Home › Posts tagged cronică de disc › Page 32

cronică de disc

VoiVod – Infini (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Despre VoiVod nu prea se vorbeşte. Sunt formaţii care devin „cult”, mai ales alţi artişti adesea se referă la ei, influenţează prin creaţia lor una sau mai multe generaţii de muziceni, dar succesul (major) în cazul lor nu vine niciodată. VoiVod nu ştiu câte milioane au vândut din cele 12 albume lansate începând cu 1984, dar cu siguranţă nu prea multe.
La turnura dintre anii ’80 şi anii ’90 am făcut o trecere destul de abruptă de la chestiile Heavy gen Priest sau Motorhead la Kreator, Overkill şi apoi la Ministry, Nine Inch Nails. Punte între aceste abordări a oferit-o trupa canadiană şi genialul album „Nothingface” din 1989. Copil fiind, m-a marcat Kraftwerk cu „The Man-Machine” în 1978 apoi în adolescenţă acest „Nothingface”. Despre răceală, dezumanizare, o lume tehnologizată în care omul devine tot mai infim în faţa maşinilor pe care tocmai el le-a creat, nu cred că există album mai reprezentativ. Textele lor suprarealiste m-au bântuit multă vreme:

„Lapse of time
Synchro freeze
Loop rewind
Forward speed”

mi-a sunat în cap ca un ecou ani de zile, ca şi:

„Sleeping sky
Winding walk
Breezing by
Ravaged rock”

sau ţipătul „Go!” din:

„I did, I didn’t know
I think, I should go, go!
Bio-atrophy
Doxite double-wind
Forgetful retry
Aphasic clouded cult
Synaptic planet pulse
Lost engram”

m-a bântuit ca un avertisment de câte ori simţeam că pierd direcţia…

Cele 44 de minute sunt o capodoperă fără fisură al Rockului Modern. Strecurată între 8 piese proprii, cover-ul Pink Floyd, „Astronomy Domine” este un exemplu cum să prelucrezi o piesă fără să o modifici, dar prin interpretare să o integrez într-un concept personal.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=3hhP9ZGHTEQ]

Chitaristul Denis D’Amour (Piggy) şi bateristul Michel Langevin (Away) au constituit nucleul de bază şi constant al formaţiei. Vocalul Denis Bélanger (Snake) lipseşte de pe 2 albume (Negatron -1995 şi Phobos – 1997) în perioada 1994-2001 fiind înlocuit de basist/vocalul Eric Forrest (E-Force) iar la bas fondatorul Jean-Yves Thériault (Blacky) a fost înlocuit în 1992 de Pierre St. Jean, apoi de amintitul E-Force ca-n final, din 2002 să li se alăture Jason Newstead (alias Jasonic, ex-Flotsam And Jetsam şi – evident – Metallica).
Moartea chitaristului Denis D’Amour pe 26 august 2005 în timpul imprimărilor albumului „Katorz” probabil a pecetluit şi viitorul formaţiei.
„Infini” este anunţat ca un ultim material semnat VoiVod şi au existat multe zvonuri legat de producţia lui începând din 2007. Iniţial au fost chemaţi toţi foştii membrii al formaţiei şi a fost implicat şi chitaristul Dan Mongrain din trupa Martyr care s-a alăturat formaţiei pentru apariţiile live.
În final – conform declaraţiilor oficiale – „Infini” conţine numai chitarele imprimate de Piggy premergător decesului său, materiale pe care le-a lăsat în laptopul său cu instrucţiuni precise de folosinţă. Nu este chiar simplu să construieşti un disc în jurul chitarei, dar în final Snake, Away şi Jasonic s-au descurcat de minune (şi de data aceasta).

Cele 13 piese au toate caracteristicele de marcă VoiVod şi sunt un mod demn de a ne lua rămas bun de la Piggy. Este un album colorat, pulsant şi…viu.

Voivod_Infini

„God Phones” este o piesă tehnică în maniera tradiţională a formaţiei, o abordare directă, vocea lui Snake aminteşte de Lemmy şi pe la mijlocul piesei („came to rock’n’roll, came to steal your soul”) este un pasaj chiar foarte Motorhead. Refrenul aminteşte de ruperile accentuate de pe „Nothingface”.
„From the Cave” începe în aceeaşi manieră Metal/Rock’N’Roll cu micile floricele ritmice şi amprenta inconfundabilă a chitarei lui Piggy. Vocea lui Snake rămâne în aceeaşi zonă gravă şi uşor răguşită: „take it as it comes…”
„Earthache” începe mai tăios, într-un tempo impunător de marş, tema vocală mi-a amintit piesa „Five to One” (The Doors) ca la răsturnarea cu: „blah blah blah that’s all you say” să se transforme totul în schizofrenie fluidă. Basul bâzâie murdar, aşa cum îmi place.
„Global Warning” pleacă de la un riff pur Piggy, reţeta ritmică aminteşte de cele mai bune momente ale trupei, schimbările sunt coerente, cursive, tehnicitatea nu joacă-n defavoarea creativităţii, VoiVod niciodată nu au făcut-o de paradă ci mereu cu sens.
„A Room With A V.U.” începe misterios, alunecă ca o umbră, sunetele plutesc şi rămân agăţate în jur. Este o piesă mai lentă, îţi lasă spaţiu să: „not thinking of anything” ca apoi să vină vocile şi să polueze în „zgomotul” furnizat într-un crescendo aproape insesizabil ajungând la apogeul unei stări de ameţeală.
„Destroy After Reading” are nerv şi tensiune din prima secundă, este o temă apăsată, Snake vorbeşte pe un ton grav şi ameninţător, ridică vocea şi piesa alunecă într-un vârtej care inevitabil ne aruncă înapoi la „Nothingface”.
„Treasure Chase” este puţin mai rapidă, formula schimbărilor, răsturnărilor funcţionează ireproşabil, duelul de la mijlocul piesei între chitara solo şi restul instrumentelor este extrem de inspirată şi interesantă. Snake este mai reţinut: „the treasure I found in your eyes…”
„Krap Radio” mai apasă uşor pe acceleraţie. „One word says it all” – VoiVod furnizează cu aceeaşi prospeţime şi ingeniozitate o muzică deosebită, greu de digerat pentru cei obişnuiţi exclusiv cu pseudo-anthem-urile de o vară difuzate de radiouri şi televiziuni.
„In Orbit” ne aruncă-n spaţiu să privim în jos golul din locuinţele de beton în care trăim şi murim îngropaţi. Piesa este evident întunecată, lentă şi sugestiv anevoioasă pe alocuri.
„Deathproof” readuce puţin izul acela de Rock’N’Roll de la începutul discului, dar are tot arsenalul de găselniţe VoiVod de la riffurile simple, sacadate până la un mic solo de bas „aruncat” cu lejeritate de Jasonic.
„Pyramidome” are calităţile unui imn Metal fără să sune pre-fabricat sau contrafăcut, vocea sună de parcă Lemmy ar interpreta să zicem „Missing Sequences”-ul de pe Nothingface. Alternanţa temei apăsate şi mai lente cu intervenţiile energice creează tensiunea şi dinamismul atât de caracteristic trupei.
Tema din „Morpheus” este iar o „chestie” care se lipeşte de creierul omului şi rămâne acolo ca un ghimpe, Snake spune că „nu este un vis urât”, dar simţi cum îţi pierzi minţile treptat, că uneori realitatea se poate dovedii mai urâtă decât coşmarul. Despărţirile sunt dureroase tocmai prin prisma fricii de singurătate.
„Volcano” închide materialul într-un ritm alert, este cea mai rapidă piesă a discului, uşoara paralelă Motorhead nu o pot evita nici aici şi asta, cum spuneam, vine şi prin tonul mai jos şi uşor răguşit al vocii lui Snake. Piesa are la final inserţii zgomotoase, o pauză de peste un minut şi încă o doză de sunete incerte. Dacă laş materialul pe repeat „Volcano” şi „God Phones” se leagă cursiv, discul este rotund. Perfect.

Tare n-aş vrea să fie adevărat că am toată discografia VoiVod. Mai vreau… Detest despărţirile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bO_DtSwlB0&feature=related]

Aylin Aslim – Canini Seven Kacsin (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Cu tot respectul, sunt destul de rare doamnele în Rock. A fost Jenis Joplin, avem o Patti Smith, Joan Jett, Lita Ford, Doro Pesh, o turbată ca Wendy O. Williams sau Gianna Nannini, Skin (născută Deborah Dyer, solista formaţiei Skunk Anansie, trupă care anul acesta s-a reunit şi sper să apară un nou album), există fenomenul Bjork, Tori Amos, Alanis Morissette, Cher, o doamnă ca Suzanne Vega, Annie Lennox, o rebelă cum este Courtney Love, Linda Perry, bunica Tina Turner sau basista D’arcy Wretzky din The Smashing Pumpkins.… În zona mai soft mai sunt câteva doamne şi domnişoare, da’ aşa, dintr-o suflare şi la prima „vizualizare”, cam acestea sunt femeile din Rock. Eu mai am două febleţi, Gail Ann Dorsey, gagica care „bagă” bas şi voce (şi) cu David Bowie şi „trupa” Android Lust, în fapt Shikhee, o tipă din Bangladej. Dacă mi-a scăpat cineva, mii de scuze. Nu o să se mai repete. Din grădina noastră o plac pe moldoveanca Alexandrina Hristov. (Am tot căutat albumul „Om de lut”, da’ n-am dat de el. Vorbesc despre magazine, nu despre internet.)

