Silverstein – Rescue (2011)

I discovered Silverstein back in 2009 when they released their previous album “A Shipwreck in the Sand”, a colorful, intense, modern Metal album. The Canadian band formed in 2000 at Burlington, Ontario, have been navigated from Emo to Screamo and while those labels seems uncomfortable and commercially more and more unproductive, they switched to the much generous Post-hardcore. Well, as I said “A Shipwreck in the Sand” was a powerful and very inspired release and the first concept album by the band. Meanwhile the band moved to a new home, Hopeless Records and “Rescue” marks their first album release for the new label and maybe they were under some pressure… Read more Silverstein – Rescue (2011)

My Chemical Romance – Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys (2010)

Pe scurt: veselie mare pe noul My Chemical Romance, al patrulea album al băieţilor americani care făceau ravagii în 2004 cu al doilea lor album „Three Cheers for Sweet Revenge” şi în mare parte au pus temelia la faima controversatul val Emo.
Albumul concept din 2006, „The Black Parade” s-a dovedit încă un succes şi între numeroase premii acumulate, solistul Gerard Way în 2007 a primit şi distincţia de „Eroul Anului” în cadrul NME Awards. Dar nu toată presa le-a fost favorabilă, băieţii sunt într-un război deschis mai ales cu tabloidele din Regatul Unit, The Sun şi The Daily Mail, publicaţii care le-au adus o serie de acuze vis a vis de sinuciderea unor adolescenţi etichetaţi a fi emo şi conexiunea lor cu muzica celor din My Chemical Romance.
Dar cum spuneam, „Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys” este un material exploziv, dinamic, nici urmă de depresie şi deprimare, chiar dacă textele ating şi subiectele controversate amintite, abordarea este incisivă, muzica are vână Post-Punk, sclipiri Pop şi Alternativ, chitarele ţipă şi completările aduse de clape şi electronică la olaltă constituie un (Punk) Rock modern, solid şi colorat.

Ştiu, e la modă – şi uşor – să facem mişto de „generaţia emo”. Aş spune că Read more My Chemical Romance – Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys (2010)

HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010)

În 2000 HIM au tăbărât imparabil peste noi cu albumul „Razorblade Romance” şi cele 11 piese Metal cu infuzii de Gotic, Dark şi Rock Alternativ. Albumul finlandezilor lansat cu un an în urmă şi ca urmare a succesului piesei „Join Me In Death”, a atins vânzări record în Finlanda natală şi în toată Europa.

Read more HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010)

Lostprophets – The Betrayed (2010)

După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.

Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.

Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi. 🙂

The Ropes – Free Download!

The Ropes sunt un duo Indie din New York format din solista şi basista Sharon Shy şi multi-instrumentistul Toppy care se ocupă şi de partea de producţie.
Au lansat 4 E.P.-uri şi albumul „What They Do For Fun” anul trecut.

Muzica lor este un amestec de elemente Rock şi Electro într-o manta Indie, uneori sunt energici şi proaspeţi, alteori zgomotoşi cu nuanţe de garaj sau Noise, alteori sunt aerisiţi şi trezesc amintiri Grunge şi Post-Grunge, amestecă interesant Euro-Disco cu Emo, adică cam tot ce se găseşte la ora actuală pe piaţa muzicală de peste ocean.

O muzică colorată, acum disponibilă (şi) gratuit în format MP3.

Descărcaţi şi ascultaţi!

Devin Townsend (Project, The) – Ki şi Addicted

Pe Devin l-am remarcat în ’93 pentru aptitudinile sale vocale extraordinare dovedite pe albumul „Sex & Religion” al lui (Steve) Vai. O voce atât de colorată şi puternică este rară în lumea muzicii şi Devin la doar 21 de ani a dat dovadă de mult talent şi maturitate.
Dar Devin nu este „doar” un solist extraordinar, este compozitor, chitarist şi producător extrem de activ. După albumul şi turneul „Sex & Religion”, Devin a mai „tras” o tură alături de The Wildhearts pe post de chitarist, apoi a colaborat în proiectul IR8 al lui Jeson Newsted ca-n 1994 să pornească propriul său proiect: Strapping Young Lad şi a lansat albumul de debut „Heavy as a Really Heavy Thing”.

