Home › 2009 › December › Page 2

Monthly Archives: December 2009

Converge – Axe to Fall

Posted on by — 6 Comments ↓

Sunt trupe pentru care succesul vine greu, vine târziu. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, altor trupe nu le vine niciodată, deci târziu e mai bine ca niciodată.
Converge sunt din Salem, Massachusetts şi activează încă din 1990 însă şi-au făcut drum spre un public mai larg destul de greu. Miezul formaţiei este alcătuit din duo-ul Jacob Bannon (voce, texte, vizualuri)  şi Kurt Ballou (chitară, voce, bas, clape, theremin).
Trupa abordează un amestec incisiv de Hardcore/Post Punk cu Metal extrem, Groove Metal şi aşa zisul Matchcore (vezi Shellac, Dillinger Escape Plan). O notă caracteristică sunt structurile ritmice atipice, sincopele, ritmurile polifonice, tobele fiind mai mult decât simplu instrument ritmic, ele situându-se de multe ori în centrul compoziţiilor.
Muzica celor de la Converge este destul de complexă, nu foarte uşor de urmărit, să spunem neprietenoasă pentru un ascultător comod. Elementele extreme o fac şi ele oarecum exclusivistă. Nu vreau să compar trupa cu altele, dar strict ca idee, se înrudesc oarecum cu texanii de la Pantera, dar sunt mult mai complecşi şi mai extremi. Ei spun… ezoterici. 🙂

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ziUPRLK2Bn4]

După 3 albume – „Halo in a Haystack” (1994) „Petitioning the Empty Sky” (1996) şi „When Forever Comes Crashing” (1998), multe concerte extrem de intense, trupa are deja o notorietate în rândul publicului în ciuda faptului că muzica lor este destul de exclusivistă şi n-au beneficiat de nici un suport din partea mediei.
În 1995 chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado înfiinţează şi un proiect paralel, iniţial sub titulatura Gateway, ulterior rebotezat Bane. Bannon îşi defineşte la aceea vreme trupa ca fiind „copii Hardcore cu riff-uri rămase de la Slayer”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=MohrYSlXohc&feature=related]

2001 aduce punctul de turnură în cariera trupei ca urmare al albumului „Jane Doe”, un disc la fel de incisiv, dar cu note mai experimentale, lucrurile se aşează mai organic şi materialul primeşte distincţia de Albumul Anului din partea revistei Terrorizer Magazine. Cum se exprimă acelaşi Bannon: albumul marchează momentul în care trupa evoluează de la un Thrash zgomotos cu abordare Hardcore la un Hardcore impregnat cu Thrash zgomotos.
Chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado părăsesc formaţia să se dedice exclusiv proiectului Bane.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vzbc4mxm430&feature=related]

Urmează încă două albume incisive: „You Fail Me” (2004) şi „No Heroes” (2006) iar în locul celor plecaţi sosesc în trupă: Nate Newton bas, chitară, voce şi Ben Koller tobe şi percuţii.
Ambele discuri păstrează aceeaşi linie şi abordare foarte Heavy şi tot odată foarte complexă,  un melanj extrem de reuşit între brutalitate şi tehnicitate.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=utT0lLC6d5Q&feature=related]

2009 aduce un nou material, acest „Axe to Fall” care pentru prima oară în cariera formaţiei debutează pe locul 74 în topul Billboard 200 şi se situează pe locuri fruntaşe în majoritatea publicaţiilor de specialitate.
Pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută acest „Axe to Fall” şi mai că aş risca să spun că pe felia de Metal acest material este discul anului. Dacă vă este dor de Pantera (cui nu-i este?) – momentele cele mai brutale din era „The Great Southern Trendkill”, dacă vă plac riff-urile zgomotoase, vocea brutală, dar nu vă sperie nici ritmurile complexe, uneori mai caracteristică Jazz-ului şi instrumentaţia, abordarea tehnică, Converge o să vă rupă cu siguranţă timpanele şi se va înşuruba-n sufletul vostru. Pe mine m-au spart. 🙂 Recunosc, de mult n-am mai ascultat un disc cu Metal brutal cu atâta plăcere…cam de la “Far Beyond Driven”. Dar Converge nu sunt o copie Pantera şi mai de grabă se află undeva între Pantera şi Between the Buried and Me (o altă formaţie cu un disc remarcabil pe anul acesta!).
Albumul a fost lansat oficial pe 20 octombrie, dar pe 4 octombrie prin intermediul site-ului MetalSucks.net. materialul a ajuns pe internet şi asta a condus şi la un proces care încă se află-n derulare.
Discul are o durată de 42 de minute şi aliniază 13 piese intense şi un şir lung de invitaţi: Sean Martin (ex-Hatebreed, Cage), Steve Von Till (Neurosis), Ulf Cederlund (Disfear, ex-Entombed), George Hirsch (Blacklisted), etc.
Mi-a plăcut tot albumul fără rezerve, este complex, brutal şi curge fără cusur, este un disc ce reflectă experienţa acumulată şi maturitatea unei trupe despre care am convingerea că o să auzim mult mai mult de acum înainte.

Psyclon Nine – We The Fallen

Posted on by — 4 Comments ↓

Ieri am lămurit (la modul la care vreodată ceva poate fi lămurit în vre-un fel…ha ha ha! 😛 ) în linii mari ce înseamnă EBM şi Aggrotech, am vorbit despre ultimul produs Combichrist şi am pomenit de trupele reprezentative, inclusiv de Psyclon Nine.
Trupa s-a înfiinţat în 2000 în San Francisco Bay Area în jurul vocalului Nero Bellum şi influenţele principale au fost KMFDM şi Ministry.
Faţă de majoritatea formaţiilor din acest segment, Psyclon Nine sună mult mai Rock/Metal fiindcă folosesc instrumente, chitare, bas, tobe, percuţii şi nu un fundal sonor sintetic.
Au debutat cu albumul „Divine Infect” în anul 2003, urmate de: „INRI” (2005) şi „Crwn Thy Frnicatr” (2006).
Trupa a trecut prin anumite schimbări de componenţă, noul material are o infuzie substanţială de Black Metal şi este un album conceptual, tema fiind iubirea şi relaţiile, într-o formă evident destul de întunecată.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=52xoRLh2dWw]

Vocea lui Nero sună ca cea a lui Dani din Cradle of Filth, chitarele au consistenţă, greutate, se îmbină şi se completează cu clapele, sintetizatoarele, zgomotele Industriale se încadrează bine în sonoritatea heavy, colorează incisiv piesele trupei, creează atmosferă.
Pentru rockerii conservatori, închişi faţă de Industrial-ul tradiţional şi mai cu seamă faţă de linia EBM şi Aggrotech, Psyclon Nine sună mult mai familiar, sunt un Metal (extrem), sunt mult mai aproape de zona Rock decât majoritatea colegilor de stil, n-au o amprentă marcantă Electro, construcţiile nu sunt monotone, axate pe ritmuri mecanice, tobele sunt vii, folosesc multe ruperi de ritm, scheme dinamice.
Cu cât ascult mai mult acest „We The Fallen”, cu atât îmi place mai mult. Mi-a amintit şi de o altă formaţie americană care ne-a şi onorat la începutul anilor ’90: Schnitt Acht.

