The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=g77zujZVnuU]

Recunosc nu ştiam nimic despre acest proiect până acum două seri când un prieten mi-a dat un link pe Mess. Am „săpat”, am ascultat, mi-a plăcut.
Proiectul TKDE a plecat de la Jason Köhnen (a.k.a Bong-Ra) şi Gideon Kiers (Telcosystems) prin anul 2000 şi iniţial au compus şi imprimat împreună muzică pentru filme mut cult cum ar fi „Nosferatu” lui F.W. Murnau şi „Metropolis” al lui F. Langs.
Sub pseudonimul Bong-Ra, Jason Köhnen are o activitate bogată, peste 29 de discuri scoase în perioada 1998-2008, explorând zona Crossover şi Fusion, folosindu-se de elemente Jazz, Rave, Jungle şi Metal. Înainte de era Bong-Ra, Jason a făcut parte ca baterist şi basist din formaţia Stoner/Doom Celestial Season.
Dar să revenim la TKDE, proiectul a crescut treptat, celor doi s-au mai alăturat trombonistul Hilary Jeffery şi la violoncel Nina Hitz. În această formulă s-a realizat primul album auto-intitulat şi lansat în 2006.
Cele 11 piese sunt o călătorie sonoră într-o lume bizară, plină de suspans şi tensiune, un amalgam obscur de Jazz, de experiment Electro, Trip-Hop şi nuanţe Gotice cu uşoare reverberaţii Doom.

tkde-band_photo

În turneul de promovare al primului material, trupei s-a alăturat Eelco Bosman şi Charlotte Cegarra, astfel grupul s-a transformat în sextet.
În paralel cu grupul mamă, în 2007 apare pe piaţă şi albumul „Doomjazz Future Corpses!” sub titulatura The Mount Fuji Doomjazz Corporation, practic o formulă şi mai experimentală a formaţiei în care accentul se pune mai ales pe improvizaţii live.
2008 aduce încă un membru nou, violonista Sarah Anderson (Chrome Hoof) care susţine trupa în apariţiile live.
De pe situl oficial al formaţiei puteţi descărca single-ul „Petra”, un tribut adus Doom-erilor din St. Vitus.
În preambulul unui nou album, anul acesta a fost lansat E.P.-ul „Mutations” ce conţine 8 piese.

TKDE - Mutations - 2009 front

Stilul formaţiei nu s-a modificat substanţial, noul material pare uşor mai „aerian”, mai abstract şi poate mai îndepărtat de Doom şi Gotic, dar în continuare suficient de întunecat, experimental şi cu acel parfum de coloană sonoră pentru un film obscur.
Este un „trip” în adevăratul sens al cuvântului şi poate fi o delicatese pentru urechile deschise experimentelor. Pentru curajoşi şi zile ploioase.  🙂

TKDE site oficial
Pagina YouTube
Pagina MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aP5xUMkoGcQ&feature=related]

John 5 – Remixploitation (2009)

John 5 - Remixploitation

John 5 - Remixploitation Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
După ce a cântat între alţii şi cu Lita Ford, în 1996, John 5 a dat o audiţie pentru postul de chitarist al formaţiei Marilyn Manson, dar la acel moment a fost ales Mike (Timothy) Linton, devenit cunoscut sub pseudonimul Zim Zum.
În 1998 a debutat pe albumul 2wo (Two), proiectul controversat al lui Rob Halford produs de Trent Reznor (Nine Inch Nails). A fost momentul în care Halford a declarat că este homosexual şi s-a plictisit de Heavy Metal, fanii Priest n-au apreciat nici una din aceste declaraţii şi discul cu toate că este un material interesant, s-a bucurat de un succes moderat.
În acelaşi an, John 5 s-a alăturat ex-solistului formaţiei Van Halen, David Lee Roth şi a participat la compunerea şi înregistrarea albumului „The David Lee Roth Band”. Ulterior, în 2003 a mai compus o piesă pentru David şi albumul „Diamond Dave”, „Thug Pop”.
În timpul imprimării albumului „Mechanical Animals” Zim Zum părăseşte trupa Marilyn Manson şi prima opţiune pentru un nou chitarist a fost John 5. Riffurile lui colorează Read more John 5 – Remixploitation (2009)

Înainte la Punk

Gallows – Grey Britain (2009)

Gallowgreybritains

Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.

Propagandhi –  Supporting Caste (2009)

Propagandhi-supporting-caste

Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life”  este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk  curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂

Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lEmALYV72sc]

Discuri de duminică

Iggy Pop – Préliminaires (2009)

Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.

iggy_pop_preliminaires_2009

Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.

tosca_no_hassle

Tosca – No Hassle (2009)

Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.

castione_for_the_painfully_

Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)

Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ.  Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.

Datarock_Red

Datarock – Red (2009)

Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.

mobile_in_motion

Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)

Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi.  Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!

Pour Les Connaisseurs (The Legendary Pink Dots şi Tito & Tarantula)

În această seară de la ora 21 vor cânta la Bucureşti, în Control Club (Str. Academiei nr.19, Telefon: 0733 927 861) formaţia The Legendary Pink Dots, după ce ieri seară (habar n-am avut) au evoluat în acelaşi loc jumătate de oră formaţia şi câte un bloc solo doi din membrii formaţiei, Edward Ka-spel şi The Silverman.
Actuala componenţă a grupului Anglo-Olandez este: Edward Ka-spel (solist vocal, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet şi alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitară, bass, banjo, vioară, percuţie, gadgets) şi se află în turneul de promovare al noului lor album lansat anul trecut, „Plutonium Blonde”.
Nu-mi plac şi nu sunt elegante comparaţiile, dar ca să vă faceţi o ideea, The Legendary Pink Dots sunt cel mai apropiaţi de formaţia germană Can şi linia numită Krautrock, muzică experimentală cu rădăcini în Rock apărută la sfârşitul anilor ’60. Tot strict pentru cunoscători, seamănă şi cu T.C. Matic, formaţia Belgiană de avangardă de la sfârşitul anilor ’70 din care ceva mai cunoscut a devenit ulterior Arno (Hintjens).
The Legendary Pink Dots sub această titulatură şi prin multiplele proiecte colaterale şi albume solo realizate de membrii grupului au o discografie impresionantă de peste 40 de realizări, primul disc fiind lansat în 1981.
Cele 55 de minute şi zece piese ale albumului „Plutonium Blonde” păstrează linia experimentală, de avangardă a grupului.
„Torchsong” porneşte zgomotos, uşor agresiv, sunetele se suprapun, este o piesă tensionată, mi-am amintit de un alt grup experimental, dEUS şi de primele lor două albume, dar LPD sunt mai abstracţi, aici uşor Industriali.
„Rainbows Too” începe cu un sintetizator a la Kraftwerk, vocea povesteşte în maniera melodică a primelor discuri Pink Floyd, are un groove psihedelic de anii ’70 întrerupt de un experiment (free) Jazz cu un saxofon răguşit şi zgomote obscure ca apoi să revină la tema de bază şi la amintitul spirit Floyd.
„A World with No Mirrors” ne menţin în aceeaşi zonă de plutire, chitara acustică parcă pâlpâie ca un led în beznă, flautul înmoaie fumul imaginar, piesa prinde viaţă, are uşor iz de Folk ca apoi să urmeze un nou picaj într-o zonă a zgomotelor şi umbrelor sonore.
„My First Zonee” are la bază sintetizatorul buclucaş, tema este uşurică şi veselă, vocile dialoghează, piesa este jucăuşă, micile experimentele doar colorează, nu şi abstractizează compoziţia.
„Faded Photograph” este o incursiune în clar-obscurul zgomotelor furnizate de sintetizatoare şi colorate cu puţin flaut, unicul lucru de care te poţi agăţa cu certitudine este vocea ce aminteşte din nou de Pink Floyd.
„An Arm and a Leg” începe cu remarca „ce lume minunată” ca să urmeze şi întrebarea (retorică) „ai simţit vreodată că este şi a ta?”. Urmează 6 minute experimentale, un amalgam de sunete şi voce în creştere şi descreştere în care la un moment dat nu mai ştii care este braţul, care piciorul, dar tăvălugul te poate lua cu el. Uşor free, dar interesant.
„Mailman” nu e „postman”, sună o dată şi bine, un Pink Floyd cu banjo, prinde bine momentul de relaxare, 2 minute de respiro.
„Oceans Blue” este o călătorie abstractă, un fel de muzică pentru un film mut, eventual alb/negru… filmul se mai rupe sau, ca în cazul unui pick-up, mai sare acul. Poţi să-ţi închizi ochii, poţi visa… Unii cred că-şi aprind… dacă n-au făcut-o deja.
„Savannah Red” în contrast cu piesa anterioară este aproape un dans, durează doar puţin peste un minut, dar clapele cu sunet şi ritm de bongosuri te redirecţionează spre lumină, poate…realitate.
Finalul cu „Cubic Caesar” este încă o călătorie în abstract, cum fiecare disc Legendary Pink Dots poate fi asimilat unei călătorii – să nu zic trip! – , sunetele vin şi trec ca vântul blajin de seară de vară, este puţin suspans şi sunetele dispar încet-încet. Se stinge lumina.
Cred că este un experiment să-i vezi live, 45 RON biletul, nu este chiar un capăt de ţară, cu toate că nici ieftin nu este pentru un club şi o perioadă tot mai de criză… Organizatorii ne bombardează cu oferte care mai de care, concertele, spectacolele se ţin lanţ şi cred că uneori într-un club, un nume mai obscur poate oferii un experiment mult mai incisiv decât un super-show pe un stadion.

09-05-18_653709-05-14_610009-05-18_6552

Cine n-a văzut filmul Desperado cu Antonio Banderas şi Salma Hayek sau un alt „măcel” cinematografic al lui Roberto Rodriquez „From Dusk Till Dawn”? Coloana sonoră a primului film conţine 2 piese ale formaţiei Tito & Tarantula: „White Train (Showdown)” şi „Back to the House that Love Built”, iar în al doilea,  probabil cea mai cunoscută piesă a formaţiei: „After Dark”. Tito Larriva (voce, chitară) are un rol minor, dar important în Desperado iar în „From Dusk Till Dawn” apar ca formaţia care cântă în „Titty Twister”.
Piesele furnizate pentru coloanele sonore ale filmelor constituie şi baza primului album, „Tarantism”, lansat în 1997.
Duminică, 7 iunie, de la ora 20, ARTmania aduce în Hala de Muzică (Şos. Mihai Bravu 475) la Bucureşti formaţia Tito & Tarantula în promovarea celui mai proaspăt album al lor, „Back into the Darkness”, lansat anul trecut.
„Back into the Darkness” este al 4-lea disc al formaţiei construite în jurul mexicancei Larriva, din componenţa actuală mai făcând parte Steven Hufsteter la chitară, Caroline Rippy la bas şi Alfredo Ortiz la tobe. Trupa a fost înfiinţată în 1992 în Los Angeles după ce Larriva mai activase în formaţiile The Plugz şi Cruzados, cea din urmă cântând în deschiderea unor nume sonore ca INXS şi Fleetwood Mac.
Cu toate acestea, formaţia este mult mai cunoscută în Germania decât peste ocean.
„Back into the Darkness” este un set de 13 piese noi în aceeaşi manieră de Southern Rock şi Blues „murdar”, inevitabil amintesc uşor de ZZ Top, cu siguranţă se potrivesc de minune pe scena unui club unde se poate crea atmosferă. Pe lângă piesele care i-au consacrat: “After Dark”, “Back to the House That Love Built”, “Strange Face of Love”, “Angry Cockroaches”, de pe materialul nou mi-au plăcut „Now That You’re Gone”, antrenanta „Machete”, „Monsters”, „In My Car” şi amuzanta „If You Love Me”. Este un disc colorat, cursiv, are sare şi piper chiar dacă nu este revoluţionar, nu reinventează nici roata, nici vre-un combustibil alternativ ne-poluant. Este Rock pur şi simplu, zemos şi spumos.
Preţul biletului este de 50 RON, cam „lung” zic eu, dar vorba aceea: viaţa-i grea, noroc că trece repede! Ha ha ha! 😛 😛 😛

Fierbinte pe teren alunecos

Ce înseamnă comercial? Am mai vorbit despre asta, în opinia mea totul este comercial. Şi cea mai extremă formă de muzică – să zicem Grindcore, Noise sau Death Metal – este comercială atâta timp cât există cerinţă pentru ea, sunt consumatori. Mulţi cred că doar muzica Pop, adică muzica populară consumată de mase mari, este comercială, dar adevărul este că se fabrică – şi contra-fabrică – şi muzică Rock. Să ne amintim de „bum-ul” Grunge şi câte copii de Nirvana sau Pearl Jam au apărut, să privim spre aşa zisul curent Emo, care nu este altceva decât o schemă de marketing, un ambalaj pentru a da o identitate (falsă) unei noi generaţii şi a vinde un produs reîncălzit. Dar aşa s-a întâmplat şi cu Punk-ul şi cu orice unde cineva influent a mirosit şi cea mai mică urmă de profit. Nu cred nici în ideea că cineva se apucă să „facă” muzică doar pentru sine şi nu vrea să împartă produsul cu cineva… Acum dacă acest produs îşi găseşte drumul, rezonanţa în 10 oameni, 100 sau 1 milion depinde de mulţi-mulţi factori.
Noul meu proiect se numeşte HOTRIDERS ON ICE şi sper ca albumul „Seeds And Stains” să fie gata în următoarele luni. Când anterioara mea formaţie, NATION’S SLUM a naufragiat după o carieră frumuşică în 1998, efectiv n-am mai găsit oameni cu care să încerc să construiesc sau să reconstruiesc ceva. Am traversat şi atunci – ca şi acum – o perioadă mai dificilă, dar am avut câţiva prieteni adevăraţi care au fost lângă mine. Datorită lor – Marius şi Cipango – m-am apropiat de computer şi de muzica digitală. Am fost şi voi rămâne un fan Nine Inch Nails, cum din copilărie ascult şi Kraftwerk, adică eram familiarizat cu sunetul electronic, dar una e să asculţi, alta e să produci. Nu odată am auzit opinia că astfel de produse sunt „fără suflet”, sunt pur sintetice sau simple coloane sonore. Cred că cei care spun asta, nu ştiu despre ce vorbesc.
E la fel ca şi cum ai spune despre Hendrix că a fost un zero barat, a contat doar chitara Fender şi Marshall-ul pe lămpi forjat la maxim.
Habar n-am ce impact (comercial) o să aibă HOTRIDERS ON ICE, n-am făcut nici un calcul şiret anterior să mă apuc de el. Cum nici cu PANSAMENT n-am făcut în beciul lui Ernst în 1988 şi am cântat pur şi simplu. Muzica nu este chirurgie, este energie.
Găsiţi video-clipul promoţional pe YouTube şi pe MySpace am încărcat pentru descărcare cinci piese. Nu cred că voi avea un milion de accesări nici de data aceasta, da’ nici nu consider că aş fi în concurs pentru ceva. 🙂

Ce să spun despre propriul meu rahat altceva decât, e tare! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Nu o să vedeţi clipul pe MTV, nici înainte şi după ştiri cum am văzut că se promovează mai nou anumite produse, nu ştiu cât o să reziste şi pe YouTube şi piesa probabil nu o să fie difuzată la radio. Dar toate acestea nu au nicio relevanţă.

Vorba Unui Şoricel: „oricum o dai, viaţa omului e încă mai largă decât politica sau religia!”

hotriders on ice - seeds and stains

În rest, totul este „normal”: leul cade simţitor, criza ca criza (ha ha ha!), dar s-au vândut şi anul acesta 150 de milioane de ouă şi 60 milioane litri de vin, conducerea bisericii ortodoxe a descoperit adevărata şi falsa lumină a învierii adusă de la Ierusalim, sărăcia împinge o femeie să-ţi vândă copii, ea o să ajungă-n puşcărie, dar sistemul ineficient dis-funcţionează în continuare, Becali a fost eliberat, oamenii lui nu şi…Vanghelie dă dovadă de faptul că nici „almanahele” nu le-a citit: „Cine-i Depeche Mode?! Ăştia care vin la concert nici nu ies la vot…” 😛

09-04-19_326909-04-19_328109-04-19_329209-04-19_327509-04-19_340109-04-19_334209-04-19_334809-04-19_336309-04-19_335309-04-19_3391

Concerte văzute şi de văzut

Da, am fost ieri seară la Soulfly. Da, a meritat.
Am ajuns cu o mică întârziere, formaţia Truda deja cânta şi i-am auzit doar din hol (scuze!), dar ştiţi cum e la câte un astfel de eveniment: te vezi cu prieteni, amici, schimbi o vorbă, o impresie, întrebi de alţi prieteni absenţi. Fundaţia Culturală (şi Penticostală – cred) Phoenix ne-a rezervat şi o mică surpriză: în Polivalentă nu se fuma şi de ieşit nu se putea din motive neprecizate. Pe lângă tricouri şi cd-uri la vânzare numai sticksuri şi băuturi răcoritoare, aşa că pot spune că a fost pe departe cel mai cuminte concert Rock la care am participat vreodată. Data viitoare poate distribuie şi nişte cărţi de rugăciuni. E drept, pe la zece seara în hol toţi şi-au aprins o ţigară şi jandarmii s-au dovedit neputincioşi: nu poţi da afară circa 1000 de oameni, he he he.
După Truda scena a fost preluată de Richie Cavalera, fiul vitreg al lui Max şi trupa sa Incite. Un Thrash Metal corect, dar atât. Dacă amintita legătură de rudenie n-ar exista, trupa din Texas, Arisona n-ar câta în polivalentă ci în cel mai bun caz într-un club gen Suburbia. Şi n-am nimic cu amintitul club.
A urmat o pauză mult prea lungă în care am audiat Metallica. Soulfly au intrat pe scenă abia la zece şi un sfert şi au început direct cu „Blood Fire War Hate”, piesa care deschide şi ultimul lor album „Conquer”. N-a lipsit nici „Back to the Primitive” sau „Prophecy” şi spre bucuria publicului, clasice Sepultura ca „Roots Bloody Roots” sau „Refuse/Resist”. A fost un moment semi-acustic de chitară al lui Marc Rizzo (ex-Ill Nino – abia acum am realizat ce chitarist bun este!) interpretat pe un double 6 şi un solo de tobe condimentat cu percuţie in-corpore a întregului trib, Max a tras pe scenă şi un fan din public. N-am făcut fotografii, dar vă recomand galeria Metalhead.
Una peste alta, un concert corect, polivalenta a fost pe jumătate plină (sau goală?), se pare că 2000 de oameni sunt interesaţi constant de acest gen de spectacole. Afară ne aştepta o ploaie măruntă, rece şi bezna parcului Tineretului, o plăcere de traversat la aceea oră.

bilete_la_concerte

Parcul Izvor
Sunt curios cum s-au gândit organizatorii să transforme parcul în stadion. Avem Depeche Mode pe 16 mai şi Madonna în cadrul turneului „Sticky and Sweet” pe 26 august. Bilete la Depeche Mode nu mai sunt, doar la „mâna a doua” cu 250 de lei, iar la Madonna preţul unui bilet este între 120 şi 800 de lei, da’ eu zic să vă grăbiţi, şmenarii cumpără en-gros.

Pe 17 mai revin la Arenele Romane şi Gogol Bordello într-un spectacol produs de One Event, biletele se vor pune în vânzare în cursul acestei săptămâni, preţurile fiind următoarele: 75 de lei până la 12 aprilie, 100 de lei în perioada 13 aprilie – 16 iunie şi 125 de lei, la intrare, în ziua concertului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VDU6TJcrZdA&feature=related]

B’estfest.
B’estfest este un experiment curios. E ca şi cum ai încerca să-i faci lipeala lui Naomi cu un băiat din Noua Dreaptă. Ha ha ha. Îmi amintesc cu greaţă de Wu-Tang-Clan înfipt de-an pulea între Alice Cooper şi Marilyn Manson. Pe de o parte n-aveau nicio legătură, pe de altă parte a fost la fel de prost concertul ca Negură Bunget în deschidere la Paradise Lost. Wu-Tang-Clan nici boxele n-ar putea să le care la Cypress Hill de exemplu, ca să rămân tot la Hip Hop şi la artişti ce au trecut pe şi prin B’estfest.
Programul de anul acesta este tot după această reţetă cocktail: pe 1 iulie avem The Killers, Thievery Corporation şi Patrice, pe 2 iulie Ayo, Moby şi Motorhead, pe 3 iulie  Klaxons, Orbital, Franz Ferdinand şi The Faint şi pe 4 iulie The Charlatans, The Ting Tings şi Santana. În fiecare seară e ceva de văzut/ascultat, da’ eu am ales doar seara 2 iulie, Moby şi Lemmy fac toţi banii! Mi-ar fi plăcut şi Thievery Corporation (pe care i-am ratat elegant şi anul trecut), Orbital sau Franz Ferdinand, dar… mai vedem!
Pierderea mare este Iggy care şi-a contramandat toate concertele pentru anul acesta din cauza decesului chitaristului The Stooges, Ron Asheton (R.I.P.).
Abonamentele de trei zile, valabile pentru 2, 3 si 4 iulie, costa 270 lei iar preţul unui billet pe seară este între 110 şi 150 de lei: 110 până în data de 1 aprilie, 130 de lei în perioada 2 aprilie – 30 iunie şi 150 pe durata festivalului.
Biletele pentru acest spectacol vor fi puse in vanzare luni, 16 martie, pe MyTicket, urmand ca de joi, 19 martie, acestea sa fie disponibile şi în reţeaua magazinelor Diverta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ITO2zFpB__o]

La B’estfest AFTERSHOCK, 5 iulie 2009, avem Manowar şi HolyHell iar biletele sunt disponibile în două categorii de preţ, în funcţie de poziţia faţă de scenă: 100 lei şi 150 lei (Zona A, din faţa scenei).

“Thank you Bucharest, we will come back soon!”, a spus solistul trupei Placebo, Brian Molko la sfârşitul concertului din vara lui 2006. Nu ştiu câţi l-au crezut sau l-au luat în serios, dar britanicii se-ntorc la Bucureşti pe 21 iunie 2009 şi vor susţine un concert la RomExpo. Biletele sunt puse în vânzare la preţul de 175 RON (Zona A – in fata scenei) respectiv 100 RON (Zona B). Biletele pot fi procurate online la MyTicket, din reţeaua Diverta, Magazinul Muzica şi din cluburile Control, Fabrica şi Fire (toate din Bucureşti).

Am lăsat la urmă, probabil evenimentul anului: Kraftwerk la Bucureşti pe 12 iunie la Sala Palatului. Asta mă obligă să scriu un articol separat despre germanii avangardişti.

Nu ştiu piesa fredonată de Boc cu puşca şi cureaua, nu aplec urechea la toţi imbecilii, da’ merită strânşi banii pentru câte o seară de muzică.

Şi ceva pentru seara asta, 17 martie la Suburbia începând cu ora 20.00 “HELLECTRO” cu: SoSk, AKM, Creep şi Katalepsys. De la drum&bass la power-noise si breakcore. Mai multe informaţii pe:  Another Kind of Music
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VXa9tXcMhXQ]

Cucerire la Max(im)

Când toţi proaspeţii Rockeri ascultau „Arise” prin 1991, eu navigam în alte ape. Pura întâmplare a făcut să ascult „Cowboys From Hell”-ul chiar în 1990, anul apariţiei şi Pantera texană m-a copleşit, era perioada în care m-a prins Ministry, dar mai ales Nine Inch Nails, ascultam The Exploiteded şi Tom Waits, Miles Davis şi Suicidal Tendencies, Queensryche şi David Bowie, Marillion şi Faith No More, îmi plăceau – recunosc – Guns’N’Roses şi Nirvana. Aveam suficiente sunete şi zgomote în cap, proaspetele curente din zona Metal-ului, Grindcore-ul sau Death Metal-ul au trecut pe lângă mine ca intercity-ul pe lângă Buftea. Nu-mi transmiteau nimic. Nu-mi plăceau Napalm Death, Obituary sau… Sepultura.
Apoi a venit „Chaos A.D.” şi pe el piesa „The Hunt” a celor de la New Model Army, o trupă cult care îmi plăceau foarte mult. Colegii din proaspăta mea trupă erau ceva mai tineri şi fani Sepultura, pe lângă cover-urile impuse de mine (Sex Pistols, The Clash, Dead Kennedys sau Fear), ei au propus „Refuse/Resist”-ul. Vocea chitaristului Mari se potrivea la fix cu vocea lui Max, aşa că o cânta el, aveam şi eu o pauză de respiro. Nu aveam Google şi internet atunci, am prospectat eu textul tocind o casetă, apoi la repetiţii şi-n concerte am auzit piesa de sute de ori. Încet-încet m-am prietenit cu „Chaos A.D.” şi următorul produs, genialul „Roots” din 1996 mi-a zguduit boxele şi creierii.
Din păcate – sau cine ştie, nu chiar – Max Cavalera părăseşte Sepultura şi în 1997 înfiinţează noua sa formaţie Soulfly. Este un proiect mai „colorat”, mai experimental, cele şase albume editate conţin o muzică uşor avangardistă în care se combină elemente din zona Metalică cu muzica tradiţională Braziliană, Thrash Metalul cu infuziuni de Industrial. Nu greşesc forte mult dacă afirm că Soulfly continuă linia trasată de albumul „Roots” în timp ce vechii colegi din Sepultura au încercat să găsească o altă abordare, o altă cale de exprimare. În final dintr-o formaţie bună ne-am ales cu două, ce nu-i chiar rău.
Dacă Sepultura ne-au onorat deja cu vizita lor anul acesta, acum le-a venit rândul şi băieţilor din Soulfly să revină-n România.

soulfly_16_martie

Anul trecut Max ne-a făcut cadou două discuri: „Inflikted” cu noul său proiect Cavalera Conspiracy unde-l are alături pe fratele său, bateristul Igor Cavalera, deturnat şi el din formaţia mamă, Sepultura şi „Conquer”-ul scos cu Soulfly. Dacă Cavalera Conspiracy ne propune o abordare tradiţională a Thrash Metal-ului, cu Soulfly treburile stau altfel. Acest al şaselea album este anunţat ca fiind şi ultimul. Sper că nu, „Concquer” este un disc genial!
Albumul a fost precedat de multe zvonuri şi anunţuri oficiale şi semi-oficiale. S-a promis cel mai Heavy album Soulfly şi acum că rulez pentru a nu ştiu câta oară albumul, afirm că nu ştiu dacă este cel mai greu, dar cu siguranţă este cel mai complex şi cel mai reuşit produs semnat de Max Cavalera. Sună foarte-foarte curat, este mixat perfect iar piesele sunt dinamice, colorate, au toate elementele marca Sepultura/Soulfly într-o îmbinare perfectă.
Cumva nu-mi vine să vă „povestesc” despre acest material pas cu pas, nu cred că e vre-un Rocker să nu-l fi devorat deja. Pe mine m-a cucerit. 🙂 Finalul cu prelucrarea  „The Beautiful People”-ului lui Marilyn Manson este mortal!
Concertul din 16 martie de la Sala Polivalentă nu o să dezamăgească nici un fan. Nu are cum.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AG4fIM2ksSo&feature=channel_page]

RoBlogFest şi mama lu’ VisUrât

Analiza la noi duce inevitabil la anal: scoatem băşini pe gură despre lucruri făcute cu curul. Bloggingul nu poate face excepţie. Dorinţa soră cu boala de a devenii cât mai popular dăunează grav personalităţii. Am scris într-un post anterior (atunci habar n-aveam că urmează şi etapa anală, pardon! finală) despre cele cinci minute de tăcere şi luciditate versus cele 15 minute de celebritate despre care vorbea Andy Warhol. Bine, eu vorbesc şi verzi şi uscate şi vrute şi nevrute, oricum nu mă bagă nimeni în seamă şi spre norocul meu, nu-s popular, mai am o şansă să scap şi de pe internet întreg (şi integru) cum am scăpat şi din comunism. Stric de dragul statisticii: locul 641 – Brushvox 0.0% – 0 voturi… aşa că mulţumesc şi pe această cale tuturor care m-au votat. Ha ha ha!
Votul meu s-a dus la Thanat Eros (1.52% – 35 voturi) care a terminat elegant pe locul 17, dar de exemplu un blog de bun simţ şi pe care-l citesc de multe ori cu plăcere, (să nu zic şi faptul că este foarte popular)  Bed for Love-ul  lui Tudor Chirilă s-a clasat doar pe locul 181 cu… doar 2 voturi. Că pe mine nu m-a votat nimeni este „de-a dreptul drept” atâta timp cât nici măcar eu nu m-am votat, da’ la Tudor numărul voturilor pare incredibil ca să nu spun altceva.
Despre fraudă. De la an la an s-a modificat sistemul de votare pentru evitarea acestora. Nu am veleităţi de hacker da’ un IP Hider ştiu să descarc de pe un torent şi nu-i cibernetică nici să-l instalez. Şi asta este doar una din soluţiile mai sofisticate. Adică, dacă cineva vrea să trişeze, o face fără jenă şi fără prea mare bătaie de cap oricum.  Treaba cu crearea de cont a întors din drum multă lume şi nicidecum n-a folosit la evitarea fraudării… Dar cum nu există o soluţie optimă şi unanim acceptată, mereu o să existe voci nemulţumite. Şi doamne fereşte să insinuez că cineva s-a gândit doar să trişeze! Noi?! Nu, niciodată! Ha ha ha!

02_roblogfest_001Blog. Vorbim despre socializare, despre relaţionare sistematică. Jorn Barger a folosit termenii website şi logging pentru a-şi diferenţia abordarea de celelalte situri. Ulterior, din glumă, Peter Merholz a despărţit cuvintele în we blog şi astfel s-a născut termenul blog.
De la jurnal public la jurnalism s-a trecut aproape insesizabil, a apărut termenul de citizen journalism şi prin introducerea aşa numitelor medii noi (new media), bloggingul s-a dezvoltat rapid şi s-a extins spectaculos. De exemplu doar astăzi pe WordPress erau 210.986 bloggeri cu 169.663 de însemnări noi.
Goana după popularitate nu este de condamnat. Totul e cu ce preţ, mai exact până unde merge ideea „cu orice preţ”. De exemplu poţi introduce în titlu sau text cei mai căutaţi termeni, cele mai căutate expresii din motoarele de căutare. Porno, free porn, RedTube, PornTube şi alte tuburi pe post de vibratoare virtuale. Sexul vinde, cine dracu nu ştie măcar atât? Sigur o să fie suficienţi fraieri care să pice-n plasă şi să-ţi acceseze din grabă şi neatenţie pagina în căutare de senzaţii tari şi astfel să-ţi crească traficul, adică prestigiul. De exemplu „naomi tunsă şi bătută” sau cifra 666 mi-a adus şi mie extra cititori.
Aveam un prieten şmecher înainte de 89 care avea o pereche de blugi originali. Umbla cu ei prin cârciumi să-i „dea”. Găsea clientul, convingea omul şi la desfăşurarea tranzacţiei schimba pe nevăzute perechea de blugi cu o salopetă frumos ambalată. Nu ştie nici el câte sute de salopete a vândut pe post de blugi. Cam asta e şi cu şmecheria virtuală: ai multe accesări, dar majoritatea vizitatorilor pleacă în câteva secunde înjurând. Aici văd eu buba: de unde dorinţa de a fi băgat în seamă cu orice preţ când n-ai nimic de spus?

02_roblogfest_002

Dar să revin la RoBlogFest. Premierea de la Fabrika a început cu două ore întârziere după tradiţionalul model mioritic al oricărui eveniment. Încălzirea a făcut-o un tip cu glume seci pe post de stand-up comedy şi au urmat HI-Q cu un spectacol penibil. Întrebarea cea mai pertinentă ar fi: orare cât au plătit să fie lăsaţi să presteze pe scenă? Ha ha ha! Noroc că a venit Cabral şi n-a lungit-o, premierea a fost să zic aşa, fulgerătoare. VisUrât, VisUrât, VisUrât… Ha ha ha! Mi-e şi milă de el, i-ar fi trebuit Omnitrixul lui Ben Ten să se transforme-n Patru Braţe să ia şi la pachet din câtă carne şi iaurt şi-a luat…şi asta-n plin post! Ha ha ha!

Blog personal – VisUrât (22.84% – 524 voturi)
Blog colectiv – VisUrât (26.45% – 508 voturi)
Blog divertisment – VisUrât (27.92% – 551 voturi)
Blogul cel mai popular – ????? Aţi ghicit! Doamnelor şi Domnilor:VisUrât! (25.25% – 560 voturi)

02_roblogfest_004În rest…cea mai populară a fost mama lu’ VisUrât. Ha ha ha! Numai cuvinte de laudă am citit şi de pe Twitter ieri seară

Blog sub 18 ani – BoGy-BloggerMic (15.26% – 129 voturi)
Blog muzică – Monden (28.72% – 164 voturi)
Blog sport – adrian georgescu – scriu iute si piperat (15.66% | 55 voturi)
Blog film –  TVBlog (43.49% – 294 voturi)
Cel mai informat – Infertilitate (25.83% – 185 voturi)
Cel mai cârcotaş –  andymihail (27.21% | 132 voturi)
VIP microblogging – Bobby Voicu (14.4% – 52 voturi)
Cel mai sexy microblogger – andy mihail (22.22% – 126 voturi)
Cea mai sexy microboggeriţă – BadPitzi (14.31% | 62 voturi)
Cel mai popular microbogger – Infertilitate (25.74% | 182 voturi)

Lista completă de premii şi premiaţi e pe situl oficial al competiţiei.

Ce mi se pare uşor ciudat este că la categoriile unde a câştigat VisUrât s-a votat masiv faţă de celelalte. Între 500 de voturi şi 100 este o discrepanţă cam mare. Dar s-a câştigat şi cu doar 52 de voturi… La Blog personal VisUrât a câştigat cu 524 de voturi iar PiticiGratis clasat pe locul doi a avut nici jumătate, respectiv 250 de voturi… Ei, dacă n-a dat cu laptopu-n popor… ha ha ha! Sau cum de având peste 1000 de pretinşi cititori zilnic, într-o săptămă nu aduni decât 500 de voturi? Sunt aspecte care nu se… pupă.

2657 de nominalizări şi 23502 de voturi…. mai rău ca la Parlamentare… Ha ha ha!

Cam asta a fost toată povestea: RoBlog..Fâs.

02_roblogfest_003

metalmorfoza

M-am apucat să scriu despre Adrian Năstase şi discursul său teribil şi teribilist, dar mi-am dat seama că nu are rost să scriu al 6548-lea blog despre asta, chiar dacă şi eu îmi doresc ca instituţiile statului să funcţioneze, bugetul să răspundă nevoilor oamenilor, justiţia să apere cetăţenii, penitenciarele să nu lase criminali pe drumuri, pensionarii să aibă pensii mai bune, profesorii să aibă salarii mai mari, de asemenea şi medicii şi funcţionarii publici şi, nu în ultimul rând, naţionala României să se califice în Africa de Sud iar turismul (ecumenic?) să triumfe în România.

Poate cu un mic amendament: justiţia nu trebuie să apere cetăţenii – asta ar fi datoria Poliţiei, Jandarmeriei, al S.R.I.-ului şi-n caz de un nedorit război al Armatei – justiţia ar fi momentul să-şi facă treaba şi borfaşii, infractorii, criminalii, hoţii şi corupţii să ajungă după gratii. Indiferent că-i cheamă Iliescu, Năstase, Verestoy, Gorbunov, Becali sau cum i-o chema.

Atât.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=92miS5edOao]

Nici n-a început bine anul şi au dat năvală Metaliştii de ligă grea-n Bucureşti. Şirul l-au deschis britanicii din Napalm Death în promovarea proaspătului lor album „Time Waits For No Slave” într-un concert pe 11 ianuarie la Becker Brau în faţa a 400 de fani. N-am fost la concert, dar mi-am băgat nasul (urechile) în album. Recunosc, nu-s fan Napalm Death, din cele 14 albume începând cu debutul „Scum” din 1987, cred că am început să-i urmăresc abia de la „Fear, Emptieness, Dispair” din 1994. Atunci trupa a renunţat la Grind-Core şi a început să experimenteze, să devină şi muzicali, nu doar extremi şi vitezomani. Fanii evident au considerat asta ca trădare şi semn de comercializare, dar asta e o altă mâncare de peşte! „Diatribes” din 1996 este probabil cel mai experimental produs al lor şi favoritul meu. Cu următoarele albume, „Inside the Torn Apart” (1997) , „Words from the Exit Wound” (1998 ) şi terminând cu „Enemy of the Music Business” (2000), treptat Napalm Death au revenit spre stilul care i-a consacrat. „Order of the Leach” (2002), „Leaders Not Followers part 2” (2004), „The Code Is Red…Long Live the Code” (2005) şi „Smear Campaign” (2006) sunt discuri corecte, redefinesc elementele tradiţionale de Grind-Core într-un Metal tăios, energic şi momentele mai „lente”, riff-urile de respiro fac muzica lor mai accesibilă şi pentru un public puţin mai larg.

napalmdeathtimewaitsfornoslave

Cele 14 piese de pe „Time Waits For No Slave” păstrează reţeta ultimelor produse, predomină temele brutale, ritmurile alerte, secvenţele experimentale au dispărut aproape în totalitate, dar au mai rămas mici ruperi, pete de culoare şi câteva riff-uri ce taie sănătos câte o piesă şi lasă omul să tragă aer în piept. Dacă supravieţuieşti primele patru piese, ai mintea odihnită şi nervii suficienţi de tari, de la „On the Brink of Extinction” discul devine tot mai interesant. Urmează ceva mai experimentalul „Time Waits For No Slave” care combină strofele Grind cu un refren mai lent, colorat interesant şi sprijinit şi de un cor vocal atipic pentru trupă, „Life And Limb” este o piesă aproape tradiţională ce aminteşte de momentele bune ale regretaţilor Pantera şi nici „Downbeat Clique” nu este departe de acel sound. „Fallacy Dominion” combină armonii interesante şi aduce şi ceva pasaje mai lente. Nu este un disc revoluţionar, dar este un album corect. „Politically corect”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OJS76JZbP1s]

Într-un interviu acordat de Max Cavalera revistei „Revolver Magazine” în 2007 a lansat ideea unei posibile reuniuni al formaţiei Sepultura în cadrul Ozz Fest-ului. Lucrurile au evoluat într-u totul altă direcţie: Igor s-a alăturat proiectului proaspăt al lui Max, botezat sugestiv Cavalera Conspiracy şi a părăsit şi el Sepultura. În aceste circumstanţe nu ştiu câtă lume mai spera într-un nou album al Brazilienilor, cu toate acestea, al 11 disc Sepultura nu doar că a fost lansat pe 16 ianuarie 2009 şi băieţii pe 7 februarie au şi sosit la Bucureşti in cadrul primei ediţii al „My Metal Festival”-ului să-şi promoveze proaspătul produs în Sala Polivalentă. Sesiunea nu-i o scuză, da’ alta n-am, am mai ratat un eveniment!

Numele Alex vă spune ceva? Anthony Burgess? Sau poate Kubrick? 1971? Portocale Mecanică? Exact! „A-Lex” – titlul noului album Sepultura – se referă la acel Alex şi băieţii şi-au propus un nou album concept după „Dante XXI” care  s-a bazat pe „Divina Comedie” a lui Dante Aligheri.

sepulturaalex

Discul porneşte cu un scurt intro „A-Lex I” care surprinde cu prezenţa sintetizatorului, clapele fiind mânuite de invitatul Eduardo Queiroz pe tot parcursul albumului. „Moloko Mestro” revine cu un riff puternic în zona sunetului tradiţional al formaţiei, Thrash Metal curat, simplu şi energic. Calităţile noului baterist, Jean Dolabella (ex-Udora şi Rock Fellas) se fac simţite în „Filthy Rot” care include şi pasaje de percuţie Braziliană tradiţională, nuanţe Electro-Industriale şi un cor ce dă culoare interesantă. „We’ve Lost You” a fost prima piesă disponibilă pe pagina MySpace a formaţiei, este o piesă ce porneşte uşor cu chitară acustică, apoi vine şi riff-ul cu toba, piesa devine apăsătoare şi este grea (Heavy) fără să fie rapidă. „What I Do!” mai încinge puţin atmosfera pentru două minute. Surprinzător, majoritatea pieselor sunt foarte scurte, 2-3 minute. „A-Lex II” este încă o piesă instrumentală ce combină sonorităţile Braziliene cu Metalul Nord American, sunt pete muzicale interesante. „The Treatment” este încă un Thrash galopant ca apoi în „Metamorphosis” să slăbească uşor ritmul şi în doar 3 minute să ne treacă prin stări şi abordări diametral opuse. „Sadistic Values” cu cele aproape 7 minute este şi una din cele mai interesante compoziţii de pe album. Derrick dovedeşte că are veleităţi vocale adevărate şi sincer nu înţeleg de ce nu le etalează/foloseşte mai des. După un început tulbure construit predominant pe tobe, voce şi ceva electronică, piesa intră în tempoul tradiţional şi devine încă o desfăşurare tipic Sepulturistă şi trece neobservat în „Forceful Behavior” o piesă cu un ritm ceva mai alert. „Conform” închide şi ciclul doi al discului şi ajungem la „A-Lex III” încă o instrumentală scurtă. Apropo de „A-Lex”, ingenioasă găselniţa din latinul Ab (departe) şi Lex (lege) în combinaţie cu numele personajul şi caracterul lui Alex. „The Experiment” nu putea fi decât încă o piesă mai Thrash urmată de un moment bun al discului: „Strike” cu un bas sănătos şi chitara uşor Industrializată. „Enough Said” ne scoate rapid din sonorităţile Metalice şi ne aruncă într-o interesantă incursiune în lumea lui „Ludwig Van” (Beethoven of course! Cei care au văzut filmul lui Kubrick, ştiu de ce!). Urmează „A-Lex IV” şi finalul cu „Paradox”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NbROQxe4aV4&feature=channel_page]

„A-Lex” nu este nici „Chaos A.D.”, nici „Roots” şi poate nici măcar „Roorback”, dar este un disc dinamic şi colorat şi dovada că Sepultura merită să rămână pe scenă.

Şi apropo de scenă, pe 16 martie ne onorează cu vizita sa şi Max cu trupa Soulfly pentru un concert la Sala Polivalentă în promovarea genialului album de anul trecut „Conquer”. Cu siguranţă merită fiecare bănuţ din cei 75 Ron cât costă biletul!

kreatorhordesofchaosl

Nici nu apucăm să ne dezmeticim, pe 9 februarie la Becker Brau năvălesc peste noi „hoardele haosului”! Când vine vorba despre germanii de la Kreator îmi amintesc două lucruri: 1. albumul genial din 1992 „Renewal” – un disc mai experimental şi uşor Industrializat, deloc apreciat de public şi 2. un interviu din Metal Hammer al lui Nick Holmes (Paradise Lost) în care povestea despre un turneu dezastruos în America împreună cu Kreator, turneu de prin 1993-1994 dacă ţin bine minte, vremuri când erau deja Regi în Europa, dar în America abia de se adunau 4-5 oameni la concertele lor, turneu deprimant în urma căruia au ajuns în pragul destrămării, şi în care cel mai distractiv lucru era să-l întrebe în autobusul de turneu pe Mille Petrotzza despre conţinutul textului piesei „Bonebreaker”…Hahaha! Bine, dacă mai sap puţin, nu departe, doar prin 1988, îmi amintesc că prietenul meu Goro primise de la „sursa” din capitalismul corupt şi desfrânat o casetă care pe o parte avea „Endless Pain”-ul, pe partea cealaltă „Pleasure to Kill”-ul. Nu auzisem nimic aşa turbat până atunci, brusc Slayer sau The Exploited păreau copii inocenţi şi rapid mi-am şi “tras” un logo mare cu Kreator pe spatele hainei de camuflaj cu care defilam în acele vremuri… Eram singurul Punker din Braşov şi prieten cu toţi Rockerii, de bătut ne băteam doar cu cocalarii…Alte vremuri!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a4CB-qTBIvI&feature=PlayList&p=745F4EFCEAB7F3E8&playnext=1&index=2]

„Hordes of Chaos” a fost lansat oficial pe 13 ianuarie 2009, este al 12-lea album al formaţiei şi conform spuselor lui Mille, este un disc imprimat aproape-n totalitate live, fără prea multe artificii de studio. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Mille Petrozza – chitară, voce, Sami Yli-Sirniö – chitară (membru din 2001 şi component activ al formaţiei Waltari), Christian Giesler – bas (membru din 1994) şi bateristul veteran, co-fondatorul formaţiei, Jürgen ‘Ventor’ Reil (absent doar în perioada 1994-1996). Albumul debutează cu chitarările armonice ce amintesc uşor de Iron Maiden ca imediat Mille să se desfăşoare şi se trece la Thrash-uiala tradiţională: „Everyone hates everyone…Chaos!” „Hordes of Chao (A Necrologue for the Elite)” este o piesă care aliniază toate elementele de marcă Kreator şi este un început promiţător. Trecere directă prin tobe şi ajungem în „Warcurse”. Reţeta este neschimbată, combinaţii de riff-uri armonice cu pasaje de măcinare (grinding) Thrash. Vocea lui Mille este neschimbată şi textele rămân în aceeaşi zonă, de la „Violence is conquering the world” la „Violence, total violence unlike anything You have ever seen before”. Clişee? Probabil, dar fac parte din arsenalul Kreator, fără acestea ar fi ca AC/DC fără riff-urile lui Angus şi textele cu „money”, „Rockin’”, whiskey şi femei. În „Amok Run” Mille cântă surprinzător pe o temă de chitară acustică, dar piesa intră-n normal cu un riff care iar m-a dus cu gândul la Maiden, la fel ca şi riff-ul de bază din „To The Afterborn” unde şi refrenul aminteşte de Britanici.

„Hordes of Chaos” este un disc „regular”, obişnuit pentru gaşca lui Mille, nu aduce nimic nou şi rămâne în categoria discurilor corecte ca şi ultimul Napalm Death.

Alături de Kreator luni seara-i mai putem vedea pe: Caliban (Germania), Eluveitie, Emergency Gate, Taine şi Snapjaw.

Setlistul concertului conform site-ului Metalhead : 01. Intro 02. Hordes Of Chaos 03. Warcurse 04. Extreme Agression 05. Phobia 06. Voices Of The Dead 07. Enemy Of God 08. Destroy What Destroys You 09. Pleasure To Kill 10. To The Afterborn 11. Corpses Of Liberty 12. Demon Prince 13. The Patriarch 14. Violent Revolution 15. Terrible Certainty 16. Betrayer 17. Amok Run 18. Riot Of Violence  PLUS 19. Flag Of Hate 20. Tormentor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hcDhw90VTQg&feature=related]