-a spus prietenu’ de care vă aminteam şi mai devreme că uneori fac aprecieri prea tehnice…). Crescendoul de care vă povesteam este foarte bine găsit, refrenul îl taie printr-o deschidere neaşteptată, piesa se rotunjeşte natural. „I will brush off all the dirt, And I will pretend it didn’t hurt, You are a black and heavy weight, And I will not participate, Dream brother, my killer, my lover… I will battle for the sun”. Toţi ne agăţăm de raza noastră de soare.
„For What It’s Worth” este primul single, a debutat la radio pe data de 20 aprilie şi deja este favorita multora. Este o bucată mai murdară, are nerv şi iz Post-Punk, orchestraţia colorată cu saxofon şi cor mai estompează din aspreală, dar rămâne suficient de abrazivă să fie un „anthem”: „No one cares when you´re out on the street, Picking up the pieces to make ends meet, No one cares when you´re down in the gutter,
Got no friends got no lover”. Prieten? Ce-i aia?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Lo2cSq3s4NM]

„Devil in the Details” readuce atmosfera android-spaţială, adică puţin Bowie de prin anii ’80. „He’s fixing up to take a bite, I don’t see the point in trying, I got the devil in the details, And he’s gonna teach me wrong from right”. Umbrele ne joacă fese şi…”Looks like the devil’s here to stay”.
„Bright Lights” destinde puţin atmosfera, mă caut de ţigări. „Coffee Break” cum zic americanii. „Cast your mind back to the days, When I pretend’ I was OK. I had so very much to say, About my crazy livin’.” Prinde bine relaxarea, chiar dacă în spatele ei sunt aceleaşi fantome pe care uneori nu le mai înfruntăm ci ne obişnuim cu prezenţa lor cum ne obişnuim cu un neg. „A heart that hurts, Is a heart that works.” Corect. Funcţionăm din durere. Basul mârâie în fundal, toba menţine pulsul, corzile chitarei abia sunt ciupite. „So I haven’t given up, That all my choices, my good luck… Appear to go and get me stuck, In an open prison. Now I am tryin’ to break free, In a state of empathy. Find the true and enemy, Eradicate this prison.” Suntem prizonieri cu cheia-n mână… Am nevoie de ceva mai tare ca o cafea.
„Speak in Tongues” păstrează tonul scăzut, minimalismul, chitara vine târziu, pârâie apoi vine un cor cald, moale care acoperă tot, te mângâie. „Until the universe is done, And the course of time has run, So we both can both can speak in tongues”. Asculţi, apoi simţi cum podeaua frige, te mănâncă pielea, nu există o poartă spre mâine, nici nu poţi îngropa trecutul şi unica cărare duce spre mâine.
„The Never-Ending Why” calcă din nou pedalele, explodează din prima, apoi reduc pe strofe din zgomot ca refrenul să zgârie din nou în forţă. „The atom will implode, The fragile kingdom fall, The tremor becomes a quake, There’s a body in the lake.” Poftim?!
„Julien” este o ciudăţenie la locul potrivit. Începe cu un bas sintetic, în obscuritate saxofonul doar împrăştie puţin fumul, mişcările par în reluare, dar cresc în intensitate, pulsează: „You can run but you can’t hide, Because no one here gets out alive…” Morrison. Jim. „Find a friend in whom you can confide, Julien, you’re a slow motion suicide.” Piesa se transformă într-un imn Rock, o clapă modernă bine găsită şovăie în fundal, basul este greu, chitara zgomotoasă.
„Happy You’re Gone”. De câte ori n-am gândit-o şi pe aceasta? Ne plângem singurătatea, dar ne dorim intimitate… Iarba mai grasă şi mai verde din curtea vecinului. Fiecare cu iarba şi vecinul său. Poveşti diferite şi totuşi atât de similare de la un punct încolo. Piesa începe lent, creşte şi scade, plusează şi face un pas înapoi în funcţie de ce are Brian de spus: „This melody will fade away and die, Just for today, Breathe me and say goodbye…”
„Breathe Underwater” este încă o doză de adrenalină, îţi taie respiraţia, îţi ia şi ultima gură de oxigen, e de pogo la concerte, e de zbenguială, de urlat în gura mare: „Stop breathing…”
„Come Undone” ne lasă să ne revenim, creşte în trepte, se desfăşoară încet, este o piesă cu uşoară tentă Progresivă, oarecum străină de abordarea cu care ne-au obişnuit Placebo, dar le iese şi asta de minune. Textul se repetă obsesiv, apăsător.
„Kings of Medicine” închide albumul într-un ton aproape vesel:
„They’re pickin’ up pieces of me,
While they’re pickin’ up pieces of you.
In a bag you will be, before the day is over.
Were you looking for somewhere to be.
Or looking for someone to do.
Stupid me, to believe that I could trust in stupid you.
And on the back of my hand,
Were, directions I could understand.
Now that old buzzard Johnny Walker,
Has gone and ruined all our plans.
Our best-made plans.
Don’t leave me here, to cast through time,
Without a map, or road sign.
Don’t leave me here, my guiding light,
‘Cause I, I, wouldn’t know where to begin.
I asked the Kings of Medicine.
They’re pickin’ up pieces of me,
While they’re pickin’ up pieces of you.
Lying on ice you will be before the day is over.
It’s a case in point baby,
That you never thought it through.
Stupid me, that I could depend on stupid you.
And on the tip of my tongue,
Were, words that came out all wrong.
‘Cause they were drowned in Southern Comfort,
Left to dry-out in the Sun,
The noon-day Sun.”
Chitare şi vocea sună jucăuş, ritmul este aproape săltăreţ, doar basul uneori aduce câte o umbră de tensiune, pianul sună puţin trist, în spatele cuvintelor poate rămâne câte ceva nespus pe care avem pretenţia ca cel din faţa noastră să-l ghicească…dar nu se întâmplă aşa.

Nu e bine să judeci un disc din prima. Sunt trupe, sunt albume care trebuie lăsate la macerat. Am lăsat „Battle for the Sun”-ul să se războiască şi pentru soarele meu în player. Uneori ne lăsăm pe spate şi aşteptăm să facă (toată) treaba altcineva… Uneori cineva o face, alteori nu.
Placebo şi-au făcut treaba, este rândul nostru să digerăm.

