Home › Posts tagged rock › Page 52

rock

Skillet – Awake

Posted on by — 4 Comments ↓

Skillet vin din Memphis, Tennessee,  America, s-au înfiinţat în 1996 şi cel mai de succes album al lor de până acum este al treilea lor material, „Invincible”-ul lansat în 2000, un disc pe care au o abordare mai Electro-Industrială, critica la momentul respectiv i-a comparat cu Nine Inch Nails, dar sunt mult mai cuminţi, au o abordare mult mai puţin zgomotoasă şi incisivă. N-au nici geniul lui Trent Reznor.
Skillet sunt o formaţie creştină şi la fiecare album şi-au modificat şi abordarea, stilul: au trecut de la Rock Alternativ, Post-Grunge la Electro, la Rock Simfonic ca în ultima vreme să se aşeze în zona Linkin Park, P.O.D.
De pe noul material, „Awake”, lansat pe 25 august 2009, al doilea extras single, „Monster” deja cucereşte topurile de peste ocean şi este foarte posibil ca noul album să depăşească succesele anterioare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y6obINPvZtg]

Din actuala componenţă a formaţiei fac parte: John Cooper – voce, bas (membru fondator), Korey Cooper – clape, chitară ,voce (venit în 1999), Ben Kasica – chitară (venit în 2001) şi Jen Ledger – tobe, voce (venit în 2008). „Awake” are puţin din toate abordările anterioare, oscilează în zona Rock-ului Simfonic, are nuanţe Post-Grunge şi elemente Alernetive/Nu Metal, paralela cu Linkin Park fiind cea mai evidentă.

„Hero” – primul extras single – deschide albumul într-o abordare modernă şi-n forţă, manieră tradiţională Linkin Park, dialogul vocal dintre John şi Korey este tonifiant, piesa are dinamică, balansul clapă/chitară este nimerit şi eficient, ritmul săltăreţ.
„Monster” menţine tonalitatea, este chiar mai Rock, riff-ul are prim-planul, clapa doar colorează fundalul, refrenul este mai incisiv, piesa mai cursivă, mai sudată. Este un Rock simplu, eficient, curat şi tipic American cu refren simplu, dar memorabil. Au ales bine promovarea albumului cu două piese mai Rock, mai moderne şi dintr-un punct de vedere mai incisive şi mai credibile ca multe din trupele-ciungă care populează peisajul actual.
„Don’t Wake Me” este o baladă Post-Grunge/Alternativă, cam de clişeu, prea radio-friendly pentru urechile mele, dar am ascultat şi lucruri mult mai nasoale…
„Awake And Alive” revine în tonuri mai grave, la dialogul clapă/chitară şi inevitabila paralelă Linkin Park, tema este interesantă, cele două voci se completează perfect, corurile au amplitudine, forţă, piesa dinamism. Poate că nu inventează nimic, dar ceea ce fac sună corect şi au momente foarte reuşite.
„One Day Too Late” este încă o baladă, muzica se mută uşor în registrul Nickleback, Rock şi sirop, dar cel puţin la publicul American se lipeşte ca ciunga. 😀
„It’s Not Me It’s You” are un tempo mediu, riff-uri sănătoase, vocea este mai incisivă, balansul nimerit, un refren simplu, dar lipicios. Skillet foloseşte cele mai simple şi eficiente reţete, dar reuşeşte să scoată maximul din fiecare temă.
„Should’ve When You Could’ve” este înco o piesă mai lentă, în notă mai tradiţională, are ceva din Whitesnake-ul din era „Here I Go Again”, dar e ambalat mai simplist şi într-o manieră uşor mai modernă. Armoniile sunt plăcute, cuminţi, pot cucerii adolescenţii… Teenage Rock, Bravo Rock… 😆

Skillet awake 2009 albumart

„Believe” începe cu chitare acustice, însă tonul este mai grav, tema ceva mai tensionată, este o baladă Power în manieră Americană, moştenire Heart, ambalată modern, electro-acustic.
„Forgiven” rămâne în aceeaşi zonă, este mai Electro, mai la zi ca sunet şi abordare, dar devine uşor monoton materialul, îşi pierde din energie, chiar dacă tema este nimerită, orchestraţia bine proporţionată, sunetul gras, totul este mult prea previzibil.
„Sometimes” trezeşte amintiri Heavy Metal, riff-ul tradiţional este filtrat şi distorsionat up to date, strofele în forţă construite pe chitare contrastează cu refrenul mai modern şi mai colorat, o combinaţie reuşită şi extrem de cursiv realizată, o piesă interesantă ce ne mai scoate din amorţeala baladelor anterioare. Pe alocuri aminteşte de Korn, dar sunetul este mult mai cuminte.
„Never Surrender” readuce tonul mai aşezat de Hard Rock în amestec cu Alternativul la modă, o piesă aerisită, orchestrată fin, dar nimic mai mult.
„Lucy” închide materialul cu înc-o piesă lirică, într-un ton cald, uşor epic cu puţină coloratură de Rock Simfonic.

Un disc plăcut, poate prea plăcut pe alocuri, cred că dacă se concentrau mai mult pe latura Rock/Metal erau mai interesanţi, parcă au pus alături prea multe balade şi momente lirice şi uşor plictisitoare, dar poate tocmai aceste balade le vor facilita accesul la radio şi implicit le vor aduce mai mulţi fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s9xWeEtQstM&feature=related]

CYBERMENTAL: festivalul de unde pleacă glonţul

Posted on by — 14 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_lZmbSb8MyY&feature=player_embedded]

Şi un alt interviu….

„Mr. Pan[k]sament, fostul vocalist al trupei Punk Pansament, va cânta în premieră melodii dintr-un nou proiect solo, în cadrul festivalului Cybermental – care va începe pe 30 septembrie.

