Minor Sounds – The Humming (2012)

Social Buttons by Linksku

While the opening “Different Kind” is a spacy, almost Shoegaze disguised pretty gloomy song, the following tracks are more likely a mixture of Simon & Garfunkel with The Beatles, half way between the Beat vibe and the oversea perfumed mixture of Country and Folk, here and there with gentle electronic layers, but mostly staying in the warm, acoustic area of the music, mainly a mixture of Pop, Folk and Country.
“The Humming”, just as its title suggest, it’s a quiet, intimate journey in mainly friendly and familiar places. It’s actually “nice”, maybe too nice throughout and a few dissonances, unexpected twists, beat changes would make this dream-walk more interesting, or, maybe it is just me, always restless and fever burned! “Hailstorm” try to break up a little bit this “lullaby” feels like groove of the album bringing a little bit tension in; “Behind The Scenes” have a mysterious, glowing electronic pulse and groove, but throughout Mirna Stanic and Martin Zietek hesitate to breakout, make small steps close to the edge, but finally they don’t jump into the wilderness of the unknown. One of their best moment is the Garbage flavored “Gravity” with a more nervous groove; while the closing title track will rock you to the sweetest sleep smoothly. Read more Minor Sounds – The Humming (2012)

Everlast – Songs Of The Ungrateful Living (2011)

Social Buttons by Linksku

Everlast was always close to my heart. Back in the 90s House of Pain was one of my first and almost only hip hop bands I dig, still, they second album “Same as It Ever Was” from 1994 is probably the best hip hop release ever and after the band’s split in ’97, and Danny Boy founded an art company, DJ Lethal became a member of Limp Bizkit, Everlast kick out a blooming solo career and achieved multi-platinum with his 98’s album “Whitey Ford Sings the Blues.”
The mixture of blues, country and hip hop, Everlast delivering since is quite fresh and tasty. Erik Francis Schrody (aka Whitey Ford), but better known by his stage name Everlast, reinvented himself singing the blues merged with rap, but saying facts right into your face. And I appreciated his style and honesty. Read more Everlast – Songs Of The Ungrateful Living (2011)

Neil Young – A Treasure (2011)

Social Buttons by Linksku

“You can call me erratic,” Young said “but I’ve been consistent about it, consistently erratic.” This is a Live country album recorded with legendary band, The International Harvesters, on the tour in THE U.S. in 1984-1985, and contains five previously unreleased songs. Young says. “I hadn’t heard these takes in 25 years, but when we unearthed them co-producer Ben Keith said, ‘This is a treasure.’” Tim Mulligan mixed and mastered the tracks. At the time these songs were recorded, Bob Sterne was the tour manager, Tim Foster ran the stage, and Larry Cragg was in charge of the band’s instruments. Part of “The Neil Young Archives” which are divided into several series, “A Treasure” is “Volume 09” from the “Performance Series”. Read more Neil Young – A Treasure (2011)

Meat Puppets – Lollipop (2011)

Social Buttons by Linksku

Meat Puppets are back again. Started as a punk rock band back in 1980, the Meat Puppets established their own style, blending punk with country and psychedelic rock, featuring Curt’s warbling vocals. The Meat Puppets later gained significant exposure when the Kirkwood brothers served as guest musicians on Nirvana’s MTV Unplugged performance in 1993 and the band’s 1994 album “Too High to Die” became their most successful release. The band broke up twice, first time in 1996, second time in 2002, but reunited again in 2006. Beside the Kirkwood brothers – Curt – vocals and guitar and Cris – bass – in the current line-up featuring Shandon Sahm on drums.
This is the band’s thirteenth studio album and it’s set to be released on April 12 and the song “Damn Thing” is available for free download on the band’s official web site. Read more Meat Puppets – Lollipop (2011)

Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010)