S.Y.L. este un proiect experimental şi zgomotos, un Metal extrem, dar cu rădăcini Heavy Metal cochetând cu elemente de Industrial şi Noise. Au urmat încă 4 albume: „City” (1997), „Strapping Young Lad” (2003), „Alien” (2005) şi „The New Black” (2006).
Dar în paralel are suficient timp şi energie să colaboreze cu o serie lungă de artişti de la Steve Vai, Front Line Assembly, James Murthy, The Wildhearts, Stuck Mojo, Skinny Puppy, Paradise Lost, Soilwork, Lamb of God, Gwar la Zimmer’s Hole, Darkest Hour, Frygirl, Sir Millard Mulch, Unit:187, Just Cause, Evenlight, December, Ten Ways from Sunday, Removal, etc.
În 1996 lansează şi un proiect (Pseudo) Punk Rock, Punky Brüster şi albumul „Cooked on Phonics”.

Seria albumelor solo începe cu „Ocean Machine: Biomech” în 1997. Cu aceste materiale se îndepărtează treptat de zona Heavy Metal-ului, sunt discuri mai experimentale, un amalgam de Hard Rock, Rock Progresiv şi muzică ambientală în procentaj foarte diferit în funcţie de material. De exemplu „Devlab” (2004) şi „The Hummer” (2006) sunt strict ambientale, faţă de celelalte discuri unde apar şi elemente de Rock: „Infinity” (1998), „Physicist” (2000), „Terria” (2001), „Accelerated Evolution” (2003), „Synchestra” (2004) şi „Ziltoid the Omniscient” (2007).

În toamna anului 2006 soţia lui Devin naşte un băieţel şi Devin decide să-şi suspende activitatea muzicală şi să-şi petreacă timpul alături de familie. Se tunde şi se lasă de băut şi de fumat. Nu mai compune, dar lucrează în continuare ca producător şi este o perioadă de redefinire artistică.

Cam de la sfârşitul anului 2007, începutul anului 2008, începe din nou să compună şi până la finele anului are aproape 60 de piese noi. Astfel ia naştere un nou proiect: The Devin Townsend Project şi ideea unui „pachet” de 4 albume: „Ki”, „Addicted”, „Deconstruction” şi „Ghost”.

„Ki” este lansat în mai 2009, este un material predominant acustic cu infuzii de Jazz, Rock Progresiv şi elemente de Heavy Metal interpretate tot într-o manieră „unplugged”, la „rece”. Este un amestec tonic de rafinament şi subtilitate, de simplitate, pasaje aerisite cu momente mai „zgomotoase”, un oarecare monumentalism paradoxal minimal, presărat cu secvenţe Jazz, construcţii de Rock Progresiv şi Psihedelic sau meditaţii ambientale. „Heaven Send” – o piesă de peste 8 minute – aliniază inventiv toate aceste elemente, „Disruptr” combină riff-uri cu tentă Metalică cu nuanţe de Jazz, „Terminal” este o plutire de aproape 7 minute într-un ambientalism cu note acustice, „Ain’t Never Gonna Win” este un Jazz modern şi experimental, „Coast” este o „pastilă” Psihedelică, dar cu o dinamică tensionată, „Trainfire” are note de Blues şi Musical într-o combinaţie uneori uşor haotică, alteori minimalistă, „Gato” are „răutate” în riff-uri, vocea lui Devin este agresivă şi asta într-o interpretare acustică sună al dracului de incitant! „Quiet Riot” aminteşte de Pink Floyd-ul de la începuturi, „Ki” este un moment relaxant de ambiental acustic cu accente Jazz şi Psihedelic a la King Crimson, „Lady Helen” este o baladă reconfortantă, „Winter” o escapadă acustic-ambientală şi „Demon League” un experiment minimalist, aerisit.
„Ki” este un material straniu, dar genial. Nu-mi place să dau note, dar acest disc merită un 10 plus şi cu siguranţă este printre cele mai bune albume lansate anul acesta, dar nu numai. Muzica de calitate nu are vârstă, nu este legată de timp.
Nu este un disc uşor de catalogat, dar este cu certitudine muzică de calitate, o fereastră larg deschisă spre experimente progresive şi un posibil viitor, în mod surprinzător, un viitor impregnat profund cu aroma trecutului şi al momentelor de geniu din anii ’70-’80 al Rock-ului Psihedelic şi Progresiv. Trecutul este istorie şi poate că a venit timpul să (şi) învăţăm ceva din istorie… 🙂

Urmează şi un turneu unde cântă alături de Between the Buried and Me, Cynic şi Scale the Summit.

Pe 17 noiembrie urmează să fie lansat „Addicted”, al doilea disc al proiectului.

