[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=q4XIdw6rmE4]
Monthly Archives: September 2010
Buckethead – Spinal Clock (2010)
Tipul ăsta e dus. E irecuperabil. Dacă după accidentul suferit anul acesta cel puţin fizic se recuperează vizibil, la „mansardă” este neschimbat. Şi e bine, e bine aşa. Salvatorul găinilor din Kentucky se joacă şi de cele mai multe ori din joaca aceasta ne alegem şi noi cu câte o călătorie sonoră de calitate.
Anul trecut v-am povestit despre el şi cele 4 (!) albume scoase (vezi AICI), anul acesta a scos un album electro-acustic intitulat „Shadows Between the Sky” lansat în februarie, apoi şi-a făcut revenirea de după accident cu primul set din cele 5 preconizate ale proiectului alături de Bryan “Brain” Mantia şi Melissa Reese, „Best Regards”, un set de 5 CD-uri şi o incursiune într-o lume viu colorată a muzicii experimentale.
„Spinal Clock” este tot un experiment acustic, Brian Carroll alias Buckethead şi-a atârnat chitara-n cui şi a luat banjoul la frecat. A rezultat Read more Buckethead – Spinal Clock (2010)
mătase. neagră.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mGiS9K_JAnk]
David Sylvian – Sleepwalkers (2010)
Somnambuli. Despre asta vorbesc de ceva vreme încoace şi unii cred că-s răutăcios sau – mai rău – invidios. Avem senzaţia că trăim, în fapt umblăm chiauni, suntem toţi – sau aproape toţi – nişte somnambuli ce visează că trăiesc şi cred că au o viaţă. Dar dacă totul este fix invers, respectiv pe dos? Realitatea este o iluzie mascată de un decor bine gândit, viaţa este un vis – sau coşmar -, albul este negru şi frumosul urât. Eu nu aş exclude nici o ipoteză, dar da, unii – majoritatea – consideră că eu sunt nebun. Sau somnambul. Nu cred în nici o conspiraţie, ci în comoditate, delăsare, lăcomie, alte alea, fiţe pur umane.
Suntem consumatori comozi şi docili. Şi dispensabili. Somnambuli. Cum spune David: „Something to wake us From cultural slumbers, You fucking sleepwalkers Go on and sleep…”
Sylvian (52 de ani) nu este o faţă prea cunoscută, ca şi alţi pionieri ai muzicii electro-experimentale – vezi Gary Numan -, figura sa a rămas într-o obscuritate relativă. Trupa care l-a consacrat, Japan, activă din 1974 şi desfiinţată în 1982 când tocmai ajunseseră să atingă pragul popularităţii după al cincilea album „Tin Drum” lansat în 1981, a rămas şi ea la statut de cult mai ales în Japonia unde datorită numelui au avut un succes mult mai pronunţat ca-n Anglia natală.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YNYYRl86R4g]
Mama mea a avut vinilul „Tin Drum” şi piese ca „Ghosts”, „Still Life in Mobile Homes”, „The Art of Parties”, „Visions of China” sau „Talking Drum” m-au bântuit (ghosts…) din Read more David Sylvian – Sleepwalkers (2010)
Dimmu Borgir – Abrahadabra (2010)
Lucrurile sunt rar albe sau negre şi nu vorbesc despre milioanele de nuanţe de gri, ci despre milioanele de culori. Dacă din capul locului excludem lucruri, experienţe, etc din viaţa noastră, practic nu facem altceva decât ne îngustăm orizontul. Convenienţa şi comoditatea pot fi garanţia unui oarecare confort, dar nu fac altceva decât ne scot pe o linie moartă. Cum lipsa de mişcare conduce la pierderea muşchilor şi în ultimă instanţă la obezitate, şi creierul, şi sufletul se atrofiază în timp. Puiul cu ananas sau dulceaţă pare extravaganţă, preferăm micii şi ne mulţumim cu „tradiţionalii” cartofi prăjiţi, nu ascultăm Depeche Mode fiindcă nu suntem cocalari, nici Black Metal fiindcă suntem de două mii de ani creştini şi dezavuăm satanismul.
Dimmu Borgir – oraşul, citadela, castelul întunecat – în norvegiana veche, este una din cele mai creative formaţii din anii nouăzeci. Elementele glaciar-nordice, infuzia medieval-simfonică şi Black Metal-ul închegat şi cu elemente Heavy sunt perfect îmbinate şi fac din norvegieni o trupă deosebită dincolo de constrângerile stilistice, de cutiuţele inventate pentru consumatorul comod/conservator.