Social Buttons by Linksku

Iar am pescuit un morman de albume şi din nou am ascultat prea multe discuri. Multe proaste, majoritatea de uitat instantaneu, dar şi câteva „chestii mişto”.
Cine a împuşcat şeriful? Cu siguranţă nu Clapton. Ştiu, ştiu, ştiu! E o legendă, The Yardbirds, Mayall, Cream, adevărate repere muzicale. Din anii ’60. Suntem în 2010 şi după albumul Blind Faith din 1969, o colaborare cu Lennon şi The Plastic Ono Band, din 1970 – adică de 40 de ani – Clapton a scos 20 de albume solo, a colaborat la o serie de coloane sonore şi a cântat cu toată crema muzicii. A avut piese şi momente bune – nu că ar conta, mie mi-a plăcut cât de cât albumul „Pilgrim” din 1998 unde infuziile de sonorităţi moderne i-au prins bine lui Mr. Slowhand, „Unplugged”-ul din 1992 pe care „Layla”, piesa celor din Derek and the Dominos sună parcă cel mai bine, mi-a plăcut „It’s Probably Me” – colaborare cu Sting pentru soundtrack-ul „Lethal Weapon 3” şi… cam atât. „Cocaine” e piesa lu’ J.J. Cale din 1976 şi multe alte piese care i-au adus faimă, nu-i aparţin.
Doamnelor şi domnilor, Eric Clapton e un labagiu şi nimeni nu are argumente serioase să mă convingă de contrar. Mai ales Clapton n-are nici un argument. Clapton, în ciuda repetatelor sale ieşiri rasist-naţionaliste – sau poate de aceea – a „spălat” muzica neagră, a albit-o şi a transformat-o într-un produs comestibil, o muzică de salon pentru snobi, bătrânei nostalgici şi pseudo-elitişti. I-au fost de folos producătorii pricepuţi şi invitaţii, colaboratorii, toţi muzicieni de elită. Cu aceştia şi administratorul din bloc ar scoate discuri impecabile. Şi nu că ar fi un om rău – administratorul -, dar talent ioc.
Albumul „Clapton” Read more Eric Clapton – Clapton vs Neil Young – Le Noise (2010)

Eels – End Times (2010)

Social Buttons by Linksku

Reiterând înţelepciunea „nicio masă fără peşte”, dacă sâmbăta am avut Eels, duminică am avut Eels, mi se pare „de-a dreptul drept” ca luni să avem tot Eels.

Am rămas cu povestea la „Hombre Lobo – 12 Songs of Desire” şi la nerecunoscuta dezamăgire. Everett s-a cuminţit, lipseşte de pe acel disc tonul acela dulce-amar care îl făcea special, lipsesc experimentele Lo-Fi care-i confereau o aură specială.
Viaţa inevitabil şi-a pus amprenta din nou pe creaţia artistului: „End Times” reflectă divorţul lui Everett, dezamăgirile acumulate şi îmbătrânirea, teama de aceasta.
Am încercat să nu am nicio aşteptare de la noul disc, să evit o eventuală nouă dezamăgire…

