Mi-am amintit – iar – de „V for Vendetta” şi una din repricile memorabile: „Fericirea este închisoare, Evey. Fericirea este cea mai perfidă închisoare dintre toate.”
Eu vreau fericirea în aceeaşi măsură în care îmi doresc libertatea. Nu pot separa una de cealaltă cele două lucruri.
Un prieteni spunea când vă povesteam despre vină acum câteva zile, că – citez: „Comunicarea, transparenta si…efectuarea de compromisuri de catre AMBELE parti! (…)Sper să mă ţin de cele 3 zise mai sus şi să nu ajung niciodată la divorţ. Mai bine mă calcă trenu’.”
Hm. Eu am divorţat şi n-am nici un regret. Am amintiri frumoase şi amintiri neplăcute din aceea primă căsnicie – şi în general din relaţiile anterioare, dar nu am regrete, n-am ce să reproşez nimănui. O vreme mi-am făcut reproşuri singur, dar… nu m-au dus nicăieri, nu m-au ajutat cu nimic.
Şi m-am despărţit de „n” ori şi n-am regretat şi nu regret. Învăţ şi mă străduiesc să nu repet greşeli.
Inerţia cu care acceptăm uneori anumite situaţii este pe de o parte dovadă de laşitate, pe de altă parte evidenţa – prostească – a ataşamentelor nefireşti.
Bune sau rele, acceptăm lucruri, situaţii sau oameni doar fiindcă ne este confortabil cunoscutul. Comoditatea iadului în flăcări…
Acestea sunt compromisurile… nefericite. Read more V… de la vid ›
Luna de miere durează cât vrem noi. Din păcate se termină pe neobservat şi vina este a noastră.
N-am nici chef, nici forţa să înşir clişee. La vorbe ne pricepem sau măcar pretindem că ne pricepem toţi.
La vorbe, la teorie, la despicat firul în cât mai mult ne pricepem şi…ne şi place. Este un fel de învârtit în jurul cozii. Ne prefacem că amânăm şi de fapt lucrurile – viaţa – trece pe lângă noi.
Iar vina este mereu în exterior şi/sau la celălalt.
Dăm din umeri, vorbim despre „ghinion de neşansă” ( 😛 ), soartă (soacră! 😛 ), destin, Dumnezeu, dracu’ m-a pus. Read more Vina, bate-o vina ›
Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.
P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.
…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc. Read more Indie la rotisor ›
Puteam să dau un simplu copy/paste la ce am scris anul trecut sau să sap prin arhivă după ce am scris pe Netlog (uite cum îţi reactivezi contu’ în căutare de inspiraţie! 😛 ) acum 2 sau 3 ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Valentine, n-o da de gard reloaded. Valentin o dă de gard an de an cu încăpăţânarea lucrurilor care nu pot fi decât nasoale. Nasoale fiindcă lucrurile bune parcă se termină prea repede şi se repetă prea rar.
Soarele muşca din plapuma groasă de nori rozând-uşi încet tunel să iasă la suprafaţă… ca viermele ajuns la coaja mărului.
Indienii refuzau să se lase fotografiaţi fiindcă se temeau că omul alb astfel încearcă să le fure sufletul.
Am coborât pe scara de incendiu mimând încă o dată evadarea cu aparatul de fotografiat în mână în speranţa că reuşesc să captez o frântură din spiritul răsăritului, că soarele îmi va trimite o rază doar pentru mine, că o voi putea ascunde undeva în colţul sufletului de nimeni ştiut.
Ne agăţăm cu disperare de fiecare rază, uneori de micile nimicuri care ne colorează puţin viaţa, îi temperează nuanţele, îi schimbă tonurile…
Mă gândeam cum o fi iarna în Canada, Alaska sau Groenlanda. Am auzit la ştiri că a nins masiv în America, dar şi în Japonia, în unele locuri zăpada ajungând şi la 3 metri. La Washington lumea a tras o bulgăreală pe cinste, adică s-au bucurat de iarnă, au tratat situaţia cu normalitate. La polul opus, în Rusia, alţii s-au distrat altfel: nişte tineri inconştienţi au experimentat un nou sport extrem inedit, săreau de pe un bloc de 5 etaje într-o movilă de zăpadă…
Zăpada şi viscolul a închis şcolile din capitală şi 13 judeţe, a închis nu ştiu câte drumuri naţionale, dârele de autostradă din sudul ţării, CFR a anulat peste 60 de trenuri şi tot traficul feroviar a fost complet bulversat, trenurile având întârzieri de la 40 la 400 de minute.