Cele 12 piese care întrunesc aproximativ 50 de minute de muzică sunt de tonalitate şi valoare destul de asemănătoare, nu există fluctuaţii, merg pe aceeaşi linie – şi asta poate induce eventual un uşor sentiment de monotonie – dar fiecare din ele are câte un mic şurub, o găselniţă sonoră sau structurală care să te ţină-n priză, să te facă să-i asculţi. Unele riff-uri amintesc de Rammstein, cu toate că trupa se dezlănţuie, este mult mai incisivă, mai întunecată.
N-am să evidenţiez piese, e un disc compact – în sensul bun – şi conceptual, chiar dacă textele sunt greu sau aproape imposibil de urmărit la audiţie. Repet, pe mine m-au convins, câştigat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9UHWjVO3XhA]

Revoluţia şi muzica Rock

Posted on by — 18 Comments ↓

Am spus că nu o fac şi uite, îmi încalc cuvântul din nou.
Am scris ieri despre decembrie ’89 – şi nu numai – 2 articole. Unul aici, „22 – cine a tras în noi?” şi unul la Mahmuri, „22 – ce a rămas din noi?”.
Nu, nu mă simt ciuruit nici măcar acum, dar cum am admis fără rezerve, am pierdut două revoluţii: una în stradă în noaptea de 22 decembrie ’89, şi încă o (posibilă) revoluţie în anii care au urmat, pe scenă. Am pierdut toate bătăliile, dar nu voi înceta să mă bat. Chiar de o fi cum spun ei, „ne-am împuşcat singuri” atunci şi – urmare firească – mă bat singur acum.

M-am trezit suspect de vesel în dimineaţa aceasta – fără motiv precis – , mi-am făcut cafeaua, am dat drumul la muzică şi m-am aventurat pe Metalhead unde am găsit însemnarea „Revoluţia şi muzica rock” al lui Rockhour.
Mi s-a urcat sângele la cap, admit, sunt un tip impulsiv, mă enervez uneori aparent inexplicabil din „nimic”.
Îmi permit să citez tot articolul (nu e foarte lung):

„Muzica rock a reprezentat ,prin unele trupe ,vocea unei generatii care refuza constrangerile impuse de un regim uzat d.p.d.v.  moral si material . Piese ca “Nori de hartie”  Voltaj 1982 , “Trenul fara nas”, “Cei ce vor fi”  Iris 1984 si multe altele care se regasesc pe compilatia “Cantece interzise” , au anticipat nevoia de schimbare . Printre primele victime la Bucuresti a fost un “roadie” caruia cei de la Conex 85 i-au dedicat melodia ” Tanar erou “. Muzica si versurile au constituit rezistenta in fata cenzurii regimului indoctrinat ideologic si militarizat care si-a pus lacheii inarmati contra dorintei de libertate . Regimul a fost inghitit de propriile rebuturi comuniste nomenclaturiste gen iliescu , p.roman sau brucan in timp ce generali senili razbunatori ca nicolae militaru (retrogradat in anii ”70 pt. colaborare cu kgb) incepea vanatoarea de vrajitoare omorand cu ajutorul unei armate indobitocite ( vezi masacrul de la Timisoara opera mapn ) si fara discernamant : civili nevinovati , trupe usla sau militari in termen…
Dupa 20 de ani timpul le-a rezolvat aproape pe toate . Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii , executantii ordinelor sunt acum lacheii noii puterii in armata Romaniei democratice iar politrucii ca iliescu sau roman sunt in cosul de gunoi al politicii . Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .”

„Trenul fără naş” cântec interzis? Coooooaiiiee!!! Versurile piesei „incriminate” – atât de interzisă că se află pe albumul de debut al formaţiei scos la aceea vreme de „almighty” Electrecord – îi aparţin bardului (bufonului?) de curte al fostului cuplu dictatorial, Adrian Păunescu. A intrat într-o oarecare dizgraţie omul de la mijlocul anilor ’80, dar nu şi-a pierdut influenţa. Şi Păunescu, ca şi Vadim, celălalt pupincurist notoriu, s-au dovedit şi după ’89, supravieţuitori remarcabili şi nu şi-au pierdut nici influenţa. Nu, nu discut valoarea poetului Păunescu sau cultura lui Vadim. Vorbesc despre sistemul pe care l-au reprezentat, sistem care a supravieţuit bine merci şi funcţionează cu aceeaşi eficienţă şi acum.
O fi tot disidenţă şi piesa „Lumea vrea pace” de pe discul II scos în 1987: „Pace, lumea vrea, pacea o vom apăra!” ??! Cât despre povestea cu suspendarea/interzicerea formaţiei iris în 1988 după un incident la un concert din Miercurea Ciuc, aşa de tare i-au suspendat şi interzis că la fix 2 săptămâni după, Electrecord a lansat discul „iris III”.
Istoria se falsifică pe toate palierele fiindcă doar aşa lucrurile din perspectiva timpului devin credibile. Manipularea se foloseşte nu doar în chestiunile politice. Când ani de zile ţi se repetă obsesiv: iris, holograf, chiar începi să crezi că doar aceste trupe reprezintă “vârful”. Când un grup limitat de trupe are acces constant la media, începi să crezi că celelalte formaţii sunt de… “umplutură”. Avem trupe de valoare: Kumm, Byron, Blazzaj, Z.O.B., Brazda lui Novac – asta aşa la repezeală ce mi-a trecut prin cap – dar sunt ţinute, împinse în linia a doua, pe o linie moartă. Vrei mai “sus”, trebuie să intrii în “cerc”, să apleci capul, să faci compromisuri.
Eu îmi amintesc ce scârbă mi-au provocat holograf – trupa patronată de UTC (Uniunea Tinerilor Comunişti) – la începutul anului 1990 când au avut tupeul să lanseze o piesă intitulată „Good bye Lenin”… Dar cam asta exemplifică „rezistenţa” şi „disidenţa” multora. Nu, nu dau cu piatra, nu vreau nici să judec, cu atât mai puţin să condamn pe cineva. Te naşti cu vertebră sau nu te naşti, eşti vertical sau nu, ai sau nu… coaie. Nu întâmplător, Păunescu, Vadim, alţi poeţi, scriitori, pictori, sculptori şi muzicieni, s-au dat la fund o vreme – prea scurtă – la începutul anilor ’90. Apoi iliescu şi regimul său, treptat a dat semnalul că totul rămâne cum au stabilit, şobolanii au scos iar capul la suprafaţă. păuneştii, partoşii, moculeştii se pare că nu mor niciodată.
Nu sunt disident, victimă, revoluţionar şi departe de mine să mă consider „vedetă”. Am povestit istoricul formaţiei Pansament, cum repetam cu duba Miliţiei la colţul casei şi cum nu eram lăsaţi nici să ne apropiem de vreo scenă. Aşa au fost vremurile, am fost şi arestat în ’88, putea să se termine episodul mult mai urât, am scăpat, mi-am şi ne-am văzut de treabă, de cântat. Impresarul cântăreşte mai mult decât “artistul”.
Nu repet povestea, dar în ’90 Rock-ul autohton era în cel mai fericit caz un amalgam de Hard Rock şi Heavy Metal, copie palidă şi de cele mai multe ori nereuşită a muzicii din Vest. Îmi cer scuze să spun, dar ce făceam noi şi Tectonic a fost în felul său revoluţia din muzica Rock românească. A fost multă muncă, o şansă şi o conjunctură favorabilă că am ajuns din underground în mainstreem, am ajuns pe scenă şi nu în ultimul rând la televizor. Şi după noi am reuşit să atragem şi să tragem un val întreg de trupe noi, nu în ultimul rând, publicul vroia „altceva” decât ştruţo-cămila-oaie de până atunci.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Eff7d4uHvT0]

