Sunt formaţii pentru care recunoaşterea, succesul vine într-un mod ciudat, nefiresc. Pe Simple Minds din acest motiv mulţi – în mod greşit – îi etichetează ca fiind „one hit wonder”, tocmai datorită piesei „Don’t You (Forget About Me)”, piesă care nici măcar nu figurează pe vre-un album al formaţiei – nu o căutaţi – ci a fost scrisă pentru şi lansată pe coloana sonoră a filmului lui John Hughes „The Breakfast Club” în 1985, la aproape 8 ani după debutul formaţiei. Piesa a fost prelucrată, preluată de zeci sau sute de artişti, celebră este versiunea lui Billy Idol, mie îmi place versiunea produsă de Life Of Agony pe albumul „Ugly”.

Astăzi, 15 decembrie, la Sala Polivalentă din Capitală de la ora 20.00 scoţienii ne prezintă noul lor album: „Graffiti Soul”, al 16 album de studio din cariera formaţiei. Mai ratez un concert, nu de alta, dar să închei anul în nota dominantă… ha ha ha!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nAdaQhitdKg]

Simple Minds îşi au rădăcinile în trupa de Punk Johnny & The Self-Abusers din 1977, din care au făcut parte solistul Jim Kerr şi chitaristul Charlie Burchill. Trupa s-a destrămat în acelaşi an în noiembrie, chiar în ziua în care a fost lansat primul lor single „Saints And Sinners”. Cei doi au rămas împreună şi au ales un nume după un text Iggy Pop:

„Today I saw a very thing
But that’s another song
You’re too simple minded
Let’s play it safe”

Şi aşa s-a născut: Simple Minds.

Dacă albumul de debut, „Life in a Day” a avut o abordare Pop, următorul, lansat în acelaşi an 1979, „Real to Real Cacophony” are tonuri mai întunecate şi a pus în mare măsură bazele orientării New Wave, devenit ulterior eticheta trupei. Cu „Empires and Dance” din 1980 introduc elementele Electro, un oarecare minimalism, dar îşi păstrează caracterul armonic şi structurile ritmice uneori atipice zonei şi stilului abordat.
De-a lungul carierei, Simple Minds au rămas deschişi experimentelor, New Wave-ul s-a amestecat ba cu momente mai Pop, ba cu momente mai întunecate, au cochetat cu Dub, World Music, Electro sau Rock, au creat o muzică colorată, uneori prea complexă să fie comercială, dar şi prea colorată să aibă un public ţintă larg şi constant. Poate eticheta Art Rock li se potriveşte cel mai bine. Este aproape imposibil de epuizat o carieră de 32 de ani în câteva rânduri. Au vândut peste 40 de milioane de discuri în toţi anii aceştia, ce nu-i chiar la îndemâna oricui.