[bandcamp album=3815964024 size=venti bgcol=FFFFFF linkcol=af232d]

Festivalul internaţional de muzica si cultura electro-industrial Cybermental 4 va avea loc între 30 septembrie şi 2 octombrie, evenimentul fiind organizat de casa de discuri AKM. Festivalul va fi găzduit de două cluburi bucureştene: de Suburbia pe 30 septembrie şi de Silver Church pe 1 si 2 octombrie. Vor fi invitate trupe autohtone, dar şi formaţii din Germania şi Elevetia. Printre acestea se numără formaţiile Kiew, Somna, Cycler, Roger Rotor, Brazda lui Novac si 13th Monkey.

Pe 1 octombrie, fostul solist al trupelor Punk Pansament şi Nation’s Slum va cânta în premieră piese de pe albumul „One Bullet Revolution”, care urmează să fie lansat în această toamna. „Albumul este rezultatul muncii din ultimii ani, fiind primul meu material solo. Este extrem de diversificat si colorat, conţine piese diferite, dar toate aduse în zona Post-Punk, industrial şi experimental. E continuarea firească, evoluţia, de la Pansament la Nation’s Slum şi la ce si cine sunt acum”, a declarat Mr. Pan[k]sament în exclusivitate pentru B24fun.ro.

One_Bullet_Revolution_FRONT

Recent, muzicianul a lansat video-clipul piesei One Bullet (Resolution). Piesa combină două concepte diferite: “arta ca glonţ”, ca armă eficienta, şi “revoluţia chirugicală – un singur foc de arma poate schimba cursul istoriei”, explica Mr. Pan[k]sament. Clipul include imagini cu politcieni români, dar şi cu revoluţia din ’89. „Sunt 20 de ani de când s-a lansat formaţia Pansament şi 20 de ani de la revoluţie. Lucrurile au sens, se închide un cerc”, mai spune Mr. Pan[k]sament (aka Attila Blaga).”

(Victor Popescu , 24 FUN )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Doi în unu – import Canada

Posted on by — 3 Comments ↓

Dacă VoiVod au marcat lumea muzicală prin combinaţia elementelor Metal din zona Thrash cu un sunet mecanic şi infuzie de Psihedelic şi progresiv, Fear Factory au venit din zona Death Metal-ului şi treptat s-au apropiat de Industrial şi Electro, muzica lor influenţând în mod determinant evoluţia multor formaţii.

Vin veşti contradictorii din tabăra veteranilor Fear Factory. Trupa care şi-a suspendat activitatea în 2006, acum se află într-un proces de reorganizare. Chitaristul Dino Cazares şi vocalul Burton C. Bell lucrează la un nou album, planificat a fi lansat la începutul anului 2010. De partea cealaltă a baricadei se află Christian Olde Wolbers şi bateristul Raymond Herrera – ambii membrii co-fondatori al formaţiei – au depus o plângere penală contra foştilor colegi pentru folosirea abuzivă a numelui Fear Factory şi Dino Cazares şi Burton C. Bell au fost nevoiţi să contramandeze toate concertele contractate pe anul în curs. Momentan ei lucrează cu basistul Byron Stroud şi bateristul Gene Hoglan la terminarea albumului şi speră soluţionarea conflictului cu foştii colegi.

În paralel, Dino Cazares a lansat alături de formaţia sa DIVINE HERESY, albumul cu numărul doi: „Bringer of Plagues” şi Burton C. Bell s-a alăturat proiectului CITY OF FIRE şi au lansat albumul auto-intitulat.
Despre importanţa formaţiei Fear Factory nu cred că este nevoie să mai vorbim. „Soul of a New Machine” din 1992 a fost piatră de hotar în evoluţia Metal-ului modern, un şir lung de artişti au fost influenţaţi de noua abordare de la Korn, Coal Chamber, Limp Bizkit, Slipknot până la Machine Head, Disturbed, Static-X, Chimaria sau Spineshank.

