Minor Sounds – The Humming (2012)

Social Buttons by Linksku

While the opening “Different Kind” is a spacy, almost Shoegaze disguised pretty gloomy song, the following tracks are more likely a mixture of Simon & Garfunkel with The Beatles, half way between the Beat vibe and the oversea perfumed mixture of Country and Folk, here and there with gentle electronic layers, but mostly staying in the warm, acoustic area of the music, mainly a mixture of Pop, Folk and Country.
“The Humming”, just as its title suggest, it’s a quiet, intimate journey in mainly friendly and familiar places. It’s actually “nice”, maybe too nice throughout and a few dissonances, unexpected twists, beat changes would make this dream-walk more interesting, or, maybe it is just me, always restless and fever burned! “Hailstorm” try to break up a little bit this “lullaby” feels like groove of the album bringing a little bit tension in; “Behind The Scenes” have a mysterious, glowing electronic pulse and groove, but throughout Mirna Stanic and Martin Zietek hesitate to breakout, make small steps close to the edge, but finally they don’t jump into the wilderness of the unknown. One of their best moment is the Garbage flavored “Gravity” with a more nervous groove; while the closing title track will rock you to the sweetest sleep smoothly. Read more Minor Sounds – The Humming (2012)

Thinking Plague – Decline And Fall (2012)

Social Buttons by Linksku

Thinking Plague - Decline And Fall [2012] Generally empires are have this fate of decline and fall and I honestly believe that the Music Industry it’s an empire – and for sure it’s in deep and profound crises.
When music is only a product, sometimes quite secondary one of an industry self-titled “music” industry and all those products are pretty boring, predictable and tasteless, but similar pieces, bands like Thinking Plague are quite rare birds in the gray panorama.
Inspired by avant-art rock bands like Arts Bears and Henry Cow, as well as by contemporary classical composers, Thinking Plague has earned an avid international following by forging a singular synthesis of prog-rock with 20th century classical, folk, and jazz.
Founded in 1982 in Denver by Mike Johnson and bass guitarist/drummer Bob Drake, Thinking Plague built its following the old-fashioned way, though word of mouth and recordings passed around by fellow musicians and fans. The band’s line-up was enforced by classically trained vocalist Sharon Bradford, keyboardist Harry Fleishman and drummer Rick Arsenault. Released their debut album, “….A Thinking Plague” in 1984 on their own Endemic label, and pressing only 500 copies of the LP, the band received national attention. Read more Thinking Plague – Decline And Fall (2012)

Kate Bush – Director’s Cut (2011)

Social Buttons by Linksku

I kind of miss her as I miss “Babooshka”. Her previous album, “Aerial” was released six years ago and that material was released after a 12 years gap. And well, “Director’s Cut” is a compilation consists of a revisitation/revision of selected tracks from her 1989 and 1993 albums “The Sensual World” and “The Red Shoes” and it will be available on 16 May 2011. While “Aerial” was one of Bush’s most critically acclaimed album, not surprisingly “Director’s Cut” have something from the atmosphere of its predecessor, is a multi-layered work, incorporating colorful elements of Folk, Renaissance, classical, Blues and pop music into one soft, mainly kind of intimate, nice and quiet music, but having a fresh, alive breath. Read more Kate Bush – Director’s Cut (2011)

Paul Simon – So Beautiful or So What (2011)

Social Buttons by Linksku

In reference to the new album, Simon says “It’s the best work I’ve done in 20 years”. Most artist declare things like that about their latest release, but I guess Mr. Simon this time is right. Anyway, in a beautiful springtime morning like that, a few weeks before Eastern, it’s pretty strange to star my day listening “Getting Ready for Christmas Day”… 😆 “So Beautiful or So What” is due for release on the Concord Music Group label on April 12, 2011 and contains 10 brand new songs, 38 minutes of music. Since April 5, the material it’s fully-streamable on its own site.
This is the 11 solo album by Paul Simon, best known for his success, beginning in 1965, as part of the duo Simon & Garfunkel, with musical partner Art Garfunkel. Simon wrote most of the pair’s songs and in 1970, at the height of their popularity, the duo split, and Simon began a successful solo career, recording three highly-acclaimed albums over the next five years.Songs like “50 Ways to Leave Your Lover” haunting me since my childhood… Read more Paul Simon – So Beautiful or So What (2011)

Current 93 – HoneySuckle Aeons (2011)

