Home › Posts tagged Alternativ › Page 2

Alternativ

Alternative: These New Puritans şi Los Campesinos!

Posted on by — 2 Comments ↓

A început ploaia (este duminică după-masa). Îmi place ploaia, uneori chiar rece şi mohorâtă. Ploaia mereu îmi dă senzaţia că spală mizeria, curăţă nu doar străzile, dar şi gândurile, uneori tulburi şi spală mizeria, o împinge în canale şi rămâne la suprafaţă doar ceea ce este curat, esenţa. Este o iluzie, un fir de pai de care stau uneori atârnat conştient că dedesubt nu este nici o plasă de protecţie şi prăbuşirea este iminentă.
Se lasă bezna peste cartier – de vreo două săptămâni nu mai funcţionează iluminatul public din spatele blocurilor – şi privesc reflexia luminilor din blocul de vis a vis în băltoace.

Elvis tocmai a părăsit clădirea… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lzHwRcOsDNw&feature=related]

Discuri multe înseamnă – din fericire – şi discuri bune. Am avut deja câteva albume de excepţie anul acesta şi suntem abia în februarie. Read more Alternative: These New Puritans şi Los Campesinos! ›

3 discuri pe rotisor – Yeasayer, BLK JKS şi Ov Hell

Posted on by — 16 Comments ↓

Ameţitor de multe discuri, o avalanşă de lansări cu care este imposibil să ţii pasul. Este la fel ca în blogosferă: toată lumea scrie şi nimeni nu citeşte. Dar despre asta mai târziu sau altădată!
Toată lumea cântă, nimeni nu mai ascultă muzică. Dar toţi se pricep mai ceva ca la fotbal, economie şi – inevitabil – politică. Cine pretinde că ascultă tot ce apare şi cum s-ar spune „este la curent”, este un mincinos. Am mai spus, am un teanc impresionant de materiale „leftovers” de anul trecut şi noile produse vin ca valul, împing în spate discurile mai vechi. Mai „vechi” înseamnă în unele cazuri nici 2-3 luni. Uneori acest fapt este absolut incorect, am şi azi un disc din 2009 pe care l-am ratat la momentul lansării, dar ascultând-ul acum, m-a făcut să-mi revizuiesc lista discurilor favorite pe anul trecut.
Pe taraba virtuală de azi am servit Yeasayer (un Pop Psihedelic amestecat cu faze de Rock Experimental), BLK JKS (revelaţia de care pomeneam!) şi Ov Hell (Black Metal excepţional), adică „marfă” pentru toate gusturile. Eu le-am îngurgitat şi digerat pe toate cu poftă, mă bucur de fiecare dată când găsesc în fluxul tot mai masiv de produse – majoritatea de serie şi de calitate îndoielnică – artişti şi albume care rup rândul, sparg tiparele, mai fac muzică cu… suflet. Sunt parcă prea multe produse…
…şi asta în ani şi condiţii de criză. Anomaliile fireşti al declinului civilizaţiei pe muchie de cuţit. Se termină calendarul în 2012, nu se termină, habar n-am, dar ceva-ceva trebuie să se întâmple că aşa nu mai merge clar! Însă teoria omoară practica şi practica infirmă teoria, aşa că mai bine să ne vedem de… muzică. 🙂 Read more 3 discuri pe rotisor – Yeasayer, BLK JKS şi Ov Hell ›

Indie la rotisor

Posted on by — 2 Comments ↓

Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.

P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.

…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc. Read more Indie la rotisor ›

Ian Brown – My Way

Posted on by — 2 Comments ↓

The Stone Roses sunt practic principalii responsabili pentru generaţia NME. Unii îi „învinovăţesc” şi pentru resurecţia Pop-ului britanic şi cu siguranţă multe nume ca The Verve, Oasis, Kasabian, The Charlatans sau Coldplay n-ar exista fără ei sau ar fi cântat cu totul altceva.
Trupa s-a înfiinţat în 1984 şi ca influenţe principale i-au desemnat pe Sex Pistols, The Clash şi Sonic Youth.
Albumul de debut, auto-intitulat apare în 1989 şi a fost un mare succes. Geffen le oferă un avans de 2 milioane de Lire pentru următorul material, urmează o tevatură legală cu casa de discuri independentă cu care aveau deja contract, dar cel mai mare se dovedeşte şi cel mai puternic şi de această dată şi discul numărul doi, „Second Coming” apare în 1993.
Însă apar şi tensiunile şi în 1996 formaţia se desfiinţează.
Chitaristul John Squire are o activitate intensă şi ulterior, activează cu trupa Seahorses şi scoate 2 albume solo. Basistul Gary “Mani” Mounfield mai apare din când în când însă despre bateristul Alan “Reni” Wren nu se ştie mai nimic. Cea mai de succes carieră însă o are carismaticul solist al formaţiei: Ian Brown.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jaAdbozh1xs&feature=related]

Dacă The Stone Roses intră cu certitudine în categoria formaţiilor cult, Brown este cu siguranţă o legendă şi un model pentru majoritatea soliştilor britanici de la Liam Gallagher până la Tim Burgess.
Albumele sale post-Roses au influenţat în mare măsură scena britanică. A debutat cu „Unfinished  Monkey Business” în 1998, urmate de „Golden Greatest” (1999), „Music of Spheres” (2001), „Solarized” (2004), „The World Is Yours” (2007) şi anul acesta a fost lansat „My Way”. Între acestea se mai intercalează un disc remix excepţional: „Remixes of the Spheres” în 2002.

