Home › 2009 › September › Page 2

Monthly Archives: September 2009

Introducing… Omul de Tinichea!

Posted on by — 2 Comments ↓

Din Republica Moldova imediat după ’90 au început să curgă nu doar fetele frumoase şi „racheţi” ci şi o serie de formaţii interesante. Atunci am cunoscut trupa Accident – albumul „Tons Of Powder” din 1996 este genial! Un material Thrahcore, Speed cu elemente progresive, tehnic şi în forţă -, au mai fost o serie de trupe din zona Death Metal care şi-au dovedit talentul şi abilităţile muzicale apoi a urmat succesul major al celor din Zob şi Zdub plecaţi din aria Hardcore şi ajunşi undeva pe graniţa dintre Etno şi Rock şi succesul unor artişti din zona Dance/Disco cum au fost Ozon.

Despre underground-ul Electro din Moldova însă nu ştiu nimic. Un prilej bun pentru un prim contact faţă-n faţă, o să fie Cybermental unde va susţine un recital Omul De Tinichea.
Piesa „Radiohelmet” postată pe pagina sa MySpace este un „trip” Electro-Ambiental, perfect pretabil cluburilor.

Se prezintă în câteva cuvinte, dar adevărata prezentare o va face în recitalul de la Silver Shurch.

“Vin din Republica Moldova, unde muzica pe care o fac este foarte puţin ascultată şi produsă. Muzica electronică m-a preocupat dintotdeauna, dar abia când începi să te ocupi serios de ea, îţi dai seama ce vrei cu adevărat, şi devenind mai bun, realizezi stilul care te defineşte. Am început cu programe simple şi experimente, dar nu cred că trebuie să ai conservatorul în spate ca să faci muzică electronică, ea este aproape instinctivă, iar pasiunea depăşeşte, de cele mai multe ori, limitările pe care le ai în materie de cunoştinţe. Stilistic vorbind, cred în evoluţia fiecărei piese ca într-o naraţiune, şi încerc să-i dau o notă de poveste, de călătorie (de aici şi Omul de tinichea), evident, o călătorie mai modernă şi mai urbanizată.”

Cybermental.4

Alice In Chains – Black Gives Way To Blue

Posted on by — 6 Comments ↓

Black Gives Way To Blue

Când toate secretele devin banalităţi cunoscute, când nu mai ştii dacă lumea s-a întors cu capul în jos sau tu o iei tot mai razna, cineva trebuie să te verifice la cap, da, eşti sau te simţi ultimul de felul tău, este decizia ta, priveşti înapoi când soarele răsare din nou roşu la orizont ca un trandafir în flăcări, bule de acid se ridică din valurile spumoase ale vieţii, ciocniri şi lecţii învăţate, lucrurile pe care nu ţi-le poţi scoate din cap, cum nici pe ea nu o poţi uita s-au şterge din amintiri, un infern particular, interiorizat şi întunecat, ca-n final din tot ce este negru să se nască raza de speranţă… albastră.
Doamnelor şi Domnilor, Alice In Chains s-au întors!

Nimeni nu-l înlocuieşte pe Layne Staley (22 august 1967 – 5 aprilie 2002) şi nici nu cred că asta ar fi rostul lui William DuVall, dar pentru cei curioşi sau neîncrezători, „Black Gives Way to Blue” este un album 100% Alice In Chains, nu s-a schimbat nimic şi sună la fel de întunecat, are aceleaşi strălucire de Blues şi aceleaşi riff-uri de Metal greu (Heavy) şi contorsionat, vocile au aceleaşi tonuri uneori schizofrenice, alteori calde sau în forţă, muzica ne coboară în aceleaşi labirinturi tenebroase şi ne ridică cu aceeaşi uşurinţă la suprafaţă pentru câte o gură de speranţă.

Cu toate că formaţia s-a înfiinţat în 1987, marele succes a venit după ’90, odată cu valul Grunge, vânătoarea de noi „nirvane” din Seattle şi cu difuzarea sistematică a piesei „Man In the Box” de pe albumul de debut „Facelift” (1990) pe (la aceea vreme almighty) MTV.
Cu toate că marketingul a încercat să comaseze toate trupele din noul val venite din Seattle – şi apoi nu numai – în cutia şi sub eticheta Grunge, careul de aşi, Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden şi Alice In Chains şi-au văzut de treaba şi muzica lor. Dacă primele două au explorat zona Alternativă, Nirvana într-o abordare mai Punk, Pearl Jam într-o manieră mai apropiată (Hard) Rock-ului tradiţional, Soundgarden şi Alice In Chains au avut o abordare mult mai metalică, mai grunjoasă, cu evidente rădăcini Heavy. Dacă Soundgarden pe parcurs s-au domolit şi treptat s-au apropiat tendinţei generale abandonând tot mai mult riff-urile tăioase, Alice In Chains au devenit tot mai întunecaţi şi tot mai Heavy.
Nu este de mirare, atâta timp cât Alice In Chains au câtat în deschiderea turneului Clash of the Titans din 1991 unde cap de afiş au fost Slayer, Megadeth şi Anthrax, în 1992 au cântat în turneul-festival Lollapalooza alături de Primus, Tool şi Rage Against the Machine sau în 1993 în turneul Metallica/Suicidal Tendencies…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2Ra-CFL7BkA&feature=related]

1992 aduce albumul „Dirt” pe care trupa amestecă genial momentele Heavy cu un Blues grav, Psihedelic. Albumul intră direct pe locul 6 în top-ul Billboard şi este cel mai vândut disc al formaţiei până-n prezent. De la riffurile vânjoase din „Them Bones” sau „Hate to Feel” până la piese mai reţinute, dar la fel de întunecate şi grave ca genialul „Rooster” sau „Down in a Hole”, trupa a aliniat un album cu 13 piese la fel de bune, formând un material compact şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QK-ilj5ztCc&feature=related]

Merită amintite şi E.P.-urile dintre albume, materiale acustice, mai liniştite şi ceva mai luminoase. „Sap” apare în 1992, premergător albumului „Dirt” şi conţine 5 piese, „Jar of Flies” apare-n 1994 şi are 7 piese, un material tot acustic şi destul de lung să se situeze pe graniţa dintre E.P. şi L.P.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4&feature=PlayList&p=47CA4B2B4F4800BF&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Un disc genial este albumul „Above” semnat Mad Season şi lansat în 1994, trupă ce-i reuneşte pe Layne Staley – voce, chitară, Michael McCready – chitară (Pearl Jam), John Baker Saunders – bass (The Walkabouts) şi bateristul Barrett Martin (Screeming Trees). Trupa s-a întrunit „accidental” la o clinică de dezintoxicare (rehab), nu este de mirare că albumul rezultat este o exorcizare a demonilor îmbibat cu mult Psihedelic pe un fundament de Blues contorsionat. Un material genial şi unic!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CBACTCS4SmI]

Heroina din păcate şi-a pus amprenta ireparabil pe activitatea şi viaţa lui Staley. În 1995 este lansat albumul auto-intitulat „Alice In Chains”, un disc parcă şi mai grav, întunecat, un amestec perfect de faze Heavy şi momente de Blues Psihedelic, un disc cu un ton grav şi ceva mai greu de digerat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wLFVOGwcVlw]

În 1996 este lansat albumul „Unplugged” ce părea să aducă o rază de lumină şi revenirea, recuperarea lui Staley şi care pe lângă piesele consacrate conţine şi o piesă nouă: „The Killer Is Me”. În 2000 este lansat şi un album live imprimat în iulie 1996.