„Grafitti Soul” conţine 8 piese şi 2 bonusuri, dar a fost editat şi-n format CD dublu, prin alăturarea materialului „Searching for the Lost Boys”, care conţine 9 cover-uri.
Simple Minds şi-au păstrat nervul, strălucirea, groove-ul sănătos, armoniile misterioase, toate acele mici ingrediente care i-au făcut mereu speciali, i-au diferenţiat de celelalte formaţii. Sunt evidente paralele, U2 au învăţat cu siguranţă multe lucruri de la ei şi au avut „bulan”, management mai eficient, dracu ştie ce, de au ajuns mai faimoşi. Dar nu asta e discuţia acum!
„Moscow Underground” deschide materialul cu un bas mârâit şi energic, vocea este caldă şi uşor reţinută, percuţiile accentuează ritmul şi creează un groove crescător. Este reconfortant să auzi acest Rock simplu, fără fiţe, cântat cu dezinvoltură şi din suflet.
„Rockets” este conceput asemănător, vocea puternică, caldă a lui Jim Kerr are prim-planul, trupa parcă construieşte în jurul lui cu aceeaşi simplitate, acelaşi tip de Rock pur, antrenant, fără complicaţii inutile, dar atât de bine nimerit, clasic şi totuşi mereu proaspăt.
„Stars Will Lead the Way” aduce şi un strop de mister, armoniile sunt mai subtile, ritmul puţin mai lent, Jim Kerr uneori doar şopteşte, alteori vocea este filtrată prin efecte, percuţiile uneori răstoarnă calmul ca apoi armoniile, chitara să readucă nota mai calmă, mai relaxată a piesei.
Clapele din „Light Travels” trezesc amintiri din anii ’80, apoi chitara şi toba intervine cu un sound foarte modern, adus la zi, atmosfera creată astfel este inedită, în ciuda tensiunii ascunse în spatele ritmurilor, muzica aduce calm, o linişte sugerată şi de Kerr: „You don’t need to worry…”
„Kiss And Fly” începe ca o baladă, dar lucrurile sunt mai complicate de atât, construcţia ritmică este una răsturnată, caracteristică de multe ori trupei, accentele sunt date ba de bas, ba de chitară, vocea ne călăuzeşte prin acest labirint uneori straniu de sunete, este o călătorie, un zbor, un picaj, paraşuta nu se deschide tot timpul…. dar speranţa nu moare niciodată.
Piesa de titlu combină abordări salvate şi conservate din anii ’80 cu prospeţimea, autenticitatea interpretării, energia care pulsează în Simple Minds de atâţia ani şi nu pare să se estompeze. Dacă asemănările cu U2 par uneori izbitoare, diferenţa este tocmai această prospeţime care la scoţieni s-a păstrat, în timp ce la irlandezi parcă uneori se pierde sub mega-producţie, în studio nu reuşesc să mai sune la fel de energic. Simple Minds şi pe disc au un feeling foarte viu, piesele sunt minimaliste în cel mai pozitiv sens şi totul este aşezat cu precizie la locul lui, instrumentele se susţin şi se completează, dar nu aglomerează spaţiul.
„Blood Type 0” pleacă de la o abordare mai Rock, mai zgomotoasă, sunetul este mult mai modern, mai experimental, are nerv, apoi intervin şi armonii mai exotice sau – după caz – chitara cu diminuate şi disonanţe. Încă un experiment reuşit, colorat, fără sudoare, minimalist, dar eficient.
„This Is It” este un Rock simplu, dinamic, ceva ce live probabil sună şi mai exploziv, dar Simple Minds reuşesc să aducă acel puls viu şi pe înregistrare. Vulpi bătrâne.
Primul bonus este „Shadows And Light” o piesă liniştită perturbată de sunetul distorsionat al chitarei filtrată zgomotos. Basul bârâie sigur în fundal, toba conferă un ritm solid, din elemente extrem de simple, trupa construieşte cu uşurinţă încă o perlă.
„Rockin’ in the Free World” al lui Neil Young este piesa care închide materialul şi este şi piesa care deschide discul bonus „Searching for the Lost Boys”. N-au modificat piesa, o abordează cu aceeaşi energie, de altfel pe tot parcursul discului în multe momente am simţit, auzit paralele cu perioada „Freedom” al lui Neil Young, au aceeaşi abordare directă şi energică, minimalistă, dar eficientă, într-un cuvânt, sunt Rock.
Celelalte bonusuri sunt la fel de clasice: „A Song From Under the Floorboards” (Magazine), „Christine” (Siouxsie & the Banshees), „(Get A) Grip (On Yourself)” (The Stranglers), „Let The Day Begin” (The Call), „Peace, Love and Understanding” (Nick Lowe), „Teardrop” (Massive Attack), „Whiskey in the Jar” (Thin Lizzy) şi „Sloop John B” (The Beach Boys), toate piese clasice ale anilor ’80, unica excepţie fiind splendidul „Teardrops” al celor din Massive Attick, o piesă de factură mai modernă.

Un disc extrem de reuşit, o trupă care mereu a păstrat ştacheta ridicată, n-a făcut rabaturi de dragul succesului.
Poate era interesant de pus în oglindă cu ultimul U2, „No Line On the Horizon”, un disc abordat cu un sound mult mai modern, cu mai multe samplere şi sintetizatoare, ambalat mai modern, dar în esenţă marşând în aceeaşi zonă a Art Rock-ului… Poate altădată. Acum sincer mă bucur de Simple Minds şi mă oftic cumplit că ratez şi concertul lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EK08XU4VaLQ&feature=related]