Revoluţia s-a ratat şi-n muzică ca şi-n societate. Tranziţia a fost gâtuită, structurile vechi s-au dovedit a fi şi structurile noi, minerii n-au bătut doar pletoşii prinşi la înghesuială în piaţa Universităţii, ci au redat puterea lacheilor din tot sistemul, regimul iliescu a dat semnalul clar că nu se schimbă nimic.

Spune Rockhour: „Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .” Fals!
Cenzura a supravieţuit, dar ca şi securitatea, are altă faţă, este mai subtilă şi mai perversă.
Exceptând 1-2 emisiuni de pe TVR 1 şi 2 unde mai au acces şi formaţii noi sau „mai mici”, acestea n-au acces în mass-media nici la alte posturi de televiziune, nici la radiouri şi nici în presă. Cumetria – despre care am tot scris – a supravieţuit şi funcţionează impecabil: contează pe cine cunoşti – şi pupi în cur – şi mai puţin ce şi cum cânţi. Există o mafie exclusivistă, aceleaşi nume apar când este vorba de concertele câmpeneşti unde trupele iau „caşcavalul” de la sponsori, aceleaşi trupe prind scena când vine vorba de a deschide concertele unor nume sonore ce ne vizitează. Este o reţea cu circuit închis.

„Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii.” Greşit prietene. Mai sunt octogenarii Chiţac şi Stănculescu care ba sunt în Spitalul Penitenciarului – care este un loc de lux faţă de orice spital şi – mai grav – faţă de modul şi nivelul la care trăim majoritatea în libertate – ba sentinţa este suspendată şi se tratează-n libertate.
Spuneam şi ieri, nu că n-a fost condamnat nici un terorist, dar nici măcar nu există o singură persoană acuzată de terorism legat de evenimentele din decembrie ’89 iar în ceea ce priveşte posibilii vinovaţi – capii măcelului de după 22 decembrie, nici vorbă să se fi întâmplat ceva.
Amintea de iliescu şi roman. iliescu pare mai viril şi mai activ ca niciodată, este din nou pe val şi roman este un tătic fericit şi fără de griji.

Eu îmi asum faptul că am ratat revoluţiile, am pierdut bătăliile consecutiv, dar… „I’m still standing” şi nici căcat nu-mi curge din colţul gurii…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

22 – cine a tras în noi?

Posted on by — 7 Comments ↓

Nu cine ci de ce este mai important. Părerea mea.
Vreau – nu vreau, evenimentele din decembrie ’89 trebuie observate, studiate, elucidate sub două segmente distincte: una este perioada 16-21, alta este ziua de 22 şi ce s-a întâmplat după. Cei care cred, cei care susţin că ceauşescu a avut susţinători fideli şi aceştia l-au apărat după fuga lui cu elicopterul, se înşeală şi ne înşeală. Este tot părerea mea şi mi-o menţin, însă „adevărul” nu mai sper să-l aflăm vreodată.
Respect pentru toţi aceia care au avut curajul să iasă-n stradă înainte de 22 decembrie, înainte ca lucrurile să se fi înclinat clar în favoarea schimbării de regim. Pe de altă parte, În ceea ce priveşte evenimentele din şi de după 22 decembrie, nici o persoană nu a fost oficial acuzată până în momentul de faţă de comiterea unor acte de terorism în cadrul revoluţiei din 1989 – şi asta spune mult.
151 (126 până la ora fugii lui ceauşescu) de protestatari au fost ucişi până în data de 22: 73 la Timişoara, 49 la Bucureşti şi 29 la Cluj. În total: 1104 morţi şi 3321 răniţi – 221 civili şi 663 militari.
Să vă povestesc doar un simplu fapt. Pe la ora 20 în seara de 22 în faţa Consiliului Judeţean de la Braşov, abia mai erau câteva zeci de persoane şi lumea încet-încet s-a retras acasă – ceea ce am făcut şi eu. Era linişte şi pace. Locuiam foarte aproape de Centrul de Sânge, pe la ora 21 la TVR s-a anunţat că „teroriştii” atacă centrul. Nu se auzea nici măcar un fâs. Apoi s-a lansat chemarea că este asediat – tot de „terorişti” – Consiliul Judeţean, m-am întors acolo şi era linişte, lumea se aduna din nou în piaţă în urma acelui apel. Focul s-a deschis asupra mulţimii abia în jur de ora 22 când iar se adunase o mulţime considerabilă… Şi cred că aşa s-a cam petrecut peste tot şi cu toate. Unele lucruri atunci, în vâltoarea evenimentelor poate ne-au scăpat, dar privind înapoi… La TVR se anunţa pe ton grav: “Apa este otrăvită la Timişoara!” Apoi la Arad, la Bucureşti, la Braşov, la Cluj, la… Iaşi. Zvonistică, manipulare, un război televizat în direct, dar greu de crezut că declanşat… spontan.

Astăzi, de la ora 16.30 am fost invitat la postul de televiziune Vox News să vorbim despre ce a fost înainte de ’89, despre Revoluţie. Nu ştiu… nu cred că sunt nici cea mai adecvată persoană, parcă la 20 de ani de la evenimente prea mulţi „revoluţionari” au răsărit ca ciupercile după ploaie.
Eu am pierdut 2 revoluţii: una în stradă pe 22 decembrie şi una după pe scenă.
Au trecut 20 de ani, trăim în minciună, societatea este mai dezbinată ca niciodată, un securist a câştigat alegerile marşând pe ipotetica ameninţare a comunismului… N-am câştigat nimic, suntem doar mai săraci, mai speriaţi şi… mai manipulaţi. Apă otrăvită?