Layne Thomas Staley moare pe 5 aprilie 2002, trupul său fiind descoperit în apartamentul său pe 19 aprilie. Autopsia a arătat că moartea a survenit în urma consumului amestecat de heroină şi cocaină.
Asta părea să fie şi finalul trupei Alice In Chains…

În 2005, Jerry Cantrell, Mike Inez, şi Sean Kinney s-au reunit pentru un concert caritabil, la voce fiind adus Pat Lachman (din Damageplan-ul lui Dimebag Darell).
În martie 2006 urmează un alt concert pentru VH1, unde la microfon este invitat Phil Anselmo şi… William DuVall (un vocal de pe scena Punk/Hardcore , a cântat în formaţii precum Awareness Void of Chaos, Neon Christ, Comes with the Fall şi chitarist pentru Bl’ast).
A urmat turneul de reuniune unde la bas a cântat…  Duff McKagan (ex- Guns’N’Roses, Velvet Underground).
Înregistrările noului album au început în 2008 iar la bas a revenit Mike Inez.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zAgPrEqqU8w]

„Black Gives Way to Blue” o să fie lansat oficial pe 29 septembrie şi este albumul cu numărul 4 al formaţiei după o pauză de 14 ani…

„All Secrets Known” deschide materialul cu un riff ce balansează straniu între lumină şi obscuritate, este imediat un clasic Alice In Chains, are toate ingrediente şi este atât de proaspăt încât ai senzaţia că ieri i-ai ascultat ultima oară. Un nou început – cântă Cantrell – şi o face convingător, piesa se menţine într-un tempo mediu, apăsat, chitara macină, vocea vine ca o mângâiere, un joc dual pe care Alice In Chains l-au însuşit şi perfecţionat.
„Check My Brain” vine cu riff-uri şi mai apăsate, în aceeaşi notă uşor disonantă ce a devenit marca lui Cantrell, este o piesă Heavy cu un refren mai însorit: „California fine, somebody check my brain, California alright, somebody check my brain!”. Piesa nu este mai rapidă, dar are greutate, apăsare, un balans perfect şi un refren care se întipăreşte instantaneu în mintea ascultătorului.
„Last Of My Kind” păstrează tonul grav, vocea lui William DuVall este filtrată, nu, nu este o copie Layne, nici nu încearcă să fie, cântă altfel, are forţă şi se integrează perfect în lumea colorată şi stranie al Alice In Chains-ului unde Metalul şi Psihedelicul se combină perfect. „Last of my kind still standing…” Lumea s-a schimbat în ultimul deceniu şi jumătate, dar este o plăcere să asculţi din nou muzica neschimbată a formaţiei din Seattle.
„Your Decision” aduce puţină lumină şi seninătate prin abordarea acustică, este o compoziţie simplă şi „cuminte”, dar curge plăcut, orchestraţia este rafinată, are atmosfera de pe „Jar of Flies” şi „Unplugged”, nu inventează a cinci-a roată la căruţă, dar este perfect Alice In Chains.
„A Looking In View” putea fi pe oricare alt album anterior, are un riff aspru şi un pasaj „aerian”, Psihedelic, are energie şi tensiune concomitent, pasajele se succed natural, temele se urmăresc sau se suprapun, melodia şerpuieşte într-o lume bizară care se încolăceşte în jurul tău şi te trage în jos…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w98ht7j4i4Q]

„When The Sun Rose Again” începe cu riff-ul pe chitara rece, creează din prima o atmosferă stranie, acordurile sunt descompuse, vocile te călăuzesc în bătaia uşoară a percuţiilor. Este o temă în forţă servită „la rece”, are o notă ciudată, dar convingătoare. O combinaţie câştigătoare.
„Acid Bubble” este un Blues turnat într-o forjă. Nimeni sau foarte puţini ştiu să amestece cele două genuri (Blues şi Metal) la modul la care o fac Alice In Chains. Poate Down. 🙂 Piesa are tonul grav al precedentului album, răbufniri în forţă, pasaje misterioase şi trase la umbră, părţi lente şi măcinătoare urmate de riff-urile în forţă. Mereu am apreciat la Alice In Chains că nu încearcă să se facă plăcuţi şi comestibili şi îşi urmează viziunile.
„Lesson Learned” vine cu un nou set de riff-uri a la Cantrell, se animează uşor muzica, tonul este ceva mai deschis, dar în aceeaşi manieră inconfundabilă, ca o lecţie bine învăţată.
“Take Her Out” are ritmul magic, riff-ul este apăsat, dar modelat şi „ascuns” în fundal, corurile au amploare şi gravitate, armoniile se strecoară şi se înşurubează imediat în suflet şi rămân acolo ca nişte cuie ruginite.
“Private Hell” în ciuda titlului are o armonie ceva mai caldă, vocile amintesc pe alocuri de Staley, pasajele aşezate şi aerisite se amestecă cu intervenţiile mai în forţă, este un omagiu adus lui Layne Staley.
“Black Gives Way To Blue” închide materialul într-o abordare aerisită, cu căldura toamnei aş spune, într-o manieră de Blues cu infuziile aderente de Alternativ, o piesă simplă şi frumoasă care vine ca o eliberare…

Un disc de excepţie, fiecare piesă stă în picioare şi construcţia generală al albumului este bine gândită, fiecare piesă aşezată cu grijă la locul său, compoziţiile de 3-4 minute şi piesele grele ce sar de 7 minute curg firesc şi cu sens.

A meritat aşteptarea şi merită cumpărat discul!

Site oficial ALICE IN CHAINS

MyPlay ALICE IN CHAINS

MySpace ALICE IN CHAINS

aic_countdown

Ia cu Calgon

Posted on by — 22 Comments ↓

Priveam apa cum curge, ce culoare are, cât de tulbure este. Nu sunt un mofturici, dar cumva chestia asta care curge la robinet uneori nu se pretează nici la a-ţi clătii gura după ce te-ai spălat pe dinţi, lucru pe care tocmai îl făceam.
Apoi mi-am amintit – creier jucăuş! – de reclamele la Calgon şi cum apa distruge maşina de spălat. Brrrr! Păi dacă maşina se face praf de la apă oare în interiorul corpului meu aceeaşi apă ce ravagii face?!
În timp ce încercam să nu confund cutia de zahăr cu cea de sare când îmi pregăteam cafeaua, mi-am amintit de tata care se tratează de zeci de ani cu bicarbonat pentru arsurile de stomac şi iarăşi creierul a făcut o tranziţie abruptă înapoi la reclamele cu Calgon…

calgon_01

De luni, lângă zahăr, pun şi cutia de Calgon şi împreună cu laptele am să-mi îndulcesc cafeaua… Parcă-mi plăcea mai mult cafeaua înainte…

Mereu de luni ne lăsăm de fumat şi ne schimbăm viaţa. 🙂

Introducing… Mr.H!

Posted on by — 4 Comments ↓

Tot Banatu-i fruntea! Cam aşa s-ar putea introduce colectivului artistic reunit sub titlulatura  Grupul Contur din care face parte şi Mr. H.
Citez textul de pe blogul oficial Cybermental: „format în 1999 de grup de tineri artişti timişoreni, care, sub această etichetă, şi-au auto-publicat textele literare, fotografiile şi lucrările grafice în revista contur – revista de bun-gust, pentru ca mai apoi să participe cu lucrări şi performance art în cadrul Festivalului Internaţional de Artă pentru Studenţi, StudentFest, dar şi în cadrul altor expoziţii artistice locale şi internaţionale. Nu în ultimul rând, grupul contur avea să se constituie într-un grup muzical experimental în 2001, urcând inclusiv pe scena unor festivaluri ca Underground Timişoara Festival sau StudentFest.

Fiind în contact cu scena muzicală timişoreană şi urmărindu-i evoluţia în ultimii 15 ani, am stabilit şi legături cu două dintre cele mai importante organizaţii ce promovează muzica electronică, în diversele ei sub-genuri, atât în Timişoara, dar şi în România: AnonimTM şi TMBase. Astfel, în toamna anului 2003 am început să întreţin atmosfera la “chefuri” la invitaţia unui prieten apropiat, Joy, care făcea treaba asta de ceva vreme. Ulterior, la invitaţia prietenilor mei, am avut ocazia să particip la cele două mari festivaluri de muzică electronică organizate anual în Timişoara: AnonimTM’s 48H şi TMBase Festival.

De atunci, am colaborat cu diverse cluburi locale şi din ţară, ca DJ invitat la evenimentele organizate de acestea, sub numele Mr. H, reprezentând Ugly Sound System.