Să nu judeci cartea după copertă, spune vorba. Când am văzut coperta noului album Ian Brown, am zâmbit. Rar vezi o grafică mai nefericită. Apoi am citit că Brown, mare fan Punk şi Sex Pistols a declarat că acest material a fost inspirat de Thriller-ul lui Michael Jackson şi Brown a spus că au masterizat materialul pe 25 iunie, ziua în care Jackson a murit. Am trecut şi peste asta, dar inevitabil gândul m-a dus la Chris Cornell şi discul său „Scream”.
Apoi am citit că piesa considerată de rezistenţă şi lansată şi ca single de promovare a albumului, „Stellify” iniţial a fost scrisă pentru Rihanna, dar i-a plăcut atât de mult lui Brown încât şi-a dorit-o pentru propriul său disc.
Toate acestea puse cap la cap m-au făcut să mă apropriu de noul Brown cu oarecare temeri.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wsct546pCBE]

„Stellify” este un Pop song, sau cum spune Brown, un love song. Are un groove modern, un strop de Funky, o temă simplist minimalistă, aminteşte de anterioare teme Brown, dar nu are aceea magie care te curentează din prima la acele piese. E o construcţie caracteristică pentru Brown, la a doua, a treia ascultare devine chiar plăcută, secţia de suflători trezeşte amintiri de anii ’60 şi introdusă în abordarea modernă creează o atmosferă interesantă, dar per ansamblu, toată piesa este cam subţire, lipsită de geniu.
„Crowing Of the Poor” revine la tonurile mai grave ale albumului anterior, la linia mai politică abordată de Brown. Muzica este un amestec bizar de sunete şi ritmuri, armonii minimaliste şi percuţii stranii, este definitiv Brown într-un ambalaj futurist, rece, uşor mecanic.
„Just Like You” este anunţat ca a doua piesă desemnată pentru a fi lansată şi sub formatul de single. Ritmul este din nou mai de discotecă, oscilează între abordarea Indie/Alternativ şi un Funk amestecat cu cerinţele cluburilor actuale, totul este la locul lui şi combinaţia funcţionează, dar nu impresionează.
Celebra piesă „In the Year 2525” al cuplului Zager and Evans, scrisă despre cum tehnologia creată de om o să-l distrugă pe acesta, este un cover corect în interpretarea lui Brown, dar n-a adus nimic nou faţă de originalul scris în 1969.
De aici în-colo însă discul devine ceva mai Brown, un Brown ceva mai electronic, mai minimalist şi mai rece, dar interesant, oscilant şi minimalist.
„Always Remember Me” este o piesă simpluţă, orchestrată cu rafinament şi gust, are feelingul care parcă lipseşte din „Stellify”, elementele tradiţionale se împletesc în mod firesc cu inserturile moderne, experimentalismul Indie se împacă cu stropul de Trance/Chill Out şi rezultatul este o piesă plăcută.
„Vanity Kills” continuă experimentul de încrucişare de timpuri şi abordări diferite, minimalismul, orchestraţia spaţioasă, răceala îşi găsesc drumul prin urechi la suflet. Nu este nimic revoluţionar, nu este nimic extravagant, dar are atmosferă, funcţionează perfect.
„For The Glory” rămâne în aceeaşi zonă uşor amorţită, rece, puţin tristă, vocea lui Brown este înconjurată de electronica rece, minimalistă, clapele sună ca vântul şi muzica aminteşte de coloane sonore pentru filme.
„Marathon Man” are mai mult ritm şi este un New Wave de anii ’80, un Synth Pop ambalat în tonalităţi mai moderne, aminteşte inevitabil de Depeche Mode, sună ciudat de la Brown, admit, dar pare o chestie trandy, astfel de construcţii am auzit tot mai des în ultima vreme.
„Own Brain” merge pe aceeaşi linie, o temă minimalistă, tot de anii ’80, colorată de sunete mai moderne, de o abordare Disco, un Disco de la începutul deceniului…
„Laugh Now” ambalează vocea caracteristică a lui Brown într-o construcţie sonoră electrică, bizară, cu fraze de sintetizatoare date invers, pe un ritm mecanic şi cu acelaşi minimalism rece. Micile ruperi salvează din sentimentul apăsat şi monoton, însă parcă Brown a pierdut uşor direcţie, se caută într-o lume care nu sunt convins că este chiar a lui.
„By All Means Necessary” aminteşte de „vechiul” Brown, are tensiune, are o vibraţie credibilă, transpunerea sonorităţilor tradiţionale într-un făgaş mai electric aici funcţionează din nou, lucrurile au sens, crescendoul este eficient, groove-ul caracteristic multor piese semnate de Brown are farmec, temele bizare, minimaliste se suprapun şi se completează, însă piesa parcă nu are finalitate, se termină înainte să ajungă undeva.
„So High” închide discul într-un ton ce aminteşte de The Beatles… în traducerea celor din Oasis. Este un moment plăcut, o piesă relaxantă, ne face cu mâna…

Nu ştiu ce speră Brown de la acest disc. Dacă vrea să cucerească cluburile, nu cred că a nimerit-o. Este prea Retro, prea lent, prea… linear. Tot discul mi-a lăsat impresia că este un fel de „Remixes of the Spheres” aplicat direct albumului, însă dacă acel material a fost genial şi fiindcă piesele de bază au fost geniale, aici materia primă şchiopătează în mare parte, este parcă prea puţin. Brown se caută pe sine într-o lume sintetică, artificială, rece şi cum spuneam, nu ştiu dacă este locul lui aici. Fanii lui cu siguranţă vor asculta şi acest material, dar nu cred că va cucerii un public mai larg. Dar cine ştie? M-am mai înşelat şi cu alte produse.
Îmi place mult Brown, mi-a plăcut mult The Stone Roses şi am să ascult materiale din urmă. Acest disc e bun dacă ai treabă prin casă şi vrei ceva să meargă-n fundal… Da, e cam o coloană sonoră pentru un film cu o zi obişnuită din viaţa noastră. O zi de iarnă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wUBTy_8jO1s&feature=related]