aylin aslim

Acum ideea este: cine caută, găseşte şi eu tot caut. Şi am găsit-o pe turcoaica Aylin Aslim.
Aylin s-a născut în Lich, Hessen, Germania într-o familie turcă, dar la vârsta de un an, familia se mută înapoi în Turcia. Aylin cântă alături de mai multe proiecte Rock şi Electro şi îşi lansează albumul de debut „Gelgit” în anul 2000. Primul disc este un produs Rock Alternativ orientat spre zona comercială, cu uşoare inflexiuni Pop. Al doilea disc, scos în 2005, „Gülyabani” aduce artista înapoi la sunetul mai brut, mai vânos de Rock cu care îşi obişnuise publicul din cluburi şi concerte.
Anul acesta Aylin şi-a lansat al trei-la material discografic: „Canini Seven Kacsin” promovat şi de video-clipul „Sen Mi”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LCuaspIsrs4]

Piesa deschide şi noul album, începe în surdină, apoi chitarele răstoarnă liniştea şi transformă melodia într-un imn Rock cu inflexiuni Post-Grunge şi Alternativ. Muzica nu este violentă, dar are energie, chitarele sună suficient de apăsat, fata are nerv şi ştie şi să cânte. Tot am amintit de Skin şi Skunk Anansie, există o oarecare asemănare.
„Kizlar Anlar” este cam în aceeaşi notă, rolul principal îl are evident vocea, îmi plac coborârile de ton, dar şi basul mârâie sănătos, chitarele sunt la locul lor, ritmul este apăsat.
„Hosuna Gitmedimi – Kizkaciran” aminteşte puţin de Alanis Morissette în momentele ei mai Rock, este o piesă într-un ton mai vesel şi săltăreţ, puţin orientat spre zona dansată.
„Güzel Gözlü Güzel Cocuk” alternează chitarele distorsionate cu pasajele clean şi muted (riffuri stopate), la fel şi vocea uneori cântă, alteori strigă sau povesteşte, este o piesă drăguţă – să zic aşa – un Rock Alternativ fără plusuri, dar şi fără minusuri.
„Ictim Ictim” are puţin mai multă vână ca anterioara piesă, are şi câteva pasaje mai colorate, totuşi nimic special, este „doar” o piesă ok, un fel de Vaya Con Dios mult mai Rock.
Următoarea „Ask Geri Gelir” este o baladă acustică în cea mai pură tradiţie Rock cu un final electric la fel de tradiţional/convenţional, creşte exponenţial şi se stinge frumos.
„K.A.L.P.” începe în aceeaşi tonalitate uşor melancolică, vocea Aylinei este caldă şi plăcută, acompaniată discret de chitara ciupită şi de sintetizatoarele care generează un covor de corzi.
Ultima piesă, „Güzel Günler” începe tot în surdină, creşte lent, mi-a amintit de Cher, puţin de „Kiss Me deadly” al lui Lita Ford, dar n-are nervul, energia acelei piese.

Nu-i un disc rău, mai degrabă ceva lejer de ascultat într-o dimineaţă cu soare lângă cafea. Poate mai mult tipa, mai aştept. 🙂 Altă treabă n-am… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gh8IwuS_lUo&feature=related]

(həd) p.e. – New World Orphans (2009)

Posted on by — No Comments ↓
(həd) p.e. – New World Orphans 2009

(həd) p.e. s-au lipit de mine prin 2000 cu piesa „Bartender”.

„Ain’t nothing working ain’t nothing right
There’s a whole in me that I can’t fill
No matter how hard I try

Hey bartender hit me with a double
And introduce me to that girl with the bubble
Im looking for trouble tonight…” Read more (həd) p.e. – New World Orphans (2009) ›

Duman – Duman I şi II (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Pe Duman i-am cunoscut acum câţiva ani prin intermediul filmului genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul”
în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult de muzică electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten, film în care au interpretat piesa „Istanbul” (de pe primul lor album), un film despre Istambul, despre muzica turcească, despre amalgamul creat la interferenţa a două continente şi civilizaţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qpMSDtzbRMs]

Duman (fum) a fost înfiinţată de Kaan Tangöze (voce, chitară), revenit în Turcia după ce şi-a petrecut începutul anilor ’90 în Seattle unde a cântat în formaţia Mad Madame. Alături de Kaan sunt foşti tovarăşi de şcoală şi formaţii, chitaristul Batuhan Mutlugil şi basistul Ari Barokas. Anul acesta formaţia a confirmat şi integrarea în mod oficial în cadrul formaţiei al bateristului Cengiz Baysal.
Au lansat primul album în 1999, „Eski Köprünün Altında” (Sub podul vechi). Muzica lor este o combinaţie de Folk şi muzică tradiţională turcească cu Rock Modern, de la abordări Punk şi Post-Punk la Grunge. S-au bucurat repede de un larg succes în Turcia şi au deschis practic drumul spre consacrare la un întreg şir de formaţii Rock din undergroundul turcesc.
A urmat „Belki Alışman Lazım” (Poate ar trebuii să te obişnuieşti cu gândul) din 2002, un material live, „Konser” (Concert) în 2003 urmat de primul DVD în concert realizat de o formaţie turcească „Bu Akşam Konser” (Concertul de această seară) şi „Seni Kendime Sakladım” (Păstrez pentru mine) lansat în 2005.

După o pauză de patru ani, anul acesta băieţii au revenit cu un material dublu, 2 CD-uri lansate simultan, „Duman I” şi „Duman II”, promovate cu video-clipul piesei „Dibine Kadar”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NKrWuQN-REE]

Discul 1 porneşte cu „Dibine Kadar” (Tot drumul) într-o notă tristă,  refrenul însă devine vânjos, este o piesă cu evidentă nuanţă Grunge, aminteşte puţin de The Temple of the Dog.
„Sarhoş” (Beat) ne introduce în ritmuri de Tangou, ambalajul Rock/Punk aminteşte de faze asemănătoare încercate şi de Green Day, refrenul cu iz balcanic aduce şi cu muzica cunoscută de noi mai ales prin intermediul lui Goran Bregovici, este încă o piesă colorată care place din prima.
„Sor Bana Pişmanmıym” (Întreabă-mă dacă regret) are la bază tobele şi percuţia, chitare uşor distorsionată de staţia (clar!) pe tuburi adaugă armonii exotice pentru a susţine vocea. Iar trebuie să spun că regret că nu înţeleg versurile…
„Hayvan” (Animal) este o piesă mai rapidă, o combinaţie interesantă între abordarea Rock occidentală şi elemente tradiţionale, trecerile sunt ingenioase, orchestraţia şi interpretarea pretenţioasă şi cu nerv.
„Yalan” (Minciună) degajă tristeţe, intrarea riffurilor creşte tensiunea, aduce nerv ca apoi să urmeze o cădere liberă, alternanţa stărilor şi abordărilor este fluidă şi dinamică.
„Sevdim Desem” (Dacă am spus că iubesc) este un Folk/Rock relaxat, construit pe „joaca” chitărilor electrice şi acustice şi pe o schemă ritmică interesantă, cu ruperi şi punctări. Refrenul uşor Brit Pop dă o coloratură plăcută piesei.
„Yagmurun Sabahında” (Dimineaţa după ploaie) readuce melancolia, o stare de linişte şi vocea degajă căldură, corul din fundal sună a ecou. Este o melodie plăcută, corul despre care aminteam îi dă o amprentă interesantă.
„Helal Olsun” revine la armoniile triste, basul bârâie şi dă un aer de garaj întregului material. Tot discul sună foarte viu, ca o înregistrare foarte bună de la repetiţie, se aude că nu au folosit artificii. Este un sunet voit obţinut astfel, discul a fost imprimat în studioul Grouse Lodge din Irlanda unde au lucrat nume mari ca R.E.M., Muse şi… Michael Jackson.
„Rezil” (Vulgar) ne aduce într-o temă folclorică zemos aşezată într-un sound Rock, antrenant. Tema orientală condusă de rifful subtil este aproape hipnotic, este o piesă clar câştigătoare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JXQcsF0iglI]

„Bu Aşk Beni Yorar” (Iubirea aceasta mă termină), este o construcţie anevoioasă, aerisită, cu miros de ceaţă, vocea lui Kaan pare singurul lucru de care ne putem agăţa, piese se îngroaşă doar la refren, dar doar pentru a contrasta cu apăsarea creată-n strofe.

