Mai sunt 2 zile în care se pot trimite fotografii la concursul „Bucureştiul în tranziţie” organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Mai citez odată din blogul lu’ moshemordechai:
Adresăm participanţilor invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar. Cele mai valoroase fotografii vor fi incluse în expoziţia „Luna Bucureştiului” organizată în luna septembrie la Praga de Institutul Cultural Român.
Concursul se adresează atât amatorilor, cât şi profesioniştilor. Un juriu de specialitate va acorda următoarele premii: – PREMIUL I – 1500 euro
– PREMIUL II – 1000 euro
– PREMIUL III – 500 euro
Fotografiile acceptate în concurs vor fi în mod obligatoriu inedite şi exclusiv în format electronic, având următoarele caracteristici:
– format: jpg (fine) sau RAW (în diferitele formate specifice), eventual TIFF.
– dimensiuni: peste 8 megapixeli (nu se acceptă resamplarea fotografiilor mici).
Se acceptă şi fotografii provenind din scanarea clişeelor, la o rezoluţie de 300 dpi, mărite de cel puţin 10 ori (clişee 24-36) sau 6-8 ori (clişee mai mari).
În cazul fotografiilor digitale, MNLR solicită prezenţa EXIF, prin care imaginile se autentifică.
Imaginile vor putea fi expediate pe adresa [email protected] sau [email protected]. Ele pot fi de asemenea trimise pe CD sau DVD pe adresa MNLR, B-dul Dacia 12, sector 1, Bucureşti (cu menţiunea – pentru concurs foto). Imaginile trimise vor fi însoţite de un scurt CV şi de datele de contact.
Fiecare participant este acceptat în concurs cu un număr de minim 5 şi maxim 15 fotografii. Data limita de înscriere în concurs este 31 mai a.c. Rezultatele vor fi date publicităţii în data de 15 iunie.
Fotografiile premiate intră în proprietatea MNLR. – ATENŢIE MARE LA PASAJUL FINAL!!! – Celelalte fotografii vor fi deţinute în coproprietate cu autorii pe o durată de 2 ani, orice eventuală tranzacţionare a acestora urmând a face obiectul unui contract separat.
Mi-am mai spus părerea şi o reafirm: la noi se hotărăsc câştigătorii, apoi se organizează un concurs să fie premiaţi cu eleganţă, da’ am trimis şi „io” 11 cadre să mă aflu în treabă.
Bucureştiul „meu” este chiar în tranziţie şi cred că am surprins exact tema propusă, dar asta este numai şi numai părerea mea subiectivă. Prin ochiul camerei mele foto eu asta am “simţit” ca fiind un “Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.” 🙂 Dar eu sunt mai mult decât un simplu amator, sunt un profan… şi nu mă pun cu un juriu de specialitate.
În ceea ce priveşte pasajul de la sfârşit, nu ştiu dacă este perfect legal, dar este mai aberant decât comunismul…. Abia aştept să-mi văd fotografia undeva… pentru a strânge încă un imbecil de gât, ori ce motiv este suficient de bun! Ha ha ha! 😛
Şi bătrâna Anglie îşi are Elodia sa, chiar dacă n-are „televiziunea poporului” – un OTV şi nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricând să dezgroape morţii sau să hărţuiască sosiile. Richard James Edwards a dispărut în mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost şofer şi rodie al formaţiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formaţiei ca al 2-lea chitarist, cu toate că la multe din primele apariţii pe scenă, doar mima cântatul. Principalul său aport au fost textele şi grafica. Dar şi furnizor de şocuri pre-emo: şi-a scris pe braţ cu o lamă „4 REAL”. După dispariţie au existat multe zvonuri, semnalându-se prezenţa sa pe diferite insule sau în India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa însă în continuare pune deoparte într-un cont 25% din încasările reprezentând drepturi de autor pentru el.
Conform celor declarate de colegii săi, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lăsat în urmă Edwards.
4 REAL
Trupa a fost înfiinţată la Blackwood, Wales în 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitară, Nicky Wire – bas şi Sean Moore – tobe, trompetă, numele iniţial fiind Betty Blue. Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair”) a fost lansat în 1992 şi a avut un succes moderat, s-a vândut în 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, uşor Post-Punk cu accente Glam.
Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonoră a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat în top 10 în Anglia.
În 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formaţiei se cristalizează, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarcă piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmaţia lui Theo van Gogh: „tristeţea va dura o veşnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o apariţie mai clasică, simplă.