KMFDM – „Blitz” şi Skold vs. KMFDM

Posted on by — 4 Comments ↓

Ştiu că multă lume aşteaptă noul Rammstein. Linia Industrială din Germania are rădăcini adânci şi cu nume importante uitate sau lăsate-n umbră nemeritat. Nu multă lume am auzit vorbind despre Einstürzende Neubauten, cum nici despre KMFDM nu prea se vorbeşte sau cum s-a uitat de Die Krupps.
„Kein Mehrheit Für Die Mitleid” – în traducere aproximativă: nicio milă pentru mase/majoritate.
Numele trupei înfiinţate prin 1984 se leagă de Sascha Konietzko şi din cele 16 albume lansate până acum, au vândut peste 2 milioane de copii.
Proiectul porneşte la Paris unde Sascha împreună cu pictorul şi artistul multi-media Udo Sturm realizează un prim program pentru o expoziţie. Udo ne fiind interesat de muzică, Sascha îşi caută noi parteneri şi astfel o primă formulă a trupei îi aduce pe Raymond Watts şi Klaus Schandelmaier (ulterior acesta adoptă numele de scenă En Esch).
Primele două albume, „Opium” (1984) şi  „What Do You Know, Deutschland?” (1986) apar iniţial doar în Europa,  al 3-lea,  „Don’t Blow Your To” (1988) este preluat pentru a fi distribuit şi în America de cunoscuta Wax Trax! Records care se ocupă de artişti precum: Front 242, , PIG, Underworld, Meat Beat Manifesto, Front Line Assembly, Young Gods, Sister Machine Gun, My Life With the Thrill Kill Kult, Coil, Controlled Bleeding, The KLF, Braindead Soundmachine şi Laibach.
După turneul alături de Ministry din 1989-1990, trupa se stabileşte iniţial la Chicago, apoi se mută în Seattle.
Muzica lor reprezintă o fuziune între Heavy Metal-ul tradiţional şi avangarda electronică germană, combinând riffurile cu sintetizatoare, samplere şi maşini de ritm. Un element important din soundul formaţiei îl constituie şi vocea feminină, pe la microfonul formaţiei trecând Dorona Alberti, Cheryl Wilson, Christine Siewart, Sigrid Meyer, Jennifer Ginsberg, Abby Travis, şi Lucia Cifarelli.
Urmează albumele scoase sub egida  Wax Trax! Records: „UAIOE” (1989), „Naïve” (1990), „Money” (1992), „Angst” (1993), „Nihil” (1995) şi „Xtort” (1996).
În 1997, pentru unul din cele mai importante discuri KMFDM, „Symbols”, se alătură formaţiei legendarul Tim Skold – de numele său se leagă o altă legendă uitată: Shotgun Messiah şi formaţia Skold. După albumul „Adios” din 1999 care anunţa desfinţarea formaţiei, împreună cu Sascha se regrupează sub numele de MDFMK şi scot un album auto-intitulat în 2000 cu Lucia Cifarelli (din trupa  Drill), un material ceva mai experimental şi mai puţin incisiv.
În 2001 Tim se alătură lui Marilyn Manson şi îl înlocuieşte pe Twiggy Ramirez iar Sascha şi Lucia împreună cu Raymond Watts şi Bill Rieflin, în 2002 reformează KMFDM-ul şi scot albumele „Attack” (2002), „WWIII” (2003), „Haut Ruck” (2005) şi „Tohuvabohu” (2007). Tim este principalul responsabil pentru albumul “Eat Me, Drink Me” al lui Manson…
În 2009 Twiggy Ramirez revine în Marilyn Manson şi chiar dacă oficial Tim nu se întoarce în KMFDM, el a lucrat alături de Sascha Konietzko – voce, sintetizatoare, bas şi programare, Lucia Cifarelli – voce,  Jules Hodgson – chitară, Andy Selway – tobe, Steve White – chitară şi Cheryl Wilson – voce, la realizarea noului material „Blitz”.
În paralel cu acest produs, apare şi albumul Skold vs. KMFDM, o „confruntare” Tim/Sascha.

KMFDM – Blitz (2009)

kmfdm_blitz

Albumul este deschis de piesa „(Symbol) Up Uranus”, o piesă despre distrugerea planetei construită pe dialogul clapelor şi a riffurilor, sunetul este uşor Retro, aminteşte de produsele din anii ’80, dar este suficient de pulsantă.
Pe „Bait & Switch” îşi face apariţia vocea „aeriană” a Luciei care contrastează cu electronica şi chitarele apăsate, combinaţiile între sintetizatoarele analogice şi samplere, „lupta” între clape şi chitare, face muzica pulsantă, creează dinamism.
„Davai” cum sugerează şi titlul are textul în limba Rusă şi în ciuda celor peste 10 ani de Rusă făcute-n şcoală, mare lucru n-am înţeles din text. Piesa este ceva mai întunecată, dar formula compoziţională şi amprenta formaţiei este aceeaşi.
„Never Say Never” este uşor mai melodică, vocea uneori şoptită, alteori foarte melodică a Luciei este susţinută ba de riffuri, ba de clapele „răguşite” prin fazer, ritmul este dansant, piesa parcă ceva mai colorată: „never say never coz I do it again, I confess…” Este un posibil „hit”.
„Potz Blitz!” revine la tonalitatea mai gravă, riffurile sunt mai moderne, mai puţin lineare, chiar dacă n-au „grosimea” sunetului Rammstein, paralela cu ei sau cu „tăticii” Laibach este la îndemână şi datorită vocii şi textului în limba Germană.
„People of the Lie” începe foarte Noise, clapele sunt uşor schizofrenice, vocea Luciei este din nou cuceritoare: „reality is a bullshit, reflection is a concept based on your thoughts”. Este o piesă interesantă unde dialogul dintre vocile masculine şi feminine creează atmosferă, orchestraţia minimală şi avangardistă mi-a amintit uşor de Front 242, dar mai ales de proiectul BiGod 20.
„Being Boiled” este un cover după formaţia Sint-Pop britanică The Human League. Varianta KMFDM reaşează piesa în zona EBM, vocea melodică completează riffurile şi samplerele, covorul de sintetizatoare, samplerele de suflătoare,  ritmul antrenant este menit să te scoată din amorţeală, cheamă la bâţâială. Eu nu ştiu să dansez. He he he.
„Strut” aduce o „altă” Lucia, vocea are amprente de Soul şi Motown, este interesantă combinaţia cu chitarele care punctează şi clapele cu iz Retro, ceva mai relaxate, mai puţin zgomotoase.
„Bitches” este un alt experiment mai avangardist, creşte gradual, vocea lui Sascha ne călăuzeşte în lumea rece şi dezumanizată în care se pare că ne-am rătăcit… „bitches for your riches… sex and drugs and rock’n’roll fame”. Un alt posibil „şlagăr” pentru cluburi.
„Me & My Gun” este un moment ceva mai experimental, o construcţie de ritmuri şi sunete completată cu vocea „ţipată” a Luciei, fata asta este extraordinară, abordează aproape orice cu aceeaşi uşurinţă!
Finalul vine cu cele aproape 7 minute ale piesei „Take’m Out” care mi-a amintit iar de Laibach din perioada „NATO”, dar şi de Nitzer Ebb sau Front 242, este o piesă aerisită, vocea povesteşte pe fundalul de ritm doar uşor colorat de bas, clape şi chitare.
11 piese, cu cât le asculţi mai mult, cu atât plac mai mult. Pentru fani obligatoriu, pentru curioşi de zona Industrial, EBM de avangardă, un solid punct de plecare.

Skold vs. KMFDM

Skold-vs-kmfdm

Cele 22 de piese sunt de fapt 11 şi constituie 68 de minute de EBM întunecat, cu amprentă clară KMFDM, dar mult mai aerisită, mai avangardistă şi mai electronică, chitarele apar doar să puncteze, să coloreze şi să sublinieze anumite pasaje, dar lipsesc riffurile lineare caracteristice albumelor KMFDM.
Între cele 11 piese propriu zise au fost inserate 11 aşa numite „interlude”-uri de 1 minut ale pieselor.
Este un material „grav”, dar dinamic, combină viziunile Dark ale lui Tim, cu abordarea Electro/Industrială al lui Sascha şi rezultatul este foarte convingător.
Un disc foarte reuşit care cu siguranţă va staţiona în playerele cunoscătorilor, dar merită abordat şi de cei în căutarea unor materiale întunecate şi contorsionate.
„Let the lions in: start the show!”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-yFOWeCBGJg]

Don’t pattonize me! – Portret Mike Patton

Posted on by — 6 Comments ↓

I’m easy…easy like a Sunday morning…

Am văzut Faith No More acum 11 ani în turneul „Album of the Year” la Budapesta în cadrul festivalului Sziget. Existau deja zvonurile că este ultimul lor turneu, tensiuni erau deja de ceva vreme în cadrul formaţiei şi chiar dacă acel spectacol a fost unul destul de sobru, a fost un eveniment deosebit.
Vestea că anul acesta Mike Bordin, Roddy Bottum, Bill Gould, Jon Hudson şi Mike Patton s-au reunit, urmează un turneu şi posibil un nou disc cred că a bucurat multă lume. Lipseşte Jim Martin, dar el a părăsit trupa încă din 1993.
Ştirea cea mai mare a fost că „Reunion Tour 2009” trece şi prin Bucureşti, astfel pe 15 august, Faith No More cântă la Sala Polivalentă!