Stian Tomt Thoresen aka Shagrath ne-a oferit alături de Tom Cato Visnes aka King ov Hell un album modern ca sunet, dar tradiţional de Black Metal sub titulatura Ov Hell de care m-am bucurat prin februarie, acum a venit timpul şi noului Dimmu Borgir după 3 ani de la lansarea precedentului „In Sorte Diaboli”.
Al nouălea album al norvegienilor Read more Dimmu Borgir – Abrahadabra (2010)
ciorapi negri de damă
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6ipgT9deSeM]
James LaBrie – Static Impulse (2010)
LaBrie cântă la tobe şi cu vocea de la vârsta de 5 ani, a performat într-un şir de trupe până ce a ajuns în trupa Glam Metal White Rose cu care a şi scos albumul de debut în 1989 ca-n 1990 să se alăture trupei alături de care s-a şi consacrat: Dream Theater.
„Static Impulse” practic este al 4-lea său album solo după „Keep It To Yourself” (1999) şi „MullMuzzler 2” sub titulatura Mullmuzzler, respectiv James LaBrie’s Mullmuzzler şi albumul „Elements Of Persuation” din 2005 scos sub această titulatură James LaBrie.
Evident, ce face separat de trupa mamă, sună diferit. Cele 12 piese noi ce urmează să fie lansate pe 28 septembrie, sunt un Metal Progresiv îmbinat cu elemente moderne, infuzii Screamo şi Metal Alternativ american. Bateristul Peter Wildoer are sarcina să aducă partiturile vocale extreme, apropriate abordării Death Metal şi dialogurile sale cu Read more James LaBrie – Static Impulse (2010)
Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010)
Lie Lady Lie
1969… Generaţia flower-power, idealurile hippie despre o lume a păcii şi iubirii în plin război din Vietnam, emanciparea chiar şi doar superficială şi de suprafaţă şi răbufnirile sexuale de din-înaintea bolii SIDA.
Sunt un tip agitat. Şi dubios. Să nu-i spun altfel fiindcă nici nu ştiu cum i-aşi putea spune. N-am stare. N-am linişte. E un virus, este-n sânge.
Lucrez la un set nou de piese şi planific o serie intitulată generic „Vintage” şi din care primul disc se va numi „Chasing Shadows”. Muzică… contemporană. Poate pe alocuri experimentală, puţin bizară, de ambient. De fapt nici nu are importanţă ce este. Scriu teme de pian şi le colorez, le aşez în făgaşe diferite. Muzică de film pentru o viaţă supra-realistă fără film în care decorul are rolul principal. Şi singurul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CQCnwkJFRlI]
„Lay Lady Lay”-ul lui Dylan a fost scrisă-n ’69, iniţial Read more Lie Lady Lie
World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
Dacă sunt şapte idioţi, unul din ei cu siguranţă sunt eu. Nu mă ascund, îmi plac tot felul de ciudăţenii, de la muzică clasică la dubioşenii avangardiste. În aprilie mi-am găsit deja trupa şi albumul anului: Shining „Blackjazz”, am trecut de mijlocul lunii septembrie şi cu toate că am mai devorat un morman considerabil de discuri şi au fost printre deşeuri şi suficiente perle, Shining rămân de nedetronat.
De câteva zile tot mestec „Seven Idiots”-ul şi nu prea ştiu ce aş putea scrie despre el, cu toate că-mi place.
World’s End Girlfriend este numele sub care îşi scoate discurile japonezul Katsuhiko Maeda despre care până acum nu ştiam nici că există, deşii primul album l-a lansat în 2000 şi actualul material este al zecelea disc în rând.
Mi-a amintit de Frank Zappa, totuşi comparaţia este inadecvată. În schimb există o paralelă cu „Flex-able” şi „Flex-able Leftovers”, primele 2 albume solo ale lui Steve Vai profund impregnate cu spiritul lui Zappa. Diferenţa constă doar în faptul că Katsuhiko Maeda nu este un chitarist extrem de virtuos, în schimb este un multi-instrumentist, cântă la chitară, clape şi foloseşte tehnica oferită de samplere.
Muzica lui este muzică contemporană. Greu de îndesat într-o cutie anume. La vârsta de 10 ani era fascinat de muzica clasică, la 12 ani deja experimenta la pian şi chitară şi inevitabil au apărut infuziile electronice şi Rock.
Noul material conţine Read more World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)