(„Incită-mă, răsfaţă-mă, să vină ceea ce trebuie să urmeze, ceea ce este acum a trecut de mult, dărâmă-i cu tandreţe amintirea…” Menyhárt Jenő)
Ca oricare autor care se respectă, cu un zâmbet ştrengar şi un gest nonşalant, am să rup şirul cronologic al poveştii mele, ţes o intrigă, trag puţin cu ochiul spre ultimele pagini ale cărţii ca un cititor nerăbdător şi curios, cu alte cuvinte: evadez puţin. 🙂
Ipostaza de evadat mă incită, da ştiu, mă răsfăţ acum, dar să vină ceea ce urmează, clipa care se naşte moare în secunda următoare, n-am să mă amăgesc cu amintiri!
Îmi este teamă să recitesc însemnarea anterioară, cuvintele sunt cuţite, lama se întoarce împotriva celui care a folosit-o, adevărul se răsuceşte-n rana deschisă şi suferinţa rar poartă-n ea sămânţa eliberării. Oare când ajunge cuvântul la os?
Te trezeşti într-un pat străin, într-o cameră necunoscută, într-un corp şi cu o faţă ne-familiară.
Te gândeşti la Kafka sau nu te gândeşti la nimeni şi nimic, eşti groghii, eşti chiaun, nu eşti tu, nu ştii nici cine ai fost şi nici cine vei fi în clipa următore. Eşti liber?
Necunoaşterea, ignoranţa au aroma libertăţii… Aroma? (Jamaica sau… Roma?)
Întunericul are densitatea ceţii, se lipeşte de piele, te învăluie, umbrele îţi dau târcoale, se-nvârt şi se ondulează, confuzia se accentuează, neliniştea tăcerii se înşurubează tot mai adânc. Te ridici.
Dincolo de geam bezna respiră greu, aerul este rece şi sec.
Orientarea în întuneric este la fel de probabilă ca horoscopul din tabloidul de ieri.
Timpul se scurge, nu ai buton de „rewind”, nu poţi da înapoi, minutele se zdrobesc şi-ţi brăzdează faţa, fiecare pas paradoxal te duce tot mai departe de cine eşti şi de unde doreai să ajungi. Anticipezi fiecare mic dezastru şi cu toate acestea te îndrepţi spre ele sperând că te înşeli. Absurdul tronează confortabil şi nu-i poţi şterge zâmbetul de pe faţa tot mai diformă.
Foştii insurgenţi, rebelii de ieri mereu devin parte a sistemului, se transformă în conducători sau funcţionari umili. Privim cu ură la cei din înaintea noastră şi cu teamă în urmă la cei care ne suflă-n ceafă… Caruselul imperturbabil al mediocrităţii confortabile.
Aveam alte planuri – sau mai corect spus: şi alte planuri – aproape-n paralel cu blogul despre escapada mea de 7 zile-n Egipt – versiune mea de… criză la 7 ani în Tibet – am scris şi primul blog de întoarcere şi „disc la rotisor” însă viaţa ne mai prinde şi-n offside, cu mâţa-n sac, raţa-n gură sau…pantalonii în vine. 😀
La plecare Flavius mi-a promis o „prăjiturică” şi cum dimineaţa mereu am glicemia scăzută şi am nevoie acută de infuzie de dulce necondiţionat, am dat târcoale la el să-mi încasez cireaşa de pe tort.
Nu mică mi-a fost surpriza când am citit un clasament al blogerilor în care mi-a revenit şi mie un locuşor şi fiindcă mereu am o minte suspicioasă (Elvis, The King 😀 ) şi nu cred în coincidenţe, lucrurile se leagă – cel puţin pentru mine -, au sens, fiindcă mă obsedează (obsesiv 😀 ) şi vroiam să scriu despre „midlife crises” (criza vârstei de mijloc) şi cifra 15 – locul din clasament – mă obsedează de când cu „The High End of the Low”-ul lui Manson şi-n Tarot, cartea cu nr. XV este… Diavolul, probabil cea mai dificilă carte de „tradus”, o carte alunecoasă cu semnificaţii incerte sau negative cum ar fi tentaţii, ispite, încăpăţânare, nemulţumire, risc, dar şi trezirea sinelui, echivalentul astrologic al planetei Pluto care pune în calea noastră probele cele mai dificile şi mai profunde de destin şi are o intensă conotaţie karmică..
Spun ceea ce i-am scris şi lui Flavius drept mulţumire: “Blog de criză sau blogger… crizat” nu ştiu ce înseamnă şi nici la ce foloseşte (nu definiţia ci blogul meu! 😛 ), dar cu siguranţă ceva-ceva înseamnă şi tot ce pot să promit este că am să o ţin tot aşa. Ruşine să-mi fie că nu-mi e ruşine.”