Discul 2 începe cu dinamicul „Balık” (Peşte) – este unul din cuvintele pe care l-am învăţat şi eu în concediul de anul acesta, ha ha ha! – este o piesă Grunge într-o abordare de garaj cu uşor iz Punk ce aminteşte de începuturile formaţiei cu stopuri şi schimbări antrenante.
„Senin Marşın” (Imnul tău) nu este un anthem ci mai degrabă un cântecel Folk mai în forţă,îngroşat de abordarea Rock.
„Senden Daha Güzel” (Mai drăguţ ca tine) este o altă piesă care mi-a plăcut din prima, are ceva din „Sarhoş” şi ceva din „Rezil”, chitara punctează tăios, vocea principală susţinută pe alocuri de cor te conduc prin piesă într-un mod plăcut.
„İyi De Bana Ne?” (Ei bine, cui îi pasă?) alternează momentele interiorizate şi liniştite pe un fundal de Vals cu intervenţiile energice şi uşor nevroase, de răbufnire. Interesantă şi tema şi construcţia armonică şi ritmică.
„Ellerin Ellerime” (Mâinile tale către ale mele) este o baladă Grunge piperată şi sărată cu note de Folk şi inflexiuni folclorice într-o notă caldă, un moment senin şi plăcut pe disc.
„Paranoya” (să mai traduc? Ha ha ha, Paranoia) este una din piesele cele mai interesante, joaca ritmică şi vocea amintesc de olandezul Jan Akkerman şi piesa „Hocus Pocus” din 1971 al formaţiei sale Focus. Faină melodie!
„Vals” este… Vals. Unul lent, puţin trist, meditativ ca la refren să răbufnească, dar piesa rămâne într-un ton şi o tonalitate gravă, apăsată.
„Kümbela” revine într-un ton mai optimist, ritmul este Jazzy, uşor Sud-American, interesantă coloratura, plăcută abordarea şi adaugă o altă pată de culoare materialului.
„Tövbe” (Căinţă) este încă o combinaţie de momente retrase cu faze Rock şi chitare fuzzate, este ok, dar nu aduce nimic nou, nu are acel ceva în plus care să o facă memorabilă.
„Of” are gust accentuat de Pearl Jam („Release”), închide într-un mod plăcut discul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NaQLZ4fkecc]

Una peste alta, cele două discuri proaspete Duman sunt o călătorie muzicală colorată pe care am parcurs-o cu mare plăcere, materialul este diversificat, dinamic, sună viu şi natural, rezervă surprize şi soluţii ingenioase, într-o lume tot mai mecanică, digitală şi artificială, este relaxant să asculţi ceva autentic, natural, ne-contrafăcut.

Duman se bucură de succes şi în Germania evident datorită comunităţii large de turci aflaţi în ţara Mercedesului şi al Volkswagenului şi este încă un exemplu că se poate reuşii în Rock şi cu altă limbă decât engleza. Cu toate acestea până când la noi promotorii se încăpăţânează cu aceeaşi iris, holograf şi voltaj, vom rămâne în continuare o ţară importatoare de muzică şi încercările mai răsărite din underground sunt sortite să putrezească acolo în nepăsare şi neputinţă.
Până la urmă degeaba transpiraţia dacă nu există originalitate şi cu atât mai puţin o minimă susţinere. Modelul unguresc (Ektomorf, FreshFabrik, Superbutt, Blind Myself) şi cel turcesc (Duman, maNga, Aylin Aslim) ar trebuii să ne dea de gândit. De câteva zile privesc cu alţi ochi roşiile importate din Turcia, dar nu pot să nu-mi amintesc gustul dulce al roşiilor din grădinile noastre… E păcat să ne batem joc de noi înşine, zău!

Rocks sau… sucks? Marmelada Rock the City

Posted on by — 10 Comments ↓

Dacă Mister Morrison pe blogul său 3 zile s-a gândit de ce nu merge rockerul român la diferite evenimente, şi eu, tot Mister, ce plm, şi tot de vreo 3 zile stau ca boul şi mă tot gândesc cine a făcut marmelada aceasta de „Rock the City”? Răspunsul evident se află pe afiş: Marcel Avrem, sau Mister Marcel Avram.  Şmecheru’ care era prieten cu Jackson. Michael Jackson. Fără Mister. De acum câteva luni frunzărind lista evenimentelor am sesizat conflictul de interese de la Arenele Romane între organizatorii concertelor Limp Bizkit şi Queensryche şi mă aşteptam la un nou scandal. Treaba s-a rezolvat elegant: s-a fiert o marmeladă. Să fie tacâmul complet, au lipit de afiş şi Saga, o trupă despre care nici nu mai ştiam că funcţionează. Ceva-ceva brambureală tot a fost: m-au sunat vreo 2 prieteni să mă întrebe: acum unde-i concertu’, la Arcul de Triumf sau în Arene?  Ultima oară s-a anunţat Arene, da’ mai e până duminică… Ha ha ha! 😛 S-au anunţat şi ploi, furtuni, etc… ‘om trăii şi ‘om vedea! (cum spune şi orbu’… )
Soluţia aleasă, până la urmă era unica viabilă cu excepţia unei eventuale reprogramări a unuia din spectacole: ne place sau nu să admitem, tricouri multe pe stradă, public „subţire” la spectacole…
Rocks sau… sucks?

rock_in_the_city

Pentru 130 RON 3 trupe nu-i o afacere proastă, dar revin la cugetarea lu’ Morrison şi repet: roacheru’ român preferă o votcă, o bere-două, descarcă de pe net un album sau un concert, mai greu bagă mâna-n buzunar să dea banii pe un CD (original) sau un bilet la un concert. Cu excepţia concertelor, festivalurilor la care se adună toată suflarea de rockeri din toată ţara (cum au fost concertele Metallica de exemplu), rar am văzut mai mult de 1500-2000 de persoane la un show şi chiar şi în aceste cazuri, cel puţin un sfert din public provenea tot din… provincie. Să nu zic jumătate. Tot de exemplu, la Soulfly anul acesta în hol m-am revăzut cu jumătate din prietenii mei din Braşov. Pe de altă parte, dacă acum 5 ani mai înjuram că băteam drumul la Sofia sau Budapesta să vedem şi noi ceva adevărat, acum sunt săptămâni şi cu 2-3 concerte, de unde atâta bănet să le vezi pe toate frate?! Duminică a fost Placebo, vineri seara urmează Igor Cavalera cu Mixhell, duminică e acest „Rock the City” şi după colţ începe Bestfest-ul cu Aftershock cu tot. Tinerii sunt încă la şcoală, tre’ să tragă de părinţi, cei din generaţia mea avem deja şi noi familie, copii, avem şi alte cheltuieli… Başca, e şi an de criză. Măcar de ar fi doar an ci nu ani…

Bun. Cap de afiş sunt Limp Bizkit şi este absolut corect. Au produs vânzări de peste 33 milioane de CD-uri faţă de Queensryche cu „doar” 20 de milioane. De Saga sub acest aspect nici nu putem vorbii, doar albumul „Worlds Apart” din 1981 s-a bucurat de un oarecare succes comercial în ciuda faptului că abordarea lor este destul de comercială.
Citeam pe Metalhead comentariul lui cursed_val: „i-au usuit Queensryche pe Limp Bizkit de pe arene :))))) aveau in aceeasi zi in aceeasi locatie”… Mai uită-te odată pe afiş, vezi cine e sus cu poză mare. Nu ştiu dacă ai fost anul trecut la Queensryche tot în Arene, eu am fost şi dezamăgitor de puţină lume s-a adunat pentru un astfel de eveniment… Dar nu asta este ideea! Fiecare e liber să asculte ce doreşte şi ar fi o lume tare tristă dacă am asculta toţi aceeaşi muzică!

Pe Fred Durst era la modă să-l urăşti şi să-l înjuri. N-am înţeles niciodată exact de ce, probabil din cauza succesului. „Three Dollar Bill, Y’all$”, debutul discografic din 1997 este un material Heavy 100% şi înrudirea trupei cu Korn îşi are rădăcinile în tatuajele făcute de Fred lui Brian “Head” Welch (chitaristul din Korn) şi în prietenia care s-a legat între cei doi. Nici nu l-am auzit vreodată pe Fred negând „rudenia” Bizkit-ului cu stilul impus de Korn. Cu toate acestea, Limp Bizkit nu sunt Korn, au găsit o formulă şi o cale aparte, mie îmi place amestecul lor de Rap/Hip Hop cu Metalul, a rezultat ceva dinamic, o muzică antrenantă şi cu nerv. Prin textele sale, Fred a dat dovadă şi de inteligenţă şi sensibilitate. Scandalurile nu mă pasionează. Nu mă interesează nici cu cine şi-a tras-o sau şi-o trage Fred, nici cu cine se ceartă. Al treilea lor album, „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” lansat în 2000 este un material de excepţie, un disc care sună impresionant de bine, de multe ori îl folosesc ca reper când înregistrez câte ceva cu proiectele mele muzicale şi e un disc plin de piese foarte bine nimerite de la „Hot Dog”, trecând prin „My Generation”, „Rollin’” sau „Take a Look Around” până la „The One”, „It’ll Be OK” sau balada gravă „Boiler”. Având în vedere că din 2005, de la al cincilea material discografic, „The Unquestionable Truth (Part 1)” gaşca lui Fred n-a mai scos nimic pe piaţă, probabil vom avea parte de un „Best Of” veritabil duminică. Trupa s-a reaşezat în formula originală, Fred Durst voce, Sam Rivers bas, John Otto tobe, DJ Lethal (ex genialul House of Pain) cu revenirea rătăcitorului chitarist Wes Borland, aşa că: „Alright partner…keep on rollin’ baby.  You know what time it is.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QoVvfHx8uaE]