Hm… „End Times” nu este nici „Beautiful Freaks”, nici „Souljacker” sau „Daisies Of The Galaxy”, este apropiată de lumea şi sunetul albumului „Blinking Lights…” însă abordarea, maniera este cea de pe „Hombre Lobo” în piesele lente.
Aceleaşi nume îmi vin în minte: Mark Knopfler, Jim Croce, Bob Dylan şi mult mai puţin Tom Waits.
Nu vreau să îmbătrânesc.
Vreau să trăiesc.
Să evit pe cât posibil situaţiile despre care cântă Everett: „She locked herself in the bathroom again, So I am pissing in the yard” (s-a încuiat din nou în baie aşa că mă piş în grădină…).
Însă viaţa, piedicile, contorsiunile, disfuncţionalităţile, înfundăturile şi-n final moartea, nu pot fi evitate. Ce putea să evite Everett era să nu-şi dezamăgească – din nou – fanii, dezamăgirile sale care înainte prindeau culoare să nu se înece în conformism şi banalitate.
Din păcate aparenta cristalizare, maturizarea artistică a lui Everett a adus o cuminţenie, o curăţenie oarecum sterilă, temele, ideile bune care mai ajung la suprafaţă, încremenesc într-o oarecare lehamite de a mai experimenta, de a explora sonorităţile bizare. Everett parcă şi-a pierdut vlaga.
„End Times” la doar 6 luni după „Hombre Lobo” sună ca un set de teme, idei şi piese lăsate la macerat şi scoase de „proaspete” acum. Nu lipsesc momentele bune, Everett nu şi-a pierdut comple şarmul, însă ambalajul, garnitura cu care ne serveşte este departe de vibraţia pe care o avea, „felia” aceasta de Folk-Country-Blues este destul de inodoră, impersonală şi această impersonalitate nu-i vine deloc bine lui Everett şi cu certitudine nu va fi digerată nici de fanii primelor albume.
Însă având în vedere schimbările de ton şi toane, permanenta mişcare de artişti din jurul lui Everett, nu-l putem ignora, nu se ştie niciodată când apare de sub pat un nou „monstru drăgălaş” sau următorul „Electro-Shock Blues”

Discul sună ca nişte poveşti de viaţă spuse de un bătrânel simpatic la un pahar, două într-un bar obscur. Majoritatea sunt triste, unele au şarm, altele au fost estompate de perspectiva timpului şi cu înţelepciune au prins nuanţe ironice, sunt şi câteva momente mai vesele, dar uneori par bancuri uşor răsuflate… „Bătrânelul” – Everett – este totuşi simpatic, îl ascult politicos, poate chiar îi mai cumpăr un rând de băutură şi poate-poate povestea următoare este mai reuşită.
Au trecut anii, a trecut şi divorţul, cred că e timpul să lase trecutul în urmă, nu ştiu de ce au intervenit tensiuni între el şi Tommy Walter, dar eu zic că-i timpul să pună mâna pe telefon şi măcar de dragul vremurilor bune, să stea la un pahar de vorbe şi cu el… nu se ştie niciodată ce iese dintr-o discuţie. 🙂
„End Times” este un disc calm, plăcut. Prea calm şi prea plăcut. Dar nu şi un disc rău… Vreau “io” electro-şocuri cu orice preţ!

Eels – Hombre Lobo – 12 Songs of Desire (2009)

Social Buttons by Linksku

După lansarea albumului „Blinking Lights…”, Eels într-o formulă extinsă pleacă din nou în turneu. Pe lângă Everett se grupează: Allen ‘Big Al’ Hunter pian, contrabas; Jeffrey Lyster (aka Chet Atkins III sau ‘The Chet’) chitară, mandolină, tobe şi un cvartet de corzi format din violoniştii Paloma Udovic şi Julie Carpenter, Heather Lockie la violă şi violoncelista Ana Lenchantin.
În această formulă este imprimat în 2006, la New York un DVD şi CD dublu, „Eels with Strings: Live at Town Hall”, material ce conţine piese de pe toate albumele anterioare.

Aparent Eels dispar, le-am pierdut urma şi sincer, credeam că proiectul a fost tras pe dreapta datorită vânzărilor relativ modeste. Tom Waits sau Everett nu sunt mainstream…
Piese mai vechi sau mai noi apar în coloana sonoră a unor filme şi episoade din seriale şi-n 2008 pentru filmul „Yes Man” al lui Jim Carrey, Everett furnizează nu mai puţin de 8 piese, între care una nouă: „Man Up”.

Pe 2 iunie 2009 este lansat „Hombre Lobo (Omul Lup) – 12 Songs of Disere”. Albumul primeşte recenzii amestecate, Pitchfork Media îl notează doar cu 4.6 puncte din 10, recenzii mai favorabile primeşte – şi de data aceasta – în Anglia unde Eels sunt mult mai populari ca-n America natală.
Albumul readuce şi sonorităţile mai Rock, introduce şi elemente mai moderne, dar nu lipsesc nici momentele melancolice, Everett renunţă la sunetele Lo-Fi, discul sună mai curat, rămân aceleaşi orchestraţii aerisite, abordarea minimalistă şi temele inconfundabile scrise de Everett.