The Big Pink – A Brief History Of Love

Posted on by — No Comments ↓

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Geneviéve Pasquier – Le Cabaret Moi

Posted on by — No Comments ↓

GP_01Lumea este plină de muzică. Fără sunete, fără muzică am fi mult mai săraci. Nu toată lumea devine dependentă de muzică, dar nimeni nu trăieşte fără ea. Sau mă rog, aproape nimeni.
Ne-am obişnuit unii cu radioul, alţii, mai pretenţioşi sau fiţoşi, ne punem singuri muzica care ne place. Cu radioul nu-ţi baţi capul, însă – cu excepţia unora din posturi via internet – rişti să ratezi o grămadă de muzică interesantă, rişti să crezi că doar ce emit posturile de radio există. Şi nu este deloc aşa.
I-am văzut pe Spin într-o zi la televizor şi se plângeau că foarte rar şi doar baladele lor sunt difuzate… şi Spin sunt o trupă chiar comercială, adică sunt un Pop-Rock mai mult Pop. Apoi i-am văzut pe Kumm la Cârcotaşi şi spunea Huidu că la radio nu poate să-i dea, dar la emisiune ia invitat….What the fuck?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=poMq0WTsbAo&feature=related]

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc ci despre Geneviéve Pasquier. Am „descoperit-o” pe MySpace şi în ciuda numelui – şi titlul noului album – este o bavareză, cum declară chiar ea: „A little pink girl almost lonely in the middle of Bavaria” (o fetiţă mică şi roz aproape singură în inima Bavariei).
Îşi identifică rădăcinile în Frank Sinatra, Pink Floyd, SPK, Minamata, Jean Michel Jarre, Edith Piaf şi Buddy Holly şi cântă un Industrial experimental şi minimalist. Are o voce senzuală, un parfum de anii ’50, burlesc, creează o atmosferă de cabaret parizian transplantată într-o lume sintetică, reaşezată în abordarea minimalistă şi sumbră tipic germană.
Noul ei album, „Le Cabaret Moi” a fost lansat de casa de discuri Ant-Zen (sau pagina de MySpace), un label independent tot din Bavaria, profilat pe zona Electro experimental şi Industrial, şi este al treilea album al artistei după debutul cu „Virgin Thoughts” (2003) şi „Soap Bubble Factory” (2006).

GP_02

„La Cabaret Moi” este un album foarte colorat, de la momente zgomotoase („Fusion”, „Trance”, „Warm Leatherette”), la piese ce combină experimentalul cu ambientalismul minimalist („Emotion I”, „Nobody’s Darling”, „Some days Ago”) până la abordări chiar Pop – „Rubberpop” ce mi-a amintit uşor de Madonna -, discul este o călătorie în diferite atmosfere şi stări de spirit. Vocea artistei leagă lucrurile, le aduce la un numitor comun şi ne călăuzeşte misterios.
Mi-a plăcut mult „Fusion” care are un groove antrenant şi este zgomotos în mod pozitiv, „Warm Leatherette” – o piesă emblematică pentru curentul Electro-Post Punk, scos de Daniel Miller (şeful casei de discuri Mute) în 1978 sub numele de The Normal – într-o interpretare zgomotos distorsionată, „Some Days Ago” pentru aerul mistic, invocator, „All the Other Girls” şi „Mon Cabaret” pentru amestecul de şansonetă-muzică de cabaret cu electronica minimalistă, „Emotion I” şi „Emotion II” pentru experimentalismul straniu.

În ciuda minimalismului dominant, nu este un disc uşor, dar este o experienţă cel puţin interesantă şi în spatele răcelii aparente,  Geneviéve Pasquier este plină de sentimente şi vibraţie.

GP_03

Oedip Piaf

Posted on by — 12 Comments ↓

La artă – ca la fotbal, politică, zacuscă, sex şi în final – de ce să nu recunoaştem? – la toate celelalte de la fizica nucleară la cultivarea roşiilor timpurii – ne pricepem toţi şi avem măcar o părere. Cu scotch, sârmă şi ciocan se repară orice în România. Se face orice. Un guvern nou sau chiar şi artă.
Nu vă plictisesc cu poveştile mele prăfuite, dar ţin minte primul meu microfon era unul belit dintr-un magnetofon, au fost momente când repetam la mine-n dormitor şi ampliful chitaristului era un casetofon setat pe Rec. şi când începea bateristul să bată tobele, altceva nici că se mai auzea… Aşa e-n underground. 🙂 Mai cu scotch, mai cu sârmă, cu o staţie manufacturată la propriu, cu o chitară mai ieftină, în dormitor sau în sufragerie, într-un beci sau în garaj, underground-ul înseamnă lucrurile făcute cu pasiune, din plăcere, de dragul de a face ceva. Aici şi văd farmecul: într-o lume în care toţi ne pricepem la toate, dar obişnuim să spargem seminţe pe bancă, se găsesc „nebuni frumoşi” care preferă să vorbească mai puţin şi să facă ceva. Şi ideea nu e să te afli în treabă ci cum spuneam, să nu te scobeşti în nas şi să laşi doar mătreaţă, deşeuri şi facturi neachitate în urma ta.
În underground, chiar dacă uneori sufrageria este la etajul 10 într-un bloc, lucrurile se întâmplă de cele mai multe ori fără scop. Oamenii se adună, fac ceva şi nu fug la şefu’ de scară să-i arate, nu vor nici măcar la pagina de sex în Bravo şi n-au gânduri de video-clip la MTV.

Pe Oedip Piaf – nume extrem de inspirat, by the way – nu eu i-am găsit şi m-au găsit ei pe mine. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori: auzi despre o chestie de la prietenul unui prieten sau – vremuri digitale, ce să-i faci – cauţi ceva pe net şi dai de cu totul altceva.

