Bullet For My Valentine – Temper Temper (2013)

Social Buttons by Linksku

Bullet For My Valentine - Temper Temper (2013) After a three years gap, “Temper Temper”, the fourth album by one of the finest Welsh’s new generation heavy metal band was finally released on February 8, 2013 in Australia, and February 11, 2013 worldwide under RCA Records. Produced by the same Don Gilmore, who worked on the group’s previous album, the 2010’s “Fever”, and mixed by noted engineer Chris Lord-Alge, “Temper Temper” consist of 11 powerful, but melodious, heavy, but simultaneously sticky, modern metal anthems. Songs like “Breaking Point”, “Truth Hurts”, “Temper Temper”, “Leech”, “Saints n Sinners” or “Riot” are bloody hard to erase from our memory once we heard them. And this mixture of Iron Maiden taste like classy heavy metal with the modern sounding, emo rooted metalcore, really make sense in the forge of Bullet For My Valentine – although, all this generation and their not so flying metalcore seems more and more hollow. But, by aggressive marketing and bought-up media, still popular. Read more Bullet For My Valentine – Temper Temper (2013)

Silverstein – Rescue (2011)

Social Buttons by Linksku

I discovered Silverstein back in 2009 when they released their previous album “A Shipwreck in the Sand”, a colorful, intense, modern Metal album. The Canadian band formed in 2000 at Burlington, Ontario, have been navigated from Emo to Screamo and while those labels seems uncomfortable and commercially more and more unproductive, they switched to the much generous Post-hardcore. Well, as I said “A Shipwreck in the Sand” was a powerful and very inspired release and the first concept album by the band. Meanwhile the band moved to a new home, Hopeless Records and “Rescue” marks their first album release for the new label and maybe they were under some pressure… Read more Silverstein – Rescue (2011)

As I Lay Dying – The Powerless Rise (2010)

Social Buttons by Linksku

Tim Lambesis – voce şi bateristul Jordan Mancino au înfiinţat trupa în 2001 şi şi-au ales numele după titlul romanului lui William Faulkner însă fără vre-o legătură cu conţinutul cărţii. În cei zece ani de activitate au fost mai multe schimbări de componenţă, la ora actuală alături de cei doi mai sunt în trupă Phil Sgrosso – chitară ritmică (sosit în 2003), Nick Hipa – chitară solo (alăturat în 2004) şi basistul Josh Gilbert (membru din 2007).
Cu toate că refuză eticheta de „trupă creştină”, Tim Lambesis admite că toţi membrii formaţiei sunt creştini şi abordarea textelor sale vine din perspectiva creştină.
„The Powerless Rise” este al cincilea lor album, a debutat pe locul 10 în Billboard 200 şi cu excepţia albumului de debut din 2001 „Beneath the Encasing of Ashes”, toate celelalte discuri – „Frail Words Collapse” (2003), „Shadows Are Security” (2005) şi „An Ocean Between Us” (2007) au intrat în acest clasament, ultimul disc ajungând până pe poziţia a 8-a.

Reţeta de succes Read more As I Lay Dying – The Powerless Rise (2010)

Lostprophets – The Betrayed (2010)

Social Buttons by Linksku

După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.

Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.

Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