În ultimii doi ani am fost invitat să realizez o emisiune muzicală lunară pentru postul online AnonimTM Radio, promovând în principal muzica rock alternativă, dar şi funk, acid-house, psihedelic ş.a.m.d.”

2004-04-21 perf_piu noize-022004-04-21 perf_piu noize-032004-04-21 perf_piu noize-072004-04-21 perf_piu noize-16

Muzica este de avangardă, experimentală, cu influenţe diverse de la Jazz la Electro, uneori aminteşte de veteranii Einstuerzende Neubauten, este o călătorie colorată şi misterioasă într-o lume zugrăvită din sunete…

Merită vizitată pagina MySpace al Grupului Contur

AICI puteţi descărca gratuit un mp3 promoţional (de peste 100 minute!)

Pagină Grupul Contur

Contur Magazine Nr.1(format PDF)

Contur Magazine Nr.2 (format PDF)

Radio AnonimTM

Blog Anonim

Cybermental.4

Vreau ghiozdănel…

Posted on by — 28 Comments ↓

…roz. Vreau să-mi iau lumea în cap. N-am posibilităţi, aşa că mă mulţumesc cu o tură de blog…

Vreau ghiozdănel roz cu siglă de partid. Şi vreau un cornuleţ pufos şi un pahar cu lăptic cald şi o linguriţă de miere. A început şcoala. Şi dacă tot se predă religia (anapoda) în şcoli, de ce nu s-ar face şi ore de educaţie sexuală cu Rammstein?

Tu ai o păsărică,
Eu am un pişcoţel… (ha ha ha)
Etc.

Pornografie? Vai! Şi toată lumea dă click-uri (în disperare) să vadă „minunea”…

Ce facem în week-end? Vanatordepovesti ne propune un After Party duminică, 20 septembrie în Club Control (Bucureşti, Str. Academiei, Nr. 19 (Pasajul Victoria) ).
“Duminică, 20 septembrie, ora 20, în Club Control din Bucureşti, DJ Zakaos (San Francisco) şi DJ Levish (Bucureşti) readuc spiritul efervescent al Plaiului, cu un melanj eclectic de funk, jazz, electro şi world music.
Înainte de a ne îmbarca în excursia muzicală, putem viziona, de la ora 17:00, filme de origine franceză, peruană şi israeliană, pentru a prinde gustul multiculturalităţii promovate de festivalul Plai şi pentru a intra în atmosfera petrecerii. Intrare liberă.”
Cred că este un program mai mult decât interesant şi tentant. 🙂

after-party-plai

Multicultural, globalizare, corporatizare… Suntem bombardaţi de ideograme şi uneori ne pierdem în semantica obscură a lucrurilor nespuse din spatele lozincilor luminoase ca reclamele de stradă. Cumva simt că ne-am rătăcit, ne-am pierdut, cultura este o marfă de consum mai mult sau mai puţin dubioasă şi identitatea paradisul pierdut. Mi-a rămas în cap ce mi-a spus odată Un Soricel: fiecare individ este o minoritate.
Sunt singur şi-mi vine să mă arunc de pe bloc direct în faţa metroului… În cap cu vesta antiglonţ pe mine. 😆 BANG! (şi aterizez într-o lume în mişcare… dau de un loc de dat cu capul, dar mai bine de aruncat o privire)

PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/

PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/
PLUG U.NET: http://plug-u.net/

Dacă nu vreţi să ieşiţi din casă, din comoditate, lehamite, lipsa banilor sau condiţiile meteo, Alin vă poate recomanda vre-un film numai bun de savurat. Mie mi-a amintit de un film care se pupă cu ce simt acum.

Dau târcoale „vecinilor”. N-am mai făcut-o de multă vreme. Toţi suntem profund egoişti, vrem, nu vrem să admitem (şi) acest adevăr.
Andrei şi-a ieşit din fire (şi tipologie) şi în loc de secvenţe de artă şi viaţă s-a scufundat în vălmăşeala virtuală de pe Netlog. Eu mi-am blocat pagina de acolo: socializarea implică (măcar) dialog iar pentru a lega două vorbe, e nevoie de mai mult decât scuipatul de seminţe…

Apropo, eram în tramvai alaltăieri, au urcat doi băieţi mai coloraţi şi vorbeau vrute şi nevrute, tare să-i audă toată lumea. Subiectul central erau evident gagicile. La două staţii mai încolo urcă două puştoaice cu freze uşchite, pearcinguri şi outfit de rigoare.
Unul din băieţi le studiază din cap până-n picioare, apoi cu o sclipire de inteligenţă le întreabă:
„Voi sunteţi emo sau imo?” 😆 😆 😆

Ce să fac? Sparg seminţe pe băncuţă. 🙂

Andruşca s-a băgat într-un alt subiect hot (and kinky): feminitate şi feminism.
„Nu am reuşit niciodată să înţeleg reprezentantele tipului de feminism pe care îl numesc “extremist”. Mă refer la creaturile care nu-şi rad părul de sub picioare sau de sub braţ, de teama că asemenea acţiuni le subjugă, cel puţin la nivel simbolic, privirii agresive şi chiar “violatoare” a bărbaţilor. Evident, tot ce ţine de masculinitate le produce scârbă, oroare, groază. Dacă sânt artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o “instalaţie” cu un penis spânzurat de tavan: răzbunarea ultimă pentru veacuri şi milenii de sclavie! Dacă sânt teoreticiene, îţi vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea între două femei este evident mai pură decât dragostea heterosexuală – “pură” inclusiv la propriu, deci “curată” în alcov, întrucât nu sunt implicate scârboasele lichide asociate “violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar “viol” înseamnă desigur orice act sexual care implică un bărbat.”
Eu zic să faceţi efortul pe care în mod normal nu-l faceţi şi daţi clickul de rigoare şi citiţi tot articolul. Merită. Şi mie mi-a sărit în ochi reclama: Fii femeie, poartă fustă. 😆 Mă rog, au formulat puţin altfel.

Şi ca un toc înfipt în cap, mi-am amintit de câteva tipe supra-ponderate – şi implicit vegetariene – care urau bărbaţii. Acum am făcut legătura între cele două aspecte… 😆
Şi nu pot să nu revin la Rammstein:

„You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aM7Dkz98_dg]

Şi dacă tot suntem la femei, eu recunosc nonşalant că-mi plac „stricatele” şi îmi bag nasul iar la Curvette unde plouă în Sahara. „Între EL şi viaţa veşnică, l-aş alege mereu. (…) Mi-a promis că o să fie bine şi e singura promisiune de care am nevoie. (…) Dacă m-ar suna acum să-mi spună adio, şi să-mi livreze “it’s not you, it’s me”…” (Iar) n-am înţeles nimic – sau în fine, mă fac că nu înţeleg – şi da, nu eşti tu, sunt eu. Vinovăţia îmi vine ca o mănuşă. Primită peste ochi. 😆

Flavius este sictirit de bulibăşeala politică (pre-)electorală, atât de „pre” încât ţine de o veşnicie ca tranziţia. „Nu am ascultat discursul lui Băsescu şi nu m-a interesat nici asumarea “răspunderii” lui Boc. Din ştirile şi comentariile din media de azi, “tendenţioase” desigur, am realizat că…” Eu am spus de mult stop subiectului. Mai scap o aluzie ( 😆 ) într-un clip şi da, mai am ceva furie, dar m-am udat destul cu propria mea urină… şi un singur glonţ, orice calcule aş face, nu-mi ajunge. Doar în varianta Oswald/Kennedy… 😆 Vorba unui prieten: Dead Kennedy’s Can Dance! 😆

Îmi clătesc gustul amar cu ceva Blues via Victor şi Event Plus.  Cei din urmă să sară cu lovelele pentru reclama mascată! Ha ha ha! 😆