Nu-s eu cel mai potrivit lipitor de etichete şi băgător de trupe-n sertăraşe, dar ca idee, Oedip Piaf este un proiect Punk, Post-Punk, interesant şi uneori uşor bizar, experimental şi avangardist – dacă dadaismul mai este considerat de avangardă -, uneori uşor eclectic, alteori straniu sau zgomotos, este un produs de „garaj”, nefinisat, dar cu atât mai viu.

oedip_piaf_covers

Aventura în lumea Oedip Piaf este una tumultoasă.
Băieţii sunt extrem de prolifici, pe situl lor în „Listening Room” găsiţi nu mai puţin de 7 albume ce pot fi descărcate gratuit în format mp3, primul datând din 2006, ultimul, evident este de anul acesta.

„TANTO CONSUMIR TE CONSUMIRA” este un album de cover-uri. Nu, nu vă gândiţi la ceva gen „vin de masă”, uşor de digerat făcut şpriţ într-o după-masă de vară umbroasă. Băieţii nu vor să se facă simpatici ci modelează muzica după chipul şi asemănarea lor, creează o lume bizară de sunete, disonanţe, nu respectă forma ci încearcă să modeleze conţinutul pentru a se exprima. Uneori aceste experimente trezesc amintiri, alteori te zgârie neiertător ca palma realităţii primită peste ochi zi de zi.
„Love Song” este un re-make aşezat, dar contorsionat după The Cure, poartă în ea fantoma lui Ian Curtis şi al trupei sale Joy Division – punct de plecare pentru aproape toată muzica de după ’80, chestiile cu “Post” în faţă – dar puteam să amintesc şi de Bauhaus. Chitara sună ascuţit, vocea mârâie, există tensiune şi o furie mascată, nu reţinerea, dezarmarea care-l caracterizează pe Robert Smith.
„Hey, Hey, My, My!” ne trimite înapoi în 1988 la albumul „This Is Not for You” al lui Neil Young. Înregistrarea suferă sub aspectul calităţii, chiar şi la nivel de garaj este nevoie de puţină producţie, dar ce se aude este un Blues distorsionat, chinuit, transpus într-un plan zgomotos şi surealist. Ca un intrus – ascultător – nu ştiu câtă premeditare sau cât accident încape în aceste înregistrări, dar în prag de Cybermental m-iam amintit de interviul cu Thedi din KiEw şi 13 Monkey care spunea că este imposibil de tras linia între „normalitate” şi „nebunie”.
„Izolare” este transcrierea destul de fidelă a piesei „Isolation” al amintiţilor Joy Division în limba română. Vocea are o oarecare nuanţă de patos, chitara zgârie, soloul este schizofrenic şi colorat, se pretează perfect piesei şi mesajului. Abordarea este lineară, simplist-minimalistă, dar redă fidel ideea de Post-Capitalism, Post-Punk, Post-Industrial şi ce post o mai fi până la Crăciun.
Ajungem la o altă trupă uşor marginalizată: Simple Minds şi albumul lor din 1989 „Street Fighting Years” de unde Oedip Piaf au extras piesa „Belfast Child”. Transcrierea păstrează coloratura originală, doar că o mută într-o zonă mai bizară, mai neliniştită, mai răvăşită. Chitara dă semnale de alarmă, înţeapă, sub covorul de clape toba pufăie anevoios şi vocea trezeşte fantome Gothic/Dark (Fields of the Nephilim) şi reuşeşte să ţină la olaltă mixtura stranie.
Pharoah Sanders este un saxofonist de Jazz. Piesa lui, „The Creator Has A Master Plan” trece şi ea printr-o metamorfoză sub atingerea celor din Oedip Piaf, dar este un moment mai liniştit, un Ambiental întunecat, cu amprentă modernă, într-o maniere Dark/Gothic aerisită, plutitoare.
„Willie’s Revenge” ne trimite şi mai înapoi în timp la Willie Dixon şi al lui „You Need Love”, cel mai cunoscută pentru mulţi prin intermediul celor din Led Zeppelin şi varianta lor: „Whole Lotta Love”. Aici piesa are o coloratură antrenantă dată de percuţii, chitara murdară aduce un aer Post-Punk ca şi vocea care aminteşte uşor de Peter Murphy.
„Ce-am înţeles noi” (ELC) este un amalgam colorat din diferite piese care pentru cei mai mulţi n-ar avea legătură una cu alta. Astfel de la „Smoke On the Water” se ajunge cu mare uşurinţă la „Juan Taramela”. Blasfemie? Cu siguranţă unii vor considera că da, eu am zâmbit şi nu, nu mă prefac că înţeleg eu ceva sau altceva, ci pur şi simplu îmi place ideea de a nu fi îngrădit de nimic. Dacă de înţeles, am înţeles ce am vrut, mi-am mai amintit de o formaţie uitată: Crass.
„Hurt”-ul lui Trent Reznor (Nine Inch Nails) multora le-a intrat în cap ca fiind Johnny Cash. Păi nu e. Originalul este genial şi mai sunt câţiva artişti şi în afara lui Cash care au reuşit să o remodeleze sau să o interpreteze în mod interesant. Oedip Piaf astfel sunt uşor dezavantajaţi ca oricare alt artist care mai încearcă să se atingă de piesă, dar ce au făcut ei sună – încă o dată – interesant. Au umblat puţin la ritm, la armonii, au sintetizat la minim posibil lucrurile la chitară şi voce şi au interpretat-o cu un elan uşor străin şi contrastant mesajului şi abordării originale, dar au implementat-o corect în lumea lor.
„Suzie Q” vine aproape la fel de „cuminte” ca „Jhonny be Good” în varianta Sex Pistols. 😆 Vocea este mai nervoasă şi aşa parcă mult mai credibilă, mai coerentă şi colorată, să zicem a la Tom Waits, chitara se joacă, dacă tobele, percuţiile erau mai incisive, dacă basul era mai prezent, mai grav, ieşea perfect.

