Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1)

Auzim de multe ori expresia, nu ştiu câţi îi cunosc originea.
Originea expresiei este foarte veche, derivă din „vin, femei şi cântec”, aceste combinaţii de trei cuvinte care exprimă o idee sunt denumite „hediatris” şi provin din greacă.
„Vin, femei şi cântec” se regăseşte de la sanscrită, persană până la poloneză sau suedeză. Nu m-am lămurit dacă acel „cântec” din coadă este de fapt „cu cântec”… Combinaţia de vin şi femeie mă duce cu gândul la asta.
Varianta modernă, „Sex, droguri şi Rock’N’Roll” apare în epoca hippie şi este titlul unei piese a lui Ian Dury din 1977. Nu poate fi scos din contextul epocii, o eră în care de la sex trecând prin tehnologie şi ajungând la artă, totul era sub semnul revoluţiei. Şi da, a drogurilor, să spunem… al stimulentelor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gBLeVcP_JQg]

Nici evoluţia muzicii Rock, nici tematica abordată prin texte, nu poate fi separată de conjunctura socială, de contextul istoric. Sfârşitul anilor ’60 au fost marcate pe de o parte de avântul dezvoltării tehnologice şi industriale, de războiul din Vietnam şi de un val de liberalism, descătuşare, manifestat mai cu seamă sub forma aşa numitei „revoluţii sexuale”. Nu trebuie să uităm de exemplu că dreptul la vot al negrilor în America a fost legiferat abia în 1960…
Revoluţia Sexuală în principiu este asociat cu numele lui Freud, dar ideea de „free love” apare abia în anii ’60 şi conceptele „puterea iubirii” şi „sexul este frumos” (ci nu ruşinos) devin principii stindard şi mod de viaţă pentru generaţia hippie. Practic abia în anii ’60 s-a manifestat conflictul dintre modul de viaţă modern şi cel tradiţional. Merită amintit faptul că prima căsătorie legală între două persoane de rase diferite a fost consfinţită abia în 1967 în America. Dar revoluţia sexuală a adus în discuţie şi multe alte subiecte fierbinţi – tabu – ca dreptul la nuditate, dreptul la avort, contracepţia, primele manifestări homosexuale, feminismul, dar a adus şi un avânt al industriei pornografice.

Toţi avem nevoie de iubire. Acest sentiment se manifestă şi a fost exprimat tot mai explicit şi în artă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pmZyNKBJ4pI]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M4BOEf4Sy4s&feature=related]

La noi după o perioadă de aparentă liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70 când a pătruns muzica Beat, se purtau saboţii de lemn, pantalonii evazaţi şi fustele mini, valul revoluţiei din Vest n-a ajuns.
După schimbarea de regim – este singura formă de exprimare la care pot să subscriu – din decembrie ’89 pseudo-revoluţia a răbufnit şi în plan artistic, s-a manifestat sub forma excesivă de vulgaritate mai cu seamă în literatură, teatru şi film, dar şi în muzică.
În muzică sub formă destul de timidă şi puerilă, merită amintite doar două fraze exemplificative: „Roxana mi-a furat banana” şi „Vecina mea ciocanul vrea”. Subţire.
Dar şi în muzica au apărut şi vulgarităţile, mai ales în zona Hip Hop unde femeia este curvă sau în cel mai bun caz redusă la „calitatea” de obiect sexual.

Stângăcia din muzica Rock autohtonă o explic prin lipsa unei continuităţi, al deconectării noastre din fluxul evoluţiei. Noi n-am avut la modul real nici curent Punk, nici New Wave, de Gotic sau Dark nici nu s-a pus problema la vremea lor şi cumva de la Hard Rock s-a trecut abrupt la Thrash Metal la începutul anilor ’90. Dacă textele unor formaţii Rock au avut implicare socială, sexul explicit nu s-a manifestat deloc.
Am realizat disfuncţionalitatea la reacţiile faţă de clipul „Pussy” al celor din Rammstein.
Încă suntem marcaţi de conservatorismul rigid al comunismului urban şi trăim sub semnul bisericii tradiţionaliste în mediul rural. Sexul este în continuare un subiect tabu şi o manifestare ruşinoasă. Este oarecum paradoxal, de la „fiica ţării iubitoare” cum am trecut direct la eleva porno. Pudoarea însă rămâne ca o perdea grea în spatele căreia ne ascundem frustrările.
Sexualitatea firească, naturală nu este exprimată, expusă. Un exemplu de text pueril şi chiar cretinoid ne furnizează Direcţia 5:

„Vara ai apărut
Şi toamna pe loc am ştiut
Că iarna doar tu ai putea să fii vara mea
Mi-aduci doar soare în zori
Iubirea în mii de culori
Zburăm de o mie de ori
Până la nori…da, până la nori
În ochi porţi iarna marea
Pe buzele tale simt sarea
Iar vara ca fulgul de nea

E inima mea…topita de-a ta…”

Este un subiect vast şi – zic eu – interesant, care merită dezbătut şi combătut. Acesta a fost doar un teaser… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=okaDYeb-7rc]

(Va urma) 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lLxN_miLYpc&feature=related]

Exclusive Downloads

[gigya width=”180″ height=”130″ src=”http://cache.reverbnation.com/widgets/swf/36/fanexclusive_v1xx.swf?page_object_id=artist_366015&border_color=000000&font_color=FFFFFF” quality=”high” flashvars=”gig_lt=1256979286296&gig_pt=1256979311875&gig_g=2&gig_n=wordpress” wmode=”opaque” ]

Plimbări de toamnă

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gAOp7URgij4]

Rămâi fără suflu. Capătul aleii este îngropată-n frunze, copacii cu capul plecat par să-şi întoarcă capul. Întrebările cad ca stropii de ploaie şi se sparg pe gândurile împrăştiate. Tăcerea naşte nelinişti,  lucrurile nespuse nu-şi găsesc răspunsul în ecoul contorsionat al amintirilor. Nicio pastilă nu mă poate salva de mine.
Un gând ca un glonţ trece şuierând şi se risipeşte-n vânt. Nu simt nimic. Frigul a încremenit ca într-o fotografie îngălbenită.
Undeva o fată, undeva un băiat se gândesc unul la celălalt. „Tu câţi prieteni ai?”
Ne jucăm fără jucării, atingerile par date cu încetinitorul şi mişcările n-au finalitate, înţepenesc undeva între vis şi realitate.
Îmi aprind ţigara şi dincolo de ploaie văd valurile de astă vară, soarele îmi face cu mâna şi cubul de zahăr strecurat în ceaşca de cafea alungă durerea pentru câteva clipe.
Cad frunze. Ce părea o mână întinsă se dovedeşte doar o umbră veştejită.

Şi când am aripile rupte, merg mai departe pe jos.

Promisiunile

Săptămâna trecută mă miram cum şmecheria cu Referendumul al lui Băsescu a prins la prea-stimabilul public larg (alegător). Nici un argument de bun simţ sau logic nu a convins lumea cuprinsă de euforia „pe ei, mama lor!”. Este evident că Referendumul nu o să aducă absolut nimic, doar ceva mai multă lume la urne şi eventual ceva voturi în plus domnului preşedinte-n funcţie, voturi de care are nevoie disperată. Modificarea constituţiei – necesară pentru schimbarea structurii Parlamentului şi numărului reprezentanţilor – este o procedură voit anevoioasă şi – surpriză! iepuraşul din joben – la mâna acelui Parlament care prin reprezentanţii ei şi-a declarat ferm refuzul de a modifica ceva din actuala formă şi structură. Deci, votul popular nu duce nicăieri.

Buuun! Ieri priveam cu – admit – oarecare amuzament protestul fermierilor. Fermieri fiind o formă de alint via U.E. a ciobanului mioritic tradiţional. După mulţi-mulţi ani o manifestare aproape că a degenerat în violenţe de stradă, oricum clinciuri între manifestanţi şi jandari au existat. M-a surprins faptul că aceşti oameni simplii s-au organizat mult mai eficient ca sindicaliştii şi aveau un scop clar, bine definit şi l-au urmat cu sfinţenie. Când au văzut că la Guvern bate vântul şi n-au de la cine şi ce să obţină, instinctiv, s-au mutat la Cotroceni. Este – probabil – o reminiscenţă a vremurilor apuse în care preşedintele conducător unic, avea pâinea şi cuţitul, lua toate deciziile pentru ţară şi popor, dar şi o rezultantă a imaginii de „preşedinte jucător” promovată de domn Băsescu. Oamenii hotărâţi şi conştienţi de momentul electoral, erau determinaţi să obţină un răspuns pozitiv cererilor înaintate.
Pe de o parte este un precedent periculos. Azi ies sindicaliştii de la Metrorex, în zilele următoare deja s-a anunţat protestul bolnavilor de cancer care nu-şi mai primesc subvenţiile şi medicamentaţia şi probabil urmează alte şi alte proteste din toate părţile.