Divine_Heresy_-_Bringer_Of_Plagues

Chiar dacă solistul Tommy Vext de pe albumul de debut „Bleed the Filth” din 2007 a fost concediat în urma unei altercaţii din timpul unui concert, stilul grupului n-a suferit nicio schimbare, noul sosit Travis Neal fiind la fel de incisiv ca predecesorul său, ba, chiar are calităţi vocale mai extinse, stilul său seamănă perfect cu cel al lui Phill Anselmo, timbrul său pe pasajele grave are acelaşi şmirghel iar la abordările melodioase aminteşte de… Burton C. Bell.
„Bringer of Plagues” a fost lansat pe 28 iulie 2009 şi conţine 12 piese proaspete în aceeaşi manieră incisivă, un Metal modern, proaspăt şi flexibil, dar cu rădăcini solide în Metal-ul brutal şi tradiţional.
„Facebreaker” îţi rupe faţa cu un intro de Death Metal/Grindcore, riff-urile sfâşie, apoi vocea trece rapid din nota lui Anselmo la Burton C. Bell şi înapoi la urletele brutale. Toba macină infernal, ritmul este turat la maxim şi ruperile, schimbările, nu fac decât să accentueze şi să coloreze piesa.
„The Battle of J. Casey” menţine ritmul alert, este un amestec de elemente Grindcore cu abordarea cea mai brutală marca Pantera. Vocea lui Travis Neal rupe iar bateristul Tim “The Missile” Yeung (trecut şi prin Hate Eternal, All That Remains, Vital Remains şi Nile) este aproape inuman şi incredibil.
„Undivine Prophecies” este un scurt intro tensionat ca „Bringer of Plagues” să explodeze cu putere în boxe, ritmurile alternează cu rapiditate, strofele rămân în zona extrem de brutală iar refrenul ne aduce în zona marca Fear Factory. Combinaţie dinamică, aproape ucigaşă.
„Redefine” macină cu aceeaşi intensitate, refrenul însă este melodic, aerisit, familiar fanilor Fear Factory, te rupe din uraganul zgomotos şi-ţi permite să-ţi tragi sufletul.
„Anarchaos” începe într-un ton grav, apăsat, ritmul scade puţin, dar nici vorbă de lejeritate, Divine Heresy rămân exclusiv în zona brutală, dar arată că nu doar viteza îi face extremi şi ştiu să pună presiune şi altfel. Refrenul este incisiv, un bridge mai lent şi apăsat schimbă uşor tonul, chiar dacă toba menţine ritmul iar un mic pasaj psihedelic colorează în mod plăcut compoziţia.
„Monolithic Doomsday Devices” începe cu vocea filtrată, apoi tobele apocaliptice preiau prim-planul, alternanţa momentelor extrem de rapide şi ale celor mai lente şi apăsate dă un balans incisiv compoziţiei.
„Letter to Mother” sună în manieră mai tradiţională, este o temă Speed tunată şi implementată în abordare mult mai brutală, sună incisiv şi proaspăt, asta şi datorită vocii puternice, dar capabile şi de melodicitate al lui Travis Neal şi al construcţiilor ritmice extrem de precise şi ingenioase.
„Enemy Kill” readuce puţin aerul Pantera într-un ton foarte brutal, refrenul mai armonios contrastează în mod pozitiv cu măcelul din strofe, face ca muzica să fie mai acceptabilă şi pentru ascultătorii obişnuiţi cu Metal-ul diluat şi împins de mass-media.
„Darkness Embedded” surprinde cu intro-ul acustic, vocea curată şi melodia adusă de Travis Neal, riff-ul intră hotărât, dar piesa rămâne într-o zonă Heavy, este o baladă Power, dar Power pe bune! 😆 Interesant intermezzo.
„The End Begins” aduce secvenţe de sintetizatoare bine amestecate cu brutalitatea chitarei şi avem încă o piesă cu notă Pantera, mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album, dar cu nimic mai uşoară.
„Forever the Failure” este bonus-ul pentru ediţia Japoneză, o piesă brutală, neiertătoare, tot cu urme evidente de Pantera, dar aceste asemănări, înrudiri cu Regii Texani nu deranjează, mie chiar mi-au făcut plăcere.

Divine Heresy au furnizat un disc brutal, dar foarte bine făcut, un produs de calitate: Metal la maxim!

front_1front_2

Cu totul alta este abordarea de pe „City of Fire”, noul proiect al lui Burton C. Bell unde îi are colegi pe: Byron Stroud (Zimmer’s Hole, Fear Factory, Strapping Young Lad) la bas, Ian White – voce/chitară, Terry “Sho” Murray (Shocore) – chitară şi Bob Wagner (Shocore, Econoline Crush) – tobe.
Albumul auto-intitulat şi lansat pe 15 august 2009 este un omagiu/tribut adus oraşului Vancouver.
Muzica este extrem de colorată, se amestecă şi se succed abordări şi stiluri diferite de la Metal brutal la Post-Punk, Alternativ, Industrial şi tot felul de experimente sonore.
„Carve Your Name” începe în manieră tradiţională, un Metal incisiv şi-n forţă cu rezonanţe Thrash şi Groove, sunetul este gras şi modern, un amestec gustos între VoiVod, Fear Factory şi Strapping Young Lad, o combinaţie din care rezultă ceva nou şi proaspăt, destul de schizofrenic, dar pulsant, viu.
„Gravity” introduce o atmosferă apăsată, ritmul este mai lent, compoziţia are o notă Alternativă, uşor Post-Grunge, dacă n-ar fi vocea lui Burton C. Bell atât de marcantă şi inconfundabilă, ar amintii poate de Tool şi experienţele lor uneori bizare, piesa are apăsare, gravitează. 🙂
„Rising” combină în mod plăcut elemente Grunge cu sonoritatea Blues şi infuzia de Metal, doar stric ilustrativ aş aminti de Down, dar aici este altceva, muzica se leagă altfel, accentul cade pe atmosfera creată şi trupa reuşeşte să arunce-n „joc” elemente diferite pentru a atinge scopul şi o fac foarte bine.
„A Memory” rămâne cam în zona piesei anterioare, riff-uri Metal se amestecă fluid cu melodii armonioase, deschise, pasaje lente, liniştite sunt urmate de momente mai în forţă, mai energice, totul curge în mod natural şi firesc, sună plăcut şi proaspăt.
„Spirit Guide” este un Heavy Metal tradiţional într-un ambalaj modern, atmosfera a la Black Sabbath este strămutată într-un viitor SciFi grav şi rece, undeva la limita dintre VoiVod şi Fear Factory. Un experiment interesant şi intens.
„Coitus Interuptus” amestecă abordarea Hardcore şi Post-Punk cu sunetul uşor Industrializat şi cu abordarea vocală tipică lui Burton C. Bell din Fear Factory, momentele dominate de riff-uri sunt urmate de pasaje mai bizare şi de avangardă. Este admirabilă pofta de a cânta şi de a nu ţine cont de nici un fel de limitări stilistice al formaţiei.
„Hanya” readuce în prim-plan chitara, riff-ul tăios, Metal-ul cu amprenta S.F. a la Fear Factory, dar şi VoiVod. Tonurile sunt sumbre, schimbările de ritm şi atmosferă cresc tensiunea, măresc nota de mister.
„Emerald” este un „cântecel” acustic, un moment de calm şi meditare, simplitatea are un farmec anume, pauza este bine venită şi aduce o briză de prospeţime.
„Hollow Land” revine în forţă, este o piesă în notă Fear Factory ambalată într-o atmosferă Post-Punk şi Post-Industrial, cu schimbări de ton şi răsturnări ritmice şi armonice. Este încă o perlă pe un album colorat şi avangardist.
„Dark Tides” ne aruncă în obscuritate, o lume a umbrelor construită din şoapte şi sunete, din zgomote şi incertitudini, este o compoziţi îmbibată cu mister şi gravitate.
„Rain” închide materialul într-o atmosferă mai puţin încărcată, mi-a amintit involuntar de Temple of the Dog, are ceva din acel amestec mistic de Blues şi Grunge, aproape că simţi ploaia şi prin ea eliberarea.