P.S. 22 – ce a rămas din noi?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Eff7d4uHvT0]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Combichrist – Today We Are All Demons

Posted on by — 2 Comments ↓

Am povestit nu o dată despre dragostea mea pentru muzica Industrială. Pasiunea a început în ’90 cu trei trupe: Nine Inch Nails, Ministry şi Malhavoc. Recunosc, pe Einstürzende Neubauten, Cabaret Voltaire, Skinny Puppy, Front Line Assembly, Die Krupps şi pe mulţi alţii i-am cunoscut, descoperit mult mai târziu. Ce să-i faci? Nu era nici internet, până-n ’90 trăiam şi într-o izolare greu de conceput, explicat azi. Că tot suntem în decembrie şi la tot pasul răsar revoluţionarii… În fine!
În linii foarte-foarte mari, Industrial-ul îşi are rădăcinile în muzica electronică din anii ’70, o posibilă „bunică” poate fi Kraftwerk pe care i-am iubit şi îi iubesc mult. Genul s-a dezvoltat şi combinat cu alte genuri: cu Rock, cu Dark, cu Dance. În anii ’80 s-au conturat treptat sub-genurile Industrial Rock, Industrial Metal, EBM (Electronic Body Music). Mereu mi-a plăcut curentul apropiat de Rock şi Metal sau diversele experimente şi mai puţin linia Dance. De exemplu, dacă Ministry au pornit din zona Electro-Dance, au sfârşit într-un Industrial Metal brutal şi incisiv, Nine Inch Nails au plecat tot din zona Electro şi de la faze Metal şi Rock au făcut o serie de „escapade” în zona progresivă, avangardistă, experimentală.
Linia EBM n-a fost şi nu este felia mea. Stilul s-a dezvoltat în anii ’80 din sinteza experimentelor Industriale (Cabaret Voltaire), Synthpunk (Portion Control) şi muzica electronică (Kraftwerk). Bătaia de bază 4/4 este uneori condimentată cu sincope ce vin să dea o oarecare notă structurală Rock, se folosesc drum machine-ul, sequencere, samplere şi sintetizatoare.
Din această linie s-a desprins un alt sub-gen: Aggrotech, numit şi Terror EBM sau Hellektro. Practic este un amestec de EBM şi Dark Electro influenţat major de Techno. Aici sunt şi eu uşor pierdut, Techno-ul fiind şi el în fapt o derivaţie din EBM… e drept, cu origini americane (Detroit). Sub-genul a prins contur la mijlocul anilor ’90 şi reprezentanţi de frunte sunt: Combichrist, Unter Null, Funker Vogt, Pcyclon Nine, Suicide Comando, Wumpscut,etc.
Muzica este destul de minimalistă, ritmuri monotone (dansante cică), instrumente exclusiv sintetice, abordarea este mai zgomotoasă, mai incisivă ca-n cazul Techno-ului, însă nici vorbă de chitare, de Rock sau… Metal.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tHl5EO77Rn4&feature=PlayList&p=E41D35885912B8BD&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Combichrist vin din Norvegia, dacă e să-i compar cu ce cunosc mult mai bine, sunt undeva la interferenţa dintre Ministry de la începuturi şi Die Krupps. Chiar şi vocea, stilul, abordarea fondatorului Andy LaPlegua uneori aminteşte de Al Jourgensen, alteori de Jürgen Engler. Andy de altfel este şi fondatorul trupei mai vechi din zona Electro, Icon of Coil.
Istoria Combichrist începe în 2003, iniţial se numeau DRIVE, schimbarea numelui intervenind înaintea lansării materialului de debut „The Joy Of Gunz”, în acelaşi an.
Andy părăseşte Norvegia şi se stabileşte în America. Înfiinţează alte două proiecte: Scandy şi Panzer AG (o variantă mai Rock la Combichrist). Cu al doilea album Combichrist, „Everybody Hates You” – lansat în 2005, Andy foloseşte pentru prima oară şi definiţia TBM, Techno Body Music, derivaţie de la EBM.
Succesul vine cu al treilea album, „What The Fuck Is Wrong With You People?” în 2007 şi este probabil cel mai bun produs al lor de până acum.
Numele Combichrist a „prins” vizibilitate neaşteptată anul acesta datorită faptului că Rammstein i-au ales ca trupă de suport în actualul turneu de promovare al albumului „Liebe Ist Fur Alle Da” şi mai puţin ca urmare a noului lor album, „Today We Are All Demons” , lansat pe 20 ianuarie 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ur2AVC-KYaQ&feature=related]

Materialul conţine practic 12 piese, un intro (No Afterparty) şi o piesă ascunsă după o lungă pauză în finalul ultimei piese (truc deja cam plictisitor şi uzat).
„Today We Are All Demons” nu este un disc rău, nu mă înţelegeţi greşit. Rezervele mele (şi) faţă de acest album şi vis a vis de stilul acesta la modul general sunt legate de ritmul destul de monoton şi abordarea predominant lineară a muzicii, adică fix filonul Techno care mie nu-mi spune mare lucru. Practic, diferenţa faţă de linia dansant-comercială a geniului rezidă în vocea mult mai incisivă şi instrumentaţia mai zgomotoasă, uneori mai agresivă, însă în esenţă este totuşi o muzică de dans, de club, are sens doar în acest context şi nu ascultat acasă tolănit pe canapea, eventual la căşti. Cum eu cu dansul am lăsat-o mai moale chiar înainte să mă fi apucat vreodată… ha ha ha! 😛
De pe disc mi-au plăcut: „Kickstart the Fight” (o piesă minimalistă, dar antrenantă), „Can’t Change The Beat”
(aminteşte de Die Krupps, e o pisă mai muzicală şi extrem de dansantă), „Spit (Happy Pig Whore Mom)” (aduce elemente Noise) ca şi mult mai experimentalul „A New Form Of Silence”, „Scarred” (are o tonalitate Retro absolut plăcută), „Get Out Of My Head” (poate fi un hit în cluburile cu specific) şi piesa de titlu, „Today We Are All Demons”, cea mai colorată şi experimentală compoziţie, aproape în afara contextului materialului, o surpriză plăcută.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T5L9FNkDo70&feature=related]

regimul băse II, guvernul boc IV – la vremuri noi, tot…noi

Posted on by — 4 Comments ↓

Ţară, ţară, vrem guvern. Pe cine? Pe boc! Ha ha ha! 😛
Sau – şi mai la subiect: de ce ţi-e frică, nu scapi: boc. Sau: Pic şi… boc. 😛 😛 😛

Suntem nişte ratangii. Nu vreau să reiau toate discuţiile din campanie, de ce mai bine Geoană decât băsescu. Dinescu a spus-o de câteva ori foarte bine şi a mai repetat ideea cu regret şi acum: un premier neamţ, un bărbat „salon”, cu ţinută, era o şansă. Şi cred că se găsea şi un guvern cu miniştrii mult mai competenţi cu care să facem o echipă combatantă în vremuri de… căcat. Un guvern care să se concentreze asupra problemelor stridente ci nu să fie preocupat cu ştergerea urmelor de fraudare, delapidare, deturnări de fonduri şi servirea clientelei politice.
N-a fost să fie! La noi nu e niciodată de 20 de ani încoace.
Dacă acum 20 de ani cineva-mi spunea că ameninţarea comunismului va aduce la putere mafia securistă, îi râdeam în nas… sau stăteam acasă şi „io” la televizor.