„The Holy Bible” din 1994 continuă maturizarea sunetului formaţiei, este un disc ceva mai întunecat ca anteriorul, unii critici mergând până a-l cataloga Goth Rock, cred, totuşi o exagerare. Dar discul sună mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat şi riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbaţi din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o modă… Discul nu se vinde conform aşteptărilor, la acel moment nici nu este lansat în America, dar formaţia are statut de cult şi are un public fidel. Noua imagine le-a adus şi suficiente probleme, lucrurile au degenerat până la acuzaţii de susţinere a terorismului…
Dispariţia lui Edwards a marcat membrii formaţiei. Prima înregistrare a formaţiei rămasă trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilaţie apărută în 1995 pentru ajutorarea sinistraţilor în urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fără Edward apare în 1996, „Everything Must Go”, un album mai tradiţional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar rămâne melancolia, tonalităţile grave. Discul este şi primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” în 1996.
Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa păstrează abordarea sumbră, sunetul Alternativ şi le aduce şi primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”.
„Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern şi mai puţin tradiţional, acusticul este înlocuit în multe locuri de electric şi asta conferă o dinamică mai crescută a materialului chiar dacă elementele de „tristeţe”, melancolie rămân pregnante.
În 2001 formaţia vizitează Cuba, se întâlnesc cu preşedintele Fidel Castro şi devin prima formaţie vestică care concertează la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o îndepărtare radicală de la sunetul şi abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock şi chitara electrică este abandonată aproape în totalitate, sunetul devine uşor Pop, uşor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de până acum, „Send Away The Tigers”. Trupa şi-a reanalizat cariera de până atunci şi conform propriilor declaraţii: „publicul aşteaptă politică şi imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun în muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se mulează plastic pe melancolie, elementele acustice şi electrice alternează plăcut, piesele sunt dinamice, orchestraţiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitată Nina Persson din The Cardigans în piesa „Your Love Alone Is Not Enough”, primul single oficial de pe album, urmat de încă două extrase: „Autumn Song” şi „Indian Summer”.
În 2008 imprimă un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilaţia NME Awards 2008.
În această seară, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 în magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea şi în România a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, 1 iunie, la MTV în cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o ediţie specială dedicată galezilor.
Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady”, prezintă un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, uşor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”.
„Peeled Apples” sună surprinzător de modern, se înrudeşte cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodată. „Jackie Collins Existential Question Time” se întoarce la un sunet mai cuminţel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbări interesante, dinamică antrenantă, pasaje mai moderate şi momente explozive de energie.
„Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi şi răsturnări ingenioase, se păstrează alternanţa pasajelor lente şi al celor dinamice, sunetul este la fel de modern şi filtrat prin efecte mai mult decât ne-au obişnuit.
„This Joke Sport Severed” este o piesă acustică lentă, ritmul se schimbă abia pe ultimul minut al piesei, orchestraţia colorată cu viori şi violoncele îi creşte dinamica, strălucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce în prim-plan sunetul electric, abordarea modernă, însă rămâne în tonalitatea caracteristică formaţiei.
„She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construită pe aceeaşi schemă a alternanţelor, are un groove de anthem.
„Facing Page: Top Left” este construită pe chitarele acustice, vocea pregnantă a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca următoarea „Marlon J.D.” să readucă sunetul electronic, uşor Retro, uşor New Wave/Post Punk de anii ’80.
„Doors Closing Slowly” este o baladă de nici 3 minute, uşor pulsantă, uşor melancolică şi întunecată.
„All Is Vanity” menţine atmosfera tensionată, ritmul creşte exponenţial, instrumentele intră treptat, melodia devine electrică, iar apare acel iz ce aminteşte puţin de Placebo, dar nu sunt atât de gravi ci doar mai Rock decât ne-au obişnuit. Aşa este şi piesa următoare, „Pretension/Repulsion”, doar puţin mai moderat şi alternanţa momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuată.
„Virginia State Epilpetic Colony” sună proaspăt şi mai relaxat, împletirea electricului cu acusticul este cursivă, piesa este fredonabilă în sensul bun.
Finalul cu „Williams Last Words” este o închidere calmă, armonioasă a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de până acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesă electrică, cu schimbările care caracterizează tot materialul, are ceva rezonanţă The Clash şi Muse, sună uşor diferit, dar nu contrastează disonant cu restul materialului.
Producătorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formaţiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. şi Killing Joke, dar s-a afirmat şi ca muzicean în formaţiile Big Black, Rapeman şi Shellac. Şi de această dată, Albini a produs un sunet zgrunţuros, chitarele zgârie, au pregnanţă. „Journal For Plague Lovers” sună modern fără să deranjeze sau să forţeze nota, sunetul, este un material colorat şi diversificat atât ca sunet, cât şi ca abordare şi – părerea mea – cel mai reuşit material al formaţiei.