Social Buttons by Linksku

Labeled apocalyptic folk, experimental music, dark ambient, neofolk, even post-industrial and musical influences include religious chants, traditional folk music, but also some progressive bands such as Yes, King Crimson, Emerson, Lake & Palmer, Current 93 it’s hell of a trip musically and literally. David Michael Bunting aka David Tibet renamed “Tibet” by Genesis P-Orridge are what we usually called a weirdo. He took off from preoccupation with mysticism, mostly influenced by the works of Aleister Crowley and ended up stating that he now identifies himself as a Christian. Kind of backward trip of Crowley. 😀 Still, he kept in he’s project name the number “93”, number of great significance in Thelema, the religious philosophy founded by Crowley. (The central philosophy of Thelema is in two phrases from Liber AL: “Do what thou wilt shall be the whole of the Law” and “Love is the law, love under will.” The two primary terms in these statements are “Will” and “Love”, respectively. In the Greek language, they are Thelema (Will) and Agape (Love). Using the Greek technique of isopsephy, which applies a numerical value to letters, the letters of both of these words when added together equal 93).  Read more Current 93 – HoneySuckle Aeons (2011)

Incoming search terms:

honeysuckle aeons review, current 93 honeysuckle aeons review, current 93 honeysuckle aeons, honeysuckle aeons

Them Bird Things – Wildlike Wonder (2010)

Social Buttons by Linksku

Them Bird Things – Pagină MySpace
Them Bird Things – Site Official

Totul este „indie”, „alternativ” şi neapărat „post” ceva. Numai când văd scris sau aud cuvântul „indie” mi se face rău, mă apucă greaţa. N-am numărat, dar cred că am ascultat peste 200 de albume deja numai anul acesta etichetate „indie” sau „alternativ” şi nu ştiu dacă au fost 10 cât de cât interesante.
Am ajuns să ascult câteva zeci de discuri până să mă hotărăsc să scriu despre unul şi de multe ori nici acela nu e ceva chiar demn de pomenit. Toată lumea cântă, vrea acele 15 minute de faimă, să de-a pe spate o gagică sau să primească o bere moca într-un pub, dar parcă nimeni n-are nimic de spus, de exprimat, de transmis.
Şi muzica numită generic Rock a devenit un morman de „patternuri”, o adunătură de clişee previzibile.
Mulţi din artiştii consacraţi dezamăgesc, livrează produse pe placul publicului, se conformează aşteptărilor şi nu riscă să se mai exprime, să caute, Read more Them Bird Things – Wildlike Wonder (2010)

Indie la rotisor

Social Buttons by Linksku

Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.

P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.

…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc. Read more Indie la rotisor

New Model Army – Today Is A Good Day (2009)

Social Buttons by Linksku

Rockerii şi mai cu seamă fanii Sepultura cu siguranţă cunosc piesa „The Hunt” de pe albumul „Chaos A.D.” din 1993. Probabil sunt mult mai puţin care cunosc originalul de pe albumul „The Ghost of Cain” din 1986 al britanicilor New Model Army.
Trupa lui Justin Sullivan funcţionează cu consecvenţă din 1980, i-am descoperit la sfârşitul anilor ’80 cu amintitul „Ghost of Cain” şi următorul lor album, „Thunder And Consolation” din 1989 şi la sfârşitul anilor ’90 am avut şansa şi plăcerea să-i văd de 2 ori la festivalul Sziget de lângă Budapesta pe scena principală.

Read more New Model Army – Today Is A Good Day (2009)

Eels – End Times (2010)

Social Buttons by Linksku

Reiterând înţelepciunea „nicio masă fără peşte”, dacă sâmbăta am avut Eels, duminică am avut Eels, mi se pare „de-a dreptul drept” ca luni să avem tot Eels.

Am rămas cu povestea la „Hombre Lobo – 12 Songs of Desire” şi la nerecunoscuta dezamăgire. Everett s-a cuminţit, lipseşte de pe acel disc tonul acela dulce-amar care îl făcea special, lipsesc experimentele Lo-Fi care-i confereau o aură specială.
Viaţa inevitabil şi-a pus amprenta din nou pe creaţia artistului: „End Times” reflectă divorţul lui Everett, dezamăgirile acumulate şi îmbătrânirea, teama de aceasta.
Am încercat să nu am nicio aşteptare de la noul disc, să evit o eventuală nouă dezamăgire…

Hm… „End Times” nu este nici „Beautiful Freaks”, nici „Souljacker” sau „Daisies Of The Galaxy”, este apropiată de lumea şi sunetul albumului „Blinking Lights…” însă abordarea, maniera este cea de pe „Hombre Lobo” în piesele lente.
Aceleaşi nume îmi vin în minte: Mark Knopfler, Jim Croce, Bob Dylan şi mult mai puţin Tom Waits.
Nu vreau să îmbătrânesc.
Vreau să trăiesc.
Să evit pe cât posibil situaţiile despre care cântă Everett: „She locked herself in the bathroom again, So I am pissing in the yard” (s-a încuiat din nou în baie aşa că mă piş în grădină…).
Însă viaţa, piedicile, contorsiunile, disfuncţionalităţile, înfundăturile şi-n final moartea, nu pot fi evitate. Ce putea să evite Everett era să nu-şi dezamăgească – din nou – fanii, dezamăgirile sale care înainte prindeau culoare să nu se înece în conformism şi banalitate.
Din păcate aparenta cristalizare, maturizarea artistică a lui Everett a adus o cuminţenie, o curăţenie oarecum sterilă, temele, ideile bune care mai ajung la suprafaţă, încremenesc într-o oarecare lehamite de a mai experimenta, de a explora sonorităţile bizare. Everett parcă şi-a pierdut vlaga.
„End Times” la doar 6 luni după „Hombre Lobo” sună ca un set de teme, idei şi piese lăsate la macerat şi scoase de „proaspete” acum. Nu lipsesc momentele bune, Everett nu şi-a pierdut comple şarmul, însă ambalajul, garnitura cu care ne serveşte este departe de vibraţia pe care o avea, „felia” aceasta de Folk-Country-Blues este destul de inodoră, impersonală şi această impersonalitate nu-i vine deloc bine lui Everett şi cu certitudine nu va fi digerată nici de fanii primelor albume.
Însă având în vedere schimbările de ton şi toane, permanenta mişcare de artişti din jurul lui Everett, nu-l putem ignora, nu se ştie niciodată când apare de sub pat un nou „monstru drăgălaş” sau următorul „Electro-Shock Blues”

Discul sună ca nişte poveşti de viaţă spuse de un bătrânel simpatic la un pahar, două într-un bar obscur. Majoritatea sunt triste, unele au şarm, altele au fost estompate de perspectiva timpului şi cu înţelepciune au prins nuanţe ironice, sunt şi câteva momente mai vesele, dar uneori par bancuri uşor răsuflate… „Bătrânelul” – Everett – este totuşi simpatic, îl ascult politicos, poate chiar îi mai cumpăr un rând de băutură şi poate-poate povestea următoare este mai reuşită.
Au trecut anii, a trecut şi divorţul, cred că e timpul să lase trecutul în urmă, nu ştiu de ce au intervenit tensiuni între el şi Tommy Walter, dar eu zic că-i timpul să pună mâna pe telefon şi măcar de dragul vremurilor bune, să stea la un pahar de vorbe şi cu el… nu se ştie niciodată ce iese dintr-o discuţie. 🙂
„End Times” este un disc calm, plăcut. Prea calm şi prea plăcut. Dar nu şi un disc rău… Vreau “io” electro-şocuri cu orice preţ!

Eels – Hombre Lobo – 12 Songs of Desire (2009)

Social Buttons by Linksku

După lansarea albumului „Blinking Lights…”, Eels într-o formulă extinsă pleacă din nou în turneu. Pe lângă Everett se grupează: Allen ‘Big Al’ Hunter pian, contrabas; Jeffrey Lyster (aka Chet Atkins III sau ‘The Chet’) chitară, mandolină, tobe şi un cvartet de corzi format din violoniştii Paloma Udovic şi Julie Carpenter, Heather Lockie la violă şi violoncelista Ana Lenchantin.
În această formulă este imprimat în 2006, la New York un DVD şi CD dublu, „Eels with Strings: Live at Town Hall”, material ce conţine piese de pe toate albumele anterioare.

Aparent Eels dispar, le-am pierdut urma şi sincer, credeam că proiectul a fost tras pe dreapta datorită vânzărilor relativ modeste. Tom Waits sau Everett nu sunt mainstream…
Piese mai vechi sau mai noi apar în coloana sonoră a unor filme şi episoade din seriale şi-n 2008 pentru filmul „Yes Man” al lui Jim Carrey, Everett furnizează nu mai puţin de 8 piese, între care una nouă: „Man Up”.

Pe 2 iunie 2009 este lansat „Hombre Lobo (Omul Lup) – 12 Songs of Disere”. Albumul primeşte recenzii amestecate, Pitchfork Media îl notează doar cu 4.6 puncte din 10, recenzii mai favorabile primeşte – şi de data aceasta – în Anglia unde Eels sunt mult mai populari ca-n America natală.
Albumul readuce şi sonorităţile mai Rock, introduce şi elemente mai moderne, dar nu lipsesc nici momentele melancolice, Everett renunţă la sunetele Lo-Fi, discul sună mai curat, rămân aceleaşi orchestraţii aerisite, abordarea minimalistă şi temele inconfundabile scrise de Everett.

„Prizefighter” aminteşte de Status Quo, este un Rock’N’Roll simplu, fără fiţe, sună surprinzător din partea lui Everett, dar e absolut ok.
„That look you give that guy” vine cu o temă minimalistă pe chitară, putea fi o piesă pe un album Tom Waits sau Bob Dylan, este îmbibată cu o melancolie lucidă, calmă.
„Lilac Breeze” răstoarnă din nou atmosfere, revine Rock-ul zgomotos, este încă un Rock’N’Roll, de data aceasta ambalajul este mai modern, vocea şi basul sună distorsionat, toba are sonorităţi mai moderne, piesa are groove, pulsează, nu se complică cu nimic, totul este simplu şi firesc.
„In My Dreams” reduce din nou tempo-ul, piesa aminteşte de temele de pe „Daisies Of The Galaxy”, are o seninătate şarmantă, toba se ascunde discret în fundal, chitara şi vocea conduc piesa, la acestea se adaugă doar frânturi de sunet plutitoare.
„Tremendous Dynamite” intră zgomotos, reţeta pare să fie: una caldă, una rece. „Hombre Lobo” face referinţă la barba a la ZZ Top pe care şi-a cultivat-o Everett de la video-clipul „Dog Faced Boy”, în zgomotul piesei apar şi aceste versuri. Basul bârâie, toată înregistrarea este uşor distorsionată, Lo-Fi, este o piesă extrem de minimalistă, cam ciudată.
„The Longing” este încă un moment liric cu chitară-voce, tema aminteşte puţin de Mark Knopfler… Lipsesc elementele Lo-Fi, pianele disonante care confereau un şarm aparte acestor teme de altfel bune ale lui Everett.
„Fresh Blood” are un tempo mediu, sonorităţi mai moderne se strecoară în pulsul piesei, puţină electronică şi ceva zgomote însufleţesc piesa incredibil, este unul din momentele cele mai bune de pe disc. Tema este suspect de minimalistă, însă are nerv, prinde viaţă.
„What’s A Fella Gotta Do” calcă acceleraţia, este o temă Rock ce reînvie abordarea concisă de pe „Shootenanny!”, totuşi parcă n-are viaţă, sună puţin steril.
„My Timing Is Off” aminteşte din nou de Bob Dylan, o compoziţie uşoară, o piesă semi-lirică, un Folk mutat într-o zonă de Rock acustic, e plăcută însă îi lipseşte farmecul pe care-l aşteptam de la Everett, amprenta inconfundabilă a primelor albume.
„All The Beautiful Things” readuce ceva din acel farmec, orchestraţia curată, cuminte, lipsa disonanţelor, a sunetelor obscure, reduce din magie, însă piesa aminteşte de temele de pe primul disc.
„Beginner’s Luck” este încă un cântec Rock, tema aminteşte de The Beatles, de anii ’70, simplu şi plăcut, totuşi parcă prea puţin pentru 2009…
„Ordinary Man” închide discul acustic, tot de Dylan mi-am amintit sau de Jim Croce, are acel amestec Folk-Blues, sună plăcut, aşezat… Asta şi este problema.

„Hombre Lobo” nu este un album rău, însă sună steril, nu ştiu din ce motive, Everett a eliminat aproape complet sonorităţile Lo-Fi ce constituiau marca sa, a renunţat la experimente, totul este redus la minim, cuminte şi curăţat şi astfel parcă lipsit de viaţă.
Îi iubesc prea mult pe Eels ca să recunosc că sunt dezamăgit, „Fresh Blood” chiar îmi place, dar este mult prea puţin…

Şi pe 19 ianuarie urmează să fie lansat „End Times”, al 8-lea album Eels. 🙂