Un producător ar putea face minuni sau ar putea distruge complet trupa.
Mie mi-a plăcut faptul că se întâmplă ceva deosebit, ceva ce nu ţine cont nici de modă, nici de curentele dominante, dincolo de plăcerea lor de a face ceva, reuşesc să exprime ceva şi acest „ceva” cu siguranţă îşi găseşte ecoul în urechile (sufletul) celor care nu-şi cumpără ţoale la modă ci haine confortabile. 🙂
Nu ştiu dacă v-am făcut măcar curioşi să-i ascultaţi sau v-am speriat, dar eu respect spiritul liber şi atâta timp cât există libertate, o să existe şi astfel de proiecte. Muzica ar trebuii să fie mereu aşa: liberă. Punk Ain’t Dead.

Puţină culoare mai şterge din griul cotidian… 🙂

The Dead Weather – Horehound

Posted on by — 5 Comments ↓

Recunosc, nu sunt un mare consumator de Blues. Cred că suntem genetic dotaţi cu „ceva” care ne face sensibili sau insensibili la anumite lucruri. Gusturile muzicale se (mai) şi cultivă, eşti sau te educi, dar sunt lucruri la care vibrezi din prima, sunt altele care te lasă rece şi iarăşi altele care-ţi displac. Puţine „chestii” din Blues m-au prins, dar şi mai puţine s-au lipit de mine. Ei, am şi eu ciudăţeniile mele, predominant însă sunt chestii la care consumatorii ortodocşi de Blues, strâmbă din nas.

The Dead Weather este un nou super-grup. Sub acest camuflaj îi regăsim pe Jack White (celebru din The White Stripes şi The Raconteurs), Alison Mosshart (din The Kills şi Discount), Dean Fertita (din Queens of the Stone Age) şi pe Jack Lawrence (din The Raconteurs şi The Greenhornes). „Cununia” s-a desfăşurat sub egida Third Man Records şi pe 11 maritie 2009 au cântat pe scenă pentru prima oară la Nashville. Oraş predestinat… isn’t it?
Materialul albumului de debut „Horehound” a fost imprimat anul acesta în ianuarie şi discul a fost lansat la începutul lunii iulie. 11 piese uşor zgomotoase, puţin murdare, un Blues alternativ ambalat ingenios într-un pachet de sunet modern şi condimentat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g]

White Stripes am ascultat ultima oară la concertul Limp Bizkit: cu un fragment din „Seven Nation Army” şi-au încheiat showul. „Get Behind Me Stan”-ul din 2005 cu siguranţă l-am ascultat, dar ultimul „Icky Thump” nu mai ştiu sigur… În schimb piesa din ultimul filmul Bond, „Another Way to Die” a lu’ Jack cu Alicia Keys mi-a plăcut. De dragul piesei m-am uitat şi la film… 😆 Mi-am băgat nasul (de fapt urechea) prin The Raconteurs, nu suna rău, dar nici n-am dat pe spate. Queens of the Stone Age au impresionat la debut, dar mie îmi lipsea din ei cam tot ce-mi plăcea la Kyuss… iar Alison Mosshart este o noutate absolută pentru mine. Nu mă aşteptam la nimic de la The Dead Weather şi am avut surpriza plăcută să descopăr un disc viu, energic şi zgomotos.

The Dead Weather - Front

„60 Feet Tall” deschide discul cu sunete tensionate ca totul să se aşeze într-un Blues zgomotos şi agitat. Sunetul este brut, pe alocuri distorsionat, toba are greutate, basul vibrează gros, chitara schimbă tonul de la ciupelile obscure la explozii ce în intensitate amintesc de Hendrix. Vocea lui Alison Mosshart este puternică, uşor încălzită de amplificatorul pe lămpi, poate şi de un mic distors. Piesa are groove, pare o joacă, un jam-session sănătos şi dezinvolt. Te pierzi în obscuritatea unei săli de repetiţii slab iluminate şi valul de sunete te ia cu el.
„Hang You from the Heavens” este singel-ul lansat şi susţinut şi de un video-clip pentru promovarea discului. Este o piesă mai Heavy, trece de limitele Blues-ului, dar păstrează parfumul prin abordare şi sunetul de garaj, totul simplificat la maxim îi conferă un aer proaspăt. Toba loveşte tare, basul este distorsionat, chitara zgârie şi Alison Mosshart are ceva din Polly Jean Harvey (PJ Harvey, evident). Compoziţie simplă, aproape lineară, dar de efect maxim. Ruperile, pauzele de tras aer în piept sunt la fix, nebunia se dezlănţuie din nou şi dă peste tine.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=scJ8ITsZsl4]

