Home › Posts tagged cronică de disc › Page 22

cronică de disc

Massive Attack – Heligoland (2010)

Posted on by — 14 Comments ↓

7 ani în secolul XXI pare o eternitate în ciuda impresiei că timpul parcă s-a comprimat. Paradoxuri la tot pasul. Criza globală a consumismului exacerbat. Goana după totul şi nimic. Mâncăm pe fugă, ascultăm muzică pe fugă, comunicăm pe fugă, iubim pe fugă. Fugim de cine nu putem fugii niciodată: de noi. Dar ne grăbim tot timpul. Căutăm în exterior ceea ce am pierdut în interior, îi dăm nume, îi lipim o etichetă. Ore ce cod de bară are numele lui Dumnezeu?

Suntem în criză de noi înşine şi iarăşi paradoxal: ne-am încuiat pe dinafară…
Am pierdut legătura cu Magia.
7 ani au trecut de când Massive Attack au lansat ultimul lor album de studio „100th Window”.
În acest interval de timp au colaborat la diferite proiecte, coloane sonore pentru filme. În 2007 Del Naja şi Davidge au furnizat 3 piese pentru coloana filmului „In Prison My Whole Life”, în 2008 Del Naja a colaborat cu Angelo Badalamenti la coloana sonoră a filmului „44 Inch Chest”.
Înregistrările la acest material au început în 2005, au durat 4 ani şi în final pe 8 februarie 2010 al 5-lea album Massive Attack, „Heligoland” a fost lansat. Read more Massive Attack – Heligoland (2010) ›

Indie la rotisor

Posted on by — 2 Comments ↓

Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.

P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.

…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc. Read more Indie la rotisor ›

New Model Army – Today Is A Good Day (2009)

Posted on by — 11 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VIzlrdcw9_s]

Rockerii şi mai cu seamă fanii Sepultura cu siguranţă cunosc piesa „The Hunt” de pe albumul „Chaos A.D.” din 1993. Probabil sunt mult mai puţin care cunosc originalul de pe albumul „The Ghost of Cain” din 1986 al britanicilor New Model Army.
Trupa lui Justin Sullivan funcţionează cu consecvenţă din 1980, i-am descoperit la sfârşitul anilor ’80 cu amintitul „Ghost of Cain” şi următorul lor album, „Thunder And Consolation” din 1989 şi la sfârşitul anilor ’90 am avut şansa şi plăcerea să-i văd de 2 ori la festivalul Sziget de lângă Budapesta pe scena principală.

Read more New Model Army – Today Is A Good Day (2009) ›

Heavy Metal la rotisor

Posted on by — 6 Comments ↓

Rar, dar mai ascult cu plăcere un disc ca „Piece of Mind” sau „Defenders of the Faith” şi cred că o fac fără nostalgia adolescenţei consumate în anii ’80.
Însă când vine vorba despre trupele (mai) noi şi discuri scoase după ’90 care sună exact ca cele din ’80, recunosc, cam strâmb din nas. Noaptea asta mi-am luat raţia de Heavy Metal. Pe tot anul. Cred…

Read more Heavy Metal la rotisor ›

Suicide Commando – Implements of Hell (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Suicide Commando este un proiect Electro-Industrial pe linia EBM al belgianului Johan Van Roy şi activează din 1986 iar acest „Implements of Hell” lansat pe 22 – Europa -, respectiv 26 – America – ianuarie este al 12-lea album.
Van Roy navighează în zona electronică agresivă, este zgomotos şi sumbru concomitent, combină tonurile grave cu ritmurile incisive, dar strecoară şi armonii, coloraturi inspirate pentru a-şi face muzica mai dinamică şi interesantă. EBM-ul în sine este destul de linear, însă cu puţin efort şi fantezie lucrurile pot fi modelate în aşa fel ca rezultatul să fie dinamizate, lucrurile pot fi aşezate şi aranjate astfel ca rezultatul să fie incisiv.