Despre Queensryche am scris pe larg în aprilie cu ocazia lansării noului lor material, „American Soldier”. Materialul nu m-a convins nici până-n prezent, resimt profund lipsa părţii Heavy a formaţiei, ţip după un riff nervors, un ritm mai dinamic, după mai mult Metal pe lângă frumoasele pasaje Progresive.
Dacă mă gândesc la concertul de anul trecut, tot un uşor sentiment de dezamăgire se strecoară pe lângă bucuria de ai fi văzut după o aşteptare de fix 20 de ani. Prima parte a concertului, adică tot materialul genialului „Operation: Mindcrime” a sunat prost şi parcă şi lui Tate i-a luat ceva timp să se încălzească pe lângă faptul că şi microfonul i-a mai jucat mici feste. În a doua parte a concertului n-au mai interpretat cum s-a anunţat  integral şi „Operation: Mindcrime II” ci ne-au servit un „Best Of” bun, mi-au lipsit câteva piese vechi şi zău că mi-ar fi plăcut să aud măcar „Red Rain”-ul de pe „Take Cover”, material care în fapt era promovat în turneul de anul trecut. În fine! Ştiu cum e, în cazul lor cu 12 albume la activ, este imposibil să faci un play-list care să satisfacă fiecare fan. Sper ca duminică să pună lucrurile la punct: Take Hold of the Flame!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rJb3Lcvtn4M]

Saga. Cu toate că trupa canadiană funcţionează practic fără întrerupere din 1971 şi au la activ 20 de albume, eu nu m-am mai intersectat cu ei până ieri seară din 1995 şi probabil cel mai reuşit lor material, albumul concept, „Generation 13”. Acest material este mai Heavy ca majoritatea celorlalte discuri ale lor şi uşoara asemănare cu compatrioţii Rush le-a prins chiar bine. Dacă vreţi să vă împrieteniţi cu ei şi nu aţi ascultat Saga până acum, vă recomand să începeţi cu acest album.
Eu i-am cunoscut prin anii ’80 prin intermediul amintitului album „Worlds Apart”. Nu m-au dat pe spate, recunosc, probabil din acest motiv nici nu le-am mai urmărit cu prea mare interes evoluţia şi după „Generation 13” au turnat-o din nou spre zona mai „moale” şi astfel i-am pierdut complet din vizor.
Saga abordează un Rock Progresiv în care clapa are rolul determinant, dar au şi suficiente chitare, apar şi riffuri, adică sunt o formaţie Rock şi adaug eu, subapreciată. Dacă e să-i „înrudesc” cu o altă formaţia, cel mai la îndemână ar fi probabil Yes şi pe alocuri Marillion-ul de după plecarea lui Fish.
De ieri seară tot ascult proaspătul lor material, „The Human Condition” şi trebuie să recunosc, nu sună deloc rău, are câteva momente chiar foarte reuşite.

Saga Human Condition

Solistul formaţiei, Rob Moratti, sosit în 2007 să-l înlocuiască pe fondatorul Michael Sadler are o voce puternică, colorată, seamănă pe alocuri cu Geoff Tate, „dă bine” în contextul Saga, le-a adus un aer proaspăt.
Piesa de titlu are aproape 7 minute şi deschide albumul. Dialogurile clape/chitară domină compoziţia, vocea este filtrată, trecută prin efecte. Armoniile sunt calde, multe răsturnări, dinamismul traversează toată piesa.
„Step Inside” coboară tonul, este o piesă mai gravă, clapa şi chitara creează tensiune şi presiune, vocea lui Rob ne călăuzeşte într-o lume în care „întrebările te eliberează” dacă nu-ţi pierzi demnitatea.
„Hands Of Time” este un moment aerisit, clapa este undeva o umbră să susţină vocea, creşte lent, se rotunjeşte într-o baladă plăcută, la refren, poate şi din cauza frazei „a lonely place to hide” mi-a amintit de „Silent Lucidity” şi asemănarea cu vocea lui Tate este izbitoare.
„Avalon” readuce ritmul, armoniile mai calde, uşoara asemănare cu Marillion-ul post Fish nu dăunează, ba dimpotrivă, cu vocea lui Rob prinde viaţă, are dimensiune.
„A Number With A Name” rămâne în aceeaşi zonă, dominantă este clapa, dar punctările, intervenţiile chitarei colorează atmosfera, schimbările sunt ingenioase, chiar dacă ritmul nu este ameţitor, piesa are dinamică, răsturnările nu o fragmentează.
„Now Is Now” începe într-o notă mai modernă, tobele sunt uşor filtrate, clapele sunt trecute şi ele prin puţin phaser, Saga ştiu să creeze atmosferă, dovedesc forţa să renască şi sună mai tineri şi mai proaspeţi ca acum 10 ani. Nu-s fan al solourilor de chitară, dar trebuie să admit, Ian Crichton îşi face treaba cu mult bun simţ şi rafinament.
„Let It Go” apasă uşor pe acceleraţie, clapa este completată de chitara susţinută şi de bas pe anumite pasaje de riff, trecerile, urcările şi coborârile sunt dinamice, se evidenţiază din nou capacitatea vocală a lui Rob şi sunt zemoase intervenţiile de pian al lui Jim Gilmour, uneori în dialog cu soloul de chitară.
„Crown Of Thorns” este un moment mai Rock, aduce puţin cu abordarea Queensryche de pe „Empire” („Best I Can”).
„You Look Good To Me” încheie albumul într-un ton optimist, ritmul săltăreţ contrastează cu restul materialului, chitara zgârie în mod plăcut, apoi se retrage discret pentru a lăsa loc vocii vesele, melodioase. Este o piesă parcă vădit comercială, dar deloc deranjant acest aspect.
Surpriză foarte plăcută această faţă nouă, proaspătă a formaţiei şi mă bucur că vin la Bucureşti.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3tS9MgTGwfs]

Limp Bizkit cu Queenrsryche se potrivesc ca nuca-n perete cu toate că mie îmi plac ambele formaţii, dar Queensryche cu Saga fac pereche minunată. Marmeladă sau ciorbă, asta e, suntem în ţara Mioriţei, ciocu’ mic, bine că nu se repetă povestea AC/DC… Chiar, de ce a picat Biohazard şi… s-a reprogramat sau nu Depeche Mode?
Şi nu pot să nu mă repet, dau două bilete virtuale la deja petrecutul Tino & Tarantula pentru o invitaţie la Limp Bizkit. Se bagă cineva? Bodeaproste! Ha ha ha! 😛

maNga – Şehr-i Hüzün (2009)

Posted on by — 18 Comments ↓

Trupa din Ankara s-a înfiinţat în 2001 şi s-a evidenţiat la concursul de căutare a tinerelor talente „Sing your song”, unde au atras atenţia impresarului Hadi Elazzi care le-a facilizat un contract de disc cu Sony Music.
Dacă la început formaţia a cântat predominant prelucrări, în timp s-a cristalizat un stil personal, o combinaţie de Metal, Rap/Hip Hop, Electro şi muzică tradiţională turcească.
„Şehr-i Hüzün” este al trei-la lor album, după debutul autointitulat din 2004 şi „MaNga+” din 2006, ambele bucurându-se de vânzări foarte bune.
Formaţia apare într-un duet cu Göksel pe coloana filmului „Sinav” (Examenul) al lui Ömer Faruk Sorak, o îmbinare de dramă şi comedie având-ul în distribuţie pe Jean-Claude Van Damme şi fiind unul din cele mai de succes producţii cinematografice turceşti.
Piesa „Bir kadın çizeceksin” a fost inclusă în coloana jocului FIFA 06 şi anul trecut băieţii au cântat pe faimosul Wembley Arena din Londra în deschiderea spectacolului lui Tarkan. Sunt cap de afiş la numeroase festivaluri din Turcia şi pe bună dreptate: muzica lor este explozivă, un amalgam gustos de elemente orientale cu riffuri vânoase, ritmuri săltăreţe, electronică dinamică şi treceri de la genuri diferite cu multă uşurinţă şi naturaleţe.

I-am „descoperit” şi eu butonând  într-o dimineaţă în camera de hotel între programele muzicale turceşti de la televizor, MTV, Power Turk, Canal D Dream şi NR1 cu piesa „Dünyanın Sonuna Doğmuşum”:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]

Noul material începe sobru cu pianul piesei „Gün Doğumu” şi colorată cu suflători tradiţionali într-o piesă de inspiraţie folclorică. „Beni Benimle Bırak” porneşte imediat cu percuţii orientale şi dialogul între clapă şi chitara ascuţită, accentuată cu viori şi scratchuri. Vocea lui Ferman Akgül este puternică şi totodată melodioasă, piesa are ruperi ingenioase, intervenţii zemoase ale basistului Cem Bahtiyar, creşte exponenţial şi convinge. Urmează amintita „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” care prin sunet şi abordare contrasta puternic cu majoritatea muzicii difuzate pe amintitele programe de televizor, am şi dat „blană” la sonor! 😛 Este o combinaţie antrenantă de Hip Hop cu Nu-Metal şi Electro, o piesă cu un refren puternic. Cred că o variantă în limba engleză la această piesă ar face furori şi mai mari în topuri, dar gândindu-mă la reţeta Rammstein, poate şi MaNga pot cucerii lumea cu limba turcă tocmai prin această nuanţă exotică. Poate şi ca urmare a celor două săptămâni petrecute în Turcia, nu mă deranjează limba, regret doar că nu înţeleg textele.
„Cevapsız Sorular” este o baladă Power, fundalul de Trip Hop asigurat de tobe electronice, scratchuri şi chitara acustică este completată de un refren puternic, dar armonios. „Evdeki Ses” este un amestec sănătos de Etno şi Hip Hop cu Rock, aminteşte uşor de începuturile promiţătoare ale celor din Zdob şi Zdub când mai aveau vână Metal în ei. La MaNga este foarte bună colaborarea lui Efe Yılmaz care este răspunzător de instrumentele tradiţionale şi electronice cu chitaristul Yağmur Sarıgül. Reuşesc să aducă genurile diferite abordată într-un produs final care sună unitar şi colorat.