„I Cut Like a Buffalo” este îmbibată cu fum de Jamaica mai ales prin orga uşor schizoidă, dar şi ritmica importă ceva frunze de Reggae. „I love like a woman, but I cut like a Buffalo…” Piesa este uşor nevrotică, vocile isterice, toată construcţia mi-a amintit de trupe de mult uitate de la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, experimente la limita Punk şi New Wave-ului când muzica încă nu era nici Post, nici Retro ci… muzică. Piesa asta este doar nebunie.
„So Far from Your Weapon” temperează atmosfera, piesa creşte lent, sunetele se lipesc de covorul de orgă mârâită-n fundal, basul pulsează într-un colţ şi dialogul dintre voci are primplanul. E mai mult  atmosferă şi feeling decât o compoziţie în termeni clasici, cele aproape 4 minute te leagănă apoi te scutură câte puţin la refrenuri. Eşti ameţit, nu poţi să te ridici şi arma este prea departe… laşi muzica să curgă.
„Treat Me Like Your Mother” este al doilea single, o altă piesă mai Rock, mai incisivă, plină de zgomote şi din primele acorduri îţi explodează-n faţă ca un uragan. Este un amestec exotic de Rock Alternativ cu elementele tradiţionale, condimentat cu răsturnări zgomotoase. Aici se îndepărtează simţitor de zona Blues, dar o fac natural şi cu degajare, au energie şi au nerv, nu este nicio păcăleală la mijloc ci doar suflet şi instinct.
„Rocking Horse” începe cu un bas şi o temă ce inevitabil te aruncă înapoi la deja amintitul „Seven Nation Army”, dar abordarea este mai Mexicană şi mai Blues, construcţia mai misterioasă, dar la fel de bine ritmată şi tentantă. Balans şi balansoar, puţin Blues şi multă adrenalină.
„New Pony” aminteşte în egală măsură de ultimele piese The White Stripes ca şi cum s-ar fi combinat într-un jam-session cu PJ Harvey undeva la jumătatea distanţei dintre Rock-ul anilor ’70 şi Blues-ul din zona Fusion din anii ’90. Un cocktail energic, electrizant.
„Bone House” detensionează puţin atmosfera, are un strop de psihedelic aruncat peste fundamentul solid de Rock amestecat cu Blues cum numai The Dead Weather se pare că ştiu să combine. Percuţiile cu chitara creează atmosferă, abordarea este foarte modernă chiar dacă tema de bază nu se rupe foarte tare de rădăcinile Blues Rock-ului. Orga are greutate, vocile nerv, trupa creează o magie aparte care te copleşeşte şi inevitabil te scufunzi cu ei în vârtej sau te balansezi pe ritmul care şerpuieşte hipnotic.
„3 Birds” este o piesă mai liniştită, cu aer de muzică de film, aproape 4 minute instrumentale ce îţi dau ocol încet-încet, sunetele uneori zgârie, alteori doar te ating uşor, te ţin în gardă ca apoi să te ameţească uşor cu câte un pasaj aerisit.
„No Hassle Night” porneşte eclectic, dar se aşează repede într-un tempo mediu cu sound de anii ’70 şi groove modern. Puţin zgomot, puţină melodie, lucrurile par extrem de simple, poate chiar sunt, dar funcţionează impecabil.
„Will There Be Enough Water?” este cu cele peste 6 minute, cea mai lungă piesă de pe album, are o atmosferă de New Orleans, aminteşte puţin şi de momentele mai Blues ale celor din Down („Learn from This Mistake” sau „Lies I Don’t Know What They say But…” de pe albumul 2, „A Bustle In Your Hedgerow” din 2002 – un alt album obligatoriu!). Piesa închide discul într-o atmosferă mai sumbră, uşor Southern, îmbibat cu note de Blues autentic.

Un disc reuşit, un proiect interesant, o audiţie şi o experienţă ce a meritat savurată. Sunt convins că live sunt şi mai explozivi, dar şi discul sună foarte viu, are energie şi consistenţă, vibraţia pe care mulţi doar pe scenă sau în sala de repetiţie o au. Nu contează ce stil abordezi, ce contează este să-ţi laşi amprenta, să adaugi o notă personală şi The Dead Weather au reuşit să dea un suflu proaspăt şi original unor teme care în abordarea altora poate nu aveau nici energia, nici pregnanţa lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KEvTfIyOLEk&feature=related]

The Veronicas

Posted on by — 15 Comments ↓

Piesa „Untouched” a sunat în urechile mele ca un clopoţel într-o dimineaţă în camera de hotel. În tot amalgamul de muzică comercială, chestii de dans făcute pe bandă, fetele acestea sunau cu boaşe, aveau nerv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Fkko-3N_iOM]

Nu este o piesă nouă, m-am împiedicat eu de ea abia acum.
Duoul australian a fost format în 2004 de gemenele Jessica şi Lisa Origliasso. Albumul de debut „The Secret Life Of…” a fost lansat în 2005 urmat în 2007 de „Hook Me Up”. În mai 2008 „Hook Me Up” a fost lansat şi-n Statele Unite şi a fost lansat şi un CD dublu „The Veronicas Complete” cu materialul ambelor albume şi „Hook Me Up” a fost re-editat cu piese bonus.
Traseul lor din Australia via America spre Europa a fost destul de lung, dar se pare că-n 2009 cuceresc şi topurile europene cu piesele lor.
Muzica duo-ului este un Power Pop Electronic, au şi elemente Rock, Indie şi inflexiuni Punk, Post-Punk.
Cariera lor muzicală a luat o turnură ascendentă după ce l-au cunoscut pe Hayden Bell, director muzical la Bell Hughes Music Group, care le-a facilitat colaborarea cu producători şi compozitori importanţi din industria muzicală ca: Clif Magness, Billy Steinberg, Max Martin, Eric Nova, Dead Mono şi Vince DeGiorgio, personaje care au lucrat cu nume mari ca Avril Lavigne, Madonna, Cyndi Lauper, Britney Spears, Katy Perry şi P!nk.
Se confirmă teoria conform căreia nu contează ce şi cum cânţi ci pe cine cunoşti… (pupi în fund)…

The Veronicas au participat în spoturile comerciale pentru combaterea pirateriei, susţin organizaţia Wildlife Warriors Worldwide pentru protecţia animalelor, Jess a pozat nud pentru o campanie al organizaţiei People for the Ethical Treatment of Animals (P.E.T.A.) , tot o organizaţie pentru protecţia animalelor însă pozele n-au fost (încă) folosite în mod oficial iar Lisa a participat alături de alte celebrităţi ca Drew Barrymore, Pete Wentz, Kathy Griffin, Janice Dickinson la un marş pentru legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex în California.