O surpriză foarte plăcută acest City Of Fire, sper să nu se oprească la acest material.

album_art

Alice In Chains – Black Gives Way To Blue

Posted on by — 6 Comments ↓

Black Gives Way To Blue

Când toate secretele devin banalităţi cunoscute, când nu mai ştii dacă lumea s-a întors cu capul în jos sau tu o iei tot mai razna, cineva trebuie să te verifice la cap, da, eşti sau te simţi ultimul de felul tău, este decizia ta, priveşti înapoi când soarele răsare din nou roşu la orizont ca un trandafir în flăcări, bule de acid se ridică din valurile spumoase ale vieţii, ciocniri şi lecţii învăţate, lucrurile pe care nu ţi-le poţi scoate din cap, cum nici pe ea nu o poţi uita s-au şterge din amintiri, un infern particular, interiorizat şi întunecat, ca-n final din tot ce este negru să se nască raza de speranţă… albastră.
Doamnelor şi Domnilor, Alice In Chains s-au întors!

Nimeni nu-l înlocuieşte pe Layne Staley (22 august 1967 – 5 aprilie 2002) şi nici nu cred că asta ar fi rostul lui William DuVall, dar pentru cei curioşi sau neîncrezători, „Black Gives Way to Blue” este un album 100% Alice In Chains, nu s-a schimbat nimic şi sună la fel de întunecat, are aceleaşi strălucire de Blues şi aceleaşi riff-uri de Metal greu (Heavy) şi contorsionat, vocile au aceleaşi tonuri uneori schizofrenice, alteori calde sau în forţă, muzica ne coboară în aceleaşi labirinturi tenebroase şi ne ridică cu aceeaşi uşurinţă la suprafaţă pentru câte o gură de speranţă.

Cu toate că formaţia s-a înfiinţat în 1987, marele succes a venit după ’90, odată cu valul Grunge, vânătoarea de noi „nirvane” din Seattle şi cu difuzarea sistematică a piesei „Man In the Box” de pe albumul de debut „Facelift” (1990) pe (la aceea vreme almighty) MTV.
Cu toate că marketingul a încercat să comaseze toate trupele din noul val venite din Seattle – şi apoi nu numai – în cutia şi sub eticheta Grunge, careul de aşi, Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden şi Alice In Chains şi-au văzut de treaba şi muzica lor. Dacă primele două au explorat zona Alternativă, Nirvana într-o abordare mai Punk, Pearl Jam într-o manieră mai apropiată (Hard) Rock-ului tradiţional, Soundgarden şi Alice In Chains au avut o abordare mult mai metalică, mai grunjoasă, cu evidente rădăcini Heavy. Dacă Soundgarden pe parcurs s-au domolit şi treptat s-au apropiat tendinţei generale abandonând tot mai mult riff-urile tăioase, Alice In Chains au devenit tot mai întunecaţi şi tot mai Heavy.
Nu este de mirare, atâta timp cât Alice In Chains au câtat în deschiderea turneului Clash of the Titans din 1991 unde cap de afiş au fost Slayer, Megadeth şi Anthrax, în 1992 au cântat în turneul-festival Lollapalooza alături de Primus, Tool şi Rage Against the Machine sau în 1993 în turneul Metallica/Suicidal Tendencies…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2Ra-CFL7BkA&feature=related]

1992 aduce albumul „Dirt” pe care trupa amestecă genial momentele Heavy cu un Blues grav, Psihedelic. Albumul intră direct pe locul 6 în top-ul Billboard şi este cel mai vândut disc al formaţiei până-n prezent. De la riffurile vânjoase din „Them Bones” sau „Hate to Feel” până la piese mai reţinute, dar la fel de întunecate şi grave ca genialul „Rooster” sau „Down in a Hole”, trupa a aliniat un album cu 13 piese la fel de bune, formând un material compact şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QK-ilj5ztCc&feature=related]

Merită amintite şi E.P.-urile dintre albume, materiale acustice, mai liniştite şi ceva mai luminoase. „Sap” apare în 1992, premergător albumului „Dirt” şi conţine 5 piese, „Jar of Flies” apare-n 1994 şi are 7 piese, un material tot acustic şi destul de lung să se situeze pe graniţa dintre E.P. şi L.P.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4&feature=PlayList&p=47CA4B2B4F4800BF&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Un disc genial este albumul „Above” semnat Mad Season şi lansat în 1994, trupă ce-i reuneşte pe Layne Staley – voce, chitară, Michael McCready – chitară (Pearl Jam), John Baker Saunders – bass (The Walkabouts) şi bateristul Barrett Martin (Screeming Trees). Trupa s-a întrunit „accidental” la o clinică de dezintoxicare (rehab), nu este de mirare că albumul rezultat este o exorcizare a demonilor îmbibat cu mult Psihedelic pe un fundament de Blues contorsionat. Un material genial şi unic!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CBACTCS4SmI]

Heroina din păcate şi-a pus amprenta ireparabil pe activitatea şi viaţa lui Staley. În 1995 este lansat albumul auto-intitulat „Alice In Chains”, un disc parcă şi mai grav, întunecat, un amestec perfect de faze Heavy şi momente de Blues Psihedelic, un disc cu un ton grav şi ceva mai greu de digerat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wLFVOGwcVlw]

În 1996 este lansat albumul „Unplugged” ce părea să aducă o rază de lumină şi revenirea, recuperarea lui Staley şi care pe lângă piesele consacrate conţine şi o piesă nouă: „The Killer Is Me”. În 2000 este lansat şi un album live imprimat în iulie 1996.