N-am vorbit intenţionat despre texte: sunt faine, merită toată atenţia! Edwards, las-o pe Elodia şi hai înapoi, vorba olteanului: good job, we need you! 4 REAL!
„Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti -organizează cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă “B-FIT in the Street!”
După succesul de anul trecut, evenimentul revine în centrul Capitalei, animându-l din nou timp de patru zile cu parade alegorice, instalaţii suspendate, concerte în aer liber şi spectacole extreme ce îmbină muzica şi dansul cu elemente de acrobaţie şi efecte pirotehnice.
Manifestarea va reuni şi de această dată importante companii de teatru de stradă. Trupe din Franţa, Spania, Italia, Germania, Argentina şi România vor transforma Bucureştiul într-un spaţiu urban plin de culoare şi magie, destinat exprimării artistice libere şi creative. Locuitorii Capitalei vor fi purtaţi într-o lume populată de maşinării miraculoase, păpuşi gigant şi personaje captivante.
Trupele participante în festival sunt: Malabar, KITONB Project, Comediants, Voala, Antagon, Carros de Foc, Provisional Danza, Geants du Sud, Les Caramantran, La Tal, Cuartetto Maravilla, L’Excuse,Teatre NU, Les Cubitenistes, Les Enjoliveurs, Funambules precum şi Teatrul Masca şi XtREme.
B-FIT in the Street! include atât spectacole fixe şi cât şi mobile. Spectacolele fixe se vor desfăşura în următoarele locaţii: EsplanadaTNB, Piaţa Constituţiei, Piaţa “George Enescu”, Parcul Colţea, Parcul Unirii şi Parcul Cişmigiu. Deasemenea mici reprezentaţii mobile vor străbate străzile Capitalei în fiecare zi a festivalului. Nu vor lipsi nici paradele din încheierea serilor de spectacol. Acestea vor avea loc pe trasee către Piaţa Constituţiei, dinspre Piaţa Unirii şi Parcul Cişmigiu.”
ArCuB http://www.arcub.ro/
Programul complet al festivalului: Joi, 28 Mai 2009
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›
N-am mai vorbit în ultima vreme despre „realitate”, despre lucrurile concrete şi imediate din jurul nostru. Nu prea mai am stomac pentru ele, nu prea e mare lucru de spus. S-a retras cu târle şi trâmbiţe Mihaela Rădulescu din media „jegoasă”, media din care s-a hrănit, media în care şi-a câştigat faima, popularitatea şi nu în ultimul rând traiul mult mai decent decât au majoritatea românilor. S-a retras într-un moment în care în primele patru luni ale acestui an, investiţiile publicitare în piaţa TV autohtonă au scăzut cu 30% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar cele din presa scrisă, cu 40%. Trusturile media nu prea mai au de unde să scoată sume fabuloase pentru a plătii „vedete” mai mult sau mai puţin veritabile, reale. Ogică, Sexy Brăileanca, Alina Plugaru, Nikita, Piticul Porno, Naomi, Magda Ciumac versus Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu sau Mihaela Rădulescu. Atâta timp cât scandalurile, trivialul, nuditatea şi nulitatea vând publicaţiile şi fac audienţe cu investiţie minimală sau zero, tradiţionalul „merge şi aşa” se aplică şi în mass-media. „Titus Steel a ejaculat din greşeală pe un cameraman“ este titlul unui pretins comunicat de presă difuzat săptămâna aceasta de Radio 21. Se poate şi aşa… Staţi aproape, nu ştiţi ce pierdeţi! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Normalitatea mă sperie. Este o generalizare ambiguă care pentru fiecare din noi reprezintă cu totul altceva. „Marşul pentru normalitate” versus „Marşul pentru diversitate” este mai mult o găselniţă mediatică, decât un act real cu substanţă. Nu am înţeles şi nu înţeleg ideea de „gay pide parade” – marşul mândrieri de a fi gay – cum nici contra partida, marşul mândriei de a fi „normal” nu are nici un sens pentru mine. Nu te poţi mândrii pentru o infirmitate – să zicem marşul mândriei de a fi ciung – cum nici un marş că eşti mândru că nu eşti ciung nu are sens. Nu ştiu dacă homosexualitatea poate fi comparată cu infirmitatea, probabil nu, dar evident, abordarea este relativ similară. N-am nicio vină pentru faptul că-s alb, că-s blond, că am ochii albaştrii. Nu mă simt responsabil nici pentru inchiziţie, nici pentru sclavagism sau holocaust. Nu sunt mândru de faptul că sunt heterosexual. Şi are dreptate Un Soricel când spune că fiecare individ este o minoritate. Şi dacă mai mulţi indivizi se grupează în jurul unor idei sau caracteristici pe care le consideră comune, este treaba şi dreptul lor. Eu nu mă simt bine în nicio „adunătură”, sunt mult prea egoist şi egocentric pentru asta, dar, asta este problema mea. N-am să arunc pietre nici în grupările de ultraşi, nici în fanii Michael Jackson, mă doare-n cot de Martorii lu’ Iehova şi n-am să mă înscriu în nici un partid politic. Punct. Dar asta este decizia mea intimă şi fiecare din noi decide pentru el. Nu vreau să voteze nimeni pentru mine şi în locul meu.