Regimul băse a debutat cu „i-am ciuruit” apoi a dat-o în reconciliere ca-n final Popey de Constanţa să se „vadă nevoit” să-l desemneze pe valetu’ perfect, hopa Mitică boc, premierul destituit de Parlament prin Moţiune de Cenzură cu tot cabinetul său, drept nou premier. Nu o fi o ambiţie politică, dar cu siguranţă este un semnal clar „cine e şeful”.
Tentativa de a atrage PNL-ul şi în ultimă instanţă PSD-ul în guvern a fost un gest mai mult formal şi dacă totuşi reuşea, PD-L-ul avea pe cine să dea vina pentru noile „insuccesuri” şi nerealizări. Cei care au luat-o rău în mână de data aceasta sunt UDMR-ul: cred că boc le-a promis fonduri pentru administraţiile locale, altfel nu-mi explic cum au acceptat participarea la acest guvern de desene animate. Pe de altă parte, dacă treburile nu o să meargă – şi nu prea văd de ce ar merge – o nouă alianţă PNL-PSD-UDMR este foarte probabilă şi boc cu guvernul său mai poate bifa o realizare: o să fie singurul premier şi guvern picat de Parlament de două ori consecutiv prin Moţiune de Cenzură. Asta – se presupune – cândva prin martie. Suspect de multe voci din afara ţării şi din interior, vorbesc despre ample proteste de stradă în aceea perioadă… Se coace (iar) ceva şi suntem preparaţi?

Cum arată a 4-a minune de guvern?
Un cabinet cu 17 membri: 15 ministere şi un premier şi un vicepremier. PD-L şi-a însuşit 9 portofolii, UDMR 3, au fost desemnaţi 4 specialişti şi din partea parlamentarilor „independenţi” avem o singură nominalizare.

Din partea PD-L: Premier – Emil Boc

Ministrul Energiei – Adriean Videanu
Ministrul Administraţiei şi Internelor – Vasile Blaga
Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii – Radu Berceanu
Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului – Daniel Funeriu
Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Mihai Şeitan
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului – Elena Udrea
Ministrul Comunicaţiilor – Gabriel Sandu

Din partea UDMR: Vicepremier – Marko Bela

Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional – Kelemen Hunor
Ministrul Sănătăţii – Cseke Attila
Ministrul Mediului – Laszlo Borbely

Din rândul tehnocraţilor au fost desemnaţi:
Ministerul Finanţelor Publice – Sebastian Vlădescu
Ministrul Justiţiei – Cătălin Marian Predoiu
Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale – Mihail Dumitru
Ministrul Afacerilor Externe – Teodor Baconschi

Din rândul parlamentarilor independenţi existată o singură nominalizare: ministrul Apărării Naţionale – Gabriel Oprea.

O primă problemă s-a şi ivit la Kelemen Hunor: Cultele au fost „decupate” de la minister şi de ele o să se ocupe direct premierul. Pe de o parte, Hunor evident nu este ortodox, pe de altă parte, ţin minte că şi anul trecut o grămadă de bani s-au scurs spre biserică, evident din interese… politice.
Acum nu că vreau să fiu eu rău, da’ eu Cultele le-aş scoate complet din schema guvernamentală şi în general de sub patronatul statului. Suntem în secolu’ XXI, sau..? Şmecheria mare este următoarea: se tot dau bani de la buget pentru construcţia, reparaţia sau restaurarea unor biserici. Cum se procedează? Biserica nu este obligată prin lege să angajeze constructorul în urma unei licitaţii ci alege pe cine pofteşte după bunul plac. Buuuun! Cei aflaţi la putere se înţeleg cu biserica cine o să execute lucrarea – adică clientela politică – şi atunci se alocă banii de la buget.

Mai e o şmecherie şi…tot cu UDMR-ul. Pădurile au fost scoase de la Agricultură şi “vârâte” la… mediu. Nu a fost nominalizat Attila Korodi care cred că a fost unul din puţinii miniştrii OK – s-a opus şi a blocat proiectul Roşia Montana – ci a fost propus… Laszlo Borbely. Borbely are o fabrică de mobilă şi e prieten cu Verestoy, da ăla cu cheresteaua. Clar?

Roşia Montna este o altă “belea”…

În rest, mare lucru nu e de spus. UDMR s-au pricopsit cu o castană fierbinte: sănătatea. 4 ministere dificile au fost pasate la „independenţi” – asta ca să vedem cât de responsabili sunt cei din PD-L. Şi pasau şi Ministerul Muncii la PSD dacă le ieşea şmecheria…
Ministerul Dezvoltării Regionale la discreţia doamnei udrea nici nu mai merită comentat, cum nici prezenţa în „noul” guvern al etern guvernanţilor videanu, berceanu, blaga…

băsescu a predat şi preluat şefia statului. N-a suflat o vorbă despre corupţie. Modernizarea statului, în viziunea băsesciană este un Stat prezidenţial cu un Parlament… ciuruit. “Democraţia veritabilă” sună naşpa… mă ia cu ameţeala. Statul la ora actuală este monopolizat monocolor: portocaliu. Nu ştiu despre ce vorbeşte băse, dar la guvernul său “miraculos” numai despre depolitizarea statului nu o să asistăm. Multă-multă demagogie şi în spatele vorbelor nu ştim ce e. Sau nu vrem să ştim. Cât despre unitatea şi reconcilierea mult pomenită de băsescu, ce să vorbim? Poporu’ a votat, poporu’ să înghită. Şi… are ce.

P.S. M-am săturat până peste cap de toate acestea. Nu mai vreau să aud nimic.

Ashes of Nothing – Zeta Reticuli (free download!)

Posted on by — 11 Comments ↓

Aveam de ales între două subiecte: debutul regimului băsescu II şi implicit minunatu’ guvern boc III (sau IV?) sau să continui şirul reluat de disecţii muzicale… am optat (fără ezitare) pentru muzică. Bine, poate revin şi la boc mai târziu… 😀
M-am apucat şi de retrospectiva anului 2009 din perspectivă sonoră şi sunt prea multe discuri despre care n-am apucat să pomenesc… şi zilele (anului) sunt numărate.
Dacă te interesează cât de cât muzica, e aproape imposibil să nu dai de Ashes of Nothing. La o simplă căutare pe Google vei găsii pentru descărcare acest „Zeta Reticuli” în zeci de locuri pe internet.