The_Real_Thing_vinyl_cover

Mr. Bungle/Faith No More – 1984-2003

Michael Allan Patton, (născut pe 27 ianuarie 1968) şi-a început cariera cu Mr. Bungle prin 1984, dar a devenit faimos abia în 1989 după ce s-a alăturat în 1988 formaţiei Faith No More înlocuind-ul pe Chuck Mosley.
„The Real Thing”, al 3-lea album Faith No More (după „We care A Lot” 1985 şi „Introduse Yourself” 1987), primul cu Patton, a spart tiparele, a dărâmat frontiera dintre Heavy Metal, Hip Hop, Jazz şi Funky, a devenit un disc clasic şi de referinţă. Succesul a venit însă destul de greu şi abia la aproape un an de la lansarea albumului când MTV a început difuzarea intensă a video-clipulrilor „Falling To Pieces” şi  „Epic” – în care Patton poartă un tricou Mr. Bungle.
În paralel cu Faith No More, în 1991 este lansat albumul autointitulat Mr. Bungle. Este unul din cele mai geniale discuri de Fusion pe care le-am ascultat vreodată. Trecerile de la Jazz la Thrash Metal cu respiro-uri de Funk sau momente Psihedelice sunt fabuloase. Este un disc greu de digerat, dar extrem de dinamic şi colorat, şi în final, probabil cel mai comercial album Mr. Bungle. Oficial discografie conţine 4 demouri: „The Raging Wrath of the Easter Bunny” (1986),  „Bowel of Chiley” (1987), „Goddammit I Love America!” (1988) şi „OU818” (1989) şi încă 2 albume: „Disco Volante” (1995) şi “California” (1999) Trupa s-a desfiinţat oficial în 2003.
1992 aduce pentru fanii Faith No More albumul „Angel Dust” care continuă direcţia precedentului disc, poate este ceva mai întunecat, dar este primul material la care Patton a contribuit şi cu idei muzicale, nu doar cu versuri. Este probabil cel mai mare succes comercial al formaţiei de până acum, discul s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare şi piese ca „Midlife Crises”, „A Small Victory”, „Everything’s Ruined” au devenit clasice ca şi prelucrarea piesei Commodores din 1977, „Easy”.
Ascultaţi refrenul piesei „Be Aggressive” şi refrenul din „mObscene” al lui Manson…
Plecarea rockerului Jim Martin a lăsat un gol pe care nici unul din chitariştii veniţi în trupă n-au reuşit să-l umple pe deplin. „King for a Day… Fool for a Lifteme” este lansat în 1995. Pe înregistrările discului este chitaristul Trey Spruance din Mr. Bungle, dar şi el părăseşte trupa şi este înlocuit cu Dean Menta. „King for a Day…” reprezintă oarecum o trecere de la epoca Metal a formaţiei într-o fază mai experimentală, chiar dacă elementele mai agresive de Rock şi-au mai găsit loc pe album, apar mult mai multe infuziuni de Jazz, Bosa-Nova, Soul şi Funk. Cu toate că este tot un material de geniu, vânzările scad la jumătate şi rămân mult în urma precedentelor două albume.
Finalul (temporal) vine cu „Album of the Year” în 1997, 43 de minute îmbibate de multă electronică şi clape, chitara lui Jon Hudson este doar de coloratură şi mai mult îngropată sub clapele lui Roddy Bottum. Este un material sobru şi cel mai întunecat produs al lor, dar şi cel mai interiorizat şi lent. În prim plan sunt elementele Electro, Trip Hop, Jazz, Psihedelic şi Ambientale iar Rockul este lăsat undeva în umbră.
Vânzările scad în continuare şi despărţirea vine la finalul turneului European.
Roddy Bottum înfiinţează trupa Imperial Teen în 1996, Mike Bordin se alătură formaţiei lui Ozzy, Billy Gould cântă în Brujeria, pe albumul „Transgression” al celor din Fear Factory din 2005 iar Mike Patton dă dovadă de o energie şi o creativitate fabuloasă, parcă ar cânta 24 din 24 de ore.

Crank_High_Voltage

Albume solo Mike Patton

Patton are la activ patru albume solo, „Adult Themes for Voice” (1996), „Pranzo Oltranzista” (1997), muzica filmului „A Perfect Place” lansat anul trecut şi tot el semnează coloana sonoră a filmului „Crank: High Voltage” scos anul acesta.
Dacă primele două le recomand doar celor foarte curajoşi şi „A Perfect Place” este un material mai aşezat, noul album cu toate că este „doar” muzică de film şi piesele au o durată medie de sub 2 minute, acest material este foarte viu, are amprente Mr. Bungle şi Tomahawk, sunt şi piese agresive: „Kickin’”, „Chickenscratch”, „Juice Me”, „Social Club”, „The Hammer Drops” „Shock & Shootout” sau „Car Park Throwdown”, are şi acele tripuri sonore schizofrenice cu care domnul Patton ne-a obişnuit, un amalgam condimentat şi colorat de Funk, Jazz, Metal, Trip Hop şi Hip Hop. Sunt 32 de piese ce merită devorate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qVDpo6rE1fc&feature=related]

Proiecte solo

Patton este extrem de activ şi creativ de-a lungul timpului. Colaborarea sa cu John Zorn se regăseşte în peste 15 discuri ale acestuia, îl regăsim pe albumele Kaada, The Dillinger Escape Plan, Lovage, Maldoror, Mondo Cane, General Patton vs. The X-Ecutioners şi Crudo, apare ca invitat pe zeci de materiale de la Sepultura la Dub Trio.
În 1998 înfiinţează super-grupul de Avangardă Fantomas cu chitaristul Buzz Osborne (The Melvins), basistul Trevor Dunn (Mr. Bungle) şi bateristul Igor Cavalera (Sepultura). Ulterior Igor este schimbat cu un alt geniu: Dave Lombardo (ex-Slayer).
Muzica formaţiei are la bază Heavy Metal-ul dar este colorat cu experimente Art-Rock şi Noise, Patton numind muzica grupului ca fiind Dada-Metal.
Au scos până-n prezent 5 albume: „Fantomas” (1999), „The Director’s Cut” (2001), „Millennium Monsterwork 2000” (2002), „Delìrium Còrdia” (2004) şi „Suspended Animation” (2005). Există zvonuri conform căreia s-ar lucra la un nou material pentru 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MGlKflP7ycE]

Proiectul meu preferat este Tomahawk-ul înfiinţat în 2001. Este o trupă mai apropiată unei linii Industriale, cu multe elemente de Metal şi Noise, dar nu lipsesc şi nuanţele colorate, experimentale, sunetele schizofrenice, dar are incisivitate.
Albumul „Tomahawk” apare în 2001, urmat de „Mit gas” în 2003 şi de „Anonymous” în 2007.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JMjIhEQ6L08&feature=related]

„Anonymous” este o culegere de muzică Americano-Indiană într-un ambalaj modern, o adevărată delicatese culturală. Merită vizitată pagina MySpace unde puteţi asculta o parte din material.