Asociaţia „ACCEPT“, care promovează toleranţa şi diversitatea, organizează sâmbătă, între orele 17.00 şi 19.00, Parada Gay, în timp ce vineri seară, de la 17.00 la 20.00, şi sâmbătă dimineaţă, între 10.00 şi 14.30, două organizaţii de dreapta, Asociaţia Noua Dreaptă şi Asociaţia pentru Cultură „Alfa“, au planificat marşuri sub deviza „Pentru normalitate“.
Patriarhia Română atacă Primăria Generală a Capitalei pentru că a aprobat organizarea a două manifestări contra comunităţii de homosexuali şi lesbiene din România, în zilele de vineri şi sâmbătă, care ar avea ca punct de organizare Dealul Mitropoliei. Totodată, conducerea Bisericii Ortodoxe susţine despre organizatorii celor două manifestaţii – Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Provita din România, Alianţa Familiilor din România, Forul Ortodox Român, respectiv Asociaţia Noua Dreaptă – că funcţionează fără binecuvântarea Sfântului Sinod şi urmăresc doar să-şi facă reclamă.
Ce vrea publicul depinde şi de cum este educat publicul….
În final, dar nu în ultimul rând, vă invit la un vernisaj. 🙂
Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti organizează sâmbătă, de Ziua Porţilor Deschise, mai multe workshopuri şi o paradă de modă neconvenţională. De asemenea, cei interesaţi pot achiziţiona lucrări ale studenţilor.
În spaţiul expoziţional al Universităţii Naţionale de Arte din strada general Constantin Budişteanu, va avea loc, de la ora 19,00, vernisajul expoziţiei „Întâlniri vizuale”.
“Evenimentul reprezintă prima colaborare experimentală ce reuneşte produsele dialogului artistic (conceptual şi formal) dintre studenţii secţiilor de Grafică şi Pictură din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti”, se arată într-un comunicat al Universităţii.
La expoziţie participă şi un prieten, Andrei Pavel cu lucrarea de grup intitulată „Lilith”.
În această seară de la ora 21 vor cânta la Bucureşti, în Control Club (Str. Academiei nr.19, Telefon: 0733 927 861) formaţia The Legendary Pink Dots, după ce ieri seară (habar n-am avut) au evoluat în acelaşi loc jumătate de oră formaţia şi câte un bloc solo doi din membrii formaţiei, Edward Ka-spel şi The Silverman.
Actuala componenţă a grupului Anglo-Olandez este: Edward Ka-spel (solist vocal, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet şi alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitară, bass, banjo, vioară, percuţie, gadgets) şi se află în turneul de promovare al noului lor album lansat anul trecut, „Plutonium Blonde”.
Nu-mi plac şi nu sunt elegante comparaţiile, dar ca să vă faceţi o ideea, The Legendary Pink Dots sunt cel mai apropiaţi de formaţia germană Can şi linia numită Krautrock, muzică experimentală cu rădăcini în Rock apărută la sfârşitul anilor ’60. Tot strict pentru cunoscători, seamănă şi cu T.C. Matic, formaţia Belgiană de avangardă de la sfârşitul anilor ’70 din care ceva mai cunoscut a devenit ulterior Arno (Hintjens).
The Legendary Pink Dots sub această titulatură şi prin multiplele proiecte colaterale şi albume solo realizate de membrii grupului au o discografie impresionantă de peste 40 de realizări, primul disc fiind lansat în 1981.
Cele 55 de minute şi zece piese ale albumului „Plutonium Blonde” păstrează linia experimentală, de avangardă a grupului.
„Torchsong” porneşte zgomotos, uşor agresiv, sunetele se suprapun, este o piesă tensionată, mi-am amintit de un alt grup experimental, dEUS şi de primele lor două albume, dar LPD sunt mai abstracţi, aici uşor Industriali.
„Rainbows Too” începe cu un sintetizator a la Kraftwerk, vocea povesteşte în maniera melodică a primelor discuri Pink Floyd, are un groove psihedelic de anii ’70 întrerupt de un experiment (free) Jazz cu un saxofon răguşit şi zgomote obscure ca apoi să revină la tema de bază şi la amintitul spirit Floyd.