Aici intervine marea mea nedumerire. Pe de o parte este evident că nu există fonduri – bani – pentru nicio revendicare, pentru nici un sector, în fapt, pentru nimic. Bugetul are o gaură cât toată ţara şi deja suntem îndatoraţi pe câteva generaţii. Tot ce se poate obţine în actualul context sunt promisiunile. Promisiuni contra voturi. Promisiunile – ca mărirea salariilor profesorilor cu 50%, ca banii daţi celor ce se întorc în ţară şi toate celelalte promisiuni electorale – nu vor fi niciodată onorate. Asta este singura certitudine incontestabilă.

Ţin promisiunile de foame?

Between the Buried and Me

Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.

Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]

Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.

„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.

„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]

În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.

Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]

Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]

Călită şi servită! (varza vecinului)

DSC00429

De la viaţa de pe o zi pe alta, anul acesta ne-am adaptat la „de la o tranşă la alta”. 😆
Dar se termină şi cu tranşele şi… ne „mănâncă” gripa porcină!

Până nu demult mă obişnuisem cu reclama: „pentru sănătatea dumneavoastră evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi”.
De câteva zile ne-a lovit o nouă atenţionare: „pentru sănătatea dumneavoastră, consumaţi zilnic cel puţin doi litri de apă”.

Am înţeles: vin vremuri (şi mai) naşpa, nici după ce să bem apă nu o să mai avem! 😆
Da’ de unde 2 litri de apă? Foame mare…

N-am mai gătit de mult ceva demn de pomenit. Cam de la odiosul meu „Gulaş de criză”.
Reţeta de azi este cam la fel de „porcească”, din câte ştiu eu, originile ei sunt de pe vremea campaniilor epuizante ale lui Napoleon. Dacă soldaţii adunau ingredientele prin jecmăneală, acasă o facem “pe apucate” din ce găsim prin cămară… 🙂
Reţeta este simplă şi eficientă, militărească aş putea spune, uşor de preparat pentru oricine.
Cum şi atunci – ca şi acum – foamea era mare iar resursele limitate, mâncarea poate fi preparată din ce ai la îndemână. Este o mâncare colorată, adecvată sezonului şi tonurilor toamnei. 🙂
Eu am folosit ingredientele de bază, dar reţeta este suficient de flexibilă şi în funcţie de resursele şi gusturile fiecăruia, poate fi modelată.

Am fiert nişte cartofi roşii în coajă, atât cât să rămână totuşi tari. În paralel am călit nişte varză proaspătă în multă-multă ceapă şi o căpăţână de usturoi.
Tot simultan am fiert şi nişte paste.
Cartofii i-am tăiat cuburi şi i-am aşezat într-o tavă, am pus varza călită şi pastele fierte peste, am adăugat condimente – piper, boia, curry, etc – şi tava – pentru omogenizare şi rumenire – am introdus-o în cuptor la foc potrivit. (Ador expresia asta cu: „foc potrivit”! ha ha ha 😆 )
Strict de design am adăugat la final nişte verdeaţă mărunţită. 🙂

Cum vă spuneam, nu e mare şmecherie, dar obţinem o mâncare cu gust colorat şi – deloc neglijabil – ceva săţios. Nu neapărat şi sănătos, dar mie nu mi-a ieşit schema cu sufletu’ în rai, bani în bancă, amanta-n dormitor şi maşina la scară!

Merge înnobilată reţeta şi cu puţin caşcaval ras sau ceva carne, preferabil tot un amestec de cuburi de carne de porc, bucăţi de pui şi felii de cârnaţi, dar asta deja este varianta boierească! Eu am avut buget suplu de austeritate…. 😆

Nu ştiu ce e mai bun: capra sau varza vecinului?

