Dacă duminică noaptea în loc să savurăm un vin fiert, un măr copt, o acadea, o bomboană, o atenţie, căutam buimaci pe internet răspunsul la cine-i preşedinte, şi dacă teoretic în final lucrurile au rămas cum am stabilit, acum ne-am procopsit cu o nouă dilemă: PSD astăzi depune o contestaţie prin care cere anularea şi reluarea alegerilor.
Vorbind ieri cu un prieten am avut o revelaţie cinică: 1. din 1946 toate alegerile din România au fost manipulate şi fraudate, 2. mereu în spatele manipulării şi fraudării au stat serviciile secrete.
Mai vreţi ceva? Ţaca-paca!
Dar să revenim la turul (tunul) doi al alegerilor prezidenţiale.
Sigur că au fost fraudate. Au fraudat şi unii şi alţii. Însă cei din PSD din postura de partid de opoziţie şi oarecum relaxaţi de certitudinea (inexplicabilă) că alegerile sunt ca şi câştigate au furat mai puţin şi s-au relaxat prea devreme. PDL-ul a fraudat având la îndemână toate butoanele aparatului de stat, dar şi bugetul şi toate resursele financiare şi pârghiile administrative şi cu determinarea să-l menţină pe băse cu orice preţ în fruntea Statului.
Acum eu am o problemă. Am căutat ore în şir pe internet, dar n-am găsit nici un caz în care un partid de opoziţie să fraudeze alegerile. Nici logică n-are, nici practic nu prea este posibil.
Acum PSD-ul este prins în cuşca legislativă pe care şi-a construit-o singur în anii ’90 fix ca să-şi acopere fraudele şi să facă imposibilă contestarea alegerilor.
Ca o glumă cinică aş spune că există o cale să dovedească frauda: prin auto-denunţ. Dar e doar o glumă răutăcioasă, în practică nu ţine. Legea prevede şi o precizare: anularea alegerilor este posibilă doar dacă cei care fac sesizarea nu au fost implicaţi în fraudare. So!
Însă revin la ce spuneam înainte, conform legislaţiei nu este suficient să dovedeşti fraudarea – fie ea şi masivă – conform legislaţiei trebuie să dovedeşti că ele au fost fraudate într-un anume sens, au schimbat rezultatul final al votului.
Practic este imposibil. Chiar dacă PSD reuşeşte să aducă dovezile unor fraude cum ar fi votul multiplu, votul în ţară a unor cetăţeni dovediţi a fi plecaţi din ţară sau votul persoanelor decedate, este imposibil de dovedit în favoarea cui au votat aceştia fiindcă votul este secret.
Pe de altă parte, toate acestea sunt infracţiuni penale şi se pedepsesc individual, dar nu conduc implicit la anularea scrutinului.
Şi revin la cinismul de la început şi spun că PSD culege roadele „democraţiei originale” plantate şi cultivate cu sârg de iliescu şi compania.
Celălalt aspect iese din sfera legislativă: CC-ul niciodată n-a luat o hotărâre importantă în defavoarea puterii. Asta spune mult despre trâmbiţata, dar ne-efectuata reformă instituţională, despre cât de independente sunt puterile în Stat.
băsescu rămâne indubitabil preşedinte şi nu doar al celor 5 milioane de prostiţi şi pupincurişti care l-au votat, ci al tuturor românilor.
Aici apar şi primele probleme: scorul strâns, ideea implementată că băse a ieşit preşedintele diasporei, dar practic a pierdut alegerile în ţară, fac noul mandat cel puţin şubred. Dacă România era o ţară normală în condiţii social-economic normale, nu era nicio problemă. Dar când ai doar 5 milioane de voturi din circa 12-13 milioane de cetăţeni cu drept de vot şi la o populaţie de 22 de milioane şi câştigi cu un avans de circa 70.000 de voturi, greu poţi să ceri “poporului” să mai strângă cureaua… dacă mai există şi suspiciunea unei fraude masive, treaba devine nasoală. dacă la asta adăugăm şi ideea că preşedintele a câştigat cu votul celor aflaţi în afara ţării… cine să strângă cureaua?
Însă economic şi social avem mari-mari probleme.
Din trimestrul IV al anului 2008, economia a intrat în picaj şi de la creştere economică de +8% finele anului 2009 ne arată o scădere la -8%. Ar trebuii să vorbim şi despre acel +8% mincinos. Creşterea a provenit pe de o parte din banii veniţi de la „căpşunari” (unii susţin că circa 2%), pe de altă parte din credite. Creditele sunt bani virtuali, ne-produşi, inexistenţi, bani care – teoretic – urmează să fie produşi – acoperiţi – prin muncă şi produse din viitor. Aici noi avem o mare-mare problemă: n-am produs şi nu prea producem nimic. De aici au apărut şi problemele populaţiei la restituirea creditelor, prima oară la nivelul mic, al electro-casnicelor, apoi încet-încet urcând la creditele de nevoi personale, la leasing-urile la maşini, creditele pentru case.
Ce s-a întâmplat în 2009? Nu ştiu dacă aţi sesizat, dacă vă amintiţi, dar la primele discuţii cu FMI-ul aceştia au pus condiţia ca împrumutul să fie investit în economie şi infrastructură, în dezvoltare ci să nu fie folosit la acoperirea deficitului bugetar. Nu ştiu ce a promis la aceea vreme guvernul boc (ei! la suprafaţă ştim, dar nu ştim dedesubturile), însă până la urmă, într-o primă fază şi FMI-ul a spus ok şi s-a semnat acordul, au început să curgă banii. Problema este că guvernul nu şi-a respectat nici promisiunile cunoscute, nici cele din spatele uşilor închise şi toţi banii s-au risipit pe de o parte în salariile bugetarilor, în plata asigurărilor sociale şi al pensiilor, pe de altă parte în neant. La capitolul „neant” avem două aspecte distinse: pe de o parte foarte mulţi bani s-au scurs spre clientela politică prin contracte păguboase, pe de altă parte există suspiciunea că mare parte din împrumut s-a întors de unde a venit, adică-n Vest, prin intermediul băncilor şi corporaţiilor rămase decapitalizate. Acest fapt a fost oarecum confirmat la un moment dat de câteva declaraţii a lui Isărescu, dar şi premierul boc a pomenit despre fenomen.
Proasta gestiune a banilor – proastă pentru noi – s-a datorat în primul rând anului electoral. Cum spuneam şi ieri şi altă dată, a fost o campanie excesiv de costisitoare, cea mai scumpă de până acum în condiţiile unui an de criză. Este absurd şi economic inexplicabil.
Datorită nevoii imperative de a controla Internele şi Administraţia, PD-L a provocat cu bună ştiinţă acum două luni criza guvernamentală – ce de altfel a venit la ţanc şi PSD-ului, de ce să nu spunem şi acest lucru? – însă reversul inevitabil a fost îngheţarea (suspendarea) acordului cu FMI şi amânarea (sau pierderea) ultimei tranşe din împrumut. Astfel Statul s-a împrumutat de la băncile particulare cu dobândă mult mai mare pentru acoperirea cheltuielilor bugetare pentru luna decembrie. Nu deschid din nou subiectul că în condiţiile în care nu sunt bani nici de pensii şi salariile bugetarilor, udrea a continuat nestingherită semnarea contractelor extrem de păguboase pentru stat şi cam asta a făcut şi berceanu, fluture şi videanu, mai rău, blaga care nu este doar demis şi interimar, dar şi suspendat, a continuat să-şi vadă liniştit de „treabă” la minister.
Dar să revenim la aspectele strict economice! Dacă totuşi obţinem în 2010 şi ultima tranşă de 3 miliarde de la FMI, banii ajung cel mult pentru încă două luni. Să zicem trec lunile ianuarie-februarie. Staul se mai poate împrumuta câteva luni din zona băncilor private din România, apoi fiind atins limita maximă admisă, şi mai scump de la băncile din Vest, însă aceste împrumuturi au cel puţin două aspecte păguboase. Pe de o parte dobânda este foarte mare, pe de altă parte astfel Statul face concurenţă neloială firmelor din zona privată şi practic le lasă pe acestea fără finanţare. De aici rezultă două consecinţe directe: 1. o serie de firme vor falimenta şi astfel scad contribuţiile la bugetul de Stat, 2. creşte numărul de şomeri care împovărează acelaşi buget de Stat.
Şi să terminăm cu subiectul împrumutului de la FMI, din 2010 Statul trebuie să înceapă rambursarea acestui împrumut, ce conform calculelor economiştilor, reprezintă undeva între 2 şi 3 % din PIB, Produs Intern Brut sublim, dar inexistent. Din ce ţin eu minte, prin 1996-1997 CDR-ul a avut mari-probleme cu rambursarea unor credite ce reprezentau la aceea vreme doar 1% din PIB şi atunci situaţia economică era ceva mai bună. Cum spuneam, urmează căderea RON-ului, inflaţie şi şomaj estimat la 10%, dar care ştim cu toţii, în termeni reali înseamnă mult mai mult.
Ştiu, pentru unii provoacă dureri de cap astfel de discursuri economice, nu înţeleg o iotă din ce am spus, dar asta este o abordare necesară şi extrem de simplistă, pot spune elementară a situaţiei reale în care ne aflăm. Nici eu nu sunt economist, nici măcar semidoct nu pot pretinde că aş fi, faptul că în anii ’90 citeam cu stricteţe ziarul Capital şi de ani de zile citesc cu interes presa economică, nu mă face cunoscător al acestei zone şi al acestui fenomen.
Ce vreau să spun este că mă îndoiesc că politicul o să soluţioneze problemele economice şi implicit sociale. Indiferent de ce super-guvern cu ce mega susţinere politică ar veni la conducerea ţării, are o sarcină chiar şi teoretic imposibilă.
Mi-e cumva milă de Geoană şi Antonescu. Geoană ieri se agăţa cu disperare de alianţa deja constituită cu PNL, UDMP şi minorităţile ca fiind singura viabilă.
Situaţia ambilor lideri şi ambelor partide este destul de asemănătoare. Există presiuni din vârful partidului care doresc o alianţă cu PD-L-ul şi există presiuni din teritoriu unde mulţi primari suferă din lipsa alocărilor de fonduri de la centru şi cer intrarea la guvernare. Nu trebuie uitat nici faptul că-n partide sunt şi mulţi oameni de afaceri sau cu interese economice, campania a costat mulţi bani, toţi vor să-şi recupereze într-un fel sau altul investiţiile şi asta este posibil doar fiind la… ciolan. Astfel – politic – orice este posibil.
Poziţia fermă a lui Geoană şi Antonescu a fost rapid etichetată ca fiind “rigidă”. Eu cred că este verticală şi aproape unică în peisajul politic românesc. Dacă stăm şi gândim la rece, voturile pentru Geoană au reprezentat în mod clar o poziţie clară împotriva lui băsescu. Eventuala intrare la guvernare al oricărui partid alături de PD-L este cea mai mare greşeală posibilă.
Eu – dar evident nu depinde de mine, nici măcar nu mă ascultă nimeni – zic că acum ar trebuii sprijinit un guvern minoritar PD-L, ăsta Negoiţă care aşteaptă la rând sau care o fi. Să guverneze PD-L-ul şi băse singuri şi să-şi asume însfârşit responsabilitatea. Să arate poporului de ce sunt în stare.
Am tot auzit şi că suntem în Europa, cum s-au exprimat unii: suntem înăuntru. Nu, nu suntem, n-am fost şi – dacă mă întrebaţi pe mine – nici nu o să fim. Am uitat că majoritate vocilor din UE nu au fost de acord cu aderarea României şi au susţinut şi înainte de aderare, dar şi după, că nu suntem pregătiţi. Aderarea noastră s-a datorat în primul – şi ultimul – rând conjuncturii geo-politice, suntem un tampon la graniţa cu Rusia. Atât. Nu suntem nici măcar ruda săracă. Nu suntem în Europa nici ca grad de civilizaţie, nici cultural, nici social, nici economic şi nici politic. Nu suntem nicicum. Pe lângă rolul nostru de tampon suntem doar un fel de groapă de gunoi unde Vestul a aruncat tot ce nu folosea şi suntem o piaţă de desfacere pentru produsele lor. Şi cam atât. Probabil nu vom fi lăsaţi să murim de foame, dar nici nu vom fi ajutaţi să scoatem capul la suprafaţă. Iar noi – încă o dată – nu cred că suntem dispuşi nici să punem osul (şi capul) la treabă, nici să ne murdărim mâinile.
Am susţinut proiectul Antonescu-Geoană fiindcă a fost singurul proiect prezentat înainte şi în timpul campaniei. Nu sunt deloc convins că ar fi funcţionat şi că avea soluţiile de ieşire din actualul impas. Dar cum am spus, a fost singurul proiect prezentat. băsescu a vorbit despre moguli, comunişti, numai bazaconii fără nicio noimă şi fără nicio legătură cu realitatea. bine că măcar după agitaţia din noaptea de duminică, acum se dă “zen”! 😛 😛 😛
Văd că euforia victoriei împotriva comunismului n-a trecut nici acum. Dacă înainte mă mai gândeam că electoratul a fost manipulat, mituit, prostit, pe zi ce trece realizez că din păcate într-adevăr avem de a face cu o masă de proşti. Cel mai trist este că foarte mulţi tineri marşează în continuare pe ideea anti-comunismului. Puşti în tricouri Che Guevara (i-au văzut profilu’ pă Hi5 şi cică e revoluţionar) care luptă împotriva comunismului. Cool. Dacă încerci să porţi o discuţie despre comunism cu ei, epuizezi subiectul în circa 60 de secunde, unicul lor „argument” este că „PSD-ul este rău” şi tot ce afli de la ei îţi este folositor ca datele despre intensitatea vântului şi direcţia sa când eşti rătăcit fără busolă la Polul Nord. Dacă în 1989 eram suficent de tânăr (şi prost) să ies în stradă şi să-mi risc pielea, promit solemn că dacă o fi să mai prind în viaţă vre-o bubuială, fug repede la chioşcul de la colţi (că-i deschis de Paşti, Crăciun, Revelion şi… revoluţie) , îmi cumpăr 5-6 bacsuri de bere şi 2 cartuşe de ţigări şi mă instalez comod la televizor. Să mai fie ciuruiţi şi alţii! 😛 😛 😛 Mai promit că pe cei care o să moară n-am să-i mai numesc proşti, ci eroi. (Sunt curios câţi din ăştia cu gura mare au şi coaie să iasă-n stradă când şuieră gloanţele pe lângă ureche – şi viaţa nu-i ca Counter Strike-ul, da’ asta-i o altă poveste! 😛 )
O soluţie totuşi există. E tot de la băsescu. Pardon, singura de la băsescu. Nu de legalizarea drogurilor uşoare este nevoie ci direct de prescrierea lor obligatorie la toată populaţia de la noi născuţi până la pensionarii octogenari. Poate aşa ieşim şi din căcatul acesta sau măcar o să trăim cu iluzia că putem ieşii. Că tot suntem la vânătoare de fantome.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6EefPcht54c]
Nu cine ci de ce este mai important. Părerea mea.