Tomahawk_Anonymous_album_cover

Proiectul Peeping Tom s-a concretizat prin albumul auto-intitulat în 2006. În acest proiect Patton are invitaţi diferiţi artişti: Odd Nosdam, Rahzel, Dan the Automator, Amon Tobin, Kool Keith,Jel, Massive Attack, Bebel Gilberto, Kid Koala, Doseone, Norah Jones, Dub Trio şi Dale Crover, iar rezultatul este un material colorat, balansând între Trip Hop, Hip Hop şi un Rock experimental, Electronic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9pcvBFFflEc]
În paralel cu reuniunea Faith No More, Patton anul acesta este implicat şi în proiectul Crudo, piesa „Let’s Go” poate fi ascultată pe pagina MySpace. Nu stă locului omul acesta, domn’e! Dar până la un nou material cu Patton, avem concertul Faith No More. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MwhOjMI7F8g&feature=related]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Z4joDAJQA30]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZnvBq02xNH0&feature=related]

Vreau droguri!

Posted on by — 8 Comments ↓

Dacă ai tupeul să deschizi vre-un ziar sau doamne fereşte televizorul, o iei razna cu siguranţă. De multă vreme nu mă mai aştept la absolut nimic din partea clasei politice, dar parcă ceea ce ne oferă împotriva voinţei noastre, este mult prea mult. Să aplic limbajul lui Geoană: „decât” gafe.
Elena Băsescu a vorbit cu indolenţă despre droguri şi – cred – brusc a devenit simpatică multor tineri care nu intenţionau să voteze, apoi a venit Crin Antonescu furibund şi a vorbit despre „piţipoance”, Elena a cotit-o şi unicul lucru interesant din toată campania s-a transformat într-un spectacol de râsul plânsului din care în final toată lumea cred că a mai pierdut nişte voturi. Antonescu cu siguranţă.
„Elena Băsescu le promite românilor legalizarea drogurilor, asta le lipseşte românilor. Asta trebuie să facă românii fără „servicii”, să ia nişte droguri uşoare, asta ne mai lipsea în România!” – urla Antonescu parcă ieşit din sine. Asta cu „servicii” e bună. În ceea ce priveşte ce ne lipseşte şi ce nu, mă abţin. Nu consum substanţe, nici grele, nici uşoare, m-am născut gata drogat, mie ideile îmi vin şi nu mai pleacă, uneori n-am loc de ele, „decât” drogurile nu-mi lipsesc! Ha ha ha!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OQKJJDD6s8g]

Dar decât să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece pe care clasa politică ni-l serveşte de 20 de ani pe post de înlocuitor artificial şi fără zahăr în lipsa ideilor, proiectelor şi a unei platforme politice, ideea poate că nu este chiar aşa rea cum poate să pară la prima vedere!
Pe de o parte ar fi un răspuns la „daţi-ne ceva!”, asta ca şi o paralelă la spotul cu fotbaliştii ameţiţi din vestiar, pe de altă parte, serios vorbind, şi cu drogurile este aceeaşi schemă ca şi cu prostituţia: mai bine să fie controlată şi impozitată, decât să se îmbogăţească unii pe seama prostimii. Problema este că acei „unii” sunt fix clasa politică şi cei apropiaţi de ea, cei care o susţin. Din ce o susţin? Păi din contracte păguboase cu statul, din evaziune fiscală, din contrabandă, din afaceri cu droguri, din prostituţie… Aaaaaa! Clar.

09-05-31_7821

Am citit pe fugă ce spun politicienii. Macovei: „Severin avocat al anchetaţilor din PSD.” Năstase despre Macovei: „Justiţiar mincinos”… şi cam la astfel de „dialoguri” se rezumă toată campania.
Vreau droguri frate! Aşa nu se mai poate, vreau ceva la naiba!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fIj68W0yWJ0&feature=related]

Am eu drogurile mele…
Mic extras de spectacole din programul lunii iunie.

09-05-31_7881

Joi, 4 iunie:
SepticFlesh, Inactive Messiah si W.E.B. – Live metal Club
Otros Aires – Club Fratelli
Silent Strike – lansare de album în clubul Fabrica
Urma – clubul Silver Church
Al & the Black Cats – clubul Control
Omul cu Şobolani – clubul Pirahna

09-05-31_8027

Vineri, 5 iunie:
Al Jawala – Silver Church

Sâmbătă, 6 iulie:
The Spirit of Pink Floyd – amfiteatrul “Mihai Eminescu”
Ţapinarii – Green Hours

09-05-31_8030

Duminică, 7 iunie:

Tito & Tarantula – Hala de muzică

Joi, 11 iunie:
Sinead O’Connor – Arenele Romane

Vineri, 12 iunie:
Kraftwerk – Sala Palatului

09-05-31_8089

Duminică, 14 iunie:
Recycle Bin, Howling Saints – clubul Fire
Patricia Kaas – Sala Palatului

Luni, 15 iunie:
Ioan Gyuri Pascu – Cinema Patria

09-05-31_7983

Miercuri, 17 iunie:
Gogol Bordello – Arenele Romane
The Amsterdams – Bookfest
Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini – amfiteatrul “Mihai Eminescu”

09-05-31_848409-05-31_8530

Duminică, 21 iunie:
Placebo (Expatriate în deschidere) – Romexpo
Grimus – Bookfest

Luni, 22 iunie:
Tarja Turunen – Sala Palatului

09-05-31_853209-05-31_854109-05-31_8538

Joi, 25 iunie:
Voltaj – Sala Polivalentă

Vineri, 26 iunie:
Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi Mixhell – Fabrica

09-05-31_852209-05-31_849909-05-31_850009-05-31_847809-05-31_850809-05-31_8517
Sâmbătă, 27 iunie:
Basement Jaxx, Moderat, Aeroplane – Arenele Romane

Duminică, 28 iunie:
Limp Bizkit, Queensryche, Saga – Stadionul Arcul de Triumf
Michael Bolton – Sala Palatului

09-05-31_797009-05-31_847209-05-31_846809-05-31_846109-05-31_845409-05-31_844709-05-31_852009-05-31_8553

Despre concursul DigiPhoto şi câştigători, învinşi

Posted on by — 17 Comments ↓

Să încep elegant cu sfârşitul: felicitări câştigătorilor! Fără masă şi dans.
Doi: nu sunt fotograf şi nici măcar nu pretind că mă pricep la fotografiat. E drept, de prin clasa a VI-a am fost într-un grup foto la şcoală, făceam poze cu un aparat rusesc alb/negru şi evident manual, Smena se numea dacă nu mă înşel, am învăţat să developez filmul şi toate alea, dar sincer, am uitat tot şi habar n-am. Nu mă luaţi cu timpi de expunere că am senzaţia că mă înjuraţi şi fac urât! Ha ha ha! 😛
OK. Cu răspândirea spectaculoasă a aparatelor foto digitale nici nu mai e mare nevoie să-ţi baţi capul cu prea multe cunoştinţe tehnice. Cred – şi nu mă refer doar la fotografie ci la orice procesare digitală, fie imagine, fie sunet – că omul învaţă ce şi cât are nevoie şi foloseşte. La fotografiat dacă la un moment dat setările automate nu ne mai satisfac, cu siguranţă ne vom străduii să-i dăm „de cap” cu o setare manuală şi atunci fiecare se lămureşte care-i mersul cu luminozitatea, cu timpul de expunere şi cu toate celelalte.
Ce tehnica avansată nu poate înlocuii eficient este ochiul. Nici o cameră foto Nikon, Canon, Sony, Olympus, Fujifilm sau Panasonic nu o să vadă ceea ce este de văzut, nu o să găsească în locul nostru unghiul şi cadrul potrivit.
Să zicem trei. Nu cred că poate exista un concurs unde toţi participanţii să fie mulţumiţi cu rezultatul final. Toată lumea vrea să câştige, nu câştigă decât câţiva, fiecare din noi are vanităţi, suntem invidioşi şi egocentrici într-o măsură mai mare sau mai mică. N-am câştigat nimic şi n-am nicio problemă cu asta: cu obiectivismul relativ de care sunt capabil, afirm că am văzut câteva fotografii mai reuşite ca ale mele. Nici nu scriam probabil acest articol dacă nu vedeam câştigătorii pe de o parte, pe de altă parte, dacă puteam posta câteva comentarii pe situl concursului , dar – mirare mare – nu m-am putut loga nicicum, cu toate că – evident – am cont. Aşa că mă voi exprima aici. Nu cred că am frustrări ci opinii. Poate nesănătoase, dar nesănătos sunt şi eu, asta explică – dar nu scuză ha ha ha 😛 – eventualele opinii nesănătoase.