Poftă Bună! 🙂

DSC00409DSC00417DSC00422DSC00423DSC00426DSC00431

Slayer – World Painted Blood

Încerc să-mi răspund la o simplă întrebare: lumea s-a schimbat mult în ultimii ani sau – în fapt – nici lumea, nici omul nu prea s-a schimbat cu nimic de mii de ani? Lumea a fost îmbibată-n sânge şi-n evul mediu, aşa este şi acum. Ura, lăcomia, falsitatea poate că şi-au schimbat forma, unele expresii s-au cizelat, au luat altă formă, dar nu cred că greşesc radical dacă afirm că de schimbat, mare lucru în esenţă nu s-a schimbat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e8uWT1jMBUE]

Trei ani au trecut de la „Christ Illusion” şi Slayer ne furnizează al 10-lea album de studio „World Painted Blood”. Trupa este în formula clasică/tradiţională: Tom Araya – voce şi bas, Jeff Hanneman – chitară, Kerry King – chitară şi Dave Lombardo – tobe, veteranul întors în trupă din 2001.
Din cei patru titani: Metallica, Megadeth, Anthrax şi Slayer, cei din urmă au fost pe departe mereu cei mai brutali reprezentanţi ai Thrah-ului american.
Lucrurile nu diferă cu nimic nici de data aceasta, „World Painted Blood” are toate condimentele familiare cu care ne-am obişnuit de la „South of Heaven” încoace. 11 piese în 40 de minute impecabile de Thrash clasic cu elemente moderne, un Metal pur şi incisiv, pasaje rapide şi solo-uri schizofrenice, armoniile uneori bolnave, dar atât de colorate şi marcante combinate cu agresivitatea energică pentru care milioane de fani îi iubesc pe cei patru apocaliptici Californieni.
Slayer au furnizat încă un material corect, lipsit de compromisuri, dar şi de experimente extravagante, un disc agresiv şi dinamic care îşi merită locul în colecţie. Este un disc compact, echilibrat între clasic şi cu experimentele dozate cu mare precizie ca tot ansamblul să sune proaspăt, nou, efectul să fie maxim. Slayer uneori par zgârciţi, nu vin cu materiale lungi, nu-şi risipesc toată muniţia – şi pentru acest material au scris circa 16 piese, dar le-au selectat la sânge – dar ce scot pe piaţă este mereu de calitate.
Şi apropo colecţie, cu doar 29.9 RON albumul, 5 din cele 10 discuri ale trupei („Reign In Blood”, „South of Heaven”, „Seasons In The Abyss”, „Undisputed Attitude” şi „Diabolous In Musica”)  acum pot fi cumpărate din Metalhead Shop iar „Christ Illusion” la preţul de 39.9 RON.