„A World with No Mirrors” ne menţin în aceeaşi zonă de plutire, chitara acustică parcă pâlpâie ca un led în beznă, flautul înmoaie fumul imaginar, piesa prinde viaţă, are uşor iz de Folk ca apoi să urmeze un nou picaj într-o zonă a zgomotelor şi umbrelor sonore.
„My First Zonee” are la bază sintetizatorul buclucaş, tema este uşurică şi veselă, vocile dialoghează, piesa este jucăuşă, micile experimentele doar colorează, nu şi abstractizează compoziţia.
„Faded Photograph” este o incursiune în clar-obscurul zgomotelor furnizate de sintetizatoare şi colorate cu puţin flaut, unicul lucru de care te poţi agăţa cu certitudine este vocea ce aminteşte din nou de Pink Floyd.
„An Arm and a Leg” începe cu remarca „ce lume minunată” ca să urmeze şi întrebarea (retorică) „ai simţit vreodată că este şi a ta?”. Urmează 6 minute experimentale, un amalgam de sunete şi voce în creştere şi descreştere în care la un moment dat nu mai ştii care este braţul, care piciorul, dar tăvălugul te poate lua cu el. Uşor free, dar interesant.
„Mailman” nu e „postman”, sună o dată şi bine, un Pink Floyd cu banjo, prinde bine momentul de relaxare, 2 minute de respiro.
„Oceans Blue” este o călătorie abstractă, un fel de muzică pentru un film mut, eventual alb/negru… filmul se mai rupe sau, ca în cazul unui pick-up, mai sare acul. Poţi să-ţi închizi ochii, poţi visa… Unii cred că-şi aprind… dacă n-au făcut-o deja.
„Savannah Red” în contrast cu piesa anterioară este aproape un dans, durează doar puţin peste un minut, dar clapele cu sunet şi ritm de bongosuri te redirecţionează spre lumină, poate…realitate.
Finalul cu „Cubic Caesar” este încă o călătorie în abstract, cum fiecare disc Legendary Pink Dots poate fi asimilat unei călătorii – să nu zic trip! – , sunetele vin şi trec ca vântul blajin de seară de vară, este puţin suspans şi sunetele dispar încet-încet. Se stinge lumina.
Cred că este un experiment să-i vezi live, 45 RON biletul, nu este chiar un capăt de ţară, cu toate că nici ieftin nu este pentru un club şi o perioadă tot mai de criză… Organizatorii ne bombardează cu oferte care mai de care, concertele, spectacolele se ţin lanţ şi cred că uneori într-un club, un nume mai obscur poate oferii un experiment mult mai incisiv decât un super-show pe un stadion.
Cine n-a văzut filmul Desperado cu Antonio Banderas şi Salma Hayek sau un alt „măcel” cinematografic al lui Roberto Rodriquez „From Dusk Till Dawn”? Coloana sonoră a primului film conţine 2 piese ale formaţiei Tito & Tarantula: „White Train (Showdown)” şi „Back to the House that Love Built”, iar în al doilea, probabil cea mai cunoscută piesă a formaţiei: „After Dark”. Tito Larriva (voce, chitară) are un rol minor, dar important în Desperado iar în „From Dusk Till Dawn” apar ca formaţia care cântă în „Titty Twister”.
Piesele furnizate pentru coloanele sonore ale filmelor constituie şi baza primului album, „Tarantism”, lansat în 1997.
Duminică, 7 iunie, de la ora 20, ARTmania aduce în Hala de Muzică (Şos. Mihai Bravu 475) la Bucureşti formaţia Tito & Tarantula în promovarea celui mai proaspăt album al lor, „Back into the Darkness”, lansat anul trecut.
„Back into the Darkness” este al 4-lea disc al formaţiei construite în jurul mexicancei Larriva, din componenţa actuală mai făcând parte Steven Hufsteter la chitară, Caroline Rippy la bas şi Alfredo Ortiz la tobe. Trupa a fost înfiinţată în 1992 în Los Angeles după ce Larriva mai activase în formaţiile The Plugz şi Cruzados, cea din urmă cântând în deschiderea unor nume sonore ca INXS şi Fleetwood Mac.
Cu toate acestea, formaţia este mult mai cunoscută în Germania decât peste ocean.
„Back into the Darkness” este un set de 13 piese noi în aceeaşi manieră de Southern Rock şi Blues „murdar”, inevitabil amintesc uşor de ZZ Top, cu siguranţă se potrivesc de minune pe scena unui club unde se poate crea atmosferă. Pe lângă piesele care i-au consacrat: “After Dark”, “Back to the House That Love Built”, “Strange Face of Love”, “Angry Cockroaches”, de pe materialul nou mi-au plăcut „Now That You’re Gone”, antrenanta „Machete”, „Monsters”, „In My Car” şi amuzanta „If You Love Me”. Este un disc colorat, cursiv, are sare şi piper chiar dacă nu este revoluţionar, nu reinventează nici roata, nici vre-un combustibil alternativ ne-poluant. Este Rock pur şi simplu, zemos şi spumos.