Read more Suicide Commando – Implements of Hell (2010) ›

Mnemic – Sons of the System (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

În România surprinsă iarna aceasta a trei-a oară de faptul că iarna ninge şi dacă mai bate şi vântul, uneori zăpada viscoleşte, poate numele Mnemic nu spune mare lucru. Ne-am cam lăsat pe spate şi aşteptăm încălzirea globală, apocalipsa sau eventual să ne facă altcineva treaba… Cinic sau patetic?
Danezii în schimb sunt cunoscuţi şi apreciaţi în toată Europa, în 2007 şi 2008 au deschis turneele europene pentru Metallica şi au fost în turnee alături de Deftones, Machine Head, Meshuggah, Arch Enemy, All That Remains, The Haunted, Soilwork, God Forbid şi Fear Factory. I-am lăsat pe Fear Factory la urmă fiindcă danezii au destul de multe-n comune cu ei, combină la fel de energic elemente de Death Metal şi Industrial, pasajele brutale cu cele mai melodice, chitarele zgomotoase cu clapele. De altfel, anteriorul album – „Passenger” – a fost produs de Christian Olde Wolbers basist-chitaristul din Fear Factory, actualmente Arkaea.

Read more Mnemic – Sons of the System (2010) ›

HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010)

Posted on by — 10 Comments ↓

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=1V4AscLidWg&feature=fvst]

În 2000 HIM au tăbărât imparabil peste noi cu albumul „Razorblade Romance” şi cele 11 piese Metal cu infuzii de Gotic, Dark şi Rock Alternativ. Albumul finlandezilor lansat cu un an în urmă şi ca urmare a succesului piesei „Join Me In Death”, a atins vânzări record în Finlanda natală şi în toată Europa.

Read more HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010) ›

Lostprophets – The Betrayed (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RwxDhdXjgCs]

După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.

Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.

Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂

Marillion – Less Is More (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Marillion fără Fish este ca balta fără peşte. 🙂 Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva lui Steve Hogarth însă rămân la părerea că după plecarea lui Fish, trupa ar fi trebuit să-şi schimbe titulatura. Marillion 1981 (anul venirii în trupa înfiinţată încă din 1979 al lui Fish şi schimbarea titulaturii din Silmarillion în Marillion) – 1988 nu prea are nicio legătură cu ce fac din ’88 încoace. De exemplu, albumul lor din 1995, „Afraid of Sunlight” chiar mi-a plăcut mult, dar nimic nu se compară cu primele 3, 4 discuri şi emoţiile pe care mi le-a stârnit „Misplaced Childhood”-ul din 1985 nu cred că se vor mai repeta vreodată…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=60XzL_lMgZU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q7sIzWKHGwQ]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XM3nozQ3i-s&feature=related]

Sau chiar şi… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kIPrJmzG7Ss&feature=related]

Poate din acest motiv mi-a scăpat şi acest „Less Is More” lansat anul trecut, dar şi precedentul album dublu din 2008 „Hapiness Is the Road” şi acum – lucru tare ciudat – mă tot gândesc dacă am ascultat sau nu „Somewhere Else”-ul scos în 2007…
N-am digerat foarte uşor plecarea lui Fish şi nu m-am împrietenit din prima cu Steve, dar nici nu i-am dat „reject” necondiţionat şi recunosc, Marillion au ceva şarm şi cu „noul” solist… Nou…Ce au zburat 22 de ani! F*ck!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T_GzPCJWTmE&feature=related]

„Less Is More” nu este chiar un album nou, conţine 12 piese în interpretare acustică dintre care doar una („It’s Not Your Fault”) este „proaspătă”, celelalte 11 fiind alese şi acoperă toată perioada Hogarth. Nu este o culegere de hit-uri, avem câte o piesă de pe „Seasons End”, „Brave”, „This Strange Engine” şi  „Hapiness Is the Road”, câte două piese culese de pe albumele „Afraid of Sunlight” şi „marillion.com” şi trei de pe „Anaraknophobia”, nu neapărat single-urile, piesele de succes.

Parcursul anevoios poate se datorează şi faptului că materialul a fost lansat prin propria casă de discuri – Intact Records – şi nu beneficiază de o distribuţie sonoră – Edel Music. În ciuda apelului de pe site-ul oficial de a nu urca materialul pe net, discul circulă evident… Teama trupei – în mare măsură justificată – este că file-sharing-ul într-un viitor nu foarte îndepărtat va pune pe butuci artiştii, scăderea vânzărilor este dramatică şi va pune multe trupe în dificultate sau imposibilitatea de a mai funcţiona, supravieţuii din cântat… Este o problemă spinoasă, sunt multe argumente pro şi contra, în toată nebunia globală economică, socială şi cum tot repet, morală, până la urmă şi pentru această problemă cred că va trebuii găsită o soluţie măcar de compromis.
Lansat pe 2 octombrie 2009, cele 57 de minute sunt o audiţie plăcută de urmat şi străbătut.