Ce mai vreau să spun este că a compara şi a ierarhiza arta este uneori un act criminal. 🙂 Din nefericire “pistolul” este la mulţi cu gândire gen Goebbels: “când aud despre cultură îmi vine să scot pistolul”.

Manipulare Digitală de Imagine

Locul 1: Anghel Andreea – [Titlu necunoscut]
Locul 2: Diana Felicia – Opreste timpul
Locul 3: Veronica Gradinariu – Studiu Renascentist

Anghel Andreea - Alba Iulea (?)
Anghel Andreea - Alba Iulea (?)
Diana Felicia - Opreşte Timpul
Diana Felicia - Opreşte Timpul
Veronica Grădinaru - Studiu Renascentist
Veronica Grădinaru - Studiu Renascentist

(Menţiuni: Andrei Radu Alexandru – Mr. Temptation Berechet Claudiu-Mihai – Ridica-te Mitu Adela Maria – Poison Morosan Ioana – Sadness Rusu Aliona – Sentimente)

Despre manipularea digitală nu e mare lucru de spus. Cei care cunosc dedesubturile Photoshop-ului ştiu oricum cum stă treaba iar cei care nu, habar n-au despre ce vorbim, aşa că… ha ha ha!
La această secţiune cel mai mult dintre câştigători mi-a plăcut „Studiu Renascentist” al lui Veronica Gradinariu. Este interesantă şi lucrarea câştigătoare, mi-a amintit de nişte secvenţe dintr-un video-clip Nine Inch Nails şi tot de un video-clip al lui Bjork. Marea problemă la manipularea digitală este că niciodată nu poţi să ştii ce a “luat” autorul gata prelucrat de undeva, ce a adăugat, ce a modificat el la o imagine…
Din categoria „loser” ( ha ha ha 😛 ) mi-a plăcut o imagină postată de Cattani (fără titlu) sau „Dreamsellers” al Ralucăi State.

Cattani - fără titlu
Cattani - fără titlu
Raluca State - Dreamsellers
Raluca State - Dreamsellers

Aici însă intervine subiectivismul, viziunea artistică este un teren mult prea alunecos, fiecare avem preferinţe, cum nu poţi compara un Picasso cu un Caravaggio, aşa nici în zona lucrărilor digitale – şi evident, nu numai – nu cred că putem afirma că X este mai „bun” ca Y. Şi concursul nu cred că a fost gândit ca un test de Photoshop, cine ce şi cât ştie.  Privind strict tehnic problema, lucrarea clasată pe locul 2 al Dianei Felicia – în opinia mea – este subţire rău: „măzgăliturile” fac parte dintr-un set de plug-in Photoshop, aşa numite „rame” şi există „pre-seturi” şi pentru schimbarea culorilor (color shift). Dar cum spuneam, dacă nu cunoştinţele tehnice prevalează, la capitolul strict “impresie artistică”, lucrurile devin absolut relative.

Cultural Heritage

Locul 1: Ionut Cirja – Imagini Istorice
Locul 2: Tudor Ardeleanu – Ceata diminetii
Locul 3: Nechita Bogdan – Geam Unguresc

Ionuţ Crija - Imafini Istorice
Ionuţ Crija - Imafini Istorice
Tudor Ardeleanu - Ceaţa Dimineţii
Tudor Ardeleanu - Ceaţa Dimineţii
Nechita Bogdan - Geam Unguresc
Nechita Bogdan - Geam Unguresc

(Mentiuni: Damir Oana – [Titlu necunoscut]  Madalina Gherman – Magarusul| Victoras Stoian – Placerea Pastorului| Flacau Florin – Must remember  Nadejde Petronela – [Titlu necunoscut].)

N-am înţeles de ce „cultural heritage” şi nu „moştenire culturală”? Sunt expresii care nu pot fi traduse fidel sau acceptabil din limba engleză, dar aici chiar nu este cazul. Cred că s-a creat o anumită confuzie cu acest „englezism” inutil.
Imaginea câştigătoare a lui Ionuţ Crija o trec la categoria „ok”, adică – să rămânem la traduceri – „merge şi aşa”, ha ha ha! Este o imagine gen carte poştală, nu are nimic spectaculos, dar nu este „rea”, câştigă prin simplitatea efectului alb/negru, pierde prin decupaj, nu ne arată tot cadrul captat. „Ceaţa Dimineţii” a lui Tudor Ardeleanu este mai aproape de dezastru, decât de o fotografie ce să merite atenţie. Este un simplu instantaneu semi-eşuat, ceaţa are ceva-ceva efect vizual, dar asta nu este meritul „artistului”. Poate dacă călăreţul din fundal dispărea în ceaţă şi nu apărea cu jumătate de cap tăiat, impresia era alta. Aşa… Şi mai rău de atât este „Geamul Unguresc” a lui Nechita Bogdan. Trec peste aspectul că mare legătură cu tema nu are şi vorbesc despre imagine în sine: este dezechilibrată (verticala din stânga din perete este mult mai lată decât orizontala de jos şi disproporţia se repetă şi în ceea ce priveşte geamul lateral dreapta, respectiv orizontal sus, dar asta nu reuşeşte să echilibreze imaginea) şi nu exprimă nimic, este o poză şi atât. Poză şi nu fotografie. E şi uşor strâmbă. Ha ha ha! 😛

Mi-a plăcut fotografia lui Rigmanyi Zsolt „Divină şi Umană” , „La Drum!!” al lui Bodoni Emese, „01” al lui Stelian, „Piaţa Unirii” al lui Apostol Dana, „Expecting the one” al lui Dematzaz sau reuşita lui Cujma Ştefan „Credinţa”. Şi mai sunt câteva imagini extrem de reuşite. Toate necâştigătoare. 🙂

Rigmanyi Zsolt - Divină şi Umană
Rigmanyi Zsolt - Divină şi Umană
Bodoni Emese - La Drum!!
Bodoni Emese - La Drum!!
Stelian - 01
Stelian - 01
Apostol Dana - Piaţa Unirii
Apostol Dana - Piaţa Unirii
Dematzaz - Expecting the one
Dematzaz - Expecting the one
Cujma Ştefan - Credinţa
Cujma Ştefan - Credinţa

Jungla Urbană

Locul 1: Imre Iuliu Augustin – Time Square
Locul 2: Alexandra Mihalcea – [Titlu necunoscut]
Locul 3: Daiana Olteanu – Bucharest 2009

Imre Iuliu - Time Squere
Imre Iuliu - Time Squere
Alexandra Mihalcea - fără titlu
Alexandra Mihalcea - fără titlu
Diana Olteanu - Bucharest 2009
Diana Olteanu - Bucharest 2009

(Mentiuni: tevuasohe –  [Titlu necunoscut]  Sebastian Puraci – Curgerea timpului Pricopie Lucian – City Life  Oana Mangiurea – Black Man  Roxana Balint – Street Music.)