Fac o trecere fină cu acordurile senine de pe Grămada De Bobi. Toamna se scurge agale pe monitor, „Somn uşor. Observ adesea pământul ochilor tăi. A cărui culoare se închide precum poama manită de roua obraznică, pe timp de soare. (…) Somn uşor îţi spun. Somn uşor, livada dezintereselor mele. Mută, oarbă, surdă, amorţită, te culeg pân’ te trezeşti.” Un popas de tras sufletul – sufletul meu pe care nici dracu nu-l vrea. Eu l-aş vinde. 🙂

Dar nu e momentul somnului, mă scutur şi mă arunc în haos. Am nevoie de o cafea, trag totuşi la ceai… Jocul abstract al alegerilor care ne aruncă ba la stânga, ba la dreapta în hăţişul destinului. 🙂 Uneori lumea văzută cu capul în jos are mai mult sens şi coerenţă. „Aş vrea ca din 5 în 5 ani să se schimbe totul în jurul nostru, să fie altfel, nu neapărat în bine sau în rău. În loc de porumbei să avem urşi domestici cărora să le dăm zmeură prin parcuri ( cu ocazia asta comerţul cu zmeură ar prinde aripi şi s-ar găsi mai des zmeură şi mure prin magazine), toată lumea să meargă cu maşinile înclinate, pe două roţi, făcând echilibristică în siguranţă, toată lumea s-ar aduna la terase ca să nu vorbească…”

Eram la bere cu AKM, CYCLER şi un prieten în calitate de reprezentant al unui potenţial sponsor corporatist pentru CYBERMENTAL şi am auzit o poveste amuzantă despre un vis ce ducea în „Happy Place” unde era un urs polar mare şi fioros care nici cum nu vroia să-şi cedeze locul de pe plaja cu umbre de palmier… Shit, vreau înapoi la Kemer!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pYLYFDui27g]

Mă sucesc şi eu, aterizez fix în capitolul II la Moretta şi încerc să prind ideea din zbor: „Interesant cum te suceşte viaţa asta în zbaterea continuă a respectării destinului. În ultimii 26 de ani nu păream să manifest toleranţă faţă de imperfecţiunile prezente pe traiectoria mea de zi cu zi; însă întâmplările din ultimul an păreau să mă fi deraiat spre o introspecţie mai reuşită, vizibil mai completă şi mai… înţeleaptă.”

Aprind o ţigară şi refuz să mă privesc în oglindă, nu accept nici ce văd, nici ce simt şi nu mai am curiozităţi gen „de ce?” Trag fumul în piept cum mă izbesc de viaţă zi de zi. Don’t matter what.

Şi mă scurg prin virtualitatea (altora) unde dau de o altă probă. „Mai fac o probă, poate de data asta nu dau delete. Încerc de vreo două săptămâni să mai scriu şi eu ceva dar rămân la stadiul de încercare. Scriu şi apoi şterg. Acea cămăruţă a minţii mele din care mai iese câte o exprimare a trăirilor mele…are un dulap în uşă.” Eu am rămas de mult cu clanţa-n mână şi cheia înghiţită. S-o fi aşezat astrele cu dosul la noi… Urania ştie sigur! 😆 Mercur este tot timpul retrogad (adică cu curul la noi), Luna e în nu ştiu ce casă şi în ce ştiu eu ce conjunctură inadecvată cu Saturn…

Îmi potolesc foamea la Thanata şi sper să nu fac toxi-infecţie alimentară, văd că n-a mai gătit nimic din iulie… Fetele astea! 😆

De aici până la Verzi şi Uscate (re-localizat) e doar un pas. Dau de gramatică ce mă sperie…

… aşa că mă dau la blonde, dar n-am noroc (nimic nou! 😀 ), dau (tot) de şcoală. „Într-adevăr, şcoala e un brand mult prea promovat. Ştiţi Svarovski? Svarovski e o marcă de bijuterii confecţionate din veritabilă sticlă tăvălită prin vopsea. A, şi tinichea de cea mai înaltă calitate, să nu uităm. Aşa e şi cu şcoala. Te fac să crezi că tre’ s-o ai, ca pe cristalele Svarovski. Dar tu, de fapt, găseşti aceeaşi sclipiceală de doi lei pe orice tarabă din Dumbrava (ăsta fiind magazinul central din Sibiu, un fel de piaţă acoperită). Şi la doi lei, ad literam.”

Vreau în clasa I-a, vreau ghiozdănel roz. Nu vreau tinichea.  Şi ajung de unde am plecat. Înapoi la ghiozdan şi la şcoală, şcoală şi iar şcoală. 🙂 Vreau în clasa I-a, vreau ghiozdănel roz. „Gata vacanţa, scoateţi caietele la înaintare, scuturaţi cărţile de praf şi mucegai…şi puneţi-vă cu burta pe ele. La propriu, bineînţeles.”

Cu capul pe tastatură ce are? Computerul meu este varză, al tău în ce stare e?

Cybermental.4

Păsărica Germană sau pentru cine este dragostea?

Posted on by — 36 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aM7Dkz98_dg]

Copii! Stingeţi monitoarele – al meu s-a buşit de la sine iniţiativă ieri la prânz şi am imaginea ca o clepsidră – ştiu că nu este încă 10 seara – nu la Bucureşti în orice caz –  n-am nici bulina roşie pregătită, dar faceţi şi voi un efort de imaginaţie şi lipiţi-l de colţul ecranului, urmează RAMMSTEIN şi noul clip: “Pussy”!

CLIPUL AICI dacă juraţi pe unghiuţele curate şi batistuţa parfumată că aţi primit cornuleţul şi lăpticul de la guvern şi au trecut măcar patru ani de când v-aţi ridicat de la secţia de Poliţie primul act de identitate. Asta, pe răspunderea fiecăruia. 🙂 Intraţi şi apăsaţi butonaşul din stânga… 😆

“Too big, too small,
Size does matter after all.
Zu groß, zu klein,
Er könnte etwas größer sein.

Merzedes-Benz und Autobahn,
Alleine in das Außland fahren,
Reise, Reise, Fahrvergnügen
Ich will nur Spaß, mich nicht verlieben

Just a little bit…
Just a little bitch!

You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick.
So take me now before it’s too late
Life’s too short, so I can’t wait.
Take me now, oh don’t you see,
I can’t get laid in Germany.

Too short, too tall,
Doesn’t matter, one size fits all.
Zu groß, zu Klein,
Der Schlagbaum sollte oben sein.

Schönes Fräulein, Lust auf mehr?
Blitzkrieg mit dem Fleischgewehr!
Schnapps im Kopf, du holde Braut,
steck Bratwurst in dein Sauerkraut!

Just a little bit…
Be my little bitch!
You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!
So take me now before it’s too late
Life’s too short, so I can’t wait.
Take me now, oh don’t you see,
I can’t get laid in Germany.

Germany!

Germany!

You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!

You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!

You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!
So take me now before it’s too late
Life’s too short, so I can’t wait.
Take me now, oh don’t you see,
I can’t get laid in Germany!”

„Liebe Ist Für Alle Da” (Love Is There For Everyone – Dragosta este pentru toată lumea), noul material RAMMSTEIN, s-a lăsat aşteptat patru ani. Era vorba să apară anul trecut, dar trupa s-a răzgândit şi data oficială al lansării a fost mutată pentru 16 octombrie 2009.

Cover_lifad_RAMMSTEIN

Tracklistul final pare să fie acesta:

01. “Rammlied” (Ramm-Song)
02. “Ich Tu Dir Weh” (I Hurt You)
03. “Waidmanns Heil” (Tally Ho! / Hunter’s Salutation)
04. “Haifisch” (Shark)
05. “B******” (Bückstabü)
06. “Frühling In Paris” (Springtime In Paris)
07. “Wiener Blut” (Viennese Blood)
08. “Pussy”
09. “Liebe Ist Für Alle Da” (Love Is There For Everyone)
10. “Mehr” (More)
11. “Roter Sand” (Red Sand)

Respectiv bonusuri pentru ediţiile speciale:

01. “Führe Mich” (Lead Me)
02. “Donaukinder” (Children Of The Danube)
03. “Halt” (Stop)
04. “Roter Sand (Orchestral Version)” (Red Sand)
05. “Leise” (Quiet)

Pussy_Cover

Al şaselea album al formaţiei înfiinţate la Berlin în 1994 este aşteptat de mulţi fani. Au existat anumite conflicte între membrii trupei: vocalul Till Lindemann, chitariştii Richard Z. Kruspe şi Paul H. Landers, basistul Oliver „Ollie” Riedel, clăparul Christian „Flake” Lorenzo şi bateristul Christoph „Doom” Schneider, dar în final au ajuns la un numitor comun şi materialul este în stadiul final de finisare.
Clipul „Pussy” deja stârneşte vii discuţii şi scandalul serveşte drept mobil de promovare. 🙂 Nu discut nici despre moralitate, nici despre artă şi cu atât mai puţin despre ideologie… Eu m-am amuzat şi piesa îmi place.
Piesa şi video-clipul  – conform declaraţiilor trupei – face o satiră la adresa turismului sexual.

“Take me now, oh don’t you see,
I can’t get laid in Germany!” ??? ha ha ha ha! 😆

Am ascultat şi piesa care dă titlul albumului, sună uşor mai tradiţional, chitarele sunt Heavy, vocea lui Till la fel de gravă. Fanii cu siguranţă vor savura materialul, cei care nu i-au plăcut nici până acum, nu cred că-şi vor schimba poziţia, Rammstein au rămas în zona Metal-ului Industrial unde clapele şi chitare se împletesc armonios şi vocea bubuie mai ceva ca economia românească acum un an… 😆

Pentru fanii care au blog, profil MySpace, Hi5 sau ce o mai fi, METALHEAD şi Universal Music oferă ocazia de a câştiga 5 CD-uri „Liebe Ist Fur Alle Da”, 3 tricouri şi o discografie completă RAMMSTEIN dacă AJUŢI la promovarea acestui album!
Toate detaliile le găsiţi AICI pe METALHEAD.

30 RON CD-ul original, zic “io”:  e moca oricum.

Baftă şi… dacă mai spune careva că am clipuri cu conotaţii sexuale, nu ştiu ce fac! 😆

Alin are părere mai tranşantă despre subiect. Şi nu este singurul. Noul (porno) Rammstein a stârnit furori pe internet. Să mai zică cineva că cei de la marketing doar freacă duda… că tot veni vorba de frecat. 😆 😆 😆

“You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!” 😆 😆 😆

http://botd.wordpress.com/top-posts/?lang=ro (17 sept. 2009)
http://botd.wordpress.com/top-posts/?lang=ro (17 sept. 2009)

Introducing… CandlestickMaker!

Posted on by — No Comments ↓

CandlestickMaker este proiectul tânărului student din Craiova, Seidiu M. Alexandru care a început să mixeze pentru propria plăcere prin 2006. Lucrurile au progresat rapid şi au urmat performanţe live în cluburile din Craiova, Timişoara, Bucureşti şi Arad.
CandlestickMaker este un amestec auditiv de IDM,  Drill’n’Bass şi Breakcore, pe o arie de la Downtempo la Ambiental.
Pe profilul MySpace găsiţi 5 piese („Sun Rise” mi-a plăcut cel mai mult, o combinaţie interesantă de ritmuri alerte şi sunete plutitoare, o combinaţie asemănătoare „Summer Break” şi reconfortanta „Promise of the Fall in the Air”) şi aruncaţi un ochi şi pe pagina DeviantArt.

Pe YouTube am găsit o piesă mai zgomotoasă, dar la fel de proaspătă şi ambientală de pe acelaşi material „Seeds”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wu-bEZXTdHA]

Pe 20 octombrie CandlestickMaker lanseanză noul album, dar până atunci îl puteţi urmării în cadrlul festivalului Cybermental la Bucureşti!

Bring the Noise!

Cybermental.4

Chris Cornell – Scream

Posted on by — 16 Comments ↓

Iar am s-o citez pe Roxanne: “Chris Cornell, what a beautiful waste!” 😆 După fanii Pearl Jam, mi-am propus ca obiectiv să mi-i pun pe cap şi fanii lu’ Cornell. 😆
Şi încă o dată, Roxanne nu are nicio vină.

Soundgarden s-au înfiinţat în 1984, la vremea respectivă Cornell fiind nu doar vocal ci şi bateristul formaţiei. Au debutat cu albumul  „Ultramega OK” în 1988, urmat de „Louder Than Love” în 1989 şi de albumul cu care i-am cunoscut şi eu în 1991, genialul „Badmotorfinger”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2KZiruazRuQ&feature=related]

A urmat un disc de super-succes, „Superunknown” în 1994 şi de cântecul lebedei, „Down On the Upside” în 1996 şi trupa, ca tot valul Grunge, s-a stins. Deja pe „Superunknown” s-a simţit o tendinţă spre comercializare, dar acel disc a fost un produs încă Rock, dinamic, mai avea energie, faze Heavy combinate cu influenţele mai colorate din epocă. Clipul şi atmosfera din „Black Hole Sun” mereu mi-a amintit de David Lynch şi serialul  său surrealist  „Twin Peaks”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M8-MJvBOLIc&feature=related]

Un disc genial despre care nu prea se vorbeşte şi poate prea puţini ţin cont, a fost proiectul Temple of the Dog, un tribut adus lui Andrew Wood fondatorul formaţiilor Malfunkshun şi Mother Love Bone,  un personaj cheie al mişcării Grunge, pe nedrept uitat şi marginalizat. Wood a murit în urma unei supra-doze de heroină pe 19 martie 1990…
Proiectul a fost pus pe picioare de Cornell împreună cu Stone Gossard şi Jeff Ament – ambii membrii formaţiei Mother Love Bone, bateristul Soundgarden (şi ulterior Pearl Jam) Matt Cameron şi chitaristul Mike McCready – viitor fondator al formaţiei… Pearl Jam.
Pe albumul lansat în 1991 apare şi… Eddie Vedder.
Este un disc impregnat de influenţe de Blues cu note Grunge, un album care şi după atâţia ani sună proaspăt şi puternic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dxj5g-HQ11E&feature=related]

În 1999 Cornell lansează primul său album solo: „Euphoria Morning”, un material aerisit, mai mult acustic, interiorizat, cu influenţe de anii ’70 şi cu o abordare ce pe alocuri amintea de The Beatles.

În 2001, Cornell îşi uneşte forţele cu ex-chitaristul din Rage Against the Machine, Tom Morello, basistul Tim Commerford şi bateristul Brad Wilk şi astfel se naşte super-grupul Audioslave. Au lansat trei albume: „Audioslave” 2002, „Out of Exile” 2005 şi „Revelations” 2006 şi… mai multe controverse politice. Morello este un cunoscut activist comunist şi formaţia şi-a manifestat constant poziţia anti-administraţia Bush şi mai ales al războiului din Irak. Dar cel mai important moment – probabil – a fost concertul gratuit de la Havana, Cuba din 6 mai 2005.
Muzical, proiectul Audioslave a adus o combinaţie proaspătă de Rock cu influenţe Funk şi Soul, multe elemente experimentale şi progresive, însă n-a avut nici pe departe energia degajată de Rage Against the Machine sau primele trei albume Soundgarden. „Revelations” este un disc de excepţie, păcat că politicul a distras simţitor atenţia de la esenţă: muzica…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSLOs-duEFI]

2007 aduce al doilea album solo semnat Chris Cornell: „Carry On”. Cum lasă de înţeles şi titlul materialului, Cornell prezervă stilul şi direcţia primului său disc solo, dar şi o parte semnificativă din moştenirea Audioslave. Este un disc de Rock Alternativ, predominant acustic şi presărat cu elemente din anii ’70, nuanţe de Blues, Soul şi Psihedelic, un amestec de tonuri grave şi pasaje aerisite. Interesantă şi inedită este şi transcrierea făcută de Cornell piesei „Billie Jane” a lui Michael Jackson…
Conform declaraţiilor sale, multe din piese erau destinate următorului album Audioslave.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=epXN1eUkFGU&feature=PlayList&p=B13AF51A3377222E&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]

I-se trage de la „Billie Jane” şi Michael Jackson, nu ştiu, noul album, lansat pe 10 martie 2009, se numeşte „Scream”.
Discul a fost produs de Timothy Zachery Mosley, mai cunoscut sub numele său de artist: Timbaland. Să-mi explice şi mie cineva, cum un rocker pur sânge cum mereu l-am considerat pe Chris Cornell, ajunge să fie produs de un astfel de personaj? Mai rău, co-autorul piesei „Take me Alive” este nimeni altul decât… Justin Timberlake. Nu, pe bune, să-mi explice cineva! Dorinţa de a pune mâna pe cât mai mulţi bani chiar şi în condiţii de criză, nu pare o explicaţie suficient de plauzibilă…

cover

Discul a debutat în top 10 Billboard, dar în două săptămâni a produs cea mai mare cădere din ultimii ani ieşind din top 200. Recenziile albumului au fost predominant negative. Comentariul făcut de cei de la Billboard mi s-a părut cel mai adecvat: „Uneori este un bun bizar, alteori un prost bizar”. 😆
Cornell îşi compară albumul cu Pink Floyd „The dark Side of the Moon” şi Queen „A Night At the Opera”, punctând „elementele psihedelice” aduse de… Timbaland.

Albumul porneşte cu „Part of Me”, piesă ce beneficiază şi de o scurtă introducere, apoi intră într-un ritm de dans ce aminteşte de perioada „Blood on the Dance Floor” (1997) al lui Michael Jackson şi de abordările mai Funky-Disco ale lui George Michael. E mai mult decât bizar să-l ascuţi pe Cornell cântând: „Little girl, I love when she talks to me… Oh, that bitch ain’t a part of me”. Instrumentaţia este minimalistă, chitara apare rar şi este doar un accesoriu de fundal, ritmul mecanic, sintetizatorul cu tonuri caracteristice muzicii de dans domină compoziţia, vocea lui Cornell este la fel de sârmoasă şi flexibilă, dar acomodarea este dificilă.
„Time” intră direct, pe nesimţite, discul curge, este legat, în fapt nu se schimbă mare lucru muzical, Cornell îşi cântă versurile pe aceleaşi teme minimaliste, un suport Funky ambalat pentru consumatorii de club, amatorii de dans… Ciudat. Basul pulsează, luminile pâlpâie, globul de oglinzi îşi schimbă culoarea sub lumina reflectoarelor şi stroboscopul în combinaţie cu tequila te ameţeşte… Piesa are o doză de dramatism ce contrastează cu abordarea, dar…”I wish we could rewind…”

„Make a little love, make a little war,
tell me how it feels dreaming without a future
have a little laugh, have a little cry,
each moment gets us closer to saying goodbye
Make a little love, make a little war…”

„Sweet Revenge” nu aduce nicio schimbară, ritmul scade uşor, dar discul curge imperturbabil, sintetizatorul bâzâie în fundal, construcţiile sunt strict ritmice, vocea trecută prin Vocoder al lui Cornell este înspăimântătoare…
Trecem în „Get Up”, măcar vocea lui Cornell revine la „normal” chiar dacă în fundal se aud şi voci filtrate, muzica şerpuieşte ameţitor, vine un nou val de Vocoder, apoi un riff de chitară, dar e doar o iluzie, finalul e ceva atât de Michael Jackson în cât nici Michael n-a mai reuşit aşa ceva pe „Invincible”.
„Ground Zero” menţine rudenia cu stilul şi abordarea defunctului rege al Pop-ului, din fundal se şi aud nişte „au!”-uri neconvingătoare, vine un set de scratch-uri, muzica lipseşte cu desăvârşire…

„The speaker on?
Yeah, you like that?”

No, I don’t… 😆

Trecerea în „Never Far Away” aduce vagi speranţe, are o notă Psihedelică, chitara acustică trezeşte uşoare nostalgii, dar exceptând refrenul foarte familiar, nu se întâmplă nici de data aceasta o schimbare semnificativă. Suntem la piesa a 6-a şi devine uşor plictisitor ritmul. Dacă tot nu dansez, măcar casc… Re-apare chitara, dar cu nimic mai incisivă ca la… Michael Jackson şi finalul dramatic închide şi primul calup de piese.
„Take Me Alive” este unul din momentele cele mai bune ale albumului. Amuzant, dar Justin Timberlake a ajuns salvarea lui Cornell… 😆 😆 😆 Piesa este tot în maniera aerisit-minimalistă, tema orientală chiar dacă încet-încet devine un clişeu standard, sună reconfortant, toba de discotecă este înlocuită de percuţii cu vag iz tribal, vocea lui Cornell sună cald, dar are forţă, refrenul este gras, se înşurubează şi după atâta monotonie, parcă-parcă apare şi o rază de soare.

„There’s no where for me to go
I’m a long way away from home
I wont go without a fight
you’ll never take me alive…”

Chris Cornell are dreptate: e departe de casă.

„Long Gone” intră direct şi schimbă tonul de Soul cu o abordare Trance, readuce ritmurile mecanice, este ceea ce numesc americanii acum R’N’B fără nicio legătură cu Rhythm and Blues-ul anilor ’60-’70… Un cântecel „radio friendly”, cam inodoră, incoloră. În final vine şi o tobă adevărată şi chitara, dar este mult prea puţin şi este doar o punte spre piesa următoare.
„Scream” are un aer uşor misterios, rămâne ritmul mecanic, dar melodia este plăcută, pianul fin din fundal ne mângâie, cu toate că toată compoziţia este lineară şi cam monotonă.
„Eneny” ne împinge înapoi în zona dansantă, este un Funk pulsant, are energie şi ceva infuzie de Rock (Alternativ), e mult mai bine ca în restul discului, refrenul este puternic, aduce puţin cu Moby, putea fi o ţâră mai incisivă…
Se trece direct în „Other Side of Town”, rămâne pulsul Funk, dar ritmul de Tangou tunat numai bine pentru discotecă schimbă nota piesei şi revine abordarea de la începutul albumului.
„Climbing Up the Walls” relaxează atmosfera, ritmul este mai domol, amestecul de Alternativ cu Pop-ul de sorginte american aduce o altă pată de culoare discului. Nu pot să scap de senzaţia că Cornell a vrut să pună mâna pe mult şi cam toate i s-au scurs printre degete…
„Watch Out” închide albumul într-un ton nostalgic şi un amestec de Soul, Funk şi Rock, vocea lui Cornell are nervul clasic şi când spune „Watch Out” inevitabil aminteşte din nou de Ronnie James Dio. Dar cam aici se şi termină Rock-ul. Urmează o pauză şi cel mai frumos moment al albumului, un Blues 100%. Dacă aşa era tot discul şi la sfârşit arunca o bucată de Disco-Funk şi această cronică şi toate celelalte sunau altfel…

Chris  Cornell nu şi-a pierdut speranţele şi nici casa de discuri, tot insistă cu noi single-uri şi clipurile sunt împins pe VH1 şi MTV… Problema este că de la Cornell fanii aşteaptă cu totul altceva şi în zona aceasta de Funk/Dance, amintitul George Micheal şi mulţi alţii sunt mult-mult mai convingători.  Transferurile acestea dintr-o tabără în alta n-au prea funcţionat în nicio direcţie: publicul este destul de conservator şi fanii – de aici şi expresia – fanatici.

E un vis frumos o revenire a formaţiei Soundgarden, dar pare puţin probabilă… Matt Cameron este fericit în Pearl Jam, chitaristul Kim Thayil în afară de participarea pe albumul PROBOT al proiectului lui Dave Grohl n-a prea apărut iar basistul Hiro Yamamoto după proiectul TRULY a dispărut complet…
Ascultând ce face Cornell, trebuie să admit că măcar Pearl Jam au rămas Pearl Jam, chiar dacă nu mai au energia de pe primele 3 albume.

Noroc că Alice In Chains nu se dezmint, toate semnele arată că „Black Gives Way to Blue” este un album care nu o să dezamăgească fanii.
Grunge is dead… nici vorbă de oboseală! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeoqJx_0bTI&feature=PlayList&p=A1609CC64FCB4A7B&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]

Introducing… Mr. Pan[k]sament!

Posted on by — 24 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Mister Pan[k]sament on MySpace

Mister Pan[k]sament on MyMusicSite

Mister Pan[k]sament on Unsigned

Este, cred, a treia ediţie de Cybermental la care am discutat despre eventualitatea participare la festival. La a doua ediţie n-am fost prezent fizic, dar m-au reprezentat un şir de tablouri. Anul trecut nu eram gata cu materialul unui nou album, disc pe care sper să-l termin în această toamnă, dar îmi voi prezenta albumul „One Bullet Revolution” pe 1 octombrie la Silver Church.
După Cycler, eKlipSe, Brazda Lui Novac, Noetic Purge şi Matze mi-a venit rândul la prezentare.

Nu ştiu câtă lume se adună într-o seară de joi la un eveniment Electro-Industrial, dar sper să nu cânt – după o pauză de fix zece ani – cu sala goală. Nu că ar fi grea trecerea de la 2-3 cititori pe blog la 2-3 spectatori în sală… 😆

Pe de altă parte, exact despre asta este vorba pe albumul (fals) concept „One Bullet Revolution”: se spune că în faţa morţii suntem singuri, dar eu cred că şi-n viaţă suntem la fel de singuri. Nu admitem asta, cum nu acceptăm nici multe alte adevăruri, dar…
Despre conceptul singurului glonţ am mai scris câte ceva şi în postarea „Arta… ca un glonţ”, respectiv „Arta integrată (în absolut… ha ha ha). Nu repet discursurile acum. Arta este o armă şi cei cu “dare de mână” sunt obligaţi să o…  folosească.
Din păcate nu o dată constat că underground-ul este minunat, dar inexistent. Toată lumea vrea să iasă din ceva care nu există şi să devină „mare”… Undergroundul nu este o trambulină ci scena pe care artistul – teoretic – este liber să se exprime, nu există constrângeri… Dacă „actorii” tratează lucrurile altfel…
Electro-Industrial-ul n-a prins cine ştie ce rădăcini la noi, cum n-a prea prins nimic – nici Punk-ul, nici Metal-ul, nici nimic – tocmai fiindcă nimeni nu le-a abordat din convingere ci doar în ideea de a se afirma. Sau aproape nimeni. Şi cu Punk, Metal sau Industrial nu te afirmi. Sunt sub-culturi, este muzică de breşă şi breşa este mică rău… Să ataci piaţa occidentală este dificil, producătorii îşi protejează în mare parte proprii artişti şi trebuie să fi de 1000 de ori mai bun ca aceia să fi băgat în seamă… Şi asta e greu.

Albumul acesta s-a născut greu… Dacă stau bine să mă gândesc, lucrez la el de prin 2001… În august 2001 – mă credeţi pe cuvânt ori ba – el se numea „Collide and Collapse”… apoi a venit 11 septembrie şi… am spus: ups! Nu ştiu dacă şi „One Bullet Revolution” este un titlu la fel de profetic…că n-oi fi Brucan! 😆  Nici nu ştiu dacă aş vrea sau nu asta. Lumea, evoluţia speciei umane poate fi schimbată şi de un singur glonţ… Revoluţie cu precizie chirurgicală.
Am scris peste 100 de piese în perioada aceasta, am avut mai multe proiecte: the spoileD Jerks, Liquid Seeds of Desire, Vesti Proaste, Re/Boot, Hate Larvest, Rope Of Hope, Hotriders On Ice… apoi stimulat de prieteni şi alţi factori externi, am realizat că se fac 20 de ani de la debutul formaţiei Pansament, 10 ani de când s-a retras trupa Nation’s Slum şi nu în ultimul rând 20 de ani de la pucio-răsturnarea din decembrie ’89.  Şi un an de la colapsul financiar… 😆 Cam aşa am ajuns la numele Mr. Pan[k]sament şi la titlul „One Bullet Revolution”. A rezultat un album intens şi… colorat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo&feature=related]

Cele 11 piese care în final au intrat în matricea discului sunt toate scrise în ultima perioadă, o parte din ele făcând parte din setul iniţial al proiectului Rope Of Hope început în iarna lui 2007 cu „Bang Your Head” şi cea mai veche piesă este „Doare Doar Când Respir” scrisă în 2005 pentru proiectul Veşti Proaste.
La pagina lyrics am pus toate textele, coperta şi tracklist-ul final. Am mai scurtat albumul, “doar” 11 piese şi două bonusuri. 13. Şi azi e marţi.  🙂

Mr. Pan[k]sament – One Bullet Revolution – 2009

01. Achtung Maybe [Alarm part 1] – instrumental
02. Sister Disaster [Choke, but don’t Swallow]
03. Bang Your Head
04. Doare Doar Când Respir [It Only Hurts When I Breath]
05. Emo Number Five [Bitches And Bruises] – instrumental
06. Vio-lent
[Part 1 Slow Rape
Part 2 Ambulance Song
Part 3 Damage Control]

07. Pop Floor of Shame [Death of the Dance]
08. You’re Pretty [When I Fuck You]
09. MP3 Killed the MTV Star [Error 404] – instrumental
10. One Bullet [Resolution]
11. A Hole Lot of Nothings [Chips for free]

bonus tracks:
12. Nation’s Slum – Burn (1998)
13. Pansament – Punk Ain’t Dead (1989)

One_Bullet_Revolution_FRONT

Am făcut totul singur, respectiv aproape singur. Un Şoricel şi Marius au imprimat nişte chitări, Un Şoricel a contribuit în mod creativ la „A Hole Lot of Nothing”, pe Marius l-am chinuit cu riff-urile scrise de mine. O să fiu singur pe scenă şi pare uşor stânjenitor… Dacă proiectul „prinde” aş vrea lângă mine (măcar) un chitarist şi un clăpar/DJ… Îi aştept pe cei interesaţi.

M-am uitat ce piese au fost descărcate din Music BOX-ul de aici. Conduce detaşat Pansament cu „The Vicious” descărcat de 46 de ori, urmat tot de o piesă Pansament, „N-am să aştept” cu 42 de descărcări.
Demoul „Elevator To Hell” din 1993 al Nation’s Slum-ului, piesă abandonată, a fost descărcată de 34 de ori şi piesa „Burn” de 16 ori. Din piesele proiectului the spoileD Jerks, cea mai descărcată este „Whole Lotta Techno” cu 16 descărcări. „A Hole Lot of Nothing (Exit Into the Sunrise) al noului meu proiect, Mr. Pan[k]sament, a fost descărcată de 12 ori. Am pus şi piesa nouă, „One Bullet (Resolution), sunt curios câte descărcări o să producă. 🙂
Piesa se pare că are potenţial, am primit deja o ofertă interesantă de la MyMusicSite.com şi sunt curios cum o să evolueze „relaţia”. Am depăşit de mult vârsta primei dragoste şi nici n-am obiceiul să mă îmbăt cu apă chioară, am avut contract de disc cu o casă de producţie din Germania când pe la noi trupele nici demo-uri nu prea aveau…deocamdată rămân Unsigned.  😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI&feature=related]

Am mixat piesa „One Bullet [Resolution]” şi cred că este perfectă pentru promovarea albumului. Puteam alege o piesă mai soft, mai comercială, puteam să fac un clip lacrimogen, puteam face un milion de alte lucruri cum mulţi preferă să nu facă nimic… Arunc eu primul cu piatra.

One Bullet [Resolution]

It’s like a gun in my mouth
Stucked in the corner of doubts,
The trigger won’t pull me out
Nothing I can do about.
Questions are nailing me down,
The answers are stains on the wall,
Something it’s wrong, we both know,
The bullet won’t fill up the hole.

It’s like a bill left to pay
No cover for all what we spend,
The system just eat up itself,
This program it runs till the end.
Custom revolution demand,
Like a bottle washed ashore,
Cancel salvation on-line,
But the bullet won’t fill up the hole…

Save a bullet for you…

I save a bullet for you,
My last bullet it’s for you.

Despre album am să mai povestesc, nu cred că apuc să-l editez, mixez şi masterizez până la sfârşitul lunii (sper că nu şi al lumii! 😆 ), acum însă să spun câteva vorbe despre (pseudo) clip.
Nu intenţionez să mă explic şi clipul cred că este suficient de explicit ( 😆 ). Editarea video îmi aparţine, fără bani e greu să faci clipuri chiar dacă există idei…

Am tot vorbit despre criza morală care cred că este esenţa, sâmburele actualei crize generale. Aici sunt două aspecte: pe de o parte criza individuală şi criza societăţii în ansamblu. 1000 de oameni nefericiţi nu pot forma un grup de oameni fericiţi… Şi votul meu clasei politice. Cam asta e în clip. 🙂

Noutăţi despre CYBERMENTAL în fiecare zi pe pagina festivalului. Bring the Noise!

Cybermental.4

Pearl Jam – Backspacer

Posted on by — 28 Comments ↓

„Oficial, 20 august. Neoficial, chiar şi acum.” – spune o prietenă, Roxanne pe blogul ei referitor la „Backspacer”, al 9-lea album al formaţiei Pearl Jam. Legal îl poţi cumpăra (şi în format digital, mp3) de AICI!

Concurenţă mare între blogeri cine apucă să scrie primul despre câte un subiect, un album nou, eventual încă ne-lansat oficial. Păcat că la cumpărat nu se mai înghesuie nimeni cu acelaşi patos. Nu mă refer acum nici la Roxanne, nici la noul disc al veteranilor Grunge din Seattle şi era pur şi simplu un gând aiurea… Mă întreba (retoric) Roxanne: „Totul e posibil în ziua de azi. Mă întreb cum o să fie mâine…” şi mă gândeam că nu o să mai fie nimic. De unde bani frate?! Studioul costă, o fi muzica artă şi arta o fac majoritatea din plăcere, dar producţia costă… Trupele consacrate îşi scot banii de la sponsori şi cu turneele, dar să o iei acum de jos, pare tot mai imposibil… În fine!

După albumul auto-intitulat „Pearl Jam” şi lansat în 2006, „Backspacer” este un material aşteptat de mulţi fani. Acuzaţi ca fiind un produs strict comercial şi bine cosmetizat la debutul de la începutul anilor ’90, Pearl Jam au rezistat şi au dovedit că nu sunt nici creaţi artificial şi nici nu sunt dispuşi să facă orice pentru succes.
Discul de debut, „Ten”, cred că este unul din cele mai bune discuri Rock imprimate ever. Are un groove magic, are vibraţie, transpiră energie cum puţine discuri o fac. Apoi, treptat, trupa s-a cam stins uşor şi nu trebuie să fi nici expert, nici clarvăzător să ştii că încă un „Ten” este imposibil de realizat. Şi poate e mai bine aşa.

backspacer-cover

M-am străduit să ascult fără să am aşteptări noul material şi încă o dată să-mi scriu părere obiectiv. Despre copertă prefer să nu zic nimic… să nu încep cu stângul.

„Gonna See My Friend” începe promiţător, abrupt şi energic, are un ton de garaj, puţin sârmos, uşor agresiv, foarte American, poate că sunt eu cârcotaş, dar tema este îmbibată de ceva Country iar interpretarea este Punk sau Rock în funcţie de preferinţele ascultătorului. Vocea lui Eddie Vedder face toţi banii.
„Got Some” menţine ritmul alert, este mai aerisită, chitarele sunt chiar puţin prea în spate, prea îngropate sub pulsul basului, bătaia energică a lui Matt Cameron, tobarul sosit din Soundgarden în 1998 şi vocea puternică a lui Vedder. Este o piesă Rock, are accente de Alternativ, dar asta este o chestiune strict de chichiţă…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kj-sFIHQWLY&feature=fvw]

„The Fixer” este video-clipul şi primul single. Încep cu ce nu-mi place: refrenul cu „yeah, yeah, yeah”. De la Vedder fascinat de lipsa textului „backspace” de pe tastaturile noi – cică de aici titlul albumului – aştept ceva mai inteligent. Dar am promis să nu aştept nimic. Piesa este tot într-un ton Rock, mai Alternativ, mai (Post) Grunge, e uşor lălăită, dar are ceva fain în lălăială, balansul te prinde, aproape că-ţi vine să-i dai drumul cu aceleaşi „yeah, yeah”-uri enervante… 😆
„Johnny Guitar” are vână, chiar dacă chitarele rămân parcă în continuare uşor cam în spate, ritmul este modern şi accentuat uşor străin stilului, dar rezultatul este convingător. Pearl Jam par o trupă maturizată şi puţin îmbătrânită, dar încă dornică de experimente. Cu un uşor zâmbet, mi-am amintit de Rolling Stones şi pare oarecum previzibil ca pe Vedder să-l vedem pe scenă şi peste 20 de ani…
„Just Breathe” este balada obligatorie, are un aer retro, orchestraţia aminteşte de sfârşitul anilor ’70 cu un mic ajustaj simfonic strecurat de la sfârşitul anilor ’80. Piesa e plăcută, dar cam atât, doar vocea lui Vedder străluceşte.
„Amongst the Waves” este un moment mai Grunge, readuce puţin atmosfera primelor albume Pearl Jam, pare totuşi o tentativă modestă şi cu vag miros de praf, doar la solo piesa prinde viaţă şi ceva mai multă energie, dar este prea puţin şi departe de… „Ten”. Inevitabil mă gândesc la „Ten” şi probabil nu sunt singurul.
„Unthought Known” începe ca un cântecel de foc de tabără, pianul schimbă tonul, tobele sună bombastic, acoperă aproape tot, piesa creşte apoi se stabileşte într-o zonă medie, puţin incertă, are ceva de New Wave, dar orchestrat „americăneşte”, ambalat Rock de colegiu, cuminte. Prea cuminte. Deja nici versurile, nici vocea lui Vedder nu poate salva chiar orice. Pearl Jam nu sunt U2… Chiar dacă aproape toată lumea vrea să fie.
„Supersonic” este un Rock And Roll absolut şi clasic. Tonul lui Vedder este vesel, vocea energică, îi şade mult mai bine aşa, este mai convingător, chiar dacă compoziţia este… subţire. Punkerii cântă astfel de piese mult mai ingenios şi energic.
„Speed of Sound” este încă un moment mai liric, dar nu foarte lent şi nici lălăit. Trupa intră uşor în zona Rock-ului Progresiv modern, mi-am amintit de Kings Of Leon, dar n-au nici culoarea, nici rafinamentul, nici profunzimea acestora, doar zgârie uşor suprafaţa, creează atmosferă, dar pare mai mult doar o perdea de ceaţă şi în spate nu se întrevede nimic.
„Force of Nature” n-are exact forţa invocată-n titlu. Mă aşteptam la un uragan şi am primit doar o ameţeală… Încă un cântecel, mai trec 4 minute din disc…
„The End” este direct Folk. Folk You… să nu zic altceva. Nici urmă de trăirea din…„Release”…nici de vibraţia din „Indifference”.

Nu e un disc rău, am auzit copii Pearl Jam mult mai dezastruoase, dar de la original şi după o pauză de trei ani speram ceva mai substanţial… Acesta este doar încă un album pentru fani, piaţa americană şi halitorii de Billboard. This Is Not for Me… 🙂

„Restless soul, enjoy your youth
Like muhammad hits the truth
Cant escape from the common rule
If you hate something, don’t you do it too…too…

Small my table, a-sets just two
Got so crowded, I cant make room
Oh, where did they come from?
Stormed my room!
And you dare say it belongs to you…to you…”
(Not for You – Vitalogy)


eu rămân la:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VbhsYC4gKy4]