„Go!” – de pe „marillion.com” (1999) sună degajat, aerisit, îmbibat în melancolie, cu toate acestea Marillion degajă o oarecare linişte, un calm echilibrat, ceva fin şi plăcut, Steve Hogarth are un timbru blând, aş spune mângâietor care chiar şi unor teme mai triste le dă o conotaţie mai relaxată. Orchestraţia este la fel de discretă, de bun simţ şi bun gust. Reflectă cu precizie conceptul anunţat în titlu: puţin este mai mult.
Urmează „Interior Lulu” de pe acelaşi „marillion.com”, bocăneşte şi pocăneşte misterios cu o aromă uşor orientală, are aceeaşi căldură, se roteşte ca un vals apoi îşi mai trage sufletul ca să răbufnească din nou. Minimalismul le conferă claritate, au energie şi fără să fie zgomotoşi, piesa şerpuieşte de la agonie la extaz.
„Out of This World” – de pe albumul „Afraid of Sunlight” (1995) – se aşterne ca zăpada proaspătă şi curată, se lasă ca tăcerile reci şi apăsătoare, parcă interminabile, dar cu atât mai stridente şi stingheritoare. „Afraid of Sunlight” a fost un album mai întunecat, versiunea aceasta acustică nu a înseninat piesa, doar i-a dat o altă strălucire şi vibraţie. Sunt lucruri pe care le-am ratat, lucruri care nu se mai întorc. Unele nici nu trebuie, pe altele le regretăm.
„Wrapped Up in Time” – de pe „Happiness Is the Road” (2008) – este ca un cadou împachetat în celofan strălucitor, strecurat de sărbători sub bradul împodobit, este o doză de simplitate şi melancolie, puţin pian, puţină chitară, nici o fiţă.
„The Space…” – originalul pe „Seasons End” (1989) – are un balans, o cadenţă cuceritoare, spaţiile largi te/ne înfăşoară-n valuri, clăpăitul pianului este tensionat însă muzica cade uşor ca un voual.
„Hard As Love” – de pe „Brave” (1994) – strecoară din nou tonuri mai calde, o fi grea iubirea, dar ce ne-am face fără ea? Dacă nu cazi, n-ai cum – şi de unde – să te ridici, dacă nu te roade dorul, nu te poţi bucura de sărutul regăsirii. Viaţa – şi piesa – ne plimbă de sus în jos şi înapoi. 🙂
„Quartz” – albumul „Anoraknophobia” (2001) –  este uşor mai ritmată, condimentată cu mai multe sunete, mai multă gravitate, basul pulsează adânc, vocea zboară undeva deasupra, Marillion par mai relaxaţi, pe undeva este admirabil cum au rupt-o cu trecutul şi îşi văd de drum, nu privesc înapoi cu mânie ci zâmbesc în prezent. Piesa – şi tot albumul – sună foarte bine, are un sunet cald, profund, aranjamentele aerisite nu sună golaş, acoperă excelent spaţiile.
„If My Heart Were a Ball It Would Roll Uphill” – tot de pe „Anoraknophobia” – apasă uşor pe acceleraţie, are ceva Samba/Bossa Nova în puls, este uşor stropit cu soluţii şi sonorităţi Jazz, rămâne însă în aceeaşi zonă degajată al Rock-ului simplu, natural, al energiei şi al sentimentelor exprimate direct.