„Time Square”-ul lui Imre Iuliu Augustin este o altă carte poştală clişeu: au făcut-o milioanele de turişti care au trecut pe acolo şi o să o mai facă încă câteva milioane, aşa că nici de carte poştală nu e bună şi propun ca premiul – 150 EURO + Card de Memorie High-Capacity SDHC/16GB class 4 DataTraveler 8GB G2 (USB 2.0) – DTIG2/8GB oferite de Kingston + webcam oferit de Wintech Group – să fie împărţit între toţi aceia care au realizat acest cadru. În imagine se şi vede încă un turist cu aparatul ridicat şi-n „focuri”. Ha ha ha!
Mi-a plăcut fotografia clasată pe locul trei, cu toate că nu cred să cadreze cu tema.
La secţiunea aceasta sunt foarte multe fotografii bune.
„City Life 01”, „City Life 02” ale lui Lucian Pricopie, „Migraţia Bipedelor” al lui Tibi, „Jungla Urbană” al lui Oana Damir, „Curgerea Timpului” al lui Sebastian Puraci, „Fade Away” al lui caelea sau „City Noise 1” al lui Blackmaiden sunt doar câteva din fotografiile care mi-au plăcut. Şi – iar părerea mea impertinentă – oricare din acestea bat la distanţă imaginea lui Alexandra Mihalcea de pe locul 2 de exemplu.

Lucian Pricopie - City Life 02
Lucian Pricopie - City Life 02
Tibi - Migraţia Bipedelor
Tibi - Migraţia Bipedelor
Oana Damir - Jungla Urbană
Oana Damir - Jungla Urbană
Sebastian Paraci - Curgerea Timpului
Sebastian Paraci - Curgerea Timpului
Calelea - Fade Away
Calelea - Fade Away
Blackmaiden - City Noise 1
Blackmaiden - City Noise 1

Retro

Locul 1: Florin Ivan – Portret Reverie
Locul 2: Codrina Cazacu – Heartbeats
Locul 3: Dobritoiu Andra – Eternal Sunshine

Florin Ivan - Portret Reverie
Florin Ivan - Portret Reverie
Codrina Cazacu - Heartbeats
Codrina Cazacu - Heartbeats
Dobritoiu Andra - Eternal Sunshine
Dobritoiu Andra - Eternal Sunshine

(Mentiuni: Jimborean Ioana – Hide and Seek  Ade – Tales from the attic Tanase Emanuel – Sobranie Betuel Hreniuc – Street fashion Iulia Chiras – On the road.)

La secţiunea retro s-a mers predominant pe sepia şi alb/negru. Cred că tema este suficient de largă şi îţi conferă o libertate nelimitată de exprimare artistică. Delimitarea câştigătorilor este dificilă şi subiectivă, lucrările câştigătoare sunt reuşite.
Mădălina Paunica cu  „Masca”, Blackmaiden cu „Last Song”, teq3204  cu „DSC_0849”,  Claude cu „Retro Cafe” şi Eugen Brodner cu „Retro 1” sunt iar doar câteva imagini care mi-au atras privirea.
De menţionat ar fi că multe din imaginile postate în „Jungla Urbană” poate se încadrau mult mai bine la secţiunea „Retro”, dar asta este o altă poveste şi încă o părere personală. Şi eu am dat-o uşor în bară cu alegerile fotografiilor mele la secţiunea “moştenire culturală” de exemplu… 🙂

Mădălina Păunica - Masca
Mădălina Păunica - Masca
Blackmaiden - Last Song
Blackmaiden - Last Song
Claude - Retro Cafe
Claude - Retro Cafe
Eugen Brodner - Retro 01
Eugen Brodner - Retro 01

Concluzia mea este una şi aceeaşi: la noi se stabilesc câştigătorii ca apoi să se organizeze concursul în cadrul căreia ei să fie elegant premiaţi. Chestia asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap când văd ce se întâmplă concurs de concurs indiferent că este vorba de Eurovision sau altfel de competiţii.

Mai am o observaţie: am văzut multe fotografii depunctate (1 stea din 5 posibile), dar nici un comentariu lăsat în urmă. Cred că este corect şi de bun simţ să-ţi motivezi… manifestările, altfel laşi impresia anonimă de invidios şi răutăcios.
Am văzut şi comentarii răutăcioase şi pe lângă subiect. Poate fără legătură, mi-am amintit de anunţurile de la televizor legate de gripa porcină unde suntem sfătuiţi să ne spălăm pe mâini… Eu aş adăuga la acel anunţ şi sfatul să nu mai scuipăm pe jos.

Am reţinut şi ce spunea ieri Un Şoricel: „BBC are o ‘competitie’ cam la doi ani pentu ‘noi talente’… adica trimiti scenariu si 3 care le plac cel mai mult le transforma in filme de televiziune… 3 ? de ce nu 4 ? sau de ce nu 10 ? insa nu asta vreau sa zic… ci faptul ca e recunoscut ca ‘multe vrabii malai viseaza’ deci participare mare nene! iar ei ce fac in final este sa se uite cam la ce vrea lumea si sa culeaga idei noi… una de aici una de acolo .. Evident BBCu nu o sa fure scenariul nimanui … dar cite o idee doua… si mai ales idei noi da.. si mai ales daca o idee apare sub mai multe forme e intersant de retinut si dezvoltat de ei ulterior … deci ‘concursul’ e defapt un exercitiu de marketing cam ca aia pe strada care iti pun intrebari despre ce iti place … insa facut pe usa din dos si cu un premiu !… Ciudatul fiind ca insa sunt destui tot la 2 ani care nu vor sa creada asta si incearca in idea ca ei o sa fie locu 1 2 sau 3…. !”
Adică nici „schema” asta nu au inventat-o „băieţii deştepţi” de la noi ci doar au preluat-o şi o aplică cu mult succes. Cu alte cuvinte suntem furnizori de „carne de tun”…
Ce s-ar putea face? Măcar acelaşi lucru pe care l-am propus şi legat de clasa politică şi alegerile care urmează: boicot total. Da’ cum spune şi Un Şoricel, mereu există „fraieri” care an de an speră să prindă locu’ 1,2 sau…3.

Înjurăturile în faţa cortului.

Manic Street Preachers – Jurnal pentru iubitori de ciumă (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Şi bătrâna Anglie îşi are Elodia sa, chiar dacă n-are „televiziunea poporului” – un OTV şi nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricând să dezgroape morţii sau să hărţuiască sosiile. Richard James Edwards a dispărut în mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost şofer şi rodie al formaţiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formaţiei ca al 2-lea chitarist, cu toate că la multe din primele apariţii pe scenă, doar mima cântatul. Principalul său aport au fost textele şi grafica.  Dar şi furnizor de şocuri pre-emo: şi-a scris pe braţ cu o lamă „4 REAL”. După dispariţie au existat multe zvonuri, semnalându-se prezenţa sa pe diferite insule sau în India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa însă în continuare pune deoparte într-un cont 25% din încasările reprezentând drepturi de autor pentru el.
Conform celor declarate de colegii săi, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lăsat în urmă Edwards.