În spatele numelui se „ascunde” un puşti de 20 de ani, Emil Loncarevic, din Tržič, Slovenia. Cântă cu vocea, chitara, basul şi face programare. Acesta este albumul său de debut, conţine 15 piese instrumentale, frânturi de voce, şoapte apar doar accidental.
Muzica este un Industrial colorat, uneori abstract, alteori incisiv datorită chitarelor. Sunt multe teme şi momente bune, interesante, însă materialul nu este pe tot parcursul său fluent. Cu toate acestea, pentru un debut şi având în vedere şi vârsta artistului, „Zeta Reticuli” este un material excelent şi foarte promiţător! Şi chiar şi dacă l-am compara cu albume similare de la artişti consacraţi, ce a pus cap la cap Emil, face faţă cu brio. Combină ingenios zgomotele, riff-urile cu armonii, teme aerieni, pasajele în forţă cu momente calm-abstracte. Cum spuneam, discul chiar are câteva piese foarte reuşite! Mie mi-a plăcut mult: “Sol (Nothing Is Real)”, “Tau 1 Eridani” şi “54 Piscium”, dar nu sunt singurele momente bune.
Îi plac Nine Inch Nails – nu mă înjuraţi! -, inevitabil şi foarte la îndemână ar fi o comparaţie cu „Ghost”, însă „Zeta Reticuli” este suficient de diferit de experimentul lui Trent. Dar dacă tot am pomenit de comparaţii, acest material are un mare avantaj: nu este linear, uni-dimensional cum sunt cele mai multe discuri din această zonă.
15 piese, o călătorie interesantă, merită reţinut numele şi urmărită evoluţia artistului. Cred că o să mai auzim de el.

Ashes of Nothing (bandcamp) – download!
Ashes of Nothing (MySpace)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1TrccPlNK4g]

Discul poate fi descărcat de pe pagina Bandcamp, dar merge destul de greu, Emil recomandă să-l descărcăm de pe Mininova
Ideea de a-ţi pune la dispoziţie creaţia gratuit este una nobilă, dar şi eficientă ca promovare. E an de criză, dar parcă atâtea discuri ca anul acesta n-am mai ascultat de multă vreme şi este greu – dacă nu imposibil – să scoţi capul la suprafaţă din marea aceasta de trupe… Şi e plăcut să dai peste oameni care încearcă şi fac încă muzică cu sufletul.

Robbie Williams – Reality Killed The Video Star

Posted on by — 10 Comments ↓

N-am să încerc să vă conving că Robbie este Rock cu toate că este. Are atitudine, are personalitate, carismă, este un băiat rău. Nu tatuajele te fac Rock, nu trebuie să fi biker să fi Rock, te naşti sau nu te naşti Rock. L-am remarcat pe Robbie Williams acum mulţi ani când a fost invitat să prezinte decernarea premiilor MTV Europe şi a apărut în cămaşă de forţă şi a făcut un circ teribil. Detest boy-band-urile, Take That n-au făcut excepţie de la regulă. Nu (prea) m-a interesat nici faptul că s-au spart, nici cariara solo al lui Robbie Williams. La 17 ani este oarecum firesc să fi rigid, apoi cu trecerea timpului sau te blochezi în lucrurile cunoscute şi devii un conservator fără să-ţi dai seama, sau barierele se şterg, dispar treptat. Dincolo de stil, de genuri, muzica este bună sau este proastă. Dacă nu la modul concret, măcar din propria ta perspectivă.
Robbie Williams de la primul album a avut piese bune: „Let Me Entertain You”, „Angels”, „Old befor I Die”.
Şi n-a avut disc fără măcar câteva piese bune: „Strong”, „Millenium”, „Strong”, „No Regrets”, „Supreme”, „Rock DJ”, „Feel”, „Sexed Up”, „Come Undone”, etc.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=b4Yxd9gJr_c]

Robbie a avut nu doar piese bune, dar are o voce puternică, are intensitate şi sensibilitate, are personalitate şi nu în ultimul rând o doză mare de (auto)-ironie, cinism şi umor.
După al 3-lea său album, Robbie Williams m-a cucerit definitiv cu discul „Swing When You’re Winning”, o abordare total diferită de ceea ce făcea, un disc realizat cu big-band şi care aliniază o serie de standarde Jazz (Swing) compuse de: Duke Ellington, Nat King Cole, C. Carson Parks, George Gershwin, etc, piese ca: „Somthing Stupid”, „Mack the Knife”, „Do Nothin’ Till You Hear from Me”, „It Was a Very Good Year”, „Ain’t That A Kick In The Head?”, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XpkCazstUhM&feature=related]

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Piesa din 1979 al celor din The Buggles a marcat finalul unei epoci şi începutul unei noi ere: generaţia MTV.
Suntem în 2009 şi generaţia MTV a fost înlăturată de generaţia IPod. Realitatea – descărcatul de pe net – încet-încet va înlătura (încă) o serie de artişti. Nu poţi da timpul înapoi (can’t rewind) şi nici n-ar avea sens. MP3-urile, descărcatul ilegal de muzică de pe net are şi un avantaj: „artiştii” de plastic, produsele de serie, o să dispară, cei care într-adevăr au ceva de oferit vor supravieţuii cântând. The Rolling Stones, Madonna, U2 sau Metallica umple stadioanele, la palierul mai mic, alte trupe umple cluburile şi vor supravieţuii.
După albumul remix „Rudebox” din 2006, un disc destul de fad, Robbie pe 6 noiembrie 2009 a lansat al 8-lea album de studio din carieră, acest „Reality Killed The Video Star”, o revenire la stilul său colorat, intens şi sensibil. Discul – deocamdată – n-a spart clasamentele, dar sunt şanse să o facă treptat cu lansarea single-urilor.
Avem momente lirice, avem Rock, Pop, urme de Swing, groove-uri moderne, puţină electronică şi Disco, este un album 100% Robbie Williams şi Robbie este genul de artist pe care-l iubeşti sau urăşti şi cu asta am spus cam tot ce era de spus şi despre noul produs. Mie mi-a plăcut. Are naturaleţe, puls, viaţă şi farmec.
„Blasphemy”, „Morning Sun”, „You Know Me”,„Deception”, „Superblind” sunt piese lirice, dar nu leşinături, sunt condimentate diferit, „Morning Sun” bate-n Blues, „Superblind” aminteşte de un Pink Floyd remixat modern, „Blasphemy” probabil o să fie un hit. „You Know Me” poartă amprente Soul/Jazz de anii ’70-’80, este ca o umbră prietenoasă care ne face cu mâna de undeva din îndepărtare, cu toate acestea are prospeţime.  „Do You Mind?” este un Pop-Rock de anii ’80, o piesă simplă, lejeră, dar cu atât mai relaxantă cu cât pare mai scoasă din context. „Difficult for Weirdos” este tot o întoarcere-n anii ’80, dar la muzica electronică minimalistă, la confruntarea dintre New Wave şi Disco şi din aceeaşi categorie face parte şi „Last Days of Disco”, dar aceasta este ambalată în manieră mult mai modernistă. „Bodies” este tot electronică, însă mult mai modernă, mai incisivă şi cu un refren care răstoarnă piesa interesant, are amprente de anii ’80, puţine reverberaţii Depeche Mode, dar sună confortant. „Won’t Do That” este un amestec plăcut de atmosferă big-band, Rock şi Pop, aproape un clasic pentru Robbie Williams.
Textele au rămas cinice, sunt multe faze care te fac să zâmbeşti complice şi sunt multe lucruri simple, sentimente pe care Robbie mereu le-a abordat direct, natural şi asta face parte din şarmul său.
Într-o epocă „post”, Robbie reuşeşte să fie retro privind spre viitor, nu inventează beat-uri noi, nu ne vinde gogoşi ci face muzică, cântă cu plăcere.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=US8cgUq_XBY]

Şarmul discret al plăcerilor mărunte

Posted on by — 39 Comments ↓

Mă tem de sărbători. Nu-mi aduc linişte, nu-mi aduc împăcare, nu îmi aduc nimic şi nimicul peste golul din mine mă copleşeşte. Mi-e dor de bucuria de a hoinării printre fulgi, mi-e dor de vitrinele luminoase, mi-e dor de un brad împodobit şi aroma magică răspândită prin casă. Toate acestea se încăpăţânează să existe, sunt prezente şi reale, dar par atât de departe ca… fericirea.
Ce ne face fericiţi? Un zâmbet, o atingere, o vorbă bună sau… o bomboană, un Moş Crăciun de ciocolată, un căţeluş de pluş, o maşinuţă sau… sau… sau. Şi dacă, dacă, dacă… Dar, dar, dar… Dar din dar?