„Prizefighter” aminteşte de Status Quo, este un Rock’N’Roll simplu, fără fiţe, sună surprinzător din partea lui Everett, dar e absolut ok.
„That look you give that guy” vine cu o temă minimalistă pe chitară, putea fi o piesă pe un album Tom Waits sau Bob Dylan, este îmbibată cu o melancolie lucidă, calmă.
„Lilac Breeze” răstoarnă din nou atmosfere, revine Rock-ul zgomotos, este încă un Rock’N’Roll, de data aceasta ambalajul este mai modern, vocea şi basul sună distorsionat, toba are sonorităţi mai moderne, piesa are groove, pulsează, nu se complică cu nimic, totul este simplu şi firesc.
„In My Dreams” reduce din nou tempo-ul, piesa aminteşte de temele de pe „Daisies Of The Galaxy”, are o seninătate şarmantă, toba se ascunde discret în fundal, chitara şi vocea conduc piesa, la acestea se adaugă doar frânturi de sunet plutitoare.
„Tremendous Dynamite” intră zgomotos, reţeta pare să fie: una caldă, una rece. „Hombre Lobo” face referinţă la barba a la ZZ Top pe care şi-a cultivat-o Everett de la video-clipul „Dog Faced Boy”, în zgomotul piesei apar şi aceste versuri. Basul bârâie, toată înregistrarea este uşor distorsionată, Lo-Fi, este o piesă extrem de minimalistă, cam ciudată.
„The Longing” este încă un moment liric cu chitară-voce, tema aminteşte puţin de Mark Knopfler… Lipsesc elementele Lo-Fi, pianele disonante care confereau un şarm aparte acestor teme de altfel bune ale lui Everett.
„Fresh Blood” are un tempo mediu, sonorităţi mai moderne se strecoară în pulsul piesei, puţină electronică şi ceva zgomote însufleţesc piesa incredibil, este unul din momentele cele mai bune de pe disc. Tema este suspect de minimalistă, însă are nerv, prinde viaţă.
„What’s A Fella Gotta Do” calcă acceleraţia, este o temă Rock ce reînvie abordarea concisă de pe „Shootenanny!”, totuşi parcă n-are viaţă, sună puţin steril.
„My Timing Is Off” aminteşte din nou de Bob Dylan, o compoziţie uşoară, o piesă semi-lirică, un Folk mutat într-o zonă de Rock acustic, e plăcută însă îi lipseşte farmecul pe care-l aşteptam de la Everett, amprenta inconfundabilă a primelor albume.
„All The Beautiful Things” readuce ceva din acel farmec, orchestraţia curată, cuminte, lipsa disonanţelor, a sunetelor obscure, reduce din magie, însă piesa aminteşte de temele de pe primul disc.
„Beginner’s Luck” este încă un cântec Rock, tema aminteşte de The Beatles, de anii ’70, simplu şi plăcut, totuşi parcă prea puţin pentru 2009…
„Ordinary Man” închide discul acustic, tot de Dylan mi-am amintit sau de Jim Croce, are acel amestec Folk-Blues, sună plăcut, aşezat… Asta şi este problema.

„Hombre Lobo” nu este un album rău, însă sună steril, nu ştiu din ce motive, Everett a eliminat aproape complet sonorităţile Lo-Fi ce constituiau marca sa, a renunţat la experimente, totul este redus la minim, cuminte şi curăţat şi astfel parcă lipsit de viaţă.
Îi iubesc prea mult pe Eels ca să recunosc că sunt dezamăgit, „Fresh Blood” chiar îmi place, dar este mult prea puţin…

Şi pe 19 ianuarie urmează să fie lansat „End Times”, al 8-lea album Eels. 🙂