Home › Posts tagged urban › Page 10

urban

Eveniment: Umbra Et Imago la Silver Church

Posted on by — 2 Comments ↓

Într-o astfel de zi superbă, stropită cu un soare ce inevitabil ne aminteşte primăvara, îmi vine oarecum peste mână să scriu despre… umbre. 🙂

În majoritatea oamenilor există o parte ascunsă, mai mult sau mai puţin întunecată. Unii nu admit nici faţă de ei înşişi „secretele murdare” pe care le dosesc în colţurile cele mai ascunse, alţii nu doar că le acceptă şi le explorează, dar chiar le expun.
Tot felul de termeni „dubioşi” ne-au invadat vocabularul în ultimele două decenii, tabuuri s-au transformat în subiecte senzaţionale numai bune să (mai) crească tirajele tabloidelor devenite surse de informare „corectă” pentru un număr tot mai mare de cetăţeni… „de bine”. Cine n-a auzit de swinging, de menaj a trois, fetish sau BDSM? Read more Eveniment: Umbra Et Imago la Silver Church ›

2009 pe platane (partea a III-a)

Posted on by — 10 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a)

2009 pe platane (partea a II-a) )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gKno6Dp3rw4]

Am rămas la Rock şi Metale, în zona „grea”.
Trebuie pomenite măcar în treacă şi proiectele celor din Fear Factory: Dino Cazares a revenit cu un album extrem, Heavy şi foarte convingător, al 2-lea album Divine Heresy „Bringer of Plagues”, iar Burton C. Bell a lucrat la proiectul City Of Fire, un disc foarte interesant, un Metal avangardist care oscilează de la faze Post Grunge la Punk.
Tot în zona „limitrofă” a Metal-ului avem şi ultimul album semnat  Rammstein – „Liebe Ist Fur Alle Da” a fost un alt disc foarte aşteptat şi sunt convins că n-a dezamăgit. S-a născut mai greu, dar a meritat aşteptarea şi germanii dovedesc să reuşesc să evolueze, să se mişte, fără să se dezică de trecutul lor şi de elementele care i-au deosebit de restul trupelor, le-au devenit trademark. E un disc cu vână, cu puls, cu un sunet bogat şi bine gestionat, cu idei bune şi bine exploatate. „Pussy” este o satiră perfectă a lumii în care ne porcăim, pe de o parte a lumii entertainmentului, dar nu numai…
Şi mai sunt câteva discuri despre care n-am scris la vremea apariţiei şi merită să vorbim. 🙂 (Şi o rectificare: albumele Kreator şi Napalm Death sunt din 2008)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=T0uO_hXhdG0]

Punk

Cu un disc de remarcat s-a întors şi veteranul Jello Biafra: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – “The Audacity of Hype”. O combinaţie reuşită între sonorităţile Post Hardcore şi influenţele Industriale, o continuare firească după proiectul Lard, discul probabil merita o clasare în primii 10. Biafra a rămas proaspăt şi la fel de intens, incisiv.
S-au întors şi The New York Dolls cu albumul „Cause I Sez So” un disc care putea să apară şi în 1975, bătrânii nu şi-au pierdut nici vâna, nici strălucirea şi este una din puţinele excepţii când o gaşcă reunită după o atât de lungă pauză fac un disc de dragul muzicii, ci nu să îşi mai rotunjească pensia.
Iggy Pop – alt veteran incontestabil – ne-a surprins cu albumul „Préliminaires”, disc marcat de decesul prietenului şi camaradului Ron Asheton. Materialul este îmbibat cu elemente de Blues, Jazz şi surprinzătoare tonuri de Cabaret parizian. Cum spuneam şi în primele două părţi ale acestei retrospective, multe materiale experimentează cu zonele de interferenţă, încalcă şi trec peste barierele stilistice impuse de anumite genuri şi din aceste experimente au rezultat albume de excepţie.
Un alt disc de pomenit este albumul „Grey Britain” al celor din The Gallows şi un alt disc care amestecă stiluri, aduce tonuri şi culori proaspete, o trupă de urmărit: Propagandhi („Supporting Caste”).

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=sG2Vj86B2hg]

Industrial

Chiar dacă aparent greii stilului, Ministry şi Nine Inch Nails, vor să ne părăsească, am avut câteva materiale interesante şi în afara deja pomeniţilor Marilyn Manson şi Rammstein.
Tim Skold – trecut şi prin Manson – ne-a încântat şi cu un album Skold Vs. KMFDM şi a lucrat şi pe ultimul produs KMFDM intitulat „Blitz” al acestora. Despre ambele am scris şi sunt 2 albume intense şi interesante. Tot un chitarist trecut prin Manson, John 5, a lansat albumul „Remixploitation”, un disc ce conţine variante noi şi remixate ale unor piese apărute pe albumele anterioare, reaşezate într-o sonoritate mai Heavy şi mai întunecată.
Combichrist s-au întors cu un material incisiv, „Today We Are All Demons”, din aceeaşi zona am avut şi Psyclon Nine cu un material interesant.
Mi-am făcut şi cunoştinţe noi, Caustic şi albumul „This Is Jizzcore” a fost o surpriză plăcută, şi tot surpriză plăcută a fost şi bavareza Geneviéve Pasquier cu albumul „Le Cabaret Moi”.

Spuneam că aparent ne părăsesc greii, Ministry au mai lansat un remix la genialul „Last Supper” şi Trent Reznor după turneul „Waving Goodbye” şi-a scos sculele la vânzare pe eBuy şi o pauză de doar câteva luni şi-a dat seama că acasă e plictiseală mare, aşa că anul acesta o să avem un nou album Nine Inch Nails şi Trent mai promite şi un material solo, ceva diferit şi… ciudat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=JfTJzxoS7vM&feature=related]

Indie

Zona Indie/Alternativ Rock este tot mai fadă, a devenit trendy şi formală, o maşină de făcut bani. Ascult The Ting Tings sau Paramore, de fapt nu ascult nimic, sunt doar clişee grămadă, de la trupe etichetate „one hit wonder” am trecut la „no hit wonder”, chiar dacă multe din piese ajung în clasamente…
Salvarea vine de la Jack White, proiecte ca amintitul City Of Fire, de la cei care au curajul să experimenteze, să mai caute ceva şi să exprime ceva, din păcate marea masă doar re-împachetează ciunga gata mestecată (şi scuipată) de predecesori.
Mi-a mai plăcut mult şi Mike Patton cu coloana sonoră a filmului „Crank II: High Voltage”.
Însă nu toate experimentele au fost şi reuşite. Exemplu elocvent este albumul „Scream” al lui Chris Cornell.
Dacă acum câţiva ani în clasamentul anual Pitchfork găseam şi 20 de trupe interesante, anul acesta din cele 50 de albume şi trupe premiate, abia de am găsit ceva-ceva de ascultat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-OgwDVaCiSw&feature=fvst]

Pop, Dance, etc

Aici m-au convins aproape fără drept la apel A-HA şi noul lor material „Foot of the Mountain”. Pe de o parte se simte o plafonare şi o lipsă de idei, soluţii noi, pe de altă parte persistă valul Retro, întoarcerea la sonorităţile Euro-Disco din anii ’90. Excepţie fac A-HA, au îmbinat stilul lor cu un sound modern şi surpriză plăcută a fost şi duo-ul The Veronicas, cu toate că anul acesta doar au re-editat primele lor 2 albume.
Un alt album care face oarecum diferenţa este şi „The E.N.D.” al celor din Black Eyed Peas.
Un disc bun au livrat şi fabricanţii de succese pe bandă: Pet Shop Boys şi francezii Air.
Însă industria suferă de sindromul „Timbarlake/Timbaland”… Beyonce este dezamăgitoare şi Lady GaGa nu m-a convins.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gPKTha26ews]

Muzica românească

Peisajul autohton este dezolant. Pe felia de Metal persistă sunetul de „overdrive” care îmi aminteşte nu în cel mai plăcut mod de chinuiala de la sfârşitul anilor ’80, din acest motiv cred că nu mă pot convinge nici Trooper, Lună Amară, Act, Nexus şi… nimeni. Excepţie fac Viţa De Vie, ei sună bine, însă au problemă gravă de personalitate: de la Soundgarden au migrat la Korn, apoi la Limp Bizkit, au făcut o încercare de Post Grunge/Alternativ şi nu putem ştii ce trend o să mai călărească…
Lucrurile merg mai bine în zona Indie/Alternativ, aici avem câteva trupe interesante, Kumm, Byron, Blazzaj, etc care pot produce surprize, au potenţial.
De scris, am scris doar despre albumul „Zuluoscarbravo” al veteranilor Z.O.B. şi despre un proiect underground: Oedip Piaf . Ambele sunt din zona Punk, aş putea spune sunt extremele: Z.O.B. şi-au făcut cale în mainstream, Oedip Piaf cântă de plăcere, de dragul de a cânta, eventual pentru prieteni şi apropriaţi, muzica lor poate fi descărcată gratuit de pe internet.
În rest… „rege” este Ştefan Bănică Junior, urmat de Proconsul şi Voltaj, Direcţia 5, Holograf şi Iris. Sincer? Jalnic!

Ce aştept de la 2010? Să câştig la loto şi să plec dracului din ţară… ha ha ha! 😛 plm…

Sper să revină Faith No More cu un nou disc, la fel şi Anthrax, Nine Inch Nails şi sunt curios de ce pune la cale Reznor în paralel, Limp Bizkit ne-au promis şi ei album, la ce bine au sunat în Arene, am speranţe mari şi legat de ei. Se întoarce şi Slash cu un nou album, dacă Axl se ţine de cuvânt, ar urma a 2-a parte din trilogia noului Guns’N’Roses… şi o să fie discuri multe, concerte multe, sănătoşi să fim şi… groşi la portofel.

2009 pe platane (partea a I-a)

Posted on by — 10 Comments ↓

Recesiune, recesiune, dar (şi) 2009 a fost un an plin pentru industria de entertainment şi evident noi, consumatorii. Şi treaba asta cu „noi consumatorii” este una din „chestiile” care nu-mi dau pace. Revin la versurile care au marcat debutul anilor ‚’80 şi la The Buggles:

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Dacă Robbie Williams şi-a intitulat albumul „Reality Killed the Video Star”, eu rămân la ideea mea – MP3 Killed the MTV Star – şi cred că acest sfârşit de deceniu este marcat de mp3-uri, de descărcările ilegale de muzică şi filme de pe internet şi de IPod-uri.
Muzica a devenit un lucru mai banal ca ciunga. Ascultăm muzică de pe IPod, de pe telefonul mobil, în tramvai, în metrou, în maşină, în drum spre serviciu, la întoarcere sau chiar şi în timpul serviciului. Muzica a devenit un „zgomot de fundal” menit de cele mai multe ori să acopere celelalte zgomote, zgomotul urban. Se produce muzică pe bandă rulantă şi o consumăm pe bandă rulantă. Anul acesta am avut ceva mai mult timp ca anul anterior, dar fără să mă fi ocupat exclusiv de muzică – de ascultat muzică -, mi-au trecut prin player peste 330 de albume lansate doar anul acesta. Pe lângă acestea am mai ascultat albume ratate din anii anteriori, albume mai vechi ale unor trupe pe care abia anul acesta le-am descoperit şi am re-ascultat tot felul de piese sau discuri în funcţie de moment şi toane. Chiar şi pentru un ascultător antrenat – zic eu – şi „addicted” cum sunt, este mult.
Nu doar muzica Pop şi muzica de dans este supra-produsă ci este o avalanşă în toate genurile: Indie, Punk şi Metal inclusiv. Am mai spus că-n anii ’90 aşa numitul Grunge – termen cu care nici acum nu mă împac – a fost sufocat şi compromis de numărul mare de clone şi copii produse în serie. Acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu celelalte genuri şi sub genuri. Bani… cu orice preţ. Şi preţul îl plătim noi toţi: multă „muzică”, tot mai puţină calitate. Şi de suferit, suferă şi toţi cei care mai cred că (şi) muzica este o artă, o formă de exprimare, cei care mai vor să facă ceva şi cei care mai caută ceva…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tnoATJ7SR5U]

Parcă anul trecut a fost mai simplu. Mi-am ales relativ uşor albumul anului (Kings Of Leon – Only by the Night), mi-a plăcut Metallica (Death Magnetic) – o revenire neaşteptată, a fost ok „Black Ice”-ul celor de la AC/DC şi o dezamăgire Guns’N’Roses cu mult amânatul lor „Chinese Democracy” (am scris „la grămadă” despre toate trei) şi au mai fost discuri bune, de exemplu dEUS „Vantage Point” şi un Peter Gabriel „Big Blue Ball” trecut – inexplicabil – aproape neobservat. Dincolo de preferinţele personale, la urma urmei profund subiective, 2008 a fost anul Coldpay.
2009 nu ştiu al cui an este. În ciuda multor discuri şi multor piese bune, cumva îmi scapă un „anthem” autentic, un „Viva La Vida” sau un „Use Somebody” – piesele din 2008 au dominat clasamentele de anul acesta, fapt oarecum firesc prin lansarea single-urilor…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-9tgyQriews&feature=related]

2009 a fost marcat de ţeapa concertului AC/DC, dar o să fie AC/DC pe 16 mai 2010 în Piaţa Constituţiei. N-au mai ajuns nici Depeche Mode, nici Biohazard şi n-a mai venit nici Iggy Pop şi Paul Di’Anno…însă de concertele care au trecut totuşi prin România, nu ne putem plânge. Eu am ratat din terţe motive o grămadă de concerte importante – Nine Inch Nails şi The Prodigy la Peninsulă -, l-am ratat din nou pe Jan Garbarek şi mă oftic că n-am fost la Kraftwerk şi am mai absentat la alte câteva concerte importante. Din ce am văzut, Faith No More au fost imperiali şi Limp Bizkit au fost plini de energie, convingători şi absolut profesionişti, a sunat concertul impecabil şi prestaţia lor a fost absolut corectă. Sper ca Fred se ţine de cuvânt şi să-i mai vedem. De la ambele trupe aştept cu nerăbdare şi discurile noi.
Seara mea de B’Estfest cu Motorhead/Moby a fost ok, sonorul a fost infernal de tare şi nu neapărat de calitate, pe Lemmy l-am mai văzut, Moby a fost la înălţimea aşteptărilor mele. B’Estfest a aliniat un program colorat şi a adunat un public pestriţ cu: The Killers, Ayo, Klaxons, Gabriella Cilmi, Franz Ferdinand, Orbital, The Ting Tings, The Charlatans, Santana şi cu un Aftershock cap de afiş Manowar şi cu Hollyhell şi Thunderstorm.  Am fost la Soulfly însă am ratat Sepultura… A fost diva Madonna, Tito And the Tarantulas, veterani ca Nazareth, ZZ Top, Jon Lord şi greii Kreator şi W.A.S.P. S-au întors Placebo, Leonard Cohen şi Gogol Bordello.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98]

Sunt câteva lucruri însă care mi-au sărit în ochi. La Saga/Queensryche/Limp Bizkit abia de s-au adunat cu puţin peste 1000 de persoane – şi asta cu presă şi invitaţi cu tot şi cu un astfel de afiş care teoretic ar fi trebuit să aducă la olaltă fanii diferitelor sub genuri Rock  – şi la Faith No More cred că nici 1000 n-au fost, plus un cretin i-a mai aruncat şi un pahar de bere în capul lui Patton…
Rock-ul este o muzică de breşă, nume ca Metallica şi AC/DC strânge mase, însă la celelalte formaţii abia se adună 1000 de rockeri din toată ţară şi asta spune mult… Conjunctural am devenit ţară de tranzit – vezi concertele de luni şi miercuri – şi numărul redus al publicului „consumator” nu ne face foarte atractivi ca destinaţie.
Cu toate acestea în 2010 se anunţă nume mari, Ten Years After, Eric Clapton, AC/DC, Metallica, Anthrax, Slayer, Rammstein…
Ce se ştie deja cu siguranţă este: Marduc şi Vader la Cluj, 13 ianuarie; Bobby McFerrin, 30 ianuarie, Sala Palatului; Chris Rea 6 februarie, Sala Palatului, Air 11 februarie, Sala Polivalentă, Paradise Lost la Cluj, 15 februarie; Ten Years After 22 februarie, Sala Palatului… Să vedem ce iese şi din anunţatul duplex Istambul – Bucureşti în cadrul festivalului Sonisphere …

Despre discuri, trupe şi piese… la rotirea următoare (2009 pe platane – partea a II-a).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=efIxCkwT0vg]

Şarmul discret al plăcerilor mărunte

Posted on by — 39 Comments ↓

Mă tem de sărbători. Nu-mi aduc linişte, nu-mi aduc împăcare, nu îmi aduc nimic şi nimicul peste golul din mine mă copleşeşte. Mi-e dor de bucuria de a hoinării printre fulgi, mi-e dor de vitrinele luminoase, mi-e dor de un brad împodobit şi aroma magică răspândită prin casă. Toate acestea se încăpăţânează să existe, sunt prezente şi reale, dar par atât de departe ca… fericirea.
Ce ne face fericiţi? Un zâmbet, o atingere, o vorbă bună sau… o bomboană, un Moş Crăciun de ciocolată, un căţeluş de pluş, o maşinuţă sau… sau… sau. Şi dacă, dacă, dacă… Dar, dar, dar… Dar din dar?

Nu sunt trist, nu sunt dezamăgit. Sunt obosit şi captiv. Cuşca mi-am construit-o singur şi acum îmi muşc din mână. Mă doare, dar măcar simt, ştiu că mai trăiesc. Este frig, pereţii blocului par de hârtie, sunt ca gheaţa, caloriferul abia de e călâi, ultimul refugiu este gura căscată a cuptorului de la aragaz.
Îmi fac un ceai şi îmi prăjesc pâine, o ung cu unt. Boierie!
O fărâmă de fericire pe care mi-aş dorii să o împart cu Tine. Este unul din acele lucruri mărunte care fac universul să funcţioneze şi ne face şi pe noi funcţionali, pentru care merită să ne trezim. Nici ceaiul, nici untul n-are acelaşi gust… fără Tine. Păstrez secretul şi mă agăţ de el, privesc înainte.

Nu ştiu ce să spun. Nu păţesc asta prea des, de fapt nu cred că am păţit-o niciodată. Mă tem să nu mă repet, nu aş vrea să spun lucruri povestite de alţii mai pufos, mai zemos… mai şarmant.
Miroase a cafea proaspătă – doar eu am făcut-o adineauri -, îmi plimb cana şi mouse-ul, mă zvârcolesc de ici-colo, rătăcesc fără direcţie, mă pierd printre fulgi, printre gândurile mele şi gândurile Voastre, le adulmec, le ating, le modelez ca plastilina şi încerc să-mi rostogolesc din ele un om de zăpadă care să stea de veghe de sărbători, în noaptea rece şi stranie, cu umbre alungite şi ţipătul becurilor stinghere.

Realitatea banală nu mai apare firesc, şi nu ştiu cine a tras-o de capete.  Cu gândul la nimic, cu gândul pierdut printre mii de cuvinte, cu gândul aşezat într-un cufăr şi uitat într-o mansardă veche a unei case… Fulgii se strecoară prin hornul caselor…Mesageri neştiuţi străbat zările, purtând cu ei povara iubirilor de la ţărm…  Cică viaţa… ar fi ceea ce ni se întâmplă în timp ce aşteptăm o şansă! nu am spus-o eu, e dintr-un film. eu pun întrebarea: o şansă să ce???
duminică dimineaţă, pietrele crapă, gospodinele sparg ouă în ulei încins, popa miruieşte.
Mă simt copil din nou cum trebuie să mă simt în decembrie.
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau.
La ora 2 dimineaţa, puţin nebun, puţin împins de la spate de un prieten pe mess, am ieşit în ninsoarea-viscolul-nămeţii-frigul de afară.  Sub luna vânătorului, nu păşim niciodată singuri.  părăsesc întunericul şi mă gândesc din nou la târguri, parcuri de iarnă, brad, crăciun, zâmbete multe, mereu, frumuseţe, a mea, a lumii.

Sub cornetul de lumină al stâlpului,
căzută în zăpadă,
semăna cu o figurină din turtă dulce
întinsă pe o pojghiţă de lapte.

La 3 zile după prima zăpadă sunt nevoit să escaladez „munţii” de zăpadă de la marginea trotuarelor [mai ales la trecerile de pietoni] şi să cobor din troleu [de ex]  în bălţi imense mustind de noroi şi bucăţi de gheaţă. Avem o iarnă minunată, ce mai! Ninge încontinuu, gheaţa e ca la ea acasă, maşinile se tamponează, autobuzul întârzie cu zecile de minute, cui nu-i place iarna?

„Vin sărbătorile, vin sărbătorile…” …şi dacă doriţi să vedeţi casa şi atelierul Moşului… 🙂

Am făcut suficient ceai, suficientă pâine prăjită, nu e mare lucru, dar împart cu drag tot ce am cu Voi.

Decembrie. „Acel” decembrie. Timişoara, baricada de la Inter din 21… Oamenii care chiar au contat, acei oameni cărora le datorăm absolut tot. Mă simt mai descumpănit ca niciodată şi nu vreau să cred că 20 de ani au îngropat speranţa. A fost… sau nu a fost? „Luni 21 dec. ultimul movielight pe 2009, cu A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu”  şi despre film aici.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=y3QSkux3vcQ&feature=fvst]

Discul de week-end: Caravan Palace

De francezii din Caravan Palace am dat întâmplător. Albumul auto-intitulat a fost lansat iniţial anul trecut de micuţul label Wagram, însă materialul a fost preluat de Ministry Of Sound şi re-lansat în aprilie anul acesta.
Trupa inedită îi aliniază alături de solista Sonia Fernandez Velasco (voce şi clarinet) pe Arnaud de Bausredon (chitară), Hugues Payen (vioară), Camille Chapelière (clarinet), Charles Delaporte (bas dublu) şi Antoine Toustou (electronice and trombon).
Povestea prinde contur în 2005 când Hugues, Arnaud şi Carlos – care se cunoşteau şi au cântat împreună mai bine de un deceniu – sunt rugaţi să furnizeze coloana sonoră pentru un film „silent porn”, o peliculă veche, restaurată de respectabilul cineast francez Michel Reilhac (am căutat, găsit pe torente şi descărcat şarmanta peliculă… vinovat! 😀 ). Astfel s-a născut o muzică ce amestecă Jazz ţigănesc, elemente de şansonetă, Dub, House şi Hip (Trip)-Hop. Lucrul la material a durat un an întreg, în studio l-au cunoscut pe Loïc Barrouk, impresarul de la Café de la Danse care i-a pus în legătură cu alţi muzicieni şi astfel trupa s-a „îngroşat”. Datorită unei promovări intense via internet, materiale puse la descărcare gratuită, pagină MySpace, difuzări la radio-urile de pe net şi cu multe-multe-multe cântări în cluburi, trupa a câştigat notorietate rapid în Franţa, Elveţia şi Germania şi astfel s-a ajuns la imprimarea şi lansarea primului produs discografic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EE7XkaFFtGE]

Discul conţine 15 piese, un amestec antrenant şi fascinant de Jazz – cu elemente ţigăneşti şi ritmuri Swing, aromă Pariziană de tangou şi şansonete, groove-uri şi sonorităţi din muzica Electronică, Trip Hop şi multă-multă vitalitate. Este un disc vesel, un disc fierbinte (şi) pentru zile mai reci.

Un site cu date şi informaţii complete despre trupă, pagina MySpace şi Last FM.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PLdsw7gKhtY&feature=related]

Filmul de week-end: (Terry Prathett’s) Hogfather

Aţi fost copii cuminţi? Vine Moşu’, vă aduce daruri multe sau… în loc de „Santa” vine… Hogfather? 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YLKpOoWJlxk]

Lucrurile nu sunt atât de grave. Terry Pratchett este un scriitor cu mult-mult umor. A publicat pentru prima oară la doar 13 ani, în revista şcolii, povestirea „Afacerea Hades”. Scrie, publică cu o frecvenţă constantă 2 cărţi pe an, de la horror-uri a trecut la genul fantasy, dar scrie şi multe cărţi pentru copii.
„Hogfather” este extras din seria „Lumea Disc” şi la noi au fost editate de Noesis şi Rao.
Filmul a fost făcut pentru Crăciunul din 2006 şi difuzat pe Sky 1 în două episoade: în seara de ajun şi în seara de Crăciun.
Povestea pleacă de la o premisă simplă şi inedită: Moş Crăciun dispare şi Moartea este nevoit să-i preia rolul în timp ce nepoata lui, Susan încearcă să dezlege misterul.
„Ho, ho, ho” niciodată n-a sunat mai autentic ca din gura Morţii şi când adaugă şi „temeţi-vă muritori” este genial!
Am văzut filmul de Crăciun acum 2 ani şi m-am îndrăgostit de el.
Sunt multe filme cu şi despre Crăciun, dar dacă e să numesc unul, acesta este.
Şi dacă sunteţi în pană de cadou, o carte de Pratchett sau DVD-ul cu acest film, este o soluţie.

Sărbători Fericite! (mai bine puţin mai repede, decât niciodată! Şi… în definitiv, e doar… Crăciunul. 😀 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5Zgol2NQhlM]

De week-end

Posted on by — 23 Comments ↓

Doi iepuri. Dintr-un foc.

M-am scărpinat şi am întors-o pe toate părţile. Chestia asta prostească cu „răul mai mic” mă scoate din minţi! Avem doi candidaţi – votaţi tot de „bobor” că nu marţienii le-au acordat încrederea! – numai buni de puşi în vitrină. Vitrina frigorifică. Ala-bala, portocala… Nu! Nu! Nu-i bine! Favorizează unul dintre candidaţi!
Juratu’ pe biblie m-a dat gata! Mi-am amintit de Green Day şi DVD-ul lor „Bullet in a Bible”… Şi asta m-a dus cu gândul la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă…

Eu pun problema raţional şi practic. Pe de o parte programul „NU geoană” care înseamnă încă luni bune de criză guvernamentală, alegeri anticipate, deci încă jumătate de an de campanie şi scandal, asta implică inevitabil un dezastru economic iminent şi implicit tensiuni sociale. În contextul deja grav al crizei economice, acest program nu sună deloc promiţător. Tezele false cu comuniştii şi mogulii mă  fac să casc.  Legalizarea drogurilor uşoare nu mă interesează şi dacă vreau să apelez la serviciile unei prostituate, mă descurc şi-n condiţiile actuale. Pe comunişti (şi corupţi) nimeni nu i-a combătut în ultimii 20 de ani, fix acum a sosit momentu’ revoluţiei. Să fim serioşi! Mai e şi treaba cealaltă care mă cam îngrijorează: Statul prezidenţial pe care-l visează nea băse, visu’ lui de jucător, toate mi-l amintesc pe Ceauşescu, alt brav cârmaci care a controlat tot şi se pricepea la toate. Nici programul „NU băsescu” nu pare – deocamdată – prea elaborat, însă are oarece avantaje: o majoritate parlamentară, un guvern de coaliţie cu susţinere consistentă, un premier german prezentabil, adică există o cât de mică şansă să se facă ceva. Cât rezistă alianţa, cât de independent şi competent este Johannis, după 20 de ani de hoţie şi debandadă ce şanse mai sunt să ieşim din rahat, greu de spus, dar…
Şi mai e ceva. Că de la bâlci şi trasu’ cu puşca (şi cureaua lată) am plecat: dacă votez negativ, ca un foc de armă şi-l votez pe geoană, există o mică-mică şansă să elimin de pe scena politică măcar câţiva măscărici pentru totdeauna. Este evident că dacă pică băse, odată cu el se cam scufundă şi bărcuţa PD-L, chiar dacă traseiştii se vor reorienta spre PSD şi PNL, tot rămân câţiva de… căruţă, adică pe dinafară. Mare lucru nu e, dar tot e ceva decât nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yhYAxhipPFU]

O ştire care a trecut neobservată-n ameţeala electorală… Miron Cozma şi invenţia sa nouă, Partidul Muncitorilor se dă rocker… Pe ăsta nu-l huiduie, nu-l fugăreşte nimeni… N-am văzut lume cu pancarde, cu “JOS”…  Nicio reacţie. Ruşine ăstora care se dau acum mari anti-comunişti… Sunt revoluţionari când cei din umbră apasă butoanele. Într-o ţară praf, lume praf.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=grE-_DaoXF8]

Pocnesc din degete cu mintea şi scot din pălărie batiste viu colorate şi înnodate între ele. În capul meu e un fel de bla-bla-bla … simt că am cam obosit. Îmi plac dimineţile în care mă trezesc în pijamale. Şi serile care mă prind tot în pijamalele de dimineaţă. Oamenii îmbrăcaţi în pijamale sunt naturali şi vulnerabili. …Ies să îmi cumpăr ţigări… îmi fac cafea… Beton în jur şi gânduri zgâriate de zâmbete amăgitoare. Oamenii se mulţumesc să mă catalogheze drept ciudată şi mă fascinează cum din persoana perfect lucidă cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă-în corpul meu – ei o fac în toate felurile,şi beţivă,şi anorexică, şi paralelă cu planeta Pământ.
De câte ori nu ai vrut să te ridici şi să pleci? Aşa, simplu, să cedezi primului impuls. Să te ridici şi să nu te mai uiţi înapoi. Fără regrete, fără teama de consecinţe. Mai bine neobişnuit decât banal. Specializaţi în somnul straşnic şi îndelungat, împovărăm oscioarele altora cu toate puseurile planurilor stătute. Naiv, iluzionat, înfierbântat, entuziasmat şi efervescent am lăsat lucrurile aşa, să văd ce poate să se întâmple şi până când. Mi-e dor de vremea când alergam desculţ(ă) printre fluturi şi flori… Dacă raiul ar fi o singură amintire fericită, pe care ai alege-o? …şi dacă într-o noapte m-aş întoarce cu spatele şi te-aş lăsa dezgolit de mine şi gol? O zi ca oricare alta, aceeaşi neclintire în aer…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OT8QT4BEOTo]

Peste tot doar politică, politică, politică şi iar politică. Ne-am damblagit toţi şi cu totul! Totuşi şi ceva amuzant: femeile şi fotbalul. Orgasm perturbat de fluierul arbitrului… he he he.
Am dat două click-uri mai în-colo şi schimbare de ton(uri): m-am uitat la pozele lui Andrei din cimitir.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Qyx4PHNpW6o&feature=related]

Filmul de week-end: Anatomia Iadului

„Acest film este ficţiune, Nu un roman de televiziune.
Nici măcar de actualitate
Toate părţile corpului feminin din film sunt înlocuite de imitaţii
Acestea ajutând autorul să-şi exprime punctul de vedere.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=R5waNhX5tDg]

„Ce te sperie mai mult, moartea sau prostia?”

Pe Rocco Siffredi – „Italian Stallion” – probabil cei mai mulţi îl cunosc din filmele sale pentru adulţi. Cu toate acestea Rocco a jucat şi-n câteva pelicule non-pornografice. Cu scriitoarea şi regizoarea franţuzoaică Catherine Breillat a colaborat în două producţii: „Romance X” din 1999 şi acest „Anatomie de l’enfer (Anatomy of Hell)” din 2004, adaptat după cartea ei „Pornocratie”.
Nu sunt un specialist în filme ca prietenul Alin aşa că mă feresc de o analiză. Nu este deloc relevant, dar mie mi-a plăcut. În general îmi plac filmele franţuzeşti, probabil ca un reflex la saturaţia provocată de producţiile americane pe bandă rulantă. E un film întunecat şi erotic, o explorare numai bună sâmbăta seara. Pentru cine gustă şi ce-i sub plapumă, nu doar la… suprafaţă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fDAiYlZDZKU]

1 decembrie

Posted on by — 18 Comments ↓

Mă trezesc cu faţa la cearşaf, perna sub pat şi visele plictisite privindu-mă de pe dulap. Sunt zile în care n-aş vrea să mă trezesc, sunt alte zile în care abia reuşesc să adorm de nerăbdare să mă trezesc şi sunt zile când nici nu mă trezesc, doar umblu ca o umbră, mă împiedic de fiecare secundă, sunt buimac şi îmi doresc să fie mâine…sigur, o să fie o zi mai bună…
Este o fugă, eterna cursă contra-cronometru pe care o dăm cu noi şi o pierdem.
Viaţa este ciudată, întortocheată şi plină de surprize. Unele plăcute dar de cele mai multe ori neplăcute…Suntem atât de mici şi insignifianţi în raport cu universul, suntem atât de inconştienţi de puterea unei clipe, privim prea mult în viitor sau în trecut şi uităm să fim fericiţi de ceea ce avem în prezent.. de fapt uitam să trăim.
Sâmbătă şi duminică au trecut repede, prea repede dacă mă întrebaţi pe mine, este marţi din nou, un marţi fără urma celor trei ceasuri rele ci cu aroma unei duminici. Oraşul doarme întors pe o parte, o da, e 1 decembrie. M-am săturat de defilări şchioape, de patosul formal, de confiscarea sărbătorilor. Vreau lucruri simple, un strop de normalitate. Oare o să ningă de Crăciun?

Sap în buzunarul secret cu amintiri. Secretele care ne apasă, ne fac să tresărim, secretele pe care le ocrotim, micile bucurii care ne ţin pe linia de plutire, ne fac să zâmbim tâmp şi cei din jur să nu înţeleagă nimic. Ne uităm uneori la feţele oamenilor, la cupluri, la oamenii din jurul nostru şi ne gândim cât de fericiţi sunt unii, cât de frumoşi sunt împreună, cât de bine le merge… Ne-am cunoscut. Am ajuns să ieşim dintr-o joaca, ca atunci când te mănâncă şi laşi puţin timp înainte să te scarpini pentru plăcerea mai mare. Şi a fost… şi vreau să mai fie. Şi o să fie. Primeşti ce oferi. 🙂

La Mulţi Ani!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZhaHLoK3CF4&feature=PlayList&p=CA47D6E7F8F9879A&playnext=1&playnext_from=PL&index=11]

Plimbări cu Oblio

Posted on by — 8 Comments ↓

M-am trezit într-o baltă de apă. Am avut un vis ciudat care s-a tot repetat până ce m-a izgonit din pat. Nu, nu fac mişto, chiar asta am visat.
Premierul alungit-interimar Emil Boc ţinea tot felul de conferinţe de presă. Era nebărbierit, cu cămaşa descheiată, fără cravată şi mult-mult mai scund ca-n realitate. Sorin Miscoci îi tot adresa nişte întrebări destul de agresive, era mult mai înalt ca-n realitate şi semăna cu… Ovidiu Ohanesian. La ultima rundă de vis, Miscoci l-a abordat pe Boc după conferinţă în faţa pupitrului de unde a vorbit premierul în disfuncţie şi l-a întrebat iar ceva, Boc i-a răspuns vizibil stresat, dar politicos, apoi i-a întors spatele moment în care Miscoci l-a tras înapoi violent şi a început să-l scuture şi să-l învârtă ca pe un titirez şi-l întreba, tot întreba cu vocea tot mai ridicată, ţipată.
Din păcate fix ce era mai interesant n-am auzit sau nu-mi amintesc: întrebările.

Subiectul top rămâne şi azi „palma lu’ Băsescu” sau „caseta lu’ Patriciu”.
Eu zic aşa: Băsescu a dat palma, caseta e adevărată.
Ce este cel mai murdar în toată povestea este că şi presa şi politicienii – mai ales cei din PD-L şi PNL – din preajma lui Băsescu au tăcut 5 ani.
Atunci s-a muşamalizat incidentul fiindcă Băsescu era personajul menit să ne salveze de Năstase şi „hoarda roşie”, acum s-a scos povestea pe tarabă fiindcă PSD-PNL sunt determinaţi să câştige bătălia, în fapt tot anul acesta şi toată campania s-a aflat sub sloganul „Jos Băsescu”.
Nu mai vreau să pierd vremea pe analiza subiectului, dar sunt câteva argumente relevante: reacţia lui Băsescu la vizionarea în premieră a imaginilor: i-a căzut faţa la propriu şi tot ce a putut să spună a fost „m-a înjurat copilul?” Adică ştia exact despre incident şi context.
Analiza imaginilor de pe internet nu valorează nimic. O experitiză corectă poate fi realizată exclusiv pe imaginea brută şi având şi camera cu care s-a efectuat înregistrarea. Cu toate acestea, imaginile par corecte. Mai este şi mărturia copilului. Cu toate presiunile făcute pe săracul din toate părţile. Mărturia femeii care susţine că 1. Băsescu i-a rezolvat probleme, 2. Băsescu nu l-a lovit pe copil, explică tot: dacă nu-l lovea pe copil, nu se implica să rezolve problema… ha ha ha! 😛 Iar femeia nici nu are cum să spună acum, da domne, l-a pleznit pe mucosu’ ăla.
E simplu.
Însă revin la ideea de la care am pornit: atât politicienii cât şi cei din presă s-au mai descalificat încă o dată.

Încă o dată constat că lucrurile se cântăresc mult prea emoţional şi deloc raţional.
Şi uităm că politicienii după alegeri o să uite iar de noi cu aceeaşi candidă nonşalanţă…

E duminică, visam aşa frumos, la dracu! Ha ha ha! 😛

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=At2IIzug0WQ&feature=related]

Dacă ieri v-am amintit de sfârşitul iminent al omenirii pe 21 decembrie 2012, astăzi vă propun un articol pe care l-am citit pe HotNews:
„Restricţionarea accesului la internet a celor acuzaţi că descarcă în mod ilegal conţinut de pe internet se va putea face din iunie 2011 în toate ţările UE numai după „o procedură prealabilă echitabilă şi imparţială” care va include dreptul de a fi ascultat şi dreptul la o cale de atac eficace şi ţn timp util, după ce Parlamentul European a adoptat marţi pachetul de reforme telecom din UE. Ce va însemnă în practică această procedură corectă şi imparţială este încă neclar, notează BBC, care aminteşte că forma anterioara dar respinsă a acestui amendament cerea explicit obligativitatea unei decizii judecătoreşti înainte de restricţionarea accesului la internet.

Subiectul este delicat. Pe de o parte pentru a constata că un utilizator descarcă materiale ilegale, acesta trebuie urmărit şi asta, implică violarea intimităţii utilizatorului. Pe de altă parte, da, cred că într-un fel sau altul trebuie stopată sau măcar limitată piraterie. Dacă un artist doreşte să îşi ofere creaţia în mod gratuit este opţiunea lui, însă cei care vând produsul, trebuie protejaţi. Producţia unui film ajunge la milioane de dolari, producţia unui album muzical poate ajunge şi acesta la sume considerabile, cred că este corect ca cei care investesc în astfel de produse să fie protejaţi la fel ca oricare alt investitor într-o altă afacere.
Subiectul este totuşi fierbinte şi alunecos. Şi la noi sunt persoane care se tem de posibile abuzuri, există într-adevăr posibilitatea ca în spatele acestui articol să se comită şi eventuale abuzuri, să fie sancţionaţi „utilizatori incomozi”. Apologeticum spune: „Gata, din 2011 s-a zis cu internetul”. Cred că o astfel de abordare este la fel de abruptă şi lascivă ca toate celelalte teorii ale conspiraţiei şi sfârşitul lumii fix pe 21 decembrie 2012.
Băieţi: dacă nu descărcaţi filme (porno) şi mp3-uri de pe net, nu cred că vine nimeni să vă verifice la batistuţă şi unghiuţe curate!

La Junkb0x am găsit „Ghidul barbatilor – capitolul 1”: Fustangiul online. Citez de făcut poftă:
„- Fustangiul online este o petunie. O petunie suava, frumos mirositoare, desprins parca din cartile lui Beigbeder – literatura facila, pe care este posibil chiar sa o fi citit si sa fi tras invataminte din ea. (…)pre deosebire de fustangiul clasic (atentie, fetelor) peste care dati prin cluburi si baruri la ore mici (…),pe fustangiul online il puteti intalni cu preponderenta pe retelele sociale, preferabil cele cu poze.
Dupa ce a pus ochii pe tine, fustangiul online o sa se infiltreze in viata ta, ca mucegaiul intr-o camera proaspat zugravita…”

Mălina vine cu o propunere frumoasă menită să aducă puţină bucurie Pentru copiii din C. P. R. U. Centrul de Copii ai Străzii Cireşarii II, sector 5, Bucureşti.
„Peste o saptamana si un pic, pe 6 decembrie, vine sau ar trebui sa vina Mos Nicolae: la cei cuminti cu dulciuri si tot felul de cadouri, iar la cei obraznici cu o nuielusa. Si cum o vorba veche romaneasca zice “De Craciun, fii mai bun!”, ne-am gandit si noi sa organizam un “eveniment” caritabil pentru cei mai amarati dintre copii: copiii strazii.”
Mă bucur că mai sunt oameni care se gândesc la alţii, la copii şi pentru care 6 decembrie nu este… ziua alegerilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=h2O3cUN8yWk&feature=related]

Este o duminică blândă, soarele ne zâmbeşte ademenitor, parcă-i păcat să rămânem blocaţi în faţa monitorului, captivi în abstract, într-o lume strălucitoare, dar – paradoxal – sterilă. Mai bine ne plimbăm, să rătăcim aiurea şi poate ne regăsim. Atunci când nu îmi permit să visez sau realizez că sunt pe drumuri… mereu pe drumuri. După cum spuneam mai demult: mai bine obosit(ă) decât plictisit(ă).

Vorba lui David: am fugit!

Găuri, cercuri şi băncuţe

Posted on by — 14 Comments ↓

Viaţa este ca o cutie de bomboane de ciocolată, niciodată nu ştii ce găseşti în ea…

Miercuri aştepţi să se facă sâmbăta, sâmbăta nu-ţi ies socotelile şi aştepţi să se facă luni să o iei de la capăt, faci acelaşi lucru, aceeaşi rutină, aceleaşi greşeli, la capătul aşteptărilor aşteaptă aceleaşi dezamăgiri, dorinţa devine soră cu durerea, cad frunzele şi se înfig ca nişte ace, transpiri, să se facă miercuri, să se facă joi, vineri seara aluneci în noapte spre dimineaţa de sâmbătă când te culci cu acelaşi gust amar în suflet, obosit şi visând la o duminică cu soare…
Stau pe o bancă, zilele sunt ca nişte bănci, ne mutăm de pe una pe alta, uneori stăm singuri, alteori se mai aşează cineva, schimbăm sau nu două vorbe, ne oferim unul altuia bomboane de ciocolată, unele dulci, altele amare, apoi ne mutăm cu o zi, cu o bancă mai încolo, nici nu realizăm că băncile sunt aşezate în cerc, ne învârtim în acelaşi cerc cum şoricelul se învârte pe roata lui din cuşcă în speranţa că aleargă şi evadează, că se trezeşte pe o altă roată, un alt cerc, o altă cuşcă, poate mai dulce.

A pândit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă târzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultând oferta mieroasă a vânzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul.
Prea puţini ştiu ce e în sufletul meu.

– De ce vrei să distrugi mereu doi oameni care se iubesc?

Broderie de vise, cuvinte, frânturi risipite-n ceaţa care sper să nu se lipească de suflet… Dimineaţa de duminică se agaţă ca o vampă de gâtul meu, genul acela de fată pe care nu ai duce-o acasă să o prezinţi părinţilor, dar nu te-ai dezlipii de ea nici pentru o secundă…

Ştiaţi că pe mine filmele cu o uşoară tentă filozofică mă fac să gândesc prea mult? Să-mi pun întrebări existenţiale? Bine, de fapt nici nu trebuie să aibă tentă filozofică.
Chiar dacă o dau iar pe siropuri… băi, tre’ să recunoaştem uneori e nevoie şi de miere şi zahăr, nu numai sarea-n bucate – că destulă acreală pe lume.
…am mers până mi-au amorţit picioarele.
Lumea asta în care încerc să mă mai mişc este prea zbuciumată, prefer să visez că îl aştept pe Moş Nicolae…
Trăiam ca păsările călătoare. Iarna aşteptăm vara.
Luna noiembrie se zice ploaie. Şi ziua se spune gri. Iar norii… Norii se spun unul pe celălalt şi se-ndeamnă la rele.
Indiferent pe care bancă şi lângă cine mă mai trezesc, luni, vineri sa poimarţi… sunt recunoscător pentru zilele care se scurg aparent la fel şi par că au trecut degeaba…pentru oamenii care nu mă judecă şi nu mă schimbă şi cu care pot să mă răsfăţ.
Când şi-au pierdut oamenii culoarea?
Oamenii ar trebui să îşi dea voie să fie liberi. Liberi să iubească sau să nu dea doi bani. Liberi să alerge sau să stea pe o bordură cu o bere la picior şi o ţigară lipită de buze, uitându-se la alţii din jurul lor.
Vrei mai mult, mai mult şi nimic nu te poate opri.

Un principiu pe care-l ţin minte de la ora de economie, zicea ceva de “plăcerea continuă duce la diminuarea oricărei plăceri”, de unde forţând un pic logica, rezultă că o plăcere e cu atât mai intensă cu cât e mai rară şi mai redusă ca durată.

…revin la faza cu Universul care are el grijă din când în când să simţim că totuşi… merită! şi nu suntem chiar singuri acasă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y08SDuwrfjk]

Mă dau pe blog: România veselă

Posted on by — 30 Comments ↓

Vremuri triste, ţară veselă. Explicaţiile sunt multiple ca răspunsurile la testele grilă. Sau ca la alba-neagra: „asta are, asta n-are, care are, care n-are?” E bine, trăim în ţara celor 22 de milioane de antrenori de fotbal, 22 de milioane de mecanici auto, instalatori, zidari, zugravi şi electricieni, 22 de milioane de analişti politici şi tot atâţia economişti, 22 de milioane de alegători şi potenţial potenţi candidaţi şi… 22 de milioane de viitor şomeri. Pe 6 decembrie se termină şi ameţeala care a dat peste cap toată ţara şi cineva o să ne tragă preşul de sub picioare şi o să stingă lumina. Ştiu, ştiu, suntem „descurcăreţi”, însă sintagme ca „frate cu codrul” – cacofonie acceptată gen biserica catolică – nu mai sunt actuale, Verestoy şi Pinalti au avut grijă să nu mai avem codrii. Ne vedem în parcul Carol sau într-un parc virtual, la alegere.

Mă distrează euforia aproape revoluţionară cu referendumul. „Să mergem să-i dăm jos pe bandiţi!” Cool frate! Mai sunt câteva zile şi jur că n-am văzut nicio informare legat de acest subiect. Ok, ok, promit: azi mut de pe Animax pe Boomerang, poate nu m-am uitat la posturile de televiziune care trebuiau. Nici în presa scrisă, nici la televizor nimic despre diferenţa dintre un parlament unicameral propus de actualul preşedinte şi cel actual, bicameral. Treaba asta are un iz „size does matter”, adică conotaţii sexuale.  Exact ca: “Mai vreau odată!” 😛 O au prea mare, nesimţiţii, hai să le-o tăiem. Cred în necesitatea reformării clasei politice, dar este complet greşită abordarea. Nu cantitatea ci calitatea parlamentarilor contează. Numărul şi structura parlamentului n-are nicio legătură cu calitatea parlamentarilor. Şi – între noi fie vorba – am mai spus asta: pe lângă aspectul strict populist al manevrei, pe de o parte votul este strict consultativ, adică nu are nicio relevanţă, în practică nu o să se schimbe absolut nimic, pe de altă parte adevărata problemă este ambiguitatea actualei constituţii, se încalecă puterile de stat şi cred că după 20 de ani de bâlbâieli şi brambureală, ar fi momentul pentru o reală reformă constituţională şi să hotărâm dacă ne dorim un stat prezidenţial sau unul parlamentar. Sună uşor a sofism, dar este foarte simplu.

Armata celor 12 maimuţe. Avem un car de candidaţi la preşedinţie: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, Sorin Oprescu, Corneliu Vadim Tudor, Kelemen Hunor, George Becali, Ovidiu Iane, Remus Cernea, Constantin Rotaru,Constantin Ninel Potarca şi Gheorghe Eduard Manole. Bătălia se va da între primii trei, restul este doar împrăştiat de voturi aiurea. Favorabile – din păcate – stângii. Oprescu, vrea-nu vrea, conştient-inconştient, pus sau de bună voie, joacă pe mâna stângii şi probabil îi facilitează fostului său coleg de partid accederea în turul doi. Nicio surpriză de la aşa numitul „candidat surpriză”. Tare mă tem că se repetă formula Iliescu-Vadim în versiunea Băsescu-Geoană, caz în care în turul doi stau acasă şi mă scobesc în nas. Rău mai mic nu există, este o invenţie subversiv-propagandistică. Geoană preşedinte şi – foarte probabil – Adrian Năstase premier reprezintă doar o schimbare de mafie.

Şi apropo mafie, sloganul cel mai „vero” este cel al lui Vadim: „Jos mafia, sus patria!” Nu este nou, dar – din nefericire – valabil.
„Împingem împreună”, „Scoatem România din priză”, „Vai România!” şi toate celelalte sunt mai mult decât slăbuţe. O psihanaliză ar merita poate „Luptă pentru tine” – a 4-a sau a nu ştiu câta lozincă lansată de stuff-ul lui Băsescu, dar… de ce? Adică, cu ce folos?

Discuţiile – neinteresante. N-am auzit mai nimic despre atribuţiile reale ale candidaţilor la preşedinţie, doar populisme. Schimbarea – sau nu – de la Cotroceni, nu schimbă actuala componenţă a parlamentului şi nici starea de fapt în care se zbate ţara şi noi cu ea deodată.

Toată porcăiala cu dosare, clipuri pe YouTube, sms-uri, bloguri şi bla-bla show-uri la televizor, au scos din discuţie criza, lipsa unui guvern şi lipsa unui plan economic viabil iar dezastrul inevitabil stă după colţ cu braţele-n sân şi zâmbetul pe buze şi ne aşteaptă după magicul 6 decembrie.

Cel mai amuzant este că în locul unei dezbateri între candidaţi, avem dezbateri despre o posibilă – sau eventuală – dezbatere. Ha ha ha! 😆

Teoretic ar exista o soluţie. Mă tot gândesc la asta de luni de zile şi când am crezut că am găsit-o, am aflat că au fost alţii mult mai deştepţi înaintea mea, respectiv  William Henry Smyth în 1919 şi se numeşte „Tehnocraţie”. Dar despre asta povestesc altădată…

V-am şi m-am plictisit destul! Ha ha ha! 😆

M-am rupt în figuri, m-am dat în stambă, petic şi băşini, să mă dau niţel şi pe blog, doar am promis.

Am pornit agale pe WordPress, adică prin vecini. Rezultatele la SuperBingo nu mă interesează – dar pare subiectul cel mai fierbinte, speranţa moare ultima… –  aşa că mi-am băgat nasul în ce-i doare pe bucureşteni cel mai tare zilele acestea, Scrisoare catre nenea Metrorecs:
„Sa stii ca taticu si mamica sunt tare furiosi pe tine ca nu stiu ce le`ai facut. Taticu a zis ca te baga undeva, da` mamica a zis ca de ce vorbeste asa urat si pe urma nu a mai zis nimic, ca taticu a si pognit`o.
Draga nene, iti scriu ca sa te rog ceva din inima. Taticu, care nu`i un om rau, a zis ca a cumparat de la tine un “abonament” sau asa ceva si ca de banii pe care ti i`a dat, te`ai obligat sa il duci in fiecare zi la serviciul lui si ca se gandeste sa te dea in judecata ca de ce nu iti indeplinesti partea ta de obligatie.
Nene Metrorecs, eu nu stiu…”  Cred că subiectul a făcut trafic – în locul garniturilor care au stat şi mai stau şi astăzi – fiindcă am mai găsit o grămadă de blog-uri pe acest subiect.
„Amicul” meu Tismăneanu iar face apel să-i votăm şeful. Dacă nu iese preşedinte, rămâne fără slujbă şi s-a obişnuit cu pupatu-n cur.
La Roxana am dat de un clip al lui Crin Antonescu, YouTube Uber Alles!
Gata cu politica! Nu mai citesc, nu mai spun nimic! Parol!
Aşa am dat de Mantzy „Probably de meanest blog in the world” şi am aflat ce caută… iaurtul în vagin. Forumurile sunt o sursă inepuizabilă de râs şi plâns.
Duminică,  22 noiembrie, mare concert mare în El Comandante. 6 trupe vor distra câte 20 de minute publicul amator în semi finala unei competiţii organizate de trupa Byron. Finala o să fie un concert alături de trupa care-şi serbează al 3-lea an de existenţă pe 30 noiembrie în Club Fabrica. La Mulţi Ani şi baftă concurenţilor!
Şi uite cum nu scap de politică nici cum! Am ratat-o şi pe asta: trupa iris a concertat moca pe 11 noiembrie în favoarea lui Oprescu la Cinema Republica. Moca pentru public. 😀
Sex şi cugetări la marginea patului am găsit la Asaseya. Ca idee: „Am facut dragoste pana am cazut epuizata in bratele lui si am adormit.”
Asta mi-a amintit de o fază din viaţa mea jalnică. Eram acum ceva ani în urmă într-un băruleţ din inima Braşovului şi mă tatonam din priviri cu o fată. După câteva beri stinse cu coniac, mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara – de şmecher – în colţul gurii şi am abordat-o vertical: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după, să evităm dezamăgirile… 😆
Cărţi. Ugly Bad Bear ne recomandă două. Dianei Haulică, CONTRACTE SPECIALE REGLEMENTATE DE LEGEA DREPTULUI DE AUTOR şi cartea Lorenei Lupu, HYDE PARK.
„Blog de ziarist ratat” – sună bine. Azi cinci întrebări de fată. Băieţii „ştie” răspunsurile! 😆
Film. „2012” – nu l-am văzut, nu ştiu dacă am să-l văd. Despre el aici.
La Meşterul Manole am citit despre dezamăgire: „Rămâne însă dezamăgirea judecăţii corecte pe care uneori aş dori-o să fie greşită. Să fiu măcar o dată, dezamăgită în dezamăgire…” Drăguţ.
În grădina de vis al Elisei azi am bălit la o prăjitură cu mere. Apropo reţete, intratul în post mi-a adus vizitatori în căutarea reţetelor cu varză! 😛 Şi – tot apropo – trafic. Vineri pe la prânz am lăsat deschis pe pagina analizei traficului, la acel moment aveam 158 de vizitatori. Mi-am văzut de alte treburi prin casă şi când m-am întors la computer, am dat refresh. Numărul de vizitatori a scăzut la 143… ha ha ha! Nu ştiu ce s-a întâmplat, probabil unii s-au răzgândit. Nu, nu mă plâng de trafic, în ultima vreme numărul vizitatorilor mei s-a dublat. Că-i de bine, că-i de rău, habar n-am.
Despre ce am făcut „io” azi, adică mi-am spionat vecinii, dar la un alt mod scrie 22 Visions într-un post cu parfum misterios şi plăcut.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gfuRz1w_8ss&feature=related]

În top 10 Ze-list aceleaşi nume se rotesc de când mă ştiu. Cabral, Ciutacu, Mircea Badea, Visurât (cu sau fără mă-sa! Ha ha ha!), adică bloguri devenite instituţii. Sunt mai anarhist din fire, nu mă duc la pomul lăudat, ba, am obiceiul să fluier prin biserică.

O să-mi vizitez şi prietenii, musafirii din blogroll, n-am făcut-o de mult şi-mi cer iertare. Dar pentru moment atât. 🙂 Am avut o seară naşpa şi un început de zi aiurea, cu plimbarea aceasta m-am mai relaxat. Sper să o faceţi şi voi. 🙂

Alegerile pe YouTube!

Posted on by — 10 Comments ↓

Mai sunt câteva zile până la prima rundă de alegeri şi campania aceasta, cu toate că a fost cea mai lungă, a fost şi cea mai sterilă.

M-am plictisit de dosare, de discul cu fraudarea, de mitingurile unde candidaţii îşi arată muşchii în faţa audienţei adusă cu autobuzul, de talk-show-urile de la televizor unde jurnalişti, politicieni şi tot felul de para şi psiho şi poli analişti discută interminabil despre subiecte care poate dau bine la o mare parte din electorat, dar nu au nicio legătură cu subiectul.

M-am săturat de reforma despre care doar se vorbeşte de 20 de ani şi nu s-a făcut nimic.

În locul întâlnirilor faţă-n faţă, anul acesta candidaţii au preferat războiul viralo-virtual. Clipuri peste clipuri şi contra clip-uri pe YouTube.

Se discută şi despre lipsa interesului din partea populaţiei, prezenţa la vot fiind estimată la 35-40%.

M-am gândit şi am o soluţie pentru toate. 😀

Facem un canal (colector 😆 ) electoral special, fiecare candidat îşi pune clipul şi votăm. Cine ia cele mai multe voturi câştigă alegerile şi cu asta basta.
Treaba poate fi securizată, nu poţi vota de două ori, deci excludem frauda, e comod, nu tre’ să ne deplasăm, unde nu există internet, vin oficialităţile cu laptopul şi se rezolvă! Plus se economisec mulţi-mulţi bani!

Dacă totul este oricum virtual, promisiuni şi vorbe goale, ba, am auzit că nici criza nu ar fi adevărată, de ce n-am vota şi noi tot aşa? Lejer şi… la mare mişto. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=K5EoTU4oj8Q]