Pentru cei cu poftă de o bubuială electro-urbană, evenimentul Sick Mindz aflată la a cincea ediție este ocazia ideală pentru o bâțâială și destrăbălare pe cinste. Acces liber, volum maxim și o listă substanțială de prestatori de zgomote contorsionateȘ SOSK, CAI VERZI, CNER, AKM, SIBERIA, QISHTA (DJ SET), RAZVANEL și CuI?.
Ostilitățile încep la ora 21, locul de desfășurare fiind clubul Underworld din București, Coltei, nr 48.
Și de făcut poftă și încălzirea, ceva-ceva muzică de la artiștii de serviciu din această seară: Read more Sick Mindz V – 5 Noiembrie 2011
show biz
The Stranglers – Decades Apart (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kFeykueEZNI]
The Stranglers au fost prea Punk pentru muzica Electronică şi prea Electronici – şi intelectuali – pentru Punk. Prin „Golden Brown” de pe albumul „La Folie” din 1981 au devenit extrem de cunoscuţi, unda lor a lovit şi marii noştri artişti – cu ghilimelele de rigoare 😀 – şi Sfinx s-au grăbit să ne seducă cu „Într-un Cer Violet”, ciordeala o avem în sânge… Dar şi alţii s-au „inspirat” din creaţia lor – mă refer la The Stranglers, evident. 😀
Evit să scriu despre compilaţii, dar „sugrumătorii” merită mai mult decât un simplu review. „Decades Apart” este un CD dublu lansat în februarie, conţine măcar o piesă de pe fiecare album (sunt 16) şi are şi două piese absolut proaspete: „Retro Rockets” şi „I Don’t See The World Like You Do”.
Eu am avut bulan, un prieten cumpărase albumele „The Raven” (1979) şi „The Gospel According to the Meninblack” (1981), „coadă” – adică la pachet, obligatoriu – la nişte discuri Progresiv şi nu i-au plăcut, mi le-a vândut. Asta undeva prin anii ’80. Aveam salariul de 1250 Lei, un vinil original în stare bună costa 300, uneori chiar şi 500 Lei… 🙂 Pe mine m-au marcat definitiv piese ca „Dead Loss Angeles”, „Baroque Bordello”, „Nuclear Device”, „Duchess” şi „Waltzinblack”, „Just Like Nothing on Earth”, „Second Coming”, „Waiting for the Meninblack” sau „Two Sunspots”, „The Gospel…” este un album absolut genial. Read more The Stranglers – Decades Apart (2010)
Monster Magnet – Mastermind (2010)
Monster Magnet par o gaşcă teleportată din anii ’70. Este aproape ne-naturală muzica lor absolut naturală, Rock-ul primitiv-primordial a la The Cult sau Danzig-ul primelor albume cu inflexiuni Hawkwind (trupa în care şi-a făcut ucenicia şi tataie Lemmy), „americanismele” Southern şi Stoner după tiparele Corrosion Of Conformity care n-au nici vlaga, nici autenticitate decât la trupele americane.
21 de ani de muncă stau la baza acestui material, albumul cu numărul opt din carierea trupei, disc ce vine la mai bine de trei ani după anteriorul „4-Way Diablo”.
Ca şi în cazul multor alte formaţii, „blestemul” băieţilor din New Jersey a fost valul Grunge care a măturat media şi prin ricoşeu scena anilor ’90 trimiţând sau ţintuind multe formaţii la subsol. Ceva-ceva din spiritul Grunge s-a infiltrat şi-n sonorităţile Monster Magnet, şi pe noul disc în piesa „100 Million Miles” de exemplu se aud reverberaţii Soundgarden, trupă cu care de altfel au şi fost în turneu în 1991.
După debutul „Spine of God” din 1992 şi câteva EP-uri scoase sub egida independenţilor Caroline Records, magneţii se mută la multinaţionala A&M Records, dar în ciuda succesului single-ului „Negasonic Teenage Warhead”, albumul „Dopes to Infinity” din 1995 nu face vânzările scontate.
„Powertrip”, albumul din 1998 reuşeşte să penetreze a tot puternicul Billboard, discul primeşte şi certificatul de Aur pentru vânzări şi turneele alături de nume ca Aerosmith, Metallica, Rob Zombie şi Marilyn Manson le ridică statutul, lucrurile par să intre pe făgaşul dorit.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ByCXe3rrSY8]
„God Says No” din 2001 nu mai are acelaşi impact comercial Read more Monster Magnet – Mastermind (2010)
Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)
Cradle of Filth sunt cel mai de succes produs britanic pe segmentul Heavy de la Iron Maiden încoace. Mulţi îi consideră trădători, acuză faptul că s-au „vândut” şi s-au strecurat în mainstream, însă albumul lor de debut „The Principle of Evil Made Flesh” din 1994 a fost cotat în 2006 de revista Metal Hammer ca unul din cele mai bune 10 albume Black Metal al ultimelor două decenii, au fost răsfăţaţi de Kerrang! Şi MTV, au cântat ca atracţie principală la mai toate festivalurile importante (mainstream) de la Ozzfest la Download şi Sziget.
Poate că muzica găştii lui Dani Filth (Daniel Lloyd Davey) nu mai are sonorităţile Black Metal-ului, infuziile Heavy Metal şi Gothic, respectiv Dark au şlefuit sunetul şi i-au făcut mai acceptabili unui public mai larg, însă Cradle of Filth au un şarm anume, au reuşit să-şi construiască o imagine şi un stil care-i deosebeşte de restul formaţiilor şi asta, până la urmă este o calitate pe care majoritatea formaţiilor din ultimele decenii încep să nu o mai aibă.
„Darkly, Darkly, Venus Aversa” este un nou material concept aşa cum Dani ne-a obişnuit de la succesul major al albumului „Dusk… and Her Embrace” din 1996 încoace.
Povestea de data aceasta este una originală, personajul central fiind prima soţie al lui Adam, Lilith şi povestea se derulează până în zilele noastre. Muzical Cradle of Filth n-au schimbat reţeta de succes, au rămas ritmurile infernale, riff-urile zgomotoase şi coloraturile ample de clape, Dani hârâie şi ţipă, universul conceput de această dată aminteşte cel mai mult de danezii Mercyful Fate, respectiv de King Diamond.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3tWiWkvz8-c]
Nu sunt un fan înfocat Cradle of Filth, dar Read more Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)
Detachments – Detachments (2010)
Insularii – aka britanicii – suferă de tot felul de obsesii şi traume. Sindromul The Beatles i-a bântuit şi obsedat decenii, au încercat să-i reinventeze, să-i reproducă, să găsească înlocuitorul şi cu Oasis au ajuns – cred – cât s-a putut de departe. Dacă mai mult nu s-a putut, în ultimii ani au încercat clonarea celor din The Who, dar şi aceste tentative au eşuat consecutiv. Persistă şi obsesia Debbie Harry (Blondie), dar ea este de import.
Un alt reper obsesiv este Ian Curtis (Joy Division), poate mai puţin pregnant, dar la fel de căutat. Depeche Mode au reuşit cât de cât să exploateze acest segment electro-întunecat, totuşi performanţa majoră aparţinând celor din The Cure.
Îmi este foarte clar că dacă candidatul se dovedeşte docil şi manevrabil, industria – manager, producător, casa de discuri – măcar pentru o noapte poate face vedetă şi din cel mai improbabil subiect. Muzica de mult nu mai este o artă, nici vorbă de căutări interioare şi auto-exprimare, ci este doar un produs să satisfacă (prostească) publicul (consumatorul) tot mai tâmp. N-aş merge până la teoria conspiraţiei, mai de grabă este o schemă standard, funcţională şi aplicabilă.
Pe Detachments Read more Detachments – Detachments (2010)
Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
O plăceam pe Deborah Anne Dyer (aka Pea Narni, aka Skin) când era „băiat”. Să nu mă înţelegeţi greşit, ea este lesbi, eu hetero, adică la amândoi ne plac fetele. Îmi plăcea atitudinea ei, îmi plăceau Skunk Anansie când aveau coaie, adevărate imnuri furioase ca „Selling Jesus”, „Intellectualise My Blackness”, „Little Baby Swastikkka” (de pe albumul de debut „Paranoid & Sunburnt din1995), „Yes It’s Fucking Political”, „All I Want”, „Milk Si My Sugar” (de pe „Stoosh” din1996), „Charlie Big Potato”, „On My Hotel TV”, „The Skank Heads”, „And This Is Nothing That I Thought I Had” (de pe albumul „Post Organics Chill” din 1999) şi Skunk Anansie au livrat şi balade intense, deloc siropoase ca „Charity”, „Weak”, „She’s My Heroine”, „Just Because You Feel Good – Hedonism”, „Weep – Brazen”, „Tracy’s Falw” sau „Secretly”. Skunk Anansie găsiseră o reţetă extrem de revigorantă în care elemente Heavy cu rezonanţe Rage Against The Machine se combinau organic cu nuanţele mai alternative cu iz Post Grunge şi infuzii de Blues şi Rock.
M-am bucurat ca pentru banii găsiţi pe jos când anul trecut am citit că după destrămarea trupei din 2001, gaşca se reuneşte, au şi scos în noiembrie 2009 un Best Of „Smashes and Trashes” care a inclus şi 3 piese noi, „Because of You”, „Tear the Place Up” şi „Squander”, urmat de un „Best Of Remixes”. „Tear the Place Up” suna energic, promiţător, celelalte două fiind piese mai lente, mai lirice. Preferam două piese-n forţă şi o singură baladă, dar asta probabil rămâne problema mea. Trei piese nu sunt suficiente să-ţi faci o idee, dar premizele erau bune.
Azi este lansat al patrulea album de studio al celor din Skunk Anansie, acest „Wonderlustre” Read more Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
Discul următor sau press next
Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă. Read more Discul următor sau press next
Manic Street Preachers – Postcards from a Young Man (2010)
Noul MSP m-a luat prin surprindere, sincer, după „Journal For Plague Lovers” nu-i aveam în agendă cu un album nou 2-3 ani – cam aceasta este perioada de exploatare a câte unui album cu single-uri şi turnee să storci maximul din produsul respectiv. În ciuda criticilor pozitive, „Jurnal…” a urcat doar până pe locul 3 în clasamentul albumelor britanice şi în Europa n-a trecut de locul 50. Insuccesul comercial poate că a stat la baza grabei cu care MSP au acţionat/reacţionat şi au scos un nou album atât de repede.
Conform propriilor declaraţii de această dată doresc să-şi audă piesele la radio, cum spun, scopul lor conştient a fost din start să se infiltreze în mainstream, să se adreseze unui public cât mai larg. Şi-au comparat noul album cu Aerosmith şi „Pump”, dar au spus şi că este „Heavy Metal Tamla Motown”, ca şi cum Van Halen ar cânta piesele trupei The Supremes.
Citind toate acestea, am pus discul cu oarecare temeri şi după ce am străbătut primele 3-4 piese dezamăgirea a fost completă. MSP sună exact ca noul şi reunitul Take That, între „(It’s Not War) Just the End of Love” şi noul single Take That „The Flood” nu-s diferenţe majore. Uşoară obsesie/reflecţie The Beatles, orchestraţii aerisite, mai mult de atmosferă decât cu conţinut muzical şi în centru vocea cu teme mai mult sau mai puţin inspirate/memorabile. Reţetă – din punctul meu de vedere – obosită, dar fiindcă tot mai mulţi apelează la ea şi obsesia unui nou The Beatles în ciuda repetatelor eşecuri rămâne căutarea primordială a artiştilor/producătorilor britanici, probabil prinde măcar pe insulă.
De mult n-am mai ascultat un album atât Read more Manic Street Preachers – Postcards from a Young Man (2010)
Morcheeba – Blood Like Lemonade (2010)
Discul acesta l-am savurat pe la începutul lui iunie (a fost lansat pe 7 iunie), dar m-am luat cu altele, n-am apucat să scriu despre el şi în avalanşa de marfă, de discuri pe bandă rulantă şi de alte evenimente mai mult sau mai puţin tumultoase, am uitat de el. L-am „dezgropat” ieri seară, de fapt mi-am amintit de ideea cu „sângele ca limonadă”, e drept nu una rece, cu multă-multă gheaţă cum lasă de înţeles cei din Morcheeba, ci o limonadă caldă, uitată la soare aşa cum pare că este sângele nostru… Hai c-o ard (iar) aiurea!
Morcheeba au intrat în conştiinţa colectivă în 1999 cu „Rome Wasn’t Built in a Day” , primul single lansat ce prefaţa al treilea lor album „Fragments of Freedom” (2000).
Succesul pomenitei piese îi pune oarecum în ingrata postură de „one hit wonder”, dar Morcheeba au avut succes şi premergător acestui single şi în anii care au urmat au reuşit să se poziţioneze binişor în clasamente, cei drept mai mult acasă-n Anglia fără să penetreze topurile Americane şi „allmighty”-ul Billboard.
Morcheeba sunt pe undeva versiunea soft la Portishead. Nu au tensiunea americanilor, nu se avântă în experimentele sonore ale acestora, ambalează Trip Hop-ul într-o manta mult mai aerisită, minimalistă şi – de ce să nu-i spunem pe nume? – comercială. Au ceva şi din farmecul minimalist al francezilor din Air şi toate aceste elemente sunt totuşi modelate într-un mod britanic, ploios.
Cu toate acestea – sau fix din acest motiv 😀 – Morcheeba sunt o audiţie Read more Morcheeba – Blood Like Lemonade (2010)
Disturbed – Asylum (2010)
Probabil sunt destul de mulţi cei care aşteaptă cu sufletul la gură noul produs Disturbed ce urmează să fie lansat oficial în data de 31 august. Ştiu, mă vor înjura din nou toţi „roacării” conservatori, „Asylum” este un disc ok sau putea fi un album bun dacă era scos undeva la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. De la primele până la ultimele acorduri sună ca discurile Heavy/Thrash ale acelor vremuri, mi-a venit în cap numele celor din Testament, excepţie face doar abordarea mai hardcore/post grunge/hip hop/etc al solistului David Draiman, sound-ul mai modern, folosirea subtilă a unor mici coloraturi de sintetizatoare, clape. Disturbed nu mai au nici prospeţimea, nici forţa de pe „The Sickness”, în fapt, de la disc la disc aceste elemente s-au estompat, s-au risipit treptat. Succesul pomenitului album de debut din 2000 probabil i-a împins conştient sau nu spre zona tot mai convenţională în dorinţa de a păstra sau mării succesul, dar – evident – lucrurile au „evoluat” fix pe dos şi vânzările au scăzut direct proporţional. Şi mi-a mai năzărit o paralelă, cea cu Godsmack (trupă ceva mai inspirată, dar cu care tinde să semene tot mai mult Disturbed) şi mă întreb dacă nu mediocritatea şi lipsa de personalitate, ce altceva te poate motiva în a-ţi dorii să fi Metallica 2, 3 sau 1794 în 2010?
Şi dacă mă gândesc mai bine, cu „Stupify” Disturbed se încadrează perfect Read more Disturbed – Asylum (2010)