MaNga - Şehr-i Hüzün

„Her Aşk Ölümü Tadacak” este o piesă mai aşezată, dar puternică, dialogurile amintite o fac pulsantă, vocea fermă dar melodioasă a lui Ferman Akgül este un mare atu pentru formaţie. „Şehr-i Hüzün”, piesa de tiltlu, are doar un minut şi este tot un fel de intro ca şi prima piesă de pe disc urmată de „Hayat Bu İşte” o compoziţie epică, condusă cu pianul şi un covor de instrumentaţie simfonică culminând într-un refren melodios şi puternic. Elementele orientale se întrepătrund perfect cu „şmecheriile” Electro moderne şi cu chitara Rock 100%, pianul colorează plăcut toată piesa cu o temă folclorică ce mi-a amintit de Liszt.
„Üryan Geldim” este o melodie tensionat cu clapa şi chitara, aminteşte uşor de atmosfera ultimul album Faith No More ca şi următoare „Tek Yön Seçtiğin Tüm Yollar” care este puţin mai rapidă, dar rămâne în aceeaşi zonă destul de întunecată dominată de dialog riff-clapă şi de răsturnările dintre momentele mai calme şi răbufniri. În unele pasaje mai ales basul aminteşte flagrant de stilul lui Billy Gould, dar e de bine!
Un alt intro/ intermezzo,  „Gecenin Ritmi” are o clapă care m-a dus cu gândul la Pink Floyd şi la „Division Bell”, mai exact la „High Hopes” şi la: „The grass was greener, The light was brighter, With friends surrounded, The nights of wonder”… „Hepsi Bir Nefes” readuce energia Rock, apoi „cade” într-un ritm mediu ca la refren să crească la loc. Foarte plăcute aceste „alunecări” sonore, straturi de orchestraţie aerisite şi combinaţiile ingenioase între fazele apăsate de Rock şi chitare cu pasajele Electronice şi inserţiunile din folclor. O parte din refren este melodic, apoi urmează un moment de Rap Metal, apoi un final gen „Epic” cu voce şi pian. Super.
„Sessizlik Sona Erdi” este cel mai zgomotos moment al albumului, clapele moderne, ritmul puternic asigurat cu precizie de Özgür Can Öney şi riffurile, apoi solul susţinut cu basul puternic se constituie într-o piesă de forţă.
Ultimul intermezzo, „Kaçamak Faslı” este cel mai modern, cu „ah ah”-uri feminine şi instrumentaţie Electro/Trip Hop şi introduc încă o baladă în forţă: „Alışırım Gözlerimi Kapamaya”, piesă ce aminteşte uşor de Linkin Park.
„Gün Batımı” închide discul într-o notă mai calmă, meditativă. După 1 minut şi 14 secunde urmează o pauză de peste 2 minute şi o piesă „ascunsă”, o mică „joacă” pe o armonie simplă şi caldă cu multe voci vorbite, iar, mare păcat, nu înţeleg textul.

mangaaaaaa

Nu ştiu cui să recomand materialul, cred că fanii Faith No More obişnuiţi cu acest gen de amalgam se pot regăsii şi în maNga, dar poate şi fanii Linkin Park sau Limp Bizkit. Pe mine mă cuceresc cu cât ascult mai mult materialul, aş vrea să-i văd live, cred că rup.
maNga sunt dovada că se poate face muzică bună oriunde şi talentul, consecvenţa, seriozitatea şi truda se răsplăteşte. Am convingerea că vom mai auzii de maNga, acest nou disc s-ar putea să le aducă o consacrare internaţională.

maNga pe MySpace

Placebo – Battle for the Sun

Posted on by — 12 Comments ↓

Aşteptarea pentru mii de fani a luat sfârşit: noul material Placebo a fost lansat şi am intrat şi pe ultima sută de metri pentru concertul de la Bucureşti din data de 21 iunie de la RomExpo.
Pe lângă cei doi membrii fondatori, Brian Molko – voce, chitară, clape, saxofon, muzicuţă şi Stefan Olsdal – bas, chitară, clape, voce, debutează noul baterist, Steve Forrest.
Trupa s-a înfiinţat în 1994 la Londra şi actualul album este al 6-lea. Favoritul meu rămâne „Sleeping with Ghosts” din 2003, un disc întunecat cu un sound abraziv şi textele interiorizate în focus fiind relaţiile şi finalul lor nefericit. E o chestie care cred că m-a prins la Placebo: tristeţea combinată cu agresivitate.
Albumul de debut auto-intitulat din 1996, dar mai ales al doilea disc, „With Out You I’m Nothing” au atras atenţia prin abordarea minimalistă, sunetul zgomotos de garaj într-o manieră Post-Punk şi uşor Industrializată. Cum se întâmplă, pentru presă a fost mai interesantă orientarea sexuală a lui Brian şi a lui Stefan, primul declarându-se bisexual, cel din urmă homosexual. Când vine vorba de muzică, nici asta, nici câte coaste are sau n-are Marilyn Manson şi cu cine s-a căsătorit sau de cine a divorţat, nu mă interesează.
Bârfele sunt pentru tabloide şi consumatorii de muzică “pe bandă” de pe iPod, vorba unui prieten.

Placebo - Battle for the Sun - Front

„Battle for the Sun” a fost produs de David Bottrill, omul care a lucrat şi cu Tool, dEUS, Muse, Silverchair şi Remy Zero, materialul sună viu, zgomotos, fără chichiţe multe, fără şmecheriile digitale în spatele cărora sunt mascate în ultima vreme mai toate materialele.
„Kitty Litter” dă pornirea direct, pulsant, e Rock pur şi simplu, niciodată n-am înţeles ce înseamnă „alternativ”. Basul e uşor distorsionat, chitara este mai ascuţită, toba pufăie undeva-n spate, Brian Molok cântă, timbrul său este inconfundabil… Când te obişnuieşti cu noul, cu piesa, inventează şurubul, ruperea: „I need a change, I need a change of skin”. Cool.
Poate şi faptului că este vorba tot despre un trio, piesa mi-a amintit puţin de unele piese Rush de factură mai nouă.
„Ashtray Heart” vine într-o tonalitate mai Pop, alternează pasajele mai zgomotoase îngroşate şi cu un cor sănătos, cu momentele mai minimaliste, clapa mârâie în fundal, aproape simţi tensiunea, este sesizabilă
tristeţea distorsionată în amestec cu cinism: „I tore the muscle from your chest, Used it to stub out cigarettes, I listened to your screams of pleasure, And I watch the bed sheets turn blood red…” Brian furnizează imagini, muzica doar le proiectează printr-un filtru dulce-amar.
„Battle for the Sun” a fost disponibilă pentru descărcare gratuită de pe situl oficial încă de pe data de 17 martie. „I will battle for the sun, ‘Cause I have stared down the barrel of a gun, No falling, You are a cheap and nasty fake, And I am the bones you couldn’t break”. Îmi place cum repetă anumite cuvinte la sfârşitul rândurilor Brian. Piesa de peste 5 minute intră pas cu pas prin urechi şi muşcă câte puţin din suflet până te trezeşte devorat şi abandonat. (Mi-a spus prietenu’ de care vă aminteam şi mai devreme că uneori fac aprecieri prea tehnice…). Crescendoul de care vă povesteam este foarte bine găsit, refrenul îl taie printr-o deschidere neaşteptată, piesa se rotunjeşte natural. „I will brush off all the dirt, And I will pretend it didn’t hurt, You are a black and heavy weight, And I will not participate, Dream brother, my killer, my lover… I will battle for the sun”. Toţi ne agăţăm de raza noastră de soare.
„For What It’s Worth” este primul single, a debutat la radio pe data de 20 aprilie şi deja este favorita multora. Este o bucată mai murdară, are nerv şi iz Post-Punk, orchestraţia colorată cu saxofon şi cor mai estompează din aspreală, dar rămâne suficient de abrazivă să fie un „anthem”: „No one cares when you´re out on the street, Picking up the pieces to make ends meet, No one cares when you´re down in the gutter,
Got no friends got no lover”. Prieten? Ce-i aia?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Lo2cSq3s4NM]