SLAYER_WORLD_PAINTED_BLOOD

„World Painted Blood” începe cu un scurt intro misterios ce mi-a amintit de „Hell Awaits”, apoi piesa se aşează pe un  tempo tipic trupei, Araya scuipă textul, mesajul se înşurubează instantaneu: „World Painted Blood, No Sanctuary!” Dacă la început abordarea este minimalistă, chitara sună uşor sârmos, tobele puţin înfundate, piesa creşte în intensitate, sunetul se deschide treptat şi devine brutal. Pasajul schizofrenic de solo este mai lent, într-o notă mai modernă, aşezată între riff-uri tăioase, „povestea” spusă de Araya pe o voce umană colorează interesant piesa, dar nu taie deloc din agresivitate: cel mai mare duşman al omului este omul şi lumea o distrugem fără să clipim chiar şi pentru preamărirea egoului nostru.
„Unit 731” trece ca un glonţ, chiar dacă Slayer nu o să se mai întoarcă la masacrele ce marcau era „Hell Awaits”/”Reing in Blood”, este o piesă rapidă şi în forţă, Lombardo rupe tobele, solourile sunt schizofrenice şi sfâşie, tema – războiul – este aproape un laitmotiv al trupei, dar face parte din cotidian şi realitatea imediată, nu trece zi fără conflicte armate pe această planetă, sângele stropit pretutindeni nu mai este o imagine şocantă ci culoarea obişnuită a lumii în care trăim.
Cu un solo dezlănţuit trec direct în „Snuff”, o piesă perfectă, dezlănţuită şi într-un ritm şi mai alert cu solo-uri strălucite şi riff-uri pregnante, Slayer dau dovadă de multă prospeţime şi energie debordantă. „Killing is my future, murder is my future” – încă o secvenţă din mintea întunecată, ascunsă a… omului.
„Beauty Through Order” este o piesă balansată, apăsată, brutalitatea poate fi exprimată nu doar prin viteză şi Slayer au mai dovedit nu o dată că reuşesc să creeze atmosferă şi la „foc redus”, piesa are răsturnări şi schimbări de teme, este o perlă ce aminteşte de perioada „Seasons In the Abyss”, un amestec terifiant de brutalitate şi demenţă cum numai Slayer reuşesc să zugrăvească.
„Hate Worldwide” vine ca o torpilă pe ritmul tradiţional, presărat cu aceleaşi solo-uri ucigaşe şi riff-uri simple, dar incisive, răsturnări şi dezlănţuiri, un manifest scuipat de Araya împotriva instituţionalizării uri sub mantaua religiei, omul se dovedeşte mereu inventiv când vine vorba de distrugere şi răstălmăceşte orice şi totul…
„Public Display of Dismemberment” menţine dezlănţuirea în forţă, ritmul alert, riff-ul are o coloratură interesantă, macină neiertător, ruperile, pasajele mai lente sunt tăioase, grave, solo-urile au acea notă de delir caracteristică, Lombardo face risipă de energie, sfâşie tobele.
„Human Strain” este o compoziţie lentă, în nota modernă, aduce elemente ce au intrat în repertoriu cam de la „Diabolus In Musica”, tema este uşor stranie, bolnăvicioasă, dar pregnantă şi expresivă, o pată colorată pe disc, bine aşezată în ansamblu.
„Americon” are o abordare „anthem” în manieră Metal – evident – riff-ul te prinde, culoarea adusă şi de pedala wah pe alocuri împrospătează tonul şi riff-urile, trece natural în solo-uri, ritmul nu este alert, dar are balans şi apăsare, strigi involuntar cu Araya: „Ameriiiicoon!” America nu mai este tărâmul făgăduinţei, extrapolând ideile: dacă se spune că omul sfinţeşte locul, pare mai valabil şi mai adevărat să afirmi că omul împuţeşte locul…
„Psychopathy Red” readuce parfumul de demult al brutalităţii dezlănţuite, tobele mitraliază neiertător, chitare sfâşie-n carne vie, Araya este dezlănţuit. Micile ruperi, răsturnări doar fac tema de bază să fie şi mai brutală.
Piesele de 3 minute ce caracterizează materialul sunt doze perfecte de agresiune desăvârşite.
„Playing with Dolls” surprinde şi ca titlu şi ca abordare. E o joacă de copil din perspectiva psihopatului, tema se agravează, trupa se dezlănţuie, viitorul sună sumbru. Nu este o piesă rapidă, dar cu atât mai gravă. Mereu mi-a plăcut Slayer în această tonalitate, m-au fermecat cu îmbinările de agresivitate şi armoniile uneori disonante, deşirate, nefireşti dar – paradoxal – cursive şi pe care numai iei reuşesc să le aşeze cu atâta naturaleţe în portativ. Wish you were in Hell…
„Not of This God” pune punct brutal la coada materialului într-o măcinare tradiţională cu un pasaj brutal şi modern la jumătatea piesei, condimentate cu chitarele schizofrenice şi riff-uri groase.

Slayer îşi păstrează tronul, nu există pretendenţi cu şanse, doar urmaşi şi copiatori.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrf1SCvnM5g&feature=related]

Diavolul din blogosferă şi prea-cuviincioşii de pe stradă

obama

Încep cu un citat din eternul şi neprihănitul Suck Seeds: „Presedintele american, Barack Obama, a declarat vineri seara stare de urgenta nationala, din cauza gripei porcine, care face ravagii printre americani.” – un citat de pe Ziare.com pe care distinsul dezaxat îl şi comentează: „Consider ca este un prim pas spre scenariile groazei de care tot scriam in acest blog. Daca se va trece la pasul urmator, anume The National Security and Homeland Security Presidential Directive, atunci e gata, nu va mai fi cale de intoarcere … Concret, daca va intra in vigoare, alaturi de masuri pentru reconsiderarea notiunii de stat, va crea din SUA un colos terifiant Big Brother. Si ca lucrurile sa fie si mai rele, desigur ca ideea se va exporta. Iata despre… ”

Acum ceva ani, Oastea Domnului a prezis tot aşa, sfârşitul lumii cu mare-mare exactitate. Credincioşii şi-au donat purceii, televizoarele, chiar şi casa cunoştinţelor şi s-au urcat în copaci în ziua şi la ora stabilită în aşteptarea Domnului care urma să-i ia în ceruri. După 2-3 zile au coborât şi s-au dus cu milogeala să-şi recupereze bunurile…

 

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LUfIW6T5ryA]

 