„We are alone in the world
We must do what we feel we should
We are told what is right
Need hurts within us
We can see sense
We can feel what feels right
And so often
All these things are not at all the same
They’re not at all the same”

„It’s Not Your Fault” – piesa nouă –  este o baladă simplă, minimalistă, pianul îl acompaniază discret pe Hogarth, vinovăţia apare când ne asumăm responsabilitate, o facem rar, este mai comod, mai simplu şi mai uşor să căutăm vina în exterior şi ne este greu să spunem celuilalt că „nu tu eşti de vină”…
„Memory of Water” –  „This Strange Engine” (1997) – vine aproape ca o continuare firească, pacea, liniştea se aşterne din nou moale peste ascultător, Marillion ştiu să mângâie şi cu toate acestea evită să devină siropoşi.
„This is the 21st Century” – încă o incursiune pe „Anoraknophobia” – trezesc noi miresme uşor orientale, apoi se scurge uşor ca nisipul dintr-o clepsidră, melancolia se strecoară pe nesimţite între acordurile moi, ne pierdem sau ne trezim visând cu ochii deschişi.
„Cannibal Surf Babe” –  „Afraid of Sunlight” – este cea mai ritmată, cea mai energică piesă de pe disc, intensitatea ei degajă optimism şi căldură, cade bine, vine ca o eliberare.

„I was born in nineteen sixty weird
And I’m your nightmare surfer babe
Mr. Wilson where’s your sandbox and your beard
‘You still looking for the perfect microwave?”

Un disc bun, cum spuneam, o audiţie plăcută, n-are deloc iz de ciorbă reîncălzită, pică mai de grabă ca un ceai fierbinte în miez de iarnă şi într-un apus de soare zgribulit.
Merg să sap după „Hapiness Is the Road” şi „Somewhere Else”… 🙂
Fain – consistent –  şi site-ul formaţiei, dacă sapi prin el, găseşti versurile de la toate piesele, coperţile discurilor şi multe-multe alte delicatesuri.
Şi uneori, puţin este absolut totul dacă este acel ceva de care avem nevoie. Cineva sigur ştie despre ce vorbesc! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YdRAUVlm5N4&feature=related]

Vampire Weekend – Contra (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Noua fiţă (muzicală sau mai bine spus de iPod) poartă numele de Vampire Weekend şi acest „Contra” a debutat în ianuarie pe prima poziţie din Billboard Hot 200. Toată presa de specialitate îi pupă pe unde apucă, adică această trupă şi acest disc are toate premisele proaste posibile…ha ha ha! 😛

Am descărcat albumul „Contra” tot înaintea fugii nu din ci în Egipt, am ascultat „din mers” 2-3 piese şi sincer, nu părea altceva decât o bâzâială plăcut-indiferentă. Tot Alin mi-a spus că asta e trupa „hot” a anului. Mă rog, a începutului de an. Dacă mă întrebaţi pe mine – bine, bine, ştiu că nu o faceţi! – rămân la OK Go – pe felia acasta so called Indie. Ştiu… sunt „io”… a punk. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_XC2mqcMMGQ]

Albumul de debut, „Vampire Weekend” lansat în ianuarie 2008 a prins poziţia 42 în cele 100 de discurile ale deceniului la N.M.E. şi în general – cum spuneam – trupa are parte de presă dubios de pozitivă.
Înfiinţaţi la New York în 2006 de solistul Ezra Koenig, şi-au câştigat popularitatea via internet şi…blogging. Unora le iese şi cu spa-muire (ha ha ha! 😛 ), unii – ca mine – se chinuiesc degeaba orice ar face.
Muzica lor – spun ei – este influenţată atât de muzica populară africană cât şi de Pop-ul Vestic, e ceva în treaba asta, „africanismele” lor au un gust diluat de Ska, uneori sună ca un Happy Pop Punk amestecat cu rom de Jamaica şi stropit cu Raggae, miroase a iarbă roz, cer verde şi soare… violet. 😀
Ca să nu fiu complet contra ( 😛 ) aş spune că optimismul şi degajarea, abordarea solară sunt probabil cele mai bune lucruri la acest Vampire Weekend. Partea proastă – părerea mea – este că piesele lor sună ca muzica pentru emisiunile de copii. O fi cool, fi-meu de 2 ani şi 6 luni s-a zbenguit la prima piesă, da’ la a 2-a a lăsat-o baltă şi s-a întors la vizionat Minimax-ul. 😛 Deh, Vampire Weekend nu-s The Prodigy!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1e0u11rgd9Q]