Nu sunt trist, nu sunt dezamăgit. Sunt obosit şi captiv. Cuşca mi-am construit-o singur şi acum îmi muşc din mână. Mă doare, dar măcar simt, ştiu că mai trăiesc. Este frig, pereţii blocului par de hârtie, sunt ca gheaţa, caloriferul abia de e călâi, ultimul refugiu este gura căscată a cuptorului de la aragaz.
Îmi fac un ceai şi îmi prăjesc pâine, o ung cu unt. Boierie!
O fărâmă de fericire pe care mi-aş dorii să o împart cu Tine. Este unul din acele lucruri mărunte care fac universul să funcţioneze şi ne face şi pe noi funcţionali, pentru care merită să ne trezim. Nici ceaiul, nici untul n-are acelaşi gust… fără Tine. Păstrez secretul şi mă agăţ de el, privesc înainte.

Nu ştiu ce să spun. Nu păţesc asta prea des, de fapt nu cred că am păţit-o niciodată. Mă tem să nu mă repet, nu aş vrea să spun lucruri povestite de alţii mai pufos, mai zemos… mai şarmant.
Miroase a cafea proaspătă – doar eu am făcut-o adineauri -, îmi plimb cana şi mouse-ul, mă zvârcolesc de ici-colo, rătăcesc fără direcţie, mă pierd printre fulgi, printre gândurile mele şi gândurile Voastre, le adulmec, le ating, le modelez ca plastilina şi încerc să-mi rostogolesc din ele un om de zăpadă care să stea de veghe de sărbători, în noaptea rece şi stranie, cu umbre alungite şi ţipătul becurilor stinghere.

Realitatea banală nu mai apare firesc, şi nu ştiu cine a tras-o de capete.  Cu gândul la nimic, cu gândul pierdut printre mii de cuvinte, cu gândul aşezat într-un cufăr şi uitat într-o mansardă veche a unei case… Fulgii se strecoară prin hornul caselor…Mesageri neştiuţi străbat zările, purtând cu ei povara iubirilor de la ţărm…  Cică viaţa… ar fi ceea ce ni se întâmplă în timp ce aşteptăm o şansă! nu am spus-o eu, e dintr-un film. eu pun întrebarea: o şansă să ce???
duminică dimineaţă, pietrele crapă, gospodinele sparg ouă în ulei încins, popa miruieşte.
Mă simt copil din nou cum trebuie să mă simt în decembrie.
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau.
La ora 2 dimineaţa, puţin nebun, puţin împins de la spate de un prieten pe mess, am ieşit în ninsoarea-viscolul-nămeţii-frigul de afară.  Sub luna vânătorului, nu păşim niciodată singuri.  părăsesc întunericul şi mă gândesc din nou la târguri, parcuri de iarnă, brad, crăciun, zâmbete multe, mereu, frumuseţe, a mea, a lumii.

Sub cornetul de lumină al stâlpului,
căzută în zăpadă,
semăna cu o figurină din turtă dulce
întinsă pe o pojghiţă de lapte.

La 3 zile după prima zăpadă sunt nevoit să escaladez „munţii” de zăpadă de la marginea trotuarelor [mai ales la trecerile de pietoni] şi să cobor din troleu [de ex]  în bălţi imense mustind de noroi şi bucăţi de gheaţă. Avem o iarnă minunată, ce mai! Ninge încontinuu, gheaţa e ca la ea acasă, maşinile se tamponează, autobuzul întârzie cu zecile de minute, cui nu-i place iarna?

„Vin sărbătorile, vin sărbătorile…” …şi dacă doriţi să vedeţi casa şi atelierul Moşului… 🙂

Am făcut suficient ceai, suficientă pâine prăjită, nu e mare lucru, dar împart cu drag tot ce am cu Voi.

Decembrie. „Acel” decembrie. Timişoara, baricada de la Inter din 21… Oamenii care chiar au contat, acei oameni cărora le datorăm absolut tot. Mă simt mai descumpănit ca niciodată şi nu vreau să cred că 20 de ani au îngropat speranţa. A fost… sau nu a fost? „Luni 21 dec. ultimul movielight pe 2009, cu A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu”  şi despre film aici.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=y3QSkux3vcQ&feature=fvst]

Discul de week-end: Caravan Palace

De francezii din Caravan Palace am dat întâmplător. Albumul auto-intitulat a fost lansat iniţial anul trecut de micuţul label Wagram, însă materialul a fost preluat de Ministry Of Sound şi re-lansat în aprilie anul acesta.
Trupa inedită îi aliniază alături de solista Sonia Fernandez Velasco (voce şi clarinet) pe Arnaud de Bausredon (chitară), Hugues Payen (vioară), Camille Chapelière (clarinet), Charles Delaporte (bas dublu) şi Antoine Toustou (electronice and trombon).
Povestea prinde contur în 2005 când Hugues, Arnaud şi Carlos – care se cunoşteau şi au cântat împreună mai bine de un deceniu – sunt rugaţi să furnizeze coloana sonoră pentru un film „silent porn”, o peliculă veche, restaurată de respectabilul cineast francez Michel Reilhac (am căutat, găsit pe torente şi descărcat şarmanta peliculă… vinovat! 😀 ). Astfel s-a născut o muzică ce amestecă Jazz ţigănesc, elemente de şansonetă, Dub, House şi Hip (Trip)-Hop. Lucrul la material a durat un an întreg, în studio l-au cunoscut pe Loïc Barrouk, impresarul de la Café de la Danse care i-a pus în legătură cu alţi muzicieni şi astfel trupa s-a „îngroşat”. Datorită unei promovări intense via internet, materiale puse la descărcare gratuită, pagină MySpace, difuzări la radio-urile de pe net şi cu multe-multe-multe cântări în cluburi, trupa a câştigat notorietate rapid în Franţa, Elveţia şi Germania şi astfel s-a ajuns la imprimarea şi lansarea primului produs discografic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EE7XkaFFtGE]

Discul conţine 15 piese, un amestec antrenant şi fascinant de Jazz – cu elemente ţigăneşti şi ritmuri Swing, aromă Pariziană de tangou şi şansonete, groove-uri şi sonorităţi din muzica Electronică, Trip Hop şi multă-multă vitalitate. Este un disc vesel, un disc fierbinte (şi) pentru zile mai reci.