TV-TSLF

„The Secret Life Of…”

Piesa „4ever” care deschide albumul, începe cu un riff de chitară, are iz Post-Punk/Indie, refrenul este un Power Pop, sună uşor a Bon Jovi, vocea fetelor este puternică, piesa are energie şi melodicitate, fapt caracteristic pentru toate piesele lor.
„Everything I’m Not” se bazează tot pe chitare, un riff stopat în combinaţie cu o chitară ciupită, piesa mi-a amintit puţin de Blondie, au ceva din atitudinea lui Deborah Harry.
„When It All Falls Apart” se bazează pe dialogul celor două voci, este o piesă mai lentă, dar nu o baladă, sună foarte american, eventual a Cher, creşte la refren, are ceva… drăgălaş.
„Revolution” are ritmul balansat, basul mârâie-n fundal, chitarele sună înfundat, clapa parcă clipoceşte, vocile sunt plăcute, muzica degajează energie.
„Secret” porneşte cu nuanţe Western, Country, apoi se transformă într-un galop ca apoi cele două secvenţe diametral opuse se alterneze dea-lungul piesei.
„Mouth Shut” este înflorită şi cu viori, începe reţinut, creşte treptat într-o baladă plăcută.
„Leave Me Alone” este construită pe ritmuri mai moderne, vocea vorbit/cântată şi chitarele dau o dinamică interesantă, refrenul aminteşte puţin de The Bangles, orchestraţia este fină, bine conturată.
„Speechless” este o baladă acustică, nimic special, fetele cântă foarte bine, au voci calde şi plăcute.
„Heavily Broken” rămâne tot în zona mai lentă, chitara e trecută prin efect şi sub un covor gras de sintetizatoare, refrenul este puternic, formulă de clişeu, dar de obicei câştigătoare.
„I Could Get Used To This” continuă şirul pieselor cu ritm mai lent, orchestraţia reţinută de pe strofe contrastează cu refrenul mai gros şi mai dinamic, sunt câteva „şuruburi” drăguţe-n orchestraţie, nimic nou sau revoluţionar, şmecherii clasice, dar folosite corect. Schimbările de ritm dau dinamică.
„Nobody Wins” este încă o baladă cu violoncel în fundal, o chitară acustică, puţin pian şi intervenţii de bas, dialogul vocilor este în continuare plăcut şi dinamic, nu aduce nici această piesă ceva nou, dar este o producţie bine făcută.
„Mother Mother” este construită pe chitară şi un spirit cu iz Mexican răsturnat de un refren Rock şi de faze ingeniose, disonante, fetele ţipă, este altceva, dă sare şi piper piesei şi o scoate din zona convenţională, închide albumul în forţă.

Hook_Me_Up_European_Cover

„Hook Me Up”

Cele 12 piese de pe varianta originală al materialului sunt un pas înainte, apar mai multe elemente moderne şi de electronică, sintetizatoarele în combinaţie cu chitara dau o notă mai modernă, creează tensiune şi dinamism.
Discul porneşte cu amintitul „Untoched”, o piesă explozivă care te prinde din prima, viorile în combinaţie cu chitara şi clapele sună gros, ritmul este dinamic, refrenul se întipăreşte rapid în urechi, piesa a urcat rapid în topuri şi pe bună dreptate.
„Hook Me Up” porneşte şi mai zgomotos, mai electric şi electronic, tonul clapelor este grav, seamănă cu Lady GaGa. Sau Lady GaGa seamănă cu The Veronicas? Ha ha ha! Fetelor le stă bine cu soundul modern, piesa are puls.
„This Is How It Feels” menţine sunetul Electro, calcă chiar uşor pe acceleraţie, aduce puţin cu ce fac surorile rusoaice t.A.T.u. E o piesă de discotecă în sensul cel mai pozitiv din perspectiva unui punker bătrân şi ramolit. Ha ha ha!
„This Love” a fost lansat ca single în martie 2008, are un refren bine nimerit, este o piesă mai lentă ca anterioarele, combinaţia între orchestraţiile sintetice şi cele acustice, între clapă şi chitară, respectiv instrumente cu corzi, este plăcută şi echilibrată, vocile fetelor strălucesc.
„I Can’t Stay Away” începe grav, toba sună puternic, combinaţia de clape cu punctajele chitarelor sună foarte bine, este încă o piesă mai lentă, dar cu nerv, cu o dinamică bună, clapele gen Trance şi basul puternic susţin vocile perfect.
„Take Me On The Floor” aminteşte de Madonna şi albumul ei genial „Ray of Light”. Este următorul single de pe disc, a ajuns repede disc de aur, este o piesă dinamică şi are şi o fază tot mai la modă: „I wanna kiss a girl…” Şi „io”! Ha ha ha!
„I Don’t Wanna Wait” este o baladă reuşită, amestecul de elemente sintetice şi acustice funcţionează şi de această dată impecabil. Chiar dacă nu inventează nimic nou, ceea ce fac sună bine şi materialul este produs cu mare grijă, toate elementele sunt bine aşezate, totul este pus la punct şi rezultatul este rotund, sunetul plin, compoziţiile cursive.
„Popular” sună iar gras, cu nerv, clapele hârâie, basul are boaşe, nu întâmplător a fost ales ca următor single. O piesă reuşită, are nerv.
„Revenge Is Sweeter [Than You Ever Were]” este o piesă dedicată de Lisa pentru cântăreţul Ryan Cabrera cu care a avut o relaţie… 🙂  Este o baladă puternică, reţeta orchestrală caracteristică întregului material funcţionează ireproşabil şi în această piesă.
„Someone Wake Me Up” este tot o baladă în forţă, mai puţin reuşită ca anterioara, dar nu este o piesă rea, doar uşor mai fadă cu toate că are câteva găselniţe faine.
„All I Have” revine în zona (mai) Rock, este zgomotoasă şi bazată pe chitarele completate cu clapa, după două piese mai lente, era nevoie de o ruperere.
„In Another Life” închide discul într-o notă uşor melancolică, vocile au rolul principal acompaniate elegant cu pianul. Este o baladă frumoasă, plăcută, cu un crescendo sănătos.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w4Dm3yrlytk&feature=related]