Nu e nimic contra pe „Contra”. Este-n schimb aceeaşi veselie-băşcălie (?), aceeaşi lejeritate – bermude cu floricele şi coctail-uri multicolore în straturi sub un palmier pe plajă care „parfuma” şi traversa şi discul anterior. Nu-i nimic rău în a fi vesel, chiar dacă privim suspicios spre 2012, se întâmplă ce se întâmplă în Haiti şi criza – tot mai evident – nu se termină nici în 2010… Nu-i rău, nu, nu trebuie să fi nici neapărat nebun, dar pare uşor neadecvat, imatur… Pe de altă parte, sunt ticsit de înverşunare, dezastre, războaie şi negativism, Gigi contra este la fel de viril ca nenea Păcală şi la fel de „vero”.
Pare misiune imposibilă să disec discul piesă cu piesă: toate sună cam la fel, aproape merge să dai copy/paste la acelaşi text la fiecare titlu.
„Horchata” – W.T.F.??! Ha ha ha! 😛 – este perfectă pentru o bâţâială pe plajă, ceva ca mult pomenitul meu mini concediu în Egipt în miez de iarnă. Adică unora le îngheaţă ţeava la calorifer la -20 de grade şi ţie ţi se rupe pe o plajă sub umbreluţă şi cu paiul în gură. 😀 „White Sky” pomeneşte parcă ceva de corporaţiile imorale, de arta modernă şi de alte bazaconii ce tot de limbajul secret al bebeluşilor mi-a amintit, adică băieţii nu pot fi luaţi prea-n serios şi tonul rămâne la fel de degajat. Şi uite aşa, ne întoarcem la vacanţă: „Holiday”. 😀 „California English”: „Contra Costa, Contra Mundum, contradict what I say, Living like the French Connection, but we’ll die in LA” – nu moare nimeni din asta. „Taxi Cab” este ceva mai lentă, reţinută, este un moment mai plăcut, la fel de insolit, copilăresc, dar place. 🙂 V-am spus „io” că nu-i nimic rău să fi vesel sau/şi nebun! 😛

„You stand this close to me,
Like the future was suppose to be,
In the eyes of the Grocery,
In the block uptown,

I remember,
Remember well,
But if I forgotten,
Could you tell”

De ce să fie viaţa ca o pradă ci nu ca o joacă? 🙂
„Run” – de ce nu Rhum?! Ha ha ha! – readuce tempo-urile medii, bâţâiala, trompeţica şi basul balansat, sunetele de clape de jucărie. Primul single de pe album, „Cousins” este mai ritmată, mai energică, mai (Pop) Punk – pentru standardele lor. „Giving Up the Gun” este iar pe reţeta mai simpatică a la „Taxi Cab”, ceva mai lentă, un fel de The Clash castrat… Ha ha ha! 😛 „Diplomat’s Son” ne mai serveşte o porţie de Raggae alungită mai bine de 6 minute. Am timp să mă gândesc de ce în 2007 piesa „Cape Cod Kwassa Kwassa” a băieţilor a fost cotată de revista Rolling Stone a 67 cea mai bună piesă din 100 a anului, cum de albumul de debut a urcat până pe poziţia 15 în UK Album Chart şi pe 17 în Billboard sau ce caută „A-Punk” pe locul 25 la Modern Rock Songs?
Pentru siguranţă îmi verific căştile şi setările de la placa de sunet. Totul pare în regulă, nu-mi rămâne decât să mă programez la un control la O.R.L.. O fi ceva ce nu aud eu şi au auzit toţi ceilalţi…
Şi pe nesimţite am ajuns şi la finalul cu „I Think Ur A Contra”, o piesă şi mai lentă, mai minimalistă, nu-i rău, dar nu e nici un „Straight to Hell” şi nici “Contra” ne e un “Combat Rock”…(hai că nu mă pot abţine!)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HQwm1v1R-qM]

„It ain’t Coca-Cola it’s rice” 😛 Nu mă mai miră nimic… Cu ce-mi pierd vremea şi cu ce vă trombonesc, incredibil! Este discul perfect pentru cei care gustă LOL-urile lu’ Morrison! Ha ha ha! 😛

Trebuia să scriu articolul pentru week-end, da’ dacă tot l-am scris în miez de noapte miercuri spre joi, mi-e lene să mă reorientez pe fugă şi să scriu repede altceva (ei, tot am scris şi altceva, bag mai târziu… 😉 ), să mai pasez subiectul două-trei zile. 🙂 Un Horchata vă rog! Fără orez, dar cu mult-mult rom! Sau trecem direct la… Sex On the Beach….Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9wHl9qRsMzw&feature=related]