Un site cu date şi informaţii complete despre trupă, pagina MySpace şi Last FM.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PLdsw7gKhtY&feature=related]

Filmul de week-end: (Terry Prathett’s) Hogfather

Aţi fost copii cuminţi? Vine Moşu’, vă aduce daruri multe sau… în loc de „Santa” vine… Hogfather? 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YLKpOoWJlxk]

Lucrurile nu sunt atât de grave. Terry Pratchett este un scriitor cu mult-mult umor. A publicat pentru prima oară la doar 13 ani, în revista şcolii, povestirea „Afacerea Hades”. Scrie, publică cu o frecvenţă constantă 2 cărţi pe an, de la horror-uri a trecut la genul fantasy, dar scrie şi multe cărţi pentru copii.
„Hogfather” este extras din seria „Lumea Disc” şi la noi au fost editate de Noesis şi Rao.
Filmul a fost făcut pentru Crăciunul din 2006 şi difuzat pe Sky 1 în două episoade: în seara de ajun şi în seara de Crăciun.
Povestea pleacă de la o premisă simplă şi inedită: Moş Crăciun dispare şi Moartea este nevoit să-i preia rolul în timp ce nepoata lui, Susan încearcă să dezlege misterul.
„Ho, ho, ho” niciodată n-a sunat mai autentic ca din gura Morţii şi când adaugă şi „temeţi-vă muritori” este genial!
Am văzut filmul de Crăciun acum 2 ani şi m-am îndrăgostit de el.
Sunt multe filme cu şi despre Crăciun, dar dacă e să numesc unul, acesta este.
Şi dacă sunteţi în pană de cadou, o carte de Pratchett sau DVD-ul cu acest film, este o soluţie.

Sărbători Fericite! (mai bine puţin mai repede, decât niciodată! Şi… în definitiv, e doar… Crăciunul. 😀 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5Zgol2NQhlM]

Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – The Audacity of Hype

Posted on by — 5 Comments ↓

Nu poţi pretinde că eşti punker dacă nu ştii cine este Jello Biafra. Cu alte cuvinte: fuck off! 😛
Prin 1996 m-am gândit să facem cu Nation’s Slum (trupă despre care v-am rămas dator cu o „poveste” completă) un cover Dead Kennedys. Am vrut să fie treaba ok, i-am trimis o scrisoare lui Biafra. Am fost surprins peste vre-o 2 luni când m-am trezit cu un colet din America, era o scrisoare scrisă de mână de la Biafra, CD-ul „Give Me Convenience OR Give Me Death” şi toate textele Dead Kennedys. Biafra ne-a urat succes şi m-a rugat, dacă imprimăm ceva, să-i trimit şi lui CD-ul. Aşa m-am ales eu cu un Best Of Dead Kennedys şi Biafra cu albumul „Frust-Rated XXX”… 😛 😛 😛
Am corespondat încă o vreme şi chiar am vorbit la telefon de câteva ori la sfârşitul anilor ’90 când eu intrasem într-o pasă foarte proastă şi Biafra nu o dată m-a încurajat şi-mi spunea că o să fie bine. Bine n-a fost, dar asta nu-i vina lu’ Biafra! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-KTsXHXMkJA]

Dead Kennedys au fost cea mai semnificativă şi influentă trupă Punk din America. Au fost un răspuns acid şi incisiv la Sex Pistols, au făcut trecerea de la Punk la Hardcore, cele 4 albume imprimate în perioada 1980-1986 sunt discuri fără cusur.
Muzica lor este energică, melodioasă, incisivă, textele lui Biafra au fost mereu acide, critice, politice şi pline de umor, cinism şi sarcasm. Chitarele au incisivitatea şi acurateţea riff-urilor din Metal, basul cu toba conferă un fundament solid şi săltăreţ ca-n Hardcore, vocea şi interpretarea lui Biafra au fost mereu o marcă distinsă pentru trupă.
După destrămarea formaţiei, Biafra a lansat 9 albume de „spoken word”, toate în acelaşi ton critic, cu teme politice şi anti-corporatiste. În perioada 1989-2000 a activat şi-n cadrul formaţiei Lard, un proiect alături de Al Jourgensen şi Paul Barker (Ministry) şi Jeff Ward bateristul din Nine Inch Nails, Revolting Cocks, Ministry şi Low Pop Suicide. Proiectul evident destul de Industrial, zgomotos şi păstrând atitudinea incisivă şi abordarea Punk/Hardcore al lui Biafra a lansat 4 albume intense şi interesante.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ry0TyIJXgoU&feature=PlayList&p=97E40FFA742E6E8E&playnext=1&playnext_from=PL&index=73]

În paralel Biafra a colaborat cu zeci de artişti: Ministry, D.O.A., Nomeansno, Body Count, Sepultura, The Offspring, Coldcut, Napalm Death, Motorpsycho, Revolting Cocks, etc.
Un disc deosebit este şi colaborarea cu rebelul Country, Mojo Nixon pe albumul „Prairie Home Invasion” din 1994.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KOXOkqVORxw]

În ultimii ani au existat tensiuni legate de împărţirea banilor din dreptul de autor al pieselor Dead Kennedys între Biafra şi foştii săi colegi şi în 2001 aceştia au încercat să reînvie trupa înlocuind-ul pe Biafra cu Brandon Cruz, dar proiectul nu s-a bucurat de succesul scontat.
Conform celor declarate de Biafra, concertul aniversar de 60 de ani al lui Iggy Pop l-a inspirat legat de propria sa aniversare de 50 de ani şi în final a condus la formarea unui nou grup: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine. Din trupă face parte basistul Faith No More, Billy Gould, chitariştii Ralph Spight şi Kimo Ball şi bateristul Jon Weiss.
Trupa abordează un Hardcore/Punk incisiv, zgomotos şi cu sonorităţi Industrial, se încadrează perfect pe linia Dead Kennedys/Lard.

Pe 20 octombrie 2009 a fost lansat şi albumul de debut, „The Audacity of Hype”, 9 piese plus o nebunie zgomotoasă ascunsă după o pauză la finalul ultimei.
Biafra n-a dezamăgit niciodată şi nu o face nici cu noul său proiect. Temele abordate sunt la fel de incisive, de actualitate, protestatare şi îmbibate politic cum ne-a obişnuit Biafra, muzica este energică, zgomotoasă, un amalgam reuşit de Proto-Punk, Hardcore, Metal şi Industrial, foarte viu, foarte proaspăt şi extrem de credibil şi autentic. Mulţi încearcă să facă Hardcore, puţini o fac convingător. Biafra a fost un pionier al genului şi rămâne un caracter marcant, un supravieţuitor. Respect!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=w21YjOipIxA&feature=related]