4 REAL
4 REAL

Trupa a fost înfiinţată la Blackwood, Wales în 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitară, Nicky Wire – bas şi Sean Moore – tobe, trompetă, numele iniţial fiind Betty Blue.  Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair”) a fost lansat în 1992 şi a avut un succes moderat, s-a vândut în 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, uşor Post-Punk cu accente Glam.
Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonoră a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat în top 10 în Anglia.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i-g0aBYVCgE]

În 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formaţiei se cristalizează, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarcă piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmaţia lui Theo van Gogh: „tristeţea va dura o veşnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o apariţie mai clasică, simplă.
„The Holy Bible” din 1994 continuă maturizarea sunetului formaţiei, este un disc ceva mai întunecat ca anteriorul, unii critici mergând până a-l cataloga Goth Rock, cred, totuşi o exagerare. Dar discul sună mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat şi riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbaţi din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o modă… Discul nu se vinde conform aşteptărilor, la acel moment nici nu este lansat în America, dar formaţia are statut de cult şi are un public fidel. Noua imagine le-a adus şi suficiente probleme, lucrurile au degenerat până la acuzaţii de susţinere a terorismului…
Dispariţia lui Edwards a marcat membrii formaţiei. Prima înregistrare a formaţiei rămasă trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilaţie apărută în 1995 pentru ajutorarea sinistraţilor în urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fără Edward apare în 1996, „Everything Must Go”, un album mai tradiţional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar rămâne melancolia, tonalităţile grave. Discul este şi primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” în 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y9kz10lAMFY]

Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa păstrează abordarea sumbră, sunetul Alternativ şi le aduce şi primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”.
„Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern şi mai puţin tradiţional, acusticul este înlocuit în multe locuri de electric şi asta conferă o dinamică mai crescută a materialului chiar dacă elementele de „tristeţe”, melancolie rămân pregnante.
În 2001 formaţia vizitează Cuba, se întâlnesc cu preşedintele Fidel Castro şi devin prima formaţie vestică care concertează la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o îndepărtare radicală de la sunetul şi abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock şi chitara electrică este abandonată aproape în totalitate, sunetul devine uşor Pop, uşor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de până acum, „Send Away The Tigers”. Trupa şi-a reanalizat cariera de până atunci şi conform propriilor declaraţii: „publicul aşteaptă politică şi imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun în muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se mulează plastic pe melancolie, elementele acustice şi electrice alternează plăcut, piesele sunt dinamice, orchestraţiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitată Nina Persson din The Cardigans  în piesa „Your Love Alone Is Not Enough”, primul single oficial de pe album, urmat de încă două extrase: „Autumn Song” şi „Indian Summer”.
În 2008 imprimă un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilaţia NME Awards 2008.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tpKDLA54_88]

În această seară, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 în magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea şi în România a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, 1 iunie, la MTV în cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o ediţie specială dedicată galezilor.
Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady”, prezintă un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, uşor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”.

Journal For Plague Lovers

„Peeled Apples” sună surprinzător de modern, se înrudeşte cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodată. „Jackie Collins Existential Question Time” se întoarce la un sunet mai cuminţel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbări interesante, dinamică antrenantă, pasaje mai moderate şi momente explozive de energie.
„Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi şi răsturnări ingenioase, se păstrează alternanţa pasajelor lente şi al celor dinamice, sunetul este la fel de modern şi filtrat prin efecte mai mult decât ne-au obişnuit.
„This Joke Sport Severed” este o piesă acustică lentă, ritmul se schimbă abia pe ultimul minut al piesei, orchestraţia colorată cu viori şi violoncele îi creşte dinamica, strălucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce în prim-plan sunetul electric, abordarea modernă, însă rămâne în tonalitatea caracteristică formaţiei.
„She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construită pe aceeaşi schemă a alternanţelor, are un groove de anthem.
„Facing Page: Top Left” este construită pe chitarele acustice, vocea pregnantă a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca următoarea „Marlon J.D.” să readucă sunetul electronic, uşor Retro, uşor New Wave/Post Punk de anii ’80.
„Doors Closing Slowly” este o baladă de nici 3 minute, uşor pulsantă, uşor melancolică şi întunecată.
„All Is Vanity” menţine atmosfera tensionată, ritmul creşte exponenţial, instrumentele intră treptat, melodia devine electrică, iar apare acel iz ce aminteşte puţin de Placebo, dar nu sunt atât de gravi ci doar mai Rock decât ne-au obişnuit. Aşa este şi piesa următoare, „Pretension/Repulsion”, doar puţin mai moderat şi alternanţa momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuată.
„Virginia State Epilpetic Colony” sună proaspăt şi mai relaxat, împletirea electricului cu acusticul este cursivă, piesa este fredonabilă în sensul bun.
Finalul cu „Williams Last Words” este o închidere calmă, armonioasă a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de până acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesă electrică, cu schimbările care caracterizează tot materialul, are ceva rezonanţă The Clash şi Muse, sună uşor diferit, dar nu contrastează disonant cu restul materialului.
Producătorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formaţiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. şi Killing Joke, dar s-a afirmat şi ca muzicean în formaţiile Big Black, Rapeman şi Shellac. Şi de această dată, Albini a produs un sunet zgrunţuros, chitarele zgârie, au pregnanţă. „Journal For Plague Lovers” sună modern fără să deranjeze sau să forţeze nota, sunetul, este un material colorat şi diversificat atât ca sunet, cât şi ca abordare şi – părerea mea – cel mai reuşit material al formaţiei.
N-am vorbit intenţionat despre texte: sunt faine, merită toată atenţia! Edwards, las-o pe Elodia şi hai înapoi, vorba olteanului: good job, we need you! 4 REAL!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3G-wZ5uY0_o]

Teatrul în stradă: B-FIT in the Street!

Posted on by — 6 Comments ↓

„Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti -organizează cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă “B-FIT in the Street!”
După succesul de anul trecut, evenimentul revine în centrul Capitalei, animându-l din nou timp de patru zile cu parade alegorice, instalaţii suspendate, concerte în aer liber şi spectacole extreme ce îmbină muzica şi dansul cu elemente de acrobaţie şi efecte pirotehnice.
Manifestarea va reuni şi de această dată importante companii de teatru de stradă. Trupe din Franţa, Spania, Italia, Germania, Argentina şi România vor transforma Bucureştiul într-un spaţiu urban plin de culoare şi magie, destinat exprimării artistice libere şi creative. Locuitorii Capitalei vor fi purtaţi într-o lume populată de maşinării miraculoase, păpuşi gigant şi personaje captivante.
Trupele participante în festival sunt: Malabar, KITONB Project, Comediants, Voala, Antagon, Carros de Foc, Provisional Danza, Geants du Sud, Les Caramantran, La Tal, Cuartetto Maravilla, L’Excuse,Teatre NU, Les Cubitenistes, Les Enjoliveurs, Funambules precum şi Teatrul Masca şi XtREme.
B-FIT in the Street! include atât spectacole fixe şi cât şi mobile. Spectacolele fixe se vor desfăşura în următoarele locaţii: EsplanadaTNB, Piaţa Constituţiei, Piaţa “George Enescu”, Parcul Colţea, Parcul Unirii şi Parcul Cişmigiu. Deasemenea mici reprezentaţii mobile vor străbate străzile Capitalei în fiecare zi a festivalului. Nu vor lipsi nici paradele din încheierea serilor de spectacol. Acestea vor avea loc pe trasee către Piaţa Constituţiei, dinspre Piaţa Unirii şi Parcul Cişmigiu.”