Preţul biletului este de 50 RON, cam „lung” zic eu, dar vorba aceea: viaţa-i grea, noroc că trece repede! Ha ha ha! 😛 😛 😛
Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.
În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:
„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.
V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea – cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood. „Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula. „Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood. „Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…” „Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică. „Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha! „Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
„Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute. „WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă. „Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea. „Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă. „Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist. „15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.
A început meciul electoral, goana după voturi. Cu urlete, cu dans, cu muzică, cu ce vreţi şi cu ce nu vreţi, ca de obicei bine condimentat, dar fără consistenţă. Adevărul nu se spune, nu-l vom auzi niciodată de la politicieni: miza este obţinerea unuia din cele 33 de mandate de parlamentar, fiecare din ele valorând circa jumătate de milion de euro pe an. Salariului lunar brut al euro-parlamentarului român este de 7.000 de euro (4.000 de euro net) la care se adaugă diurna lunară de 4.700 de euro şi 20.000 de euro lunar pentru cheltuielile de birou şi plata consilierilor. Pe viitoarea grilă de salarizare unică nu ştiu cu cine echivalează un euro-parlamentar român, bănuiesc că nu intră în categoria ce aduce în acelaşi rând un tenor cu un căpitan şi un medic primar. Dincolo de ciolaniada strictă, nu există nimic. Influenţa parlamentarilor români în cadrul grupurilor politice de la Bruxelles este zero barat şi despre interes naţional nici nu poate fi vorba. Acesta este adevărul care este trecut în tăcere. Sub tăcere, sub scandal sau sub franzela cea mai mare şi omleta ţărănească din 30.000 de ouă din tot mai mioriticul Parc Izvor, sub bâlci, sub arestări spectaculoase şi eliberări dubioase, trivialităţi, baloane sparte şi – repet – nimic dincolo de vorbe goale, interese mediocre şi o lipsă înspăimântătoare de viziune, perspectivă, realism şi soluţii. Unicul program al partidelor politice din ultimii ani este „Jos Băsescu!” şi asta, în contextul grav economic şi social pe care-l traversăm, este mai puţin ca nimic. Dar, s-a dat….”ştartul”. Ha ha ha! 😛 “Ştartul” la…şpriţ! 😛
Sloganul PSD pentru euro-parlamentare: „Alege bine!” este edificator. Stângăcie mai mare cu greu putea fi concepută şi comisă. Sau aşa înţelege PSD-ul că reprezintă stânga? Ha ha ha!
Am asistat la execuţia lui Mădălin Voicu şi la demisia lui Dan Mihalache, şef al Departamentului de Sinteză şi Comunicare Publică al PSD. Cu toate acestea, socialiştii au avut o lansare zgomotoasă, o manifestare aproape fascistă, cu atacuri furibunde la adresa dreptei şi speră 2,5 milioane de voturi la alegerile pentru Parlamentul European, un scor de 40%. Strigătele PSD aminteau strident de vechiul PCR şi istericul „Geoană preşedinte” suna nu doar disonant ci absolut fals. Metoda atacurilor pare doar unicul mijloc la îndemâna politicienilor pentru a masca lipsa de planuri şi proiecte proprii. Geonă a uitat să spună că grupul socialiştilor de care aparţine şi PSD-ul a girat prin votul său regimul Voronin din Moldova şi a condamnat la moarte sigură ori ce tendinţă de democratizare a statului de peste Prut.
Nu ştiu ce se petrece în PSD, dar de ceva vreme îl bănuiesc pe Vanghelie de şiretlicuri menite să-l facă muci pe Geoană şi să-i faciliteze preluarea conducerii. „Ajunge cinci ani…” ha ha ha! Eşecul lui Geoană la prezidenţiale îl duce inevitabil la decapitare. Eliminare unul câte unul al anumitor persoane cu greutate din prima linie a partidului par parte a acestui plan. Geoană sau chiar este proverbial de prost sau este pus la colţ de Vanghelie cu alte mijloace, de exemplu organizarea şi susţinerea financiară. Geoană se află la ghidonul unui partid segmentat şi feudalizat în care tandemul Vanghelie-Nica, sprijinit şi de baronii lui Dragnea şi Mitrea, au ajuns mai puternici ca Năstase sau Iliescu.