Nu înţelegeam de unde până unde 493 de vizitatori ieri… ha ha ha! 😆
(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha)
Mai vroiam să spun că blogul nu este nici concurs de frumuseţe – catwalk -, nu este nici „cine ştie câştigă”, nici măcar oglindă nu cred că este, sincer, nu cred că reprezintă cu nimic mai mult decât semnificaţia pe care i-o acordăm noi propriului nostru blog – la fel ca şi cu toate celelalte lucruri din viaţa noastră.
Nu mă preocupă nici câţi oameni mă citesc ori ba, nici poziţia mea din Zelist (2440), BlogRank-ul (722) sau W.T.A.-ul (189/2053). Nu cred că numărul cititorilor reflectă calitatea postărilor – şi asta nu fiindcă nu aş fi (foarte) citit ci pur şi simplu, nu cred. Să iau exemplul Top 10-ului de la Zelist, se învârt pe primele poziţii cam aceleaşi nume (sonore), Cabral, Mircea Badea, Ciutacu, etc, bloguri din punctul meu de vedere accentuat „corporatiste” care mie nu-mi transmit absolut nimic. Cum nici mulţi din celebrii blogeri populari (gen Zoso, Visurat, etc) nu-mi spun niciodată absolut nimic. Ştiu, sunt sever în afirmaţii, dar sunt – încă o dată – diabolic de sincer.
Pomenea Manson de „guts”, eu nu aş avea curajul – nu acum – să fac un clasament fiindcă cu siguranţă aş provoca supărări, aş zgâria cu nonşalanţă orgolii, aş stârnii furia multora. Dar nu de asta mă tem ci de nedreptăţile pe care cu siguranţă le-aş comite. 🙂
OK.
Am nu una ci zeci (sute sau mii) de probleme mai mult sau mai puţin reale şi/sau imaginare. Cine n-are? Una din problemele mele este de exemplu că nu-mi recunosc, nu-mi simt vârsta. M-am blocat în subconştient la 28 de ani şi chiar dacă bat în 40 îmi este aproape imposibil să admit că mă pot confrunta cu amintita criză a vârstei de mijloc fiindcă aceea vârstă pare extrem de îndepărtată de mine. Şi…nu este.
Parcă sunt într-un glob de sticlă, fragil şi iluzoriu, mă privesc cu detaşare de undeva de departe şi cu toate acestea îmi tot scapă ceva sau câte ceva.
Viaţa mea pare perfectă sau patetică în funcţie de cum se sparge lumina pe suprafaţa alunecoasă a acestui glob imaginar şi adevărul încă o dată se dovedeşte termen depăşit şi abstract condiţionat. Păstrez secrete dosite-n dulap, în buzunare cusute cu vise albe, în fundul unor sertare ticsite cu nimicuri de care nu mă pot despărţii.
Acum 2 săptămâni m-a vizitat un prieten şi după ce a onorat baia mi-a spus un lucru care mie nu-mi sărise-n ochi: baia este plină de tot felul de tuburi, creme, şampoane, sticluţe şi cutiuţe, asta a păţit şi el, avea doar 2-3 „chestii” în baie până când s-a instalat în viaţa lui o „ea”. M-am uitat cu acel suspect „alt ochi” în baia mea şi da, am în toată înghesuiala de pe rafturi, dulăpioare plus marginea băii ticsite doar un aparat de ras, o spumă de ras, un aftershave şi o periuţă de dinţi cu pasta aderentă. În rest sunt complet şi dezarmant de înghesuit, sufocat de tot felul de produse care habar n-am la ce folosesc. Şi din acel moment acest lucru a început să mă enerveze teribil.
Aşa începe fiecare avalanşă. De la un fulg aparent rătăcit.
Ieri mi-a mai făcut o vizită, mi-a cerut o consultanţă-n Tarot şi viaţa lui, dilemele lui, problemele cu care se confruntă m-au aruncat înapoi la dilemele mele, deciziile mele, greşelile pe care le-am comis, capcanele în care am intrat (conştient) acum ceva ani.
Şi iar trebuie să spun: nu cred în coincidenţe.
Şuturile-n fund, palmele peste ochi au forme multiple, vin toate din senin, pot fi subtile sau stridente, dar toate sunt semnale de trezire.
„Podeaua frige ca un bec”.
Nu de decizii mă tem ci de unele consecinţe. Cu toate acestea este timpul să mă încalţ şi să-mi urmez drumul. Mă pot fofila de toată lumea, dar nu şi de mine. (Şi nici de Tine. 🙂 )
Nu ştiu dacă vin vremuri (şi) mai căcăcioase, noi suntem (şi) mai căcioşi sau s-au aliniat astrele în cine ştie ce conjunctură (ne)favorabilă şi se duce inevitabil dracului totul în jur… Habar n-am ce o să fac peste 15 minute, dar să-mi mai dau cu părerea şi despre „alte alea”..?!
Încerc să-mi remixez viaţa. M-am crizat nene!