ArCuB http://www.arcub.ro/
ArCuB http://www.arcub.ro/

Programul complet al festivalului:
Joi, 28 Mai 2009

10.00 – 20.00 / Salvador&Calul Real (Compania Carros de Foc)
Spectacol fix / Parcul Unirii
12.30 – 13.00 / The Scarecrows (Compania Funambule)
Spectacol fix / Piaţa Unirii
14.00 – 14.30 / The Scarecrows (Compania Funambule)
Spectacol fix / Piaţa Universităţii
17.00 – 17.50 / Homocatodicus (Compania L’Excuse)
Spectacol fix / Metrou Unirii
18.00 – 18.45 / Ole Maestro! (Compania Les Enjoliveurs)
Spectacol fix / Piaţa Universităţii
18.30 – 19.20 / Homocatodicus (Compania L’Excuse)
Spectacol fix / Metrou Victoriei
19.30 – 20.00 / The Scarecrows (Compania Funambule)
Spectacol fix / Piaţa George Enescu
20.00 – 21.00 / Zap Doo Hap (Compania Les Enjoliveurs)
Spectacol fix / Piaţa George Enescu
21.00 – 21.25 / Calle 4 (Compania Provisional Danza)
Spectacol fix / Piaţa George Enescu
21.00 – 21.15 / Vertical (Compania XtREme)
Spectacol fix / Faţada Universităţii de Arhitectură
21.30 – 22.40 / Time Out (Compania Antagon)
Spectacol fix / Piaţa George Enescu
22.00 – 22.15 / Vertical (Compania XtREme)
Spectacol fix / Faţada Universităţii de Arhitectură

Vineri, 29 Mai 2009

10.00 – 20.30 / Salvador&Calul Real (Compania Carros de Foc)
Spectacol fix / Parcul Unirii&Piaţa Constituţiei
12.00 – 13.00 / Zap Doo Hap (Compania Les Enjoliveurs)
Spectacol mobil / Piaţa Romană – Piaţa Universităţii
12.20 – 13.00 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Spectacol mobil / Piaţa Romană – Piaţa Universităţii
12.30 – 13.00 / 16.00 – 16.30 / 19.00 – 19.30 / The Scarecrows (Compania Funambule)
Spectacol fix / Piaţa Unirii / Piaţa Universităţii / Piaţa Universităţii
13.00 – 13.30 / 15.30 – 16.00 / 16.30 – 17.00 / 17.30 – 18.00 / 18.30 – 19.00 /
Concert Hydrophonique (Compania Les Cubitenistes)
Spectacol fix / Parcul Colţea
13.30 – 14.10 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii
14.00 – 15.00 / Zap Doo Hap (Compania Les Enjoliveurs)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii
14.50 – 15.30 / Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Piaţa Romană – Piaţa Universităţii
16.30 – 17.10 / Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii
16.30 – 17.10 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Parcul Cişmigiu
17.00 – 17.45 / Ole Maestro! (Compania Les Enjoliveurs)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Parcul Cişmigiu
17.30 – 18.20 / 19.30 – 20.20 / Homocatodicus (Compania L’Excuse)
Spectacol fix / Bucureşti Mall Vitan / Mall Plaza România
18.00 – 18.45 / Ole Maestro! (Compania Les Enjoliveurs)
Spectacol mobil / Parcul Cişmigiu – Piaţa Universităţii
18.00 – 18.40 / Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Parcul Cişmigiu
19.30 – 20.30 / Cocktail (Teatrul Masca)
Spectacol fix / Esplanada Teatrului Naţional
20.20 – 21.20 / Salvador&Calul Real (Compania Carros de Foc)
Spectacol mobil / Parcul Unirii – Piaţa Constituţiei
21.00 – 21.15 / 22.00 – 22.15 / Vertical (Compania XtREme)
Spectacol fix / Faţada Universităţii de Arhitectură
21.30 – 22.00 / Calle 4 (Compania Provisional Danza)
Spectacol fix / Piaţa Constituţiei
22.10 – 23.00 / Voala (Compania Voala)
Spectacol fix / Piaţa Constituţiei

Sâmbătă, 30 Mai 2009

12.00 – 12.20 / Countdown Dimonis (Compania Comediants&Fanfara Shavale)
Spectacol fix / Esplanada Teatrului Naţional
12.20 – 12.50 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Spectacol mobil / Piaţa Romană – Piaţa Universităţii
12.20 – 13.00 / Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Parcul Cişmigiu – Piaţa Universităţii
13.00 – 13.30 / 14.00 – 14.30 / 16.30 – 17.00 / 17.30 – 18.00 / 18.30 – 19.00 /
Concert Hydrophonique (Compania Les Cubitenistes)
Spectacol fix / Parcul Colţea
13.30 – 14.10 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii
15.00 – 15.40 / Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii
17.20 – 18.00 / Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Parcul Cişmigiu
18.10 – 19.00 / Somnis D’Alicia (Compania Teatre Nu)
Spectacol fix / Parcul Cişmigiu
18.20 – 19.00 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Parcul Cişmigiu
19.00 – 20.30 / Carilló (Compania La Tal)
Spectacol fix / Parcul Cişmigiu
21.00 – 21.15 / 22.00 – 22.15 / Vertical (Compania XtREme)
Spectacol fix / Faţada Universităţii de Arhitectură
21.00 – 22.00 / Parada L’Odyssée des Saltimbanques (Compania Malabar)
Spectacol mobil / Parcul Unirii – Piaţa Constituţiei
22.10 – 23.00 / Carillon 3.1 – Zborul Timpului (Compania Kitonb Project)
Spectacol fix / Piaţa Constituţiei

Duminică, 31 Mai 2009

11.00 – 11.30 / 12.30 – 13.00 / 15.00 – 15.30 /16.00 – 16.30 /17.30 – 18.00 /
Concert Hydrophonique (Compania Les Cubitenistes)
Spectacol fix / Parcul Colţea
11.30 – 12.00 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Parcul Cişmigiu
12.00 – 12.20 / Countdown Dimonis (Compania Comediants&La Banda del Surdo)
Spectacol fix / Esplanada Teatrului Naţional
15.00 – 15.30 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii
15.00 – 15.50 / Somnis D’Alicia (Compania Teatre Nu)
Spectacol fix / Parcul Cişmigiu
15.20 – 16.00 / Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Piaţa Unirii
17.00 – 18.00 / Musiclown (Compania Maravilla Teatro y Musica)
Spectacol mobil / Piaţa Unirii – Piaţa Universităţii
18.00 – 19.30 / Carilló (Compania La Tal)
Spectacol fix / Parcul Cişmigiu
19.00 – 20.00 / Musiclown (Compania Maravilla Teatro y Musica)
Spectacol mobil / Piaţa Universităţii – Parcul Izvor
19.30 – 20.30 / Mario, Panto, Djezel (Compania Les Geants du Sud)
Rosa Luna, Mephisto, TimTao (Compania Le Caramantran)
Spectacol mobil / Parcul Cişmigiu – Piaţa Constituţiei
20.30 – 21.30 / La Banda del Surdo
Spectacol mobil / Piaţa Unirii – Piaţa Constituţiei
21.30 – 23.00 / Dimonis (Compania Els Comediants)
Spectacol fix / Piaţa Constituţiei

Informaţii suplimentare la:  ArCuB

Înainte la Punk

Posted on by — 4 Comments ↓

Gallows – Grey Britain (2009)

Gallowgreybritains

Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.

Propagandhi –  Supporting Caste (2009)

Propagandhi-supporting-caste

Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life”  este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk  curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂

Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lEmALYV72sc]

Înapoi la Punk

Posted on by — 4 Comments ↓
Anti-Flag – The People Or the Gun (2009)

New York Dolls – Cause I Sez So (2009)

New York Dolls – Cause I Sez So (2009) Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›

Discuri de duminică

Posted on by — 2 Comments ↓

Iggy Pop – Préliminaires (2009)

Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.

iggy_pop_preliminaires_2009

Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.

tosca_no_hassle

Tosca – No Hassle (2009)

Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.

castione_for_the_painfully_

Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)

Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ.  Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.

Datarock_Red

Datarock – Red (2009)

Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.

mobile_in_motion

Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)

Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi.  Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!