Mai mult mi-a plăcut „Cronica Antihristului” de pe pagina Biserica „Secretă”: „Diavolul se crede atât de stăpân pe pământ, încât a început să-i prigonească pe cei care pronunţă numele Domnului nostru Iisus Hristos. O absolventă de liceu, pe nume Erica Corder, din statul american Colorado, a ieşit şefă de promoţie şi i-au dat cuvântul la festivitatea de absolvire. Ea a avut dreptul la 30 secunde de vorbire, timp în care a pomenit numele lui Hristos. Oficialii liceului parcă au luat foc la auzul numelui lui Dumnezeu Fiul şi i-au cerut fetei să-şi ceară scuze în scris pentru acest „incident”, altfel urmau să-i blocheze eliberarea diplomei de bacalaureat, fapt care i-ar fi periclitat înscrierea la facultate. Deşi avocaţii au contestat în tribunal decizia directorului, două instanţe au respins cererea.”
Mintea medievală a prea-cuviincioşilor şi presupus toleranţilor creştini (ortodocşi) nu înţelege că în lume există şi alte religii şi sunt locuri pe planeta asta unde biserica nu este lăsată să interfereze cu instituţiile statului. Adică – pe înţelesul tuturor – într-o instituţie de învăţământ publică, nu defilezi nici cu Isus, nici cu Allah, nici cu Buda. Credinţa – indiferent cât de nefiresc pare unora – este o „chestiune” privată, personală, dar mai presus de toate: spirituală. Nu-i de defilat, nu-i drapel de fluturat. Nu în public. Şi nu este de bun simţ să o faci.

Veneam duminică spre luni dimineaţa spre casă de la Unirii spre Rahova şi priveam coada la moaştele lu’ Sfântul Dumitru. Lumea stătea la bârfă, era un şuierat zgârietor, vuietul acoperea şi muzica religioasă din boxele amplasate de-a lungul bulevardului.  Garduri şi cordoane de jandarmi supravegheau mulţimea. La un moment dat s-a dat drumul la înaintare, oamenii s-au îmbulzit, se împingeau, îşi dădeau coate şi-şi puneau piedici.

N-am văzut pe nimeni rugându-se.

biserica

Insatisfacţiile de luni

001_stambaLuni dimineaţa cafeaua pare mai amară, viaţa mai sărată, unii susţin că nu creşte nici iarba mai verde a vecinului.
Durerea de cap este doar un ac înfipt în plus în irelevanta lumină gri a zorilor. Faţa din oglindă este la fel de neprietenoasă şi tot mai străină, zâmbetul strâmb nu devine mai prietenos nici de la pasta de dinţi, gustul amar rămâne undeva în vârful gâtului ca o notă de aducere aminte.
Insatisfacţiile de luni dimineaţa se preling din nopţile pierdute-n week-end, din spuma ultimei beri nebăute, din fumul dens lipit de ochi, din fragmentele obscure de sunete rămase-n cutia craniană, din gândurile neterminate, din vorbele nespuse, din vălmăşeala incertă şi dezamăgirea concretă înfiptă în suflet irecuperabil.
Numai în filme fata îţi spune „da, mi-ar face plăcere” înainte să deschizi gura.

Apa rece stropită pe faţă mă trimite într-o altă realitate.
God is a DJ: ne învârte destinele la platanele din ceruri…. 🙂

Dacă Dumnezeu este un DJ, eu cu certitudine nu sunt unul. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BfX-s4dcYBg]

Le mulţumesc prietenilor care au venit să mă vadă/asculte. Şi celor 2-3 oameni care au rezistat până la sfârşit… 😆

Mulţumesc pentru fotografii.

Insatisfacţiile rămân bibelourile de suflet ale fiecăruia. Şi luni şi marţi şi pentru totdeauna.
Îmi place ciocolata amară. Este… sexy. 😀

002_stamba003_stamba004_stamba005_stamba006_stamba007_stamba008_stamba009_stamba010_stamba

Şi data viitoare o facem şi mai şi mai lată. 😀 Mâinile sus, mâinile sus… draq va pus! 😆 😆 😆 Bun. M-am dat în Stamba… sau stambă? Am mai învăţat ceva, o experienţă în plus nu-mi strică cu siguranţă. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Vă place manelele?

Care Brahms bre? Fugi de aici frate!
Coaie! Dă muzica mai tare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Răspunsurile – ca şi voturile noastre – sunt “by default” negative.

Ne scârbeşte politica, nu jucăm la bingo, nu căutăm sticla de juma’ de milion, nu ne place Sexy Brăileanca, eleva porno,  fetele nu visează la câte un Irinel, nu ne plac manelele, nu şi nu şi nu.

Atenţie! Se man/mele(şte)! Restu’ e istorie. Sau urmează diseară la Sick Minds 2. 😀