The Veronicas sunt un produs reuşit şi plăcut atât de ascultat cât şi de…dansat. Nu că-s eu vre-un Fred Astaire ci mai degrabă un Phil Collins: „I can’t dance, I can’t talk, the only thing about me is the way I walk.” Ha ha ha! 😛 Deh, mai e nevoie şi de câte un disc din acesta mai „uşurel” şi „Hook Me Up” este un material reuşit.

83952661BG054_Z100_s_Jingle

Aylin Aslim – Canini Seven Kacsin (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Cu tot respectul, sunt destul de rare doamnele în Rock. A fost Jenis Joplin, avem o Patti Smith, Joan Jett, Lita Ford, Doro Pesh, o turbată ca Wendy O. Williams sau Gianna Nannini, Skin (născută Deborah Dyer, solista formaţiei Skunk Anansie, trupă care anul acesta s-a reunit şi sper să apară un nou album), există fenomenul Bjork, Tori Amos, Alanis Morissette, Cher, o doamnă ca Suzanne Vega, Annie Lennox, o rebelă cum este Courtney Love, Linda Perry, bunica Tina Turner sau basista D’arcy Wretzky din The Smashing Pumpkins.… În zona mai soft mai sunt câteva doamne şi domnişoare, da’ aşa, dintr-o suflare şi la prima „vizualizare”, cam acestea sunt femeile din Rock. Eu mai am două febleţi, Gail Ann Dorsey, gagica care „bagă” bas şi voce (şi) cu David Bowie şi „trupa” Android Lust, în fapt Shikhee, o tipă din Bangladej. Dacă mi-a scăpat cineva, mii de scuze. Nu o să se mai repete. Din grădina noastră o plac pe moldoveanca Alexandrina Hristov. (Am tot căutat albumul „Om de lut”, da’ n-am dat de el. Vorbesc despre magazine, nu despre internet.)

aylin aslim

Acum ideea este: cine caută, găseşte şi eu tot caut. Şi am găsit-o pe turcoaica Aylin Aslim.
Aylin s-a născut în Lich, Hessen, Germania într-o familie turcă, dar la vârsta de un an, familia se mută înapoi în Turcia. Aylin cântă alături de mai multe proiecte Rock şi Electro şi îşi lansează albumul de debut „Gelgit” în anul 2000. Primul disc este un produs Rock Alternativ orientat spre zona comercială, cu uşoare inflexiuni Pop. Al doilea disc, scos în 2005, „Gülyabani” aduce artista înapoi la sunetul mai brut, mai vânos de Rock cu care îşi obişnuise publicul din cluburi şi concerte.
Anul acesta Aylin şi-a lansat al trei-la material discografic: „Canini Seven Kacsin” promovat şi de video-clipul „Sen Mi”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LCuaspIsrs4]

Piesa deschide şi noul album, începe în surdină, apoi chitarele răstoarnă liniştea şi transformă melodia într-un imn Rock cu inflexiuni Post-Grunge şi Alternativ. Muzica nu este violentă, dar are energie, chitarele sună suficient de apăsat, fata are nerv şi ştie şi să cânte. Tot am amintit de Skin şi Skunk Anansie, există o oarecare asemănare.
„Kizlar Anlar” este cam în aceeaşi notă, rolul principal îl are evident vocea, îmi plac coborârile de ton, dar şi basul mârâie sănătos, chitarele sunt la locul lor, ritmul este apăsat.
„Hosuna Gitmedimi – Kizkaciran” aminteşte puţin de Alanis Morissette în momentele ei mai Rock, este o piesă într-un ton mai vesel şi săltăreţ, puţin orientat spre zona dansată.
„Güzel Gözlü Güzel Cocuk” alternează chitarele distorsionate cu pasajele clean şi muted (riffuri stopate), la fel şi vocea uneori cântă, alteori strigă sau povesteşte, este o piesă drăguţă – să zic aşa – un Rock Alternativ fără plusuri, dar şi fără minusuri.
„Ictim Ictim” are puţin mai multă vână ca anterioara piesă, are şi câteva pasaje mai colorate, totuşi nimic special, este „doar” o piesă ok, un fel de Vaya Con Dios mult mai Rock.
Următoarea „Ask Geri Gelir” este o baladă acustică în cea mai pură tradiţie Rock cu un final electric la fel de tradiţional/convenţional, creşte exponenţial şi se stinge frumos.
„K.A.L.P.” începe în aceeaşi tonalitate uşor melancolică, vocea Aylinei este caldă şi plăcută, acompaniată discret de chitara ciupită şi de sintetizatoarele care generează un covor de corzi.
Ultima piesă, „Güzel Günler” începe tot în surdină, creşte lent, mi-a amintit de Cher, puţin de „Kiss Me deadly” al lui Lita Ford, dar n-are nervul, energia acelei piese.

Nu-i un disc rău, mai degrabă ceva lejer de ascultat într-o dimineaţă cu soare lângă cafea. Poate mai mult tipa, mai aştept. 🙂 Altă treabă n-am… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gh8IwuS_lUo&feature=related]