Layne Thomas Staley moare pe 5 aprilie 2002, trupul său fiind descoperit în apartamentul său pe 19 aprilie. Autopsia a arătat că moartea a survenit în urma consumului amestecat de heroină şi cocaină.
Asta părea să fie şi finalul trupei Alice In Chains…

În 2005, Jerry Cantrell, Mike Inez, şi Sean Kinney s-au reunit pentru un concert caritabil, la voce fiind adus Pat Lachman (din Damageplan-ul lui Dimebag Darell).
În martie 2006 urmează un alt concert pentru VH1, unde la microfon este invitat Phil Anselmo şi… William DuVall (un vocal de pe scena Punk/Hardcore , a cântat în formaţii precum Awareness Void of Chaos, Neon Christ, Comes with the Fall şi chitarist pentru Bl’ast).
A urmat turneul de reuniune unde la bas a cântat…  Duff McKagan (ex- Guns’N’Roses, Velvet Underground).
Înregistrările noului album au început în 2008 iar la bas a revenit Mike Inez.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zAgPrEqqU8w]

„Black Gives Way to Blue” o să fie lansat oficial pe 29 septembrie şi este albumul cu numărul 4 al formaţiei după o pauză de 14 ani…

„All Secrets Known” deschide materialul cu un riff ce balansează straniu între lumină şi obscuritate, este imediat un clasic Alice In Chains, are toate ingrediente şi este atât de proaspăt încât ai senzaţia că ieri i-ai ascultat ultima oară. Un nou început – cântă Cantrell – şi o face convingător, piesa se menţine într-un tempo mediu, apăsat, chitara macină, vocea vine ca o mângâiere, un joc dual pe care Alice In Chains l-au însuşit şi perfecţionat.
„Check My Brain” vine cu riff-uri şi mai apăsate, în aceeaşi notă uşor disonantă ce a devenit marca lui Cantrell, este o piesă Heavy cu un refren mai însorit: „California fine, somebody check my brain, California alright, somebody check my brain!”. Piesa nu este mai rapidă, dar are greutate, apăsare, un balans perfect şi un refren care se întipăreşte instantaneu în mintea ascultătorului.
„Last Of My Kind” păstrează tonul grav, vocea lui William DuVall este filtrată, nu, nu este o copie Layne, nici nu încearcă să fie, cântă altfel, are forţă şi se integrează perfect în lumea colorată şi stranie al Alice In Chains-ului unde Metalul şi Psihedelicul se combină perfect. „Last of my kind still standing…” Lumea s-a schimbat în ultimul deceniu şi jumătate, dar este o plăcere să asculţi din nou muzica neschimbată a formaţiei din Seattle.
„Your Decision” aduce puţină lumină şi seninătate prin abordarea acustică, este o compoziţie simplă şi „cuminte”, dar curge plăcut, orchestraţia este rafinată, are atmosfera de pe „Jar of Flies” şi „Unplugged”, nu inventează a cinci-a roată la căruţă, dar este perfect Alice In Chains.
„A Looking In View” putea fi pe oricare alt album anterior, are un riff aspru şi un pasaj „aerian”, Psihedelic, are energie şi tensiune concomitent, pasajele se succed natural, temele se urmăresc sau se suprapun, melodia şerpuieşte într-o lume bizară care se încolăceşte în jurul tău şi te trage în jos…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w98ht7j4i4Q]

„When The Sun Rose Again” începe cu riff-ul pe chitara rece, creează din prima o atmosferă stranie, acordurile sunt descompuse, vocile te călăuzesc în bătaia uşoară a percuţiilor. Este o temă în forţă servită „la rece”, are o notă ciudată, dar convingătoare. O combinaţie câştigătoare.
„Acid Bubble” este un Blues turnat într-o forjă. Nimeni sau foarte puţini ştiu să amestece cele două genuri (Blues şi Metal) la modul la care o fac Alice In Chains. Poate Down. 🙂 Piesa are tonul grav al precedentului album, răbufniri în forţă, pasaje misterioase şi trase la umbră, părţi lente şi măcinătoare urmate de riff-urile în forţă. Mereu am apreciat la Alice In Chains că nu încearcă să se facă plăcuţi şi comestibili şi îşi urmează viziunile.
„Lesson Learned” vine cu un nou set de riff-uri a la Cantrell, se animează uşor muzica, tonul este ceva mai deschis, dar în aceeaşi manieră inconfundabilă, ca o lecţie bine învăţată.
“Take Her Out” are ritmul magic, riff-ul este apăsat, dar modelat şi „ascuns” în fundal, corurile au amploare şi gravitate, armoniile se strecoară şi se înşurubează imediat în suflet şi rămân acolo ca nişte cuie ruginite.
“Private Hell” în ciuda titlului are o armonie ceva mai caldă, vocile amintesc pe alocuri de Staley, pasajele aşezate şi aerisite se amestecă cu intervenţiile mai în forţă, este un omagiu adus lui Layne Staley.
“Black Gives Way To Blue” închide materialul într-o abordare aerisită, cu căldura toamnei aş spune, într-o manieră de Blues cu infuziile aderente de Alternativ, o piesă simplă şi frumoasă care vine ca o eliberare…

Un disc de excepţie, fiecare piesă stă în picioare şi construcţia generală al albumului este bine gândită, fiecare piesă aşezată cu grijă la locul său, compoziţiile de 3-4 minute şi piesele grele ce sar de 7 minute curg firesc şi cu sens.