Ne îndreptăm spre un PSD-mici şi bere? Mi-am amintit de locale şi de „mie-mi pasă”… De ce-i pasă lu’ Vanghelie? Un răspuns a dat chiar el: „Mădălin Voicu să-mi trimită pe prietena lui să-i arăt cum mă mişc”.
Lista propusă de PSD este deschisă de Adrian Severin, urmat de Rovana Plumb, Ioan Mircea Paşcu, Silvia-Adriana Ţicău, Daciana-Octavia Sârbu, Corina Creţu şi Victor Boştinaru.
„La bine şi la greu” este sloganul PD-L-ului la aceste alegeri şi lista candidaţilor propuşi este: Theodor Stolojan, Monica Macovei, Cristian Preda, Traian Răzvan Ungureanu, Marian Jean Marinescu. Sondajele arată o scădere atât a partidului cât şi al preşedintelui Băsescu. Cu o lansare mai moderată ca cea a PSD-ului, dar într-un ton foarte optimist şi cu balonaşele după modelul american, PD-L-ul mizează în continuare în primul rând pe şarmul lui Băsescu. Slabă platformă politică! Ha ha ha! Aflaţi la guvernare sunt expuşi şi erodării inerente, dar şi atacurilor partenerilor de guvernare, PSD se comportă constant ca un partid de opoziţie. Nici candidatura ca independent al Elenei Băsesescu nu aduce ci ia voturi de la partid şi PD-L-ul riscă să piardă oricum şubreda poziţie fruntaşă din clasamentul partidelor politic.
„Apărăm interesul tău în Europa” – este sloganul propus de PNL şi lista candidaţilor este: Norica Nicolai, Adina Vălean, Renate Weber, Ramona Mănescu, Cristian Buşoi, Ovidiu Silaghi ,Adrian Cioroianu. De pe listă a fost exclus Daniel Dăianu. Sloganul – dincolo de falsitatea enunţului – este sec şi butucănos.
Discursul aproape sobru, lansarea decentă nu ştiu dacă conving alegătorii îmbiaţi cu mici, bere şi promisiuni gălăgioase. Bunul simţ nu (mai) dă bine. Eleganţa de care uneori dau dovadă liberalii de cele mai multe ori a fost percepută de mase ca slăbiciune. „Fantoma” lui Tăriceanu încasatorul, cumva a rămas lipită de sigla partidului. Crin Antonescu (încă) n-a dat dovada că ar fi mai bătăios şi povara fostei guvernări mai atârnă greu de gâtul subţire al liberalilor. Declaraţiile care-l atacă predominant pe Traian Băsescu şi guvernul Boc sunt aproape similare cu cele ale lui Geoană şi al PSD-ului şi nici asta nu convinge foarte tare alegătorul de dreapta.
„Rămân român în Europa”, sloganul PNŢCD este cel mai simpatic, dar nu şi convingător. Obiectivul electoral al campaniei este obţinerea unui rezultat de cel puţin 5%. Primii doi candidaţi pentru Parlamentul European sunt Alexandru Herlea şi Radu Munteanu. Din păcate, partidul Ţărănist există doar formal şi şansele reale de a-şi îndeplinii obiectivul sunt foarte mici.
Vadim cu Becali cu siguranţă vor „fura” cel puţin două mandate, UDMR probabil tot două sau trei – avându-l cap de listă pe Tokes Laszlo care la alegerile anterioare ca independent le-a luat considerabil din voturi – iar Elena Băsescu are şanse să-şi câştige mandatul din voturile deturnate de la PD-L. Rămân în luptă 27 de locuri pentru care cu şanse reale se bat cele trei partide mari.
Prezenţa estimată la vot nu depăşeşte 35%. Din punctul meu de vedere fiind alegeri fără miză pentru noi electoratul şi votul fiind unica armă avută la îndemână în mod democratic în lupta împotriva clasei politice, eu cred că este ocazia noastră pentru a arăta un ultim avertisment prin boicotarea totală a alegerilor. Nu ştiu dacă asta ar trezii clasa politică, dar măcar ar fi o palmă pe care n-ar mai putea să o treacă cu vederea.
Cu alte cuvinte: hai să le mâncăm micii, să le bem berea şi să ocolim… urna. Ne-am câştigat dreptul să alegem. 🙂
Viitorul sună bine?
În spiritul celor prezentate ieri şi a apatiei generale, astăzi las loc liber gândurilor. Acestea nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată cenzurate.
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
(…)
Viitorul sună bine?
Ne vedem la… puşcărie! Ha ha ha! 😛
M-a tras de mânecă prieteneşte Flavius : „vezi ce spui, ce scrii, ce clipuri postezi, că te iau ăştia la ochi cu prejudicierea intereselor naţionale şi cu incitarea la alea-alea…” Astfel am aflat via Flavius, via Gardianul despre noul proiect de lege al Ministerul Justiţiei ce prevede incriminarea mai multor fapte comise prin utilizarea internetului, vizându-i pe cei care publică ziare online sau bloguri, postează pe forumuri sau folosesc chatul, posedă sau administrează site-uri de internet ori pur şi simplu accesează unele pagini.
Partea proastă este că proiectul este o lege specială ce astfel ocoleşte noul cod penal. Altfel spus, toată vâlva în jurul noilor coduri este din nou mai mult praf în ochi atâta timp cât guvernanţii vor introduce de câte ori li se năzăreşte câte o idee, alte prevederi prin legi speciale. Acestea sunt în fapt echivalente ale ordonanţelor de urgenţă prin care guvernul ocoleşte legislativul de câte ori pofteşte.
Sunt de acord cu prevederile legate de pornografie, rasism, etc, dar acestea, părerea mea, îşi aveau locul în codul penal. În rest, să închidă gura internauţilor incomozi, dar şi a cititorilor, pare ireal. Dar nu este. Am spus-o nu o dată: ne îndreptăm cu paşi siguri înapoi la totalitarism. O ambalează ca pe o acadea şi o sugem.
Mereu am privit cu scepticism pluripartidismul cu doar 2 partide, un fel de „poliţist bun, poliţist rău” jucat strict pentru prostirea electoratului şi menit să menţină iluzia democraţiei şi a opţiunii…
Opţiuni? The land of choice… Cum bine observa ieri Un Soricel: „deci totul iară e campanie electorală să vă convingă pe voi ca România e un land of choice şi acu e şi pe muzică!… cred că traducerea ne-formală în română din engleză spune de la ce frază s-a plecat în română… şi evident e o frază menită să moară de când s-a născut .. sau în câteva luni!… Oricum o a dai the land of choice nu sună chiar bine nici în engleză…” Mda, ţara alegerilor, nu a opţiunilor: vin europarlamentarele, vin prezidenţialele. Turismul nu de imn avea nevoie ci de infrastructură. Atâta timp cât un turist naiv ajuns în România este jecmănit de la aeroport până la restaurant de taximetrist, portar şi ospătar sau de prostituata care brusc schimbă şi ea tariful, suntem şi rămânem alegerea proastă. Unde mai pui faptul că un concediu în Spania sau Italia a devenit mai ieftin ca un sejur la Costineşti, de Bulgaria, Grecia sau Turcia nici nu se mai pune problema: imediat e mai ieftin să mergi în concediu în Antalia decât să rămâi acasă 2 săptămâni… De exemplu 1 kg de roşii în Italia costă 2 RON, la noi este 7 RON… şi vorbim de aceleaşi roşii turceşti cu gust „fără de gust”.
Am văzut la televizor şi circul din Parlament. Am impresia că da, sunt români care nu au fost afectaţi de criză… Şi am văzut şi un reportaj despre „inspectorii guvernamentali” plătiţi cu un salariu de bază ce sare de 1000 de euro pe lună, inspectori care au sarcina să măsoare gropile din asfalt. În fiecare zi. Başca, sunt funcţionari publici, nu pot fi concediaţi. Sau să vorbim despre Înalt Prea Sfinţia Sa Teodosie care lua şpagă să te facă preot? Sau despre salariile profesorilor: de ce statul Român se încăpăţânează să plătească preoţi pentru orele de religie (fapt unic cel puţin în Europa, dacă nu în lume), dar bani pentru profesori nu au fost, nu sunt şi nici nu vor fi?
Mă gândeam eu aşa, ca prostu’ cu gura căscată: dacă toţi banii risipiţi în ultimii 20 de ani ar fi fost folosiţi corect, dacă nu se jecmănea ţara şi bugetul statului în interes personal, unde eram acum, cum făceam faţă crizei?
Poate că sunt monitorizat, azi mai pot spune asta, mâine eventual voi fi săltat. Dar nu eu am distrus agricultura, nu am falimentat cu bună ştiinţă industria, n-am pus pe butuci sistemul sanitar, n-am făcut praf educaţia, nu sunt angajat la stat şi nu primesc şpagă…
Am o părere proastă? Nu cu puşcăria am să mi-o schimb.
Conform tendinţei, nu de imn avem nevoie ci de odă. Aş spune, da’ n-am voie: o dă-te-n p*la mea. Băsescu, Antonescu, Geoană, Boc, Tăriceanu, Verestoy, Vadim, Becali, Năstase, Iliescu, Udrea, Berceanu, Andronescu… Cu cântec înainte marş!
Cum unde? La puşcărie… De ce eu ci nu ei?
“Just victims of the in-house drive-by
They say jump, you say how high…”
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