„Addicted” este o oglindă a muzicii contemporane (Americane). Este ca şi cum Devin ar fi introdus toată muzica ultimilor ani într-un blender şi ar fi scos de acolo această mixtură groasă şi ameţitoare. Sau cum s-a exprimat Devin: unele pasaje sună ca Meshuggah, altele ca Boney M… 😆 😆 😆 Este încă un experiment atipic, un disc care nu se putea naşte doar într-un laborator atât de complex cum este lumea lui Devin. Nu întâmplător critica la comparat adesea cu Frank Zappa  sau Phil Spector.
„Addicted” are note Emo/Screamo, dar cu o întorsătură umoristică, elementele Heavy se transformă-n note… Happy. Muzica este dinamică, dansantă, orientată spre sound-ul modern de club, trei sferturi de oră colorată şi zgomotos ameţitoare. Riff-urile zgomotoase se amestecă cu clape Electro, ritmurile dansante cu tonalităţi Industrial, vocea de multe ori agresivă a lui Devin contrastează perfect cu fineţea timbrului fermecător al olandezei Anneke van Giersbergen (ex-The Gathering). Din trupă mai fac parte bateristul Ryan Van Poederooyen, basistul Brian Waddell şi chitaristul Mark Cimino.

Dacă „Bend It Like Bender!” este un imn numai bun de discotecă, „Univers In A Ball!” are o abordare zgomotoasă, cu riff-uri sfâşietoare şi o atmosferă Cyber-haotică cu note Industrial şi Electro. „Hyperdrive!” este o reorchestrale a piesei de pe „Ziltoid the Omniscient” într-o manieră Electro/Rock, „In-Ah!” este o baladă aproape cuminte, în manieră Emo/Post ce o fi, „The Way Home!” este un Heavy Metal orchestrat straniu, aşezat într-un „pat” Electro/Ambiental cu răsturnări şi momente monumentale, „Numbered!” combină riffurile agresive cu vocile ample şi elementele Electro de la faze aproape Dark la deschideri Trance, adică Devin a experimentat din nou intens, nu a ţinut cont de bariere şi limite.

Experimentul este mai bizar ca precedentele, fuziunea forţată între stiluri poate nemulţumii ambele tabere de asculători, dar pentru urechile deschise la nou, la inedit, sunt o călătorie cel puţin fascinantă. Încă nu ştiu sigur dacă îmi place sau nu „Addicted”, n-am devenit dependent, nu m-a cucerit (încă) la modul la care m-a cucerit precedentul „Ki”. Dar îi mai acord timp. Câteva piese, multe pasaje sunt mai mult decât interesante.

Următorul „Descontruction” este anunţat ca mult mai incisiv, o conexiune spre Strapping Young Lad ca finalul „Ghost” să ne rezerve un trip New Age/Ambiental. Colorat experiment, viu şi inedit, dar extrem de bine venit într-un orizont (muzical) relativ gri şi repetativ.

De urmărit:

MySpace

HevyDevy

Emo Number Five

Caşti gura la ştiri şi afli povestea copiilor „adepţi al curentului imo” care au vrut să se sinucidă din dragoste. Bunica ar crede cu siguranţă că „imo” ăsta e vre-o sectă, cum presa speria poporu’ cu „rocării satanişti” în anii ’90. Acum, dacă-n presa centrală ştiu eu ce fufă sau tânără speranţă în ale jurnalisticii (cu diplomă de Spiru Haret 😆 ), scrie baliverne, nu mă miră. E trist că mulţi nu sunt capabili nici să dea o căutare pe internet, dar de unde nu-i, nici dracu nu cere.
Am mai spus asta: etichetele sunt fabricate de câte un PR mai mult sau mai puţin răsărit, de producători, de tot felu’ de plimbători de hârtii pe la casele de discuri şi sunt numai bune pentru presa (săracă cu duhul). Aşa e şi „Emo” şi „Grunge” şi multe alte etichete, cutiuţe ce servesc marketingul ci nu au adesea nicio legătură cu… muzica. Emo desemnează tot mai mult o tunsură şi tot mai multe formaţii fug de această etichetă ca dracu de tămâie.
Însă când şi presa de specialitate o ia pe arătură, e nasol.
Mă uit pe un site dedicat – teoretic – Rock-ului şi Metal-ului şi uneori nu-mi vine să cred ce citesc. Am plâns când a mierlit-o Michael, am aflat de câte ori face pişi Lady GaGa săptămânal, am citit despre oraşul lesbienelor invadat de chinezi, despre seriale interactive on-line şi alte chestii „rock” de genul acesta.
Îmi scapă ceva?

De aici până la astfel de imagini este un pas mic. Inconştienţa şi lipsa de responsabilitate le face cu dezinvoltură…

Copiii n-au nicio vină.

emo_hitler