A meritat aşteptarea şi merită cumpărat discul!

Site oficial ALICE IN CHAINS

MyPlay ALICE IN CHAINS

MySpace ALICE IN CHAINS

aic_countdown

Chris Cornell – Scream

Posted on by — 16 Comments ↓

Iar am s-o citez pe Roxanne: “Chris Cornell, what a beautiful waste!” 😆 După fanii Pearl Jam, mi-am propus ca obiectiv să mi-i pun pe cap şi fanii lu’ Cornell. 😆
Şi încă o dată, Roxanne nu are nicio vină.

Soundgarden s-au înfiinţat în 1984, la vremea respectivă Cornell fiind nu doar vocal ci şi bateristul formaţiei. Au debutat cu albumul  „Ultramega OK” în 1988, urmat de „Louder Than Love” în 1989 şi de albumul cu care i-am cunoscut şi eu în 1991, genialul „Badmotorfinger”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2KZiruazRuQ&feature=related]

A urmat un disc de super-succes, „Superunknown” în 1994 şi de cântecul lebedei, „Down On the Upside” în 1996 şi trupa, ca tot valul Grunge, s-a stins. Deja pe „Superunknown” s-a simţit o tendinţă spre comercializare, dar acel disc a fost un produs încă Rock, dinamic, mai avea energie, faze Heavy combinate cu influenţele mai colorate din epocă. Clipul şi atmosfera din „Black Hole Sun” mereu mi-a amintit de David Lynch şi serialul  său surrealist  „Twin Peaks”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M8-MJvBOLIc&feature=related]

Un disc genial despre care nu prea se vorbeşte şi poate prea puţini ţin cont, a fost proiectul Temple of the Dog, un tribut adus lui Andrew Wood fondatorul formaţiilor Malfunkshun şi Mother Love Bone,  un personaj cheie al mişcării Grunge, pe nedrept uitat şi marginalizat. Wood a murit în urma unei supra-doze de heroină pe 19 martie 1990…
Proiectul a fost pus pe picioare de Cornell împreună cu Stone Gossard şi Jeff Ament – ambii membrii formaţiei Mother Love Bone, bateristul Soundgarden (şi ulterior Pearl Jam) Matt Cameron şi chitaristul Mike McCready – viitor fondator al formaţiei… Pearl Jam.
Pe albumul lansat în 1991 apare şi… Eddie Vedder.
Este un disc impregnat de influenţe de Blues cu note Grunge, un album care şi după atâţia ani sună proaspăt şi puternic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dxj5g-HQ11E&feature=related]

În 1999 Cornell lansează primul său album solo: „Euphoria Morning”, un material aerisit, mai mult acustic, interiorizat, cu influenţe de anii ’70 şi cu o abordare ce pe alocuri amintea de The Beatles.

În 2001, Cornell îşi uneşte forţele cu ex-chitaristul din Rage Against the Machine, Tom Morello, basistul Tim Commerford şi bateristul Brad Wilk şi astfel se naşte super-grupul Audioslave. Au lansat trei albume: „Audioslave” 2002, „Out of Exile” 2005 şi „Revelations” 2006 şi… mai multe controverse politice. Morello este un cunoscut activist comunist şi formaţia şi-a manifestat constant poziţia anti-administraţia Bush şi mai ales al războiului din Irak. Dar cel mai important moment – probabil – a fost concertul gratuit de la Havana, Cuba din 6 mai 2005.
Muzical, proiectul Audioslave a adus o combinaţie proaspătă de Rock cu influenţe Funk şi Soul, multe elemente experimentale şi progresive, însă n-a avut nici pe departe energia degajată de Rage Against the Machine sau primele trei albume Soundgarden. „Revelations” este un disc de excepţie, păcat că politicul a distras simţitor atenţia de la esenţă: muzica…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSLOs-duEFI]

2007 aduce al doilea album solo semnat Chris Cornell: „Carry On”. Cum lasă de înţeles şi titlul materialului, Cornell prezervă stilul şi direcţia primului său disc solo, dar şi o parte semnificativă din moştenirea Audioslave. Este un disc de Rock Alternativ, predominant acustic şi presărat cu elemente din anii ’70, nuanţe de Blues, Soul şi Psihedelic, un amestec de tonuri grave şi pasaje aerisite. Interesantă şi inedită este şi transcrierea făcută de Cornell piesei „Billie Jane” a lui Michael Jackson…
Conform declaraţiilor sale, multe din piese erau destinate următorului album Audioslave.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=epXN1eUkFGU&feature=PlayList&p=B13AF51A3377222E&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]

I-se trage de la „Billie Jane” şi Michael Jackson, nu ştiu, noul album, lansat pe 10 martie 2009, se numeşte „Scream”.
Discul a fost produs de Timothy Zachery Mosley, mai cunoscut sub numele său de artist: Timbaland. Să-mi explice şi mie cineva, cum un rocker pur sânge cum mereu l-am considerat pe Chris Cornell, ajunge să fie produs de un astfel de personaj? Mai rău, co-autorul piesei „Take me Alive” este nimeni altul decât… Justin Timberlake. Nu, pe bune, să-mi explice cineva! Dorinţa de a pune mâna pe cât mai mulţi bani chiar şi în condiţii de criză, nu pare o explicaţie suficient de plauzibilă…

cover

Discul a debutat în top 10 Billboard, dar în două săptămâni a produs cea mai mare cădere din ultimii ani ieşind din top 200. Recenziile albumului au fost predominant negative. Comentariul făcut de cei de la Billboard mi s-a părut cel mai adecvat: „Uneori este un bun bizar, alteori un prost bizar”. 😆
Cornell îşi compară albumul cu Pink Floyd „The dark Side of the Moon” şi Queen „A Night At the Opera”, punctând „elementele psihedelice” aduse de… Timbaland.