„Devil in the Details” readuce atmosfera android-spaţială, adică puţin Bowie de prin anii ’80. „He’s fixing up to take a bite, I don’t see the point in trying, I got the devil in the details, And he’s gonna teach me wrong from right”. Umbrele ne joacă fese şi…”Looks like the devil’s here to stay”.
„Bright Lights” destinde puţin atmosfera, mă caut de ţigări. „Coffee Break” cum zic americanii. „Cast your mind back to the days, When I pretend’ I was OK. I had so very much to say, About my crazy livin’.” Prinde bine relaxarea, chiar dacă în spatele ei sunt aceleaşi fantome pe care uneori nu le mai înfruntăm ci ne obişnuim cu prezenţa lor cum ne obişnuim cu un neg. „A heart that hurts, Is a heart that works.” Corect. Funcţionăm din durere. Basul mârâie în fundal, toba menţine pulsul, corzile chitarei abia sunt ciupite. „So I haven’t given up, That all my choices, my good luck… Appear to go and get me stuck, In an open prison. Now I am tryin’ to break free, In a state of empathy. Find the true and enemy, Eradicate this prison.” Suntem prizonieri cu cheia-n mână… Am nevoie de ceva mai tare ca o cafea.
„Speak in Tongues” păstrează tonul scăzut, minimalismul, chitara vine târziu, pârâie apoi vine un cor cald, moale care acoperă tot, te mângâie. „Until the universe is done, And the course of time has run, So we both can both can speak in tongues”. Asculţi, apoi simţi cum podeaua frige, te mănâncă pielea, nu există o poartă spre mâine, nici nu poţi îngropa trecutul şi unica cărare duce spre mâine.
„The Never-Ending Why” calcă din nou pedalele, explodează din prima, apoi reduc pe strofe din zgomot ca refrenul să zgârie din nou în forţă. „The atom will implode, The fragile kingdom fall, The tremor becomes a quake, There’s a body in the lake.” Poftim?!
„Julien” este o ciudăţenie la locul potrivit. Începe cu un bas sintetic, în obscuritate saxofonul doar împrăştie puţin fumul, mişcările par în reluare, dar cresc în intensitate, pulsează: „You can run but you can’t hide, Because no one here gets out alive…” Morrison. Jim. „Find a friend in whom you can confide, Julien, you’re a slow motion suicide.” Piesa se transformă într-un imn Rock, o clapă modernă bine găsită şovăie în fundal, basul este greu, chitara zgomotoasă.
„Happy You’re Gone”. De câte ori n-am gândit-o şi pe aceasta? Ne plângem singurătatea, dar ne dorim intimitate… Iarba mai grasă şi mai verde din curtea vecinului. Fiecare cu iarba şi vecinul său. Poveşti diferite şi totuşi atât de similare de la un punct încolo. Piesa începe lent, creşte şi scade, plusează şi face un pas înapoi în funcţie de ce are Brian de spus: „This melody will fade away and die, Just for today, Breathe me and say goodbye…”
„Breathe Underwater” este încă o doză de adrenalină, îţi taie respiraţia, îţi ia şi ultima gură de oxigen, e de pogo la concerte, e de zbenguială, de urlat în gura mare: „Stop breathing…”
„Come Undone” ne lasă să ne revenim, creşte în trepte, se desfăşoară încet, este o piesă cu uşoară tentă Progresivă, oarecum străină de abordarea cu care ne-au obişnuit Placebo, dar le iese şi asta de minune. Textul se repetă obsesiv, apăsător.
„Kings of Medicine” închide albumul într-un ton aproape vesel:
„They’re pickin’ up pieces of me,
While they’re pickin’ up pieces of you.
In a bag you will be, before the day is over.
Were you looking for somewhere to be.
Or looking for someone to do.
Stupid me, to believe that I could trust in stupid you.
And on the back of my hand,
Were, directions I could understand.
Now that old buzzard Johnny Walker,
Has gone and ruined all our plans.
Our best-made plans.
Don’t leave me here, to cast through time,
Without a map, or road sign.
Don’t leave me here, my guiding light,
‘Cause I, I, wouldn’t know where to begin.
I asked the Kings of Medicine.
They’re pickin’ up pieces of me,
While they’re pickin’ up pieces of you.
Lying on ice you will be before the day is over.
It’s a case in point baby,
That you never thought it through.
Stupid me, that I could depend on stupid you.
And on the tip of my tongue,
Were, words that came out all wrong.
‘Cause they were drowned in Southern Comfort,
Left to dry-out in the Sun,
The noon-day Sun.”
Chitare şi vocea sună jucăuş, ritmul este aproape săltăreţ, doar basul uneori aduce câte o umbră de tensiune, pianul sună puţin trist, în spatele cuvintelor poate rămâne câte ceva nespus pe care avem pretenţia ca cel din faţa noastră să-l ghicească…dar nu se întâmplă aşa.

Nu e bine să judeci un disc din prima. Sunt trupe, sunt albume care trebuie lăsate la macerat. Am lăsat „Battle for the Sun”-ul să se războiască şi pentru soarele meu în player. Uneori ne lăsăm pe spate şi aşteptăm să facă (toată) treaba altcineva… Uneori cineva o face, alteori nu.
Placebo şi-au făcut treaba, este rândul nostru să digerăm.

KMFDM – „Blitz” şi Skold vs. KMFDM

Posted on by — 4 Comments ↓

Ştiu că multă lume aşteaptă noul Rammstein. Linia Industrială din Germania are rădăcini adânci şi cu nume importante uitate sau lăsate-n umbră nemeritat. Nu multă lume am auzit vorbind despre Einstürzende Neubauten, cum nici despre KMFDM nu prea se vorbeşte sau cum s-a uitat de Die Krupps.
„Kein Mehrheit Für Die Mitleid” – în traducere aproximativă: nicio milă pentru mase/majoritate.
Numele trupei înfiinţate prin 1984 se leagă de Sascha Konietzko şi din cele 16 albume lansate până acum, au vândut peste 2 milioane de copii.
Proiectul porneşte la Paris unde Sascha împreună cu pictorul şi artistul multi-media Udo Sturm realizează un prim program pentru o expoziţie. Udo ne fiind interesat de muzică, Sascha îşi caută noi parteneri şi astfel o primă formulă a trupei îi aduce pe Raymond Watts şi Klaus Schandelmaier (ulterior acesta adoptă numele de scenă En Esch).
Primele două albume, „Opium” (1984) şi  „What Do You Know, Deutschland?” (1986) apar iniţial doar în Europa,  al 3-lea,  „Don’t Blow Your To” (1988) este preluat pentru a fi distribuit şi în America de cunoscuta Wax Trax! Records care se ocupă de artişti precum: Front 242, , PIG, Underworld, Meat Beat Manifesto, Front Line Assembly, Young Gods, Sister Machine Gun, My Life With the Thrill Kill Kult, Coil, Controlled Bleeding, The KLF, Braindead Soundmachine şi Laibach.
După turneul alături de Ministry din 1989-1990, trupa se stabileşte iniţial la Chicago, apoi se mută în Seattle.
Muzica lor reprezintă o fuziune între Heavy Metal-ul tradiţional şi avangarda electronică germană, combinând riffurile cu sintetizatoare, samplere şi maşini de ritm. Un element important din soundul formaţiei îl constituie şi vocea feminină, pe la microfonul formaţiei trecând Dorona Alberti, Cheryl Wilson, Christine Siewart, Sigrid Meyer, Jennifer Ginsberg, Abby Travis, şi Lucia Cifarelli.
Urmează albumele scoase sub egida  Wax Trax! Records: „UAIOE” (1989), „Naïve” (1990), „Money” (1992), „Angst” (1993), „Nihil” (1995) şi „Xtort” (1996).
În 1997, pentru unul din cele mai importante discuri KMFDM, „Symbols”, se alătură formaţiei legendarul Tim Skold – de numele său se leagă o altă legendă uitată: Shotgun Messiah şi formaţia Skold. După albumul „Adios” din 1999 care anunţa desfinţarea formaţiei, împreună cu Sascha se regrupează sub numele de MDFMK şi scot un album auto-intitulat în 2000 cu Lucia Cifarelli (din trupa  Drill), un material ceva mai experimental şi mai puţin incisiv.
În 2001 Tim se alătură lui Marilyn Manson şi îl înlocuieşte pe Twiggy Ramirez iar Sascha şi Lucia împreună cu Raymond Watts şi Bill Rieflin, în 2002 reformează KMFDM-ul şi scot albumele „Attack” (2002), „WWIII” (2003), „Haut Ruck” (2005) şi „Tohuvabohu” (2007). Tim este principalul responsabil pentru albumul “Eat Me, Drink Me” al lui Manson…
În 2009 Twiggy Ramirez revine în Marilyn Manson şi chiar dacă oficial Tim nu se întoarce în KMFDM, el a lucrat alături de Sascha Konietzko – voce, sintetizatoare, bas şi programare, Lucia Cifarelli – voce,  Jules Hodgson – chitară, Andy Selway – tobe, Steve White – chitară şi Cheryl Wilson – voce, la realizarea noului material „Blitz”.
În paralel cu acest produs, apare şi albumul Skold vs. KMFDM, o „confruntare” Tim/Sascha.

KMFDM – Blitz (2009)

kmfdm_blitz

Albumul este deschis de piesa „(Symbol) Up Uranus”, o piesă despre distrugerea planetei construită pe dialogul clapelor şi a riffurilor, sunetul este uşor Retro, aminteşte de produsele din anii ’80, dar este suficient de pulsantă.
Pe „Bait & Switch” îşi face apariţia vocea „aeriană” a Luciei care contrastează cu electronica şi chitarele apăsate, combinaţiile între sintetizatoarele analogice şi samplere, „lupta” între clape şi chitare, face muzica pulsantă, creează dinamism.
„Davai” cum sugerează şi titlul are textul în limba Rusă şi în ciuda celor peste 10 ani de Rusă făcute-n şcoală, mare lucru n-am înţeles din text. Piesa este ceva mai întunecată, dar formula compoziţională şi amprenta formaţiei este aceeaşi.
„Never Say Never” este uşor mai melodică, vocea uneori şoptită, alteori foarte melodică a Luciei este susţinută ba de riffuri, ba de clapele „răguşite” prin fazer, ritmul este dansant, piesa parcă ceva mai colorată: „never say never coz I do it again, I confess…” Este un posibil „hit”.
„Potz Blitz!” revine la tonalitatea mai gravă, riffurile sunt mai moderne, mai puţin lineare, chiar dacă n-au „grosimea” sunetului Rammstein, paralela cu ei sau cu „tăticii” Laibach este la îndemână şi datorită vocii şi textului în limba Germană.
„People of the Lie” începe foarte Noise, clapele sunt uşor schizofrenice, vocea Luciei este din nou cuceritoare: „reality is a bullshit, reflection is a concept based on your thoughts”. Este o piesă interesantă unde dialogul dintre vocile masculine şi feminine creează atmosferă, orchestraţia minimală şi avangardistă mi-a amintit uşor de Front 242, dar mai ales de proiectul BiGod 20.
„Being Boiled” este un cover după formaţia Sint-Pop britanică The Human League. Varianta KMFDM reaşează piesa în zona EBM, vocea melodică completează riffurile şi samplerele, covorul de sintetizatoare, samplerele de suflătoare,  ritmul antrenant este menit să te scoată din amorţeală, cheamă la bâţâială. Eu nu ştiu să dansez. He he he.
„Strut” aduce o „altă” Lucia, vocea are amprente de Soul şi Motown, este interesantă combinaţia cu chitarele care punctează şi clapele cu iz Retro, ceva mai relaxate, mai puţin zgomotoase.
„Bitches” este un alt experiment mai avangardist, creşte gradual, vocea lui Sascha ne călăuzeşte în lumea rece şi dezumanizată în care se pare că ne-am rătăcit… „bitches for your riches… sex and drugs and rock’n’roll fame”. Un alt posibil „şlagăr” pentru cluburi.
„Me & My Gun” este un moment ceva mai experimental, o construcţie de ritmuri şi sunete completată cu vocea „ţipată” a Luciei, fata asta este extraordinară, abordează aproape orice cu aceeaşi uşurinţă!
Finalul vine cu cele aproape 7 minute ale piesei „Take’m Out” care mi-a amintit iar de Laibach din perioada „NATO”, dar şi de Nitzer Ebb sau Front 242, este o piesă aerisită, vocea povesteşte pe fundalul de ritm doar uşor colorat de bas, clape şi chitare.
11 piese, cu cât le asculţi mai mult, cu atât plac mai mult. Pentru fani obligatoriu, pentru curioşi de zona Industrial, EBM de avangardă, un solid punct de plecare.

Skold vs. KMFDM

Skold-vs-kmfdm

Cele 22 de piese sunt de fapt 11 şi constituie 68 de minute de EBM întunecat, cu amprentă clară KMFDM, dar mult mai aerisită, mai avangardistă şi mai electronică, chitarele apar doar să puncteze, să coloreze şi să sublinieze anumite pasaje, dar lipsesc riffurile lineare caracteristice albumelor KMFDM.
Între cele 11 piese propriu zise au fost inserate 11 aşa numite „interlude”-uri de 1 minut ale pieselor.
Este un material „grav”, dar dinamic, combină viziunile Dark ale lui Tim, cu abordarea Electro/Industrială al lui Sascha şi rezultatul este foarte convingător.
Un disc foarte reuşit care cu siguranţă va staţiona în playerele cunoscătorilor, dar merită abordat şi de cei în căutarea unor materiale întunecate şi contorsionate.
„Let the lions in: start the show!”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-yFOWeCBGJg]

Don’t pattonize me! – Portret Mike Patton

Posted on by — 6 Comments ↓

I’m easy…easy like a Sunday morning…

Am văzut Faith No More acum 11 ani în turneul „Album of the Year” la Budapesta în cadrul festivalului Sziget. Existau deja zvonurile că este ultimul lor turneu, tensiuni erau deja de ceva vreme în cadrul formaţiei şi chiar dacă acel spectacol a fost unul destul de sobru, a fost un eveniment deosebit.
Vestea că anul acesta Mike Bordin, Roddy Bottum, Bill Gould, Jon Hudson şi Mike Patton s-au reunit, urmează un turneu şi posibil un nou disc cred că a bucurat multă lume. Lipseşte Jim Martin, dar el a părăsit trupa încă din 1993.
Ştirea cea mai mare a fost că „Reunion Tour 2009” trece şi prin Bucureşti, astfel pe 15 august, Faith No More cântă la Sala Polivalentă!

The_Real_Thing_vinyl_cover

Mr. Bungle/Faith No More – 1984-2003

Michael Allan Patton, (născut pe 27 ianuarie 1968) şi-a început cariera cu Mr. Bungle prin 1984, dar a devenit faimos abia în 1989 după ce s-a alăturat în 1988 formaţiei Faith No More înlocuind-ul pe Chuck Mosley.
„The Real Thing”, al 3-lea album Faith No More (după „We care A Lot” 1985 şi „Introduse Yourself” 1987), primul cu Patton, a spart tiparele, a dărâmat frontiera dintre Heavy Metal, Hip Hop, Jazz şi Funky, a devenit un disc clasic şi de referinţă. Succesul a venit însă destul de greu şi abia la aproape un an de la lansarea albumului când MTV a început difuzarea intensă a video-clipulrilor „Falling To Pieces” şi  „Epic” – în care Patton poartă un tricou Mr. Bungle.
În paralel cu Faith No More, în 1991 este lansat albumul autointitulat Mr. Bungle. Este unul din cele mai geniale discuri de Fusion pe care le-am ascultat vreodată. Trecerile de la Jazz la Thrash Metal cu respiro-uri de Funk sau momente Psihedelice sunt fabuloase. Este un disc greu de digerat, dar extrem de dinamic şi colorat, şi în final, probabil cel mai comercial album Mr. Bungle. Oficial discografie conţine 4 demouri: „The Raging Wrath of the Easter Bunny” (1986),  „Bowel of Chiley” (1987), „Goddammit I Love America!” (1988) şi „OU818” (1989) şi încă 2 albume: „Disco Volante” (1995) şi “California” (1999) Trupa s-a desfiinţat oficial în 2003.
1992 aduce pentru fanii Faith No More albumul „Angel Dust” care continuă direcţia precedentului disc, poate este ceva mai întunecat, dar este primul material la care Patton a contribuit şi cu idei muzicale, nu doar cu versuri. Este probabil cel mai mare succes comercial al formaţiei de până acum, discul s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare şi piese ca „Midlife Crises”, „A Small Victory”, „Everything’s Ruined” au devenit clasice ca şi prelucrarea piesei Commodores din 1977, „Easy”.
Ascultaţi refrenul piesei „Be Aggressive” şi refrenul din „mObscene” al lui Manson…
Plecarea rockerului Jim Martin a lăsat un gol pe care nici unul din chitariştii veniţi în trupă n-au reuşit să-l umple pe deplin. „King for a Day… Fool for a Lifteme” este lansat în 1995. Pe înregistrările discului este chitaristul Trey Spruance din Mr. Bungle, dar şi el părăseşte trupa şi este înlocuit cu Dean Menta. „King for a Day…” reprezintă oarecum o trecere de la epoca Metal a formaţiei într-o fază mai experimentală, chiar dacă elementele mai agresive de Rock şi-au mai găsit loc pe album, apar mult mai multe infuziuni de Jazz, Bosa-Nova, Soul şi Funk. Cu toate că este tot un material de geniu, vânzările scad la jumătate şi rămân mult în urma precedentelor două albume.
Finalul (temporal) vine cu „Album of the Year” în 1997, 43 de minute îmbibate de multă electronică şi clape, chitara lui Jon Hudson este doar de coloratură şi mai mult îngropată sub clapele lui Roddy Bottum. Este un material sobru şi cel mai întunecat produs al lor, dar şi cel mai interiorizat şi lent. În prim plan sunt elementele Electro, Trip Hop, Jazz, Psihedelic şi Ambientale iar Rockul este lăsat undeva în umbră.
Vânzările scad în continuare şi despărţirea vine la finalul turneului European.
Roddy Bottum înfiinţează trupa Imperial Teen în 1996, Mike Bordin se alătură formaţiei lui Ozzy, Billy Gould cântă în Brujeria, pe albumul „Transgression” al celor din Fear Factory din 2005 iar Mike Patton dă dovadă de o energie şi o creativitate fabuloasă, parcă ar cânta 24 din 24 de ore.

Crank_High_Voltage

Albume solo Mike Patton

Patton are la activ patru albume solo, „Adult Themes for Voice” (1996), „Pranzo Oltranzista” (1997), muzica filmului „A Perfect Place” lansat anul trecut şi tot el semnează coloana sonoră a filmului „Crank: High Voltage” scos anul acesta.
Dacă primele două le recomand doar celor foarte curajoşi şi „A Perfect Place” este un material mai aşezat, noul album cu toate că este „doar” muzică de film şi piesele au o durată medie de sub 2 minute, acest material este foarte viu, are amprente Mr. Bungle şi Tomahawk, sunt şi piese agresive: „Kickin’”, „Chickenscratch”, „Juice Me”, „Social Club”, „The Hammer Drops” „Shock & Shootout” sau „Car Park Throwdown”, are şi acele tripuri sonore schizofrenice cu care domnul Patton ne-a obişnuit, un amalgam condimentat şi colorat de Funk, Jazz, Metal, Trip Hop şi Hip Hop. Sunt 32 de piese ce merită devorate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qVDpo6rE1fc&feature=related]

Proiecte solo

Patton este extrem de activ şi creativ de-a lungul timpului. Colaborarea sa cu John Zorn se regăseşte în peste 15 discuri ale acestuia, îl regăsim pe albumele Kaada, The Dillinger Escape Plan, Lovage, Maldoror, Mondo Cane, General Patton vs. The X-Ecutioners şi Crudo, apare ca invitat pe zeci de materiale de la Sepultura la Dub Trio.
În 1998 înfiinţează super-grupul de Avangardă Fantomas cu chitaristul Buzz Osborne (The Melvins), basistul Trevor Dunn (Mr. Bungle) şi bateristul Igor Cavalera (Sepultura). Ulterior Igor este schimbat cu un alt geniu: Dave Lombardo (ex-Slayer).
Muzica formaţiei are la bază Heavy Metal-ul dar este colorat cu experimente Art-Rock şi Noise, Patton numind muzica grupului ca fiind Dada-Metal.
Au scos până-n prezent 5 albume: „Fantomas” (1999), „The Director’s Cut” (2001), „Millennium Monsterwork 2000” (2002), „Delìrium Còrdia” (2004) şi „Suspended Animation” (2005). Există zvonuri conform căreia s-ar lucra la un nou material pentru 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MGlKflP7ycE]

Proiectul meu preferat este Tomahawk-ul înfiinţat în 2001. Este o trupă mai apropiată unei linii Industriale, cu multe elemente de Metal şi Noise, dar nu lipsesc şi nuanţele colorate, experimentale, sunetele schizofrenice, dar are incisivitate.
Albumul „Tomahawk” apare în 2001, urmat de „Mit gas” în 2003 şi de „Anonymous” în 2007.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JMjIhEQ6L08&feature=related]

„Anonymous” este o culegere de muzică Americano-Indiană într-un ambalaj modern, o adevărată delicatese culturală. Merită vizitată pagina MySpace unde puteţi asculta o parte din material.

Tomahawk_Anonymous_album_cover

Proiectul Peeping Tom s-a concretizat prin albumul auto-intitulat în 2006. În acest proiect Patton are invitaţi diferiţi artişti: Odd Nosdam, Rahzel, Dan the Automator, Amon Tobin, Kool Keith,Jel, Massive Attack, Bebel Gilberto, Kid Koala, Doseone, Norah Jones, Dub Trio şi Dale Crover, iar rezultatul este un material colorat, balansând între Trip Hop, Hip Hop şi un Rock experimental, Electronic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9pcvBFFflEc]
În paralel cu reuniunea Faith No More, Patton anul acesta este implicat şi în proiectul Crudo, piesa „Let’s Go” poate fi ascultată pe pagina MySpace. Nu stă locului omul acesta, domn’e! Dar până la un nou material cu Patton, avem concertul Faith No More. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MwhOjMI7F8g&feature=related]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Z4joDAJQA30]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZnvBq02xNH0&feature=related]

HAVOK US versus HAVOK SE

Posted on by — 2 Comments ↓

HAVOK înseamnă distrugere generală, devastare. În 1990 alături de descoperirea formaţiilor Nine Inch Nails şi Ministry, mai erau şi canadienii MALHAVOK şi albumul lor „The Release”. L-am avut pe casetă audio şi de atunci tot caut materialele lor (au 4 albume şi 3 E.P.-uri), dar am găsit doar „The Lazarus Complex : A Tale of Two Zombies” editat în 1999, dar imprimat 1995. Hai că bat câmpii! Ideea e, dacă are cineva mp3-uri sau CD cu amintitul prim album, să-mi dea de veste…
Ideea este că numele acesta HAVOK pare la modă.
Am dat peste americanii HAVOK cu un Thrash Metal foarte tehnic, apoi am descoperit că sunt şi nişte Suedezi cu acelaşi nume şi tot cu una album de debut pe piaţă. „Being And Nothingness” este un material Death Metal de calitate, în mod interesant şi Suedezii sunt foarte tehnici şi cele 10 piese incluse pe album prezintă o formaţie dinamică şi cu intervenţii acustice plăcute.
Nu-s mare cunoscător în domeniu, găsiţi informaţii pe site-ul lor sau citiţi cronica scrisă de Morrison pe Metalhead.
Eu mă concentrez asupra Americanilor, vorba lu’ Bowie: „God is an american, I’m afraid of americans, I’m afraid of the world…” Ha ha ha! 😛

Havok (US) – Burn (2009)

N-am mai ascultat un album „adevărat” de Thrash Metal de ceva vreme. Îmi amintesc cu plăcere de „Years of Decay” al celor din Overkill, de „Fabulous Disaster” al celor din Exodus, „Ride the Lighting” şi „South of Heaven”, apoi de noul val plecat de la „Cowboys from Hell” şi culminând – probabil – cu „Burn My Eyes”-ul scos de Machine Head.
Într-o eră unde eticheta de „Post” şi „Retro” pare inevitabilă, nici Metal-ul nu scapă de această abordare. Cu toate acestea, Havok reuşesc să combine ingenios Heavy Metal-ul tehnic cu uşor iz simfonic, cu Thrash Metal-ul abraziv şi totul să sune proaspăt şi vânjos.
Havok a fost înfiinţat în 2004 la Denver, Colorado, din grup fac parte la ora actuală David Sanchez – chitară şi voce, Shawn Chavez – chitară, Jessie de los Santos – bass şi voce şi Ryan Bloom – tobe. „Burn” este albumul de debut scos oficial la casa de discuri Candlelight Records, după ce formaţia a mai editat pe cheltuială proprie trei materiale promoţionale: „Thrash Can” (2005), „Murder By Metal” (2006) şi „Pwn ‘Em All” (2007).

HAVOK "Burn"

„Wreckquiem” este un intro în manieră clasică, cu chitarele aşezate pe un covor de sintetizatoare, aminteşte uşor de Queensryche de la începuturi. „The Root of Evil” conţine şi ea o parte introductivă unde riffurile alternează cu execuţii tehnice în oglindă ca apoi să înceapă „moshereala” care aminteşte cel mai pregnant de Exodus şi datorită vocii lui David Sanchez, chiar dacă nu urcă la fel de mult cum o făcea Steve “Zetro” Souza şi aduce mai mult cu stilul lui Robb Flynn, abordarea este uşor mai modernă, dar incisivă. Piesa este foarte tehnică, cu multe schimbări, cum de altfel este tot materialul.
„Path to Nowhere” păstrează gustul retro, dar abordarea este ceva mai modernă, pasajele de pe strofe mi-au amintit de Machine Head iar soloul de Megadeth de la începuturi.
„Morbid Symmetry” parcă apasă puţin pe acceleraţie, basul zbârnâie gălăgios în intro, piesa are multe răsturnări, stopuri şi schimbări, tempoul rămâne alert, pasajul de solouri consecutive are amprente de Heavy Metal cât restul piesei rămâne în zona tehnică a Thrash Metalului.
„Identity Theft” revine la „traforajul” tradiţional, prima parte a solisticii este un pasaj lent, armonic ca apoi să crească şi să se animeze. Paralela cu Megadeth este foarte la îndemână.
Tobele introduc „The Disease”-ul, o piesă ce o putea scrie liniştit Dave Mustaine prin ’86-’87 chiar dacă uneori este presărată cu mişcări mai moderne a la Machine Head.
Pe „Scabs of Trust” se simte şi puţină aromă Metallica la rifful de bază, tot de prin ’86, altfel mi-am amintit de Sanctuary (trupa lui Warrel Dane înainte de Nevermore). Ce disc a fost „Refuge Denied”!
„Ivory Towe” combină cu gust elementele Thrash cu pasajele mai tehnice, mai progresive, vocea este agresivă, urlă, dar David Sanchez scapă şi un ţipăt, dacă e să comparăm, Nevermore e un bun punct de reper.
„To Hell” revine la Thrash-ul tradiţional, are mai puţine înflorituri, este o piesă mai lineară şi directă în comparaţie cu celelalte. E o pauză activă meritată, dacă te prinde discul, nu te opreşti oricum din headbanging.
Începutul, rifful şi soloul din „Category of The Dead” poartă amprenta Slayer, vocea nu seamănă cu Tom Araya pe strofe, dar refrenul putea fi pe ori care din discurile de după 1988 al regilor din California.
„Melting The Mountain” jonglează eficient între aceleaşi riffuri tăioase şi tehnice, toba macină şi pulsează,
Ryan Bloom sosit în gaşcă în 2007 îşi face treaba cu prisosinţă.
La „Afterburner” m-am dumirit că tot discul îmi scăpa „ceva”. Păi acel ceva erau canadienii din Annihilator. Această reţetă de combinaţie tehnică şi abrazivă a practicat-o Jeff Waters mai ales pe primele două albume.
Uneori şi vocea lui David Sanchez aduce cu Randy Rampage şi mai ales cu Coburn Pharr.
Una peste alta, „Burn” este un debut promiţător, pentru nostalgicii Thrashului este chiar un material obligatoriu şi cred că odată cristalizat stilul formaţiei, ne mai pot furniza surprize plăcute. La capăt de audiţie dacă e să compar şi să definesc trupa cumva, sunt un Annihilator într-o abordare Machine Head.  Apropo, nici “Alice in Hell” n-a mai trecut de ceva vreme prin playerul meu… 🙂
Numele este de reţinut şi de urmărit. Asta dacă Americanii vor păstra numele.
Coperta discului este cam kitchoasă, de duzină şi prea de anii ’80, greşeala asta au comis-o şi Exhorder în 1990 cu „Slaughter in the Vatican” în cursa câştigată atunci fără drept la apel de Pantera.