Albumul porneşte cu „Part of Me”, piesă ce beneficiază şi de o scurtă introducere, apoi intră într-un ritm de dans ce aminteşte de perioada „Blood on the Dance Floor” (1997) al lui Michael Jackson şi de abordările mai Funky-Disco ale lui George Michael. E mai mult decât bizar să-l ascuţi pe Cornell cântând: „Little girl, I love when she talks to me… Oh, that bitch ain’t a part of me”. Instrumentaţia este minimalistă, chitara apare rar şi este doar un accesoriu de fundal, ritmul mecanic, sintetizatorul cu tonuri caracteristice muzicii de dans domină compoziţia, vocea lui Cornell este la fel de sârmoasă şi flexibilă, dar acomodarea este dificilă.
„Time” intră direct, pe nesimţite, discul curge, este legat, în fapt nu se schimbă mare lucru muzical, Cornell îşi cântă versurile pe aceleaşi teme minimaliste, un suport Funky ambalat pentru consumatorii de club, amatorii de dans… Ciudat. Basul pulsează, luminile pâlpâie, globul de oglinzi îşi schimbă culoarea sub lumina reflectoarelor şi stroboscopul în combinaţie cu tequila te ameţeşte… Piesa are o doză de dramatism ce contrastează cu abordarea, dar…”I wish we could rewind…”

„Make a little love, make a little war,
tell me how it feels dreaming without a future
have a little laugh, have a little cry,
each moment gets us closer to saying goodbye
Make a little love, make a little war…”

„Sweet Revenge” nu aduce nicio schimbară, ritmul scade uşor, dar discul curge imperturbabil, sintetizatorul bâzâie în fundal, construcţiile sunt strict ritmice, vocea trecută prin Vocoder al lui Cornell este înspăimântătoare…
Trecem în „Get Up”, măcar vocea lui Cornell revine la „normal” chiar dacă în fundal se aud şi voci filtrate, muzica şerpuieşte ameţitor, vine un nou val de Vocoder, apoi un riff de chitară, dar e doar o iluzie, finalul e ceva atât de Michael Jackson în cât nici Michael n-a mai reuşit aşa ceva pe „Invincible”.
„Ground Zero” menţine rudenia cu stilul şi abordarea defunctului rege al Pop-ului, din fundal se şi aud nişte „au!”-uri neconvingătoare, vine un set de scratch-uri, muzica lipseşte cu desăvârşire…

„The speaker on?
Yeah, you like that?”

No, I don’t… 😆

Trecerea în „Never Far Away” aduce vagi speranţe, are o notă Psihedelică, chitara acustică trezeşte uşoare nostalgii, dar exceptând refrenul foarte familiar, nu se întâmplă nici de data aceasta o schimbare semnificativă. Suntem la piesa a 6-a şi devine uşor plictisitor ritmul. Dacă tot nu dansez, măcar casc… Re-apare chitara, dar cu nimic mai incisivă ca la… Michael Jackson şi finalul dramatic închide şi primul calup de piese.
„Take Me Alive” este unul din momentele cele mai bune ale albumului. Amuzant, dar Justin Timberlake a ajuns salvarea lui Cornell… 😆 😆 😆 Piesa este tot în maniera aerisit-minimalistă, tema orientală chiar dacă încet-încet devine un clişeu standard, sună reconfortant, toba de discotecă este înlocuită de percuţii cu vag iz tribal, vocea lui Cornell sună cald, dar are forţă, refrenul este gras, se înşurubează şi după atâta monotonie, parcă-parcă apare şi o rază de soare.

„There’s no where for me to go
I’m a long way away from home
I wont go without a fight
you’ll never take me alive…”

Chris Cornell are dreptate: e departe de casă.

„Long Gone” intră direct şi schimbă tonul de Soul cu o abordare Trance, readuce ritmurile mecanice, este ceea ce numesc americanii acum R’N’B fără nicio legătură cu Rhythm and Blues-ul anilor ’60-’70… Un cântecel „radio friendly”, cam inodoră, incoloră. În final vine şi o tobă adevărată şi chitara, dar este mult prea puţin şi este doar o punte spre piesa următoare.
„Scream” are un aer uşor misterios, rămâne ritmul mecanic, dar melodia este plăcută, pianul fin din fundal ne mângâie, cu toate că toată compoziţia este lineară şi cam monotonă.
„Eneny” ne împinge înapoi în zona dansantă, este un Funk pulsant, are energie şi ceva infuzie de Rock (Alternativ), e mult mai bine ca în restul discului, refrenul este puternic, aduce puţin cu Moby, putea fi o ţâră mai incisivă…
Se trece direct în „Other Side of Town”, rămâne pulsul Funk, dar ritmul de Tangou tunat numai bine pentru discotecă schimbă nota piesei şi revine abordarea de la începutul albumului.
„Climbing Up the Walls” relaxează atmosfera, ritmul este mai domol, amestecul de Alternativ cu Pop-ul de sorginte american aduce o altă pată de culoare discului. Nu pot să scap de senzaţia că Cornell a vrut să pună mâna pe mult şi cam toate i s-au scurs printre degete…
„Watch Out” închide albumul într-un ton nostalgic şi un amestec de Soul, Funk şi Rock, vocea lui Cornell are nervul clasic şi când spune „Watch Out” inevitabil aminteşte din nou de Ronnie James Dio. Dar cam aici se şi termină Rock-ul. Urmează o pauză şi cel mai frumos moment al albumului, un Blues 100%. Dacă aşa era tot discul şi la sfârşit arunca o bucată de Disco-Funk şi această cronică şi toate celelalte sunau altfel…

Chris  Cornell nu şi-a pierdut speranţele şi nici casa de discuri, tot insistă cu noi single-uri şi clipurile sunt împins pe VH1 şi MTV… Problema este că de la Cornell fanii aşteaptă cu totul altceva şi în zona aceasta de Funk/Dance, amintitul George Micheal şi mulţi alţii sunt mult-mult mai convingători.  Transferurile acestea dintr-o tabără în alta n-au prea funcţionat în nicio direcţie: publicul este destul de conservator şi fanii – de aici şi expresia – fanatici.

E un vis frumos o revenire a formaţiei Soundgarden, dar pare puţin probabilă… Matt Cameron este fericit în Pearl Jam, chitaristul Kim Thayil în afară de participarea pe albumul PROBOT al proiectului lui Dave Grohl n-a prea apărut iar basistul Hiro Yamamoto după proiectul TRULY a dispărut complet…
Ascultând ce face Cornell, trebuie să admit că măcar Pearl Jam au rămas Pearl Jam, chiar dacă nu mai au energia de pe primele 3 albume.

Noroc că Alice In Chains nu se dezmint, toate semnele arată că „Black Gives Way to Blue” este un album care nu o să dezamăgească fanii.
Grunge is dead… nici vorbă de oboseală! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeoqJx_0bTI&feature=PlayList&p=A1609CC64FCB4A7B&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]

Pearl Jam – Backspacer

Posted on by — 28 Comments ↓

„Oficial, 20 august. Neoficial, chiar şi acum.” – spune o prietenă, Roxanne pe blogul ei referitor la „Backspacer”, al 9-lea album al formaţiei Pearl Jam. Legal îl poţi cumpăra (şi în format digital, mp3) de AICI!

Concurenţă mare între blogeri cine apucă să scrie primul despre câte un subiect, un album nou, eventual încă ne-lansat oficial. Păcat că la cumpărat nu se mai înghesuie nimeni cu acelaşi patos. Nu mă refer acum nici la Roxanne, nici la noul disc al veteranilor Grunge din Seattle şi era pur şi simplu un gând aiurea… Mă întreba (retoric) Roxanne: „Totul e posibil în ziua de azi. Mă întreb cum o să fie mâine…” şi mă gândeam că nu o să mai fie nimic. De unde bani frate?! Studioul costă, o fi muzica artă şi arta o fac majoritatea din plăcere, dar producţia costă… Trupele consacrate îşi scot banii de la sponsori şi cu turneele, dar să o iei acum de jos, pare tot mai imposibil… În fine!

După albumul auto-intitulat „Pearl Jam” şi lansat în 2006, „Backspacer” este un material aşteptat de mulţi fani. Acuzaţi ca fiind un produs strict comercial şi bine cosmetizat la debutul de la începutul anilor ’90, Pearl Jam au rezistat şi au dovedit că nu sunt nici creaţi artificial şi nici nu sunt dispuşi să facă orice pentru succes.
Discul de debut, „Ten”, cred că este unul din cele mai bune discuri Rock imprimate ever. Are un groove magic, are vibraţie, transpiră energie cum puţine discuri o fac. Apoi, treptat, trupa s-a cam stins uşor şi nu trebuie să fi nici expert, nici clarvăzător să ştii că încă un „Ten” este imposibil de realizat. Şi poate e mai bine aşa.

backspacer-cover

M-am străduit să ascult fără să am aşteptări noul material şi încă o dată să-mi scriu părere obiectiv. Despre copertă prefer să nu zic nimic… să nu încep cu stângul.

„Gonna See My Friend” începe promiţător, abrupt şi energic, are un ton de garaj, puţin sârmos, uşor agresiv, foarte American, poate că sunt eu cârcotaş, dar tema este îmbibată de ceva Country iar interpretarea este Punk sau Rock în funcţie de preferinţele ascultătorului. Vocea lui Eddie Vedder face toţi banii.
„Got Some” menţine ritmul alert, este mai aerisită, chitarele sunt chiar puţin prea în spate, prea îngropate sub pulsul basului, bătaia energică a lui Matt Cameron, tobarul sosit din Soundgarden în 1998 şi vocea puternică a lui Vedder. Este o piesă Rock, are accente de Alternativ, dar asta este o chestiune strict de chichiţă…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kj-sFIHQWLY&feature=fvw]

„The Fixer” este video-clipul şi primul single. Încep cu ce nu-mi place: refrenul cu „yeah, yeah, yeah”. De la Vedder fascinat de lipsa textului „backspace” de pe tastaturile noi – cică de aici titlul albumului – aştept ceva mai inteligent. Dar am promis să nu aştept nimic. Piesa este tot într-un ton Rock, mai Alternativ, mai (Post) Grunge, e uşor lălăită, dar are ceva fain în lălăială, balansul te prinde, aproape că-ţi vine să-i dai drumul cu aceleaşi „yeah, yeah”-uri enervante… 😆
„Johnny Guitar” are vână, chiar dacă chitarele rămân parcă în continuare uşor cam în spate, ritmul este modern şi accentuat uşor străin stilului, dar rezultatul este convingător. Pearl Jam par o trupă maturizată şi puţin îmbătrânită, dar încă dornică de experimente. Cu un uşor zâmbet, mi-am amintit de Rolling Stones şi pare oarecum previzibil ca pe Vedder să-l vedem pe scenă şi peste 20 de ani…
„Just Breathe” este balada obligatorie, are un aer retro, orchestraţia aminteşte de sfârşitul anilor ’70 cu un mic ajustaj simfonic strecurat de la sfârşitul anilor ’80. Piesa e plăcută, dar cam atât, doar vocea lui Vedder străluceşte.
„Amongst the Waves” este un moment mai Grunge, readuce puţin atmosfera primelor albume Pearl Jam, pare totuşi o tentativă modestă şi cu vag miros de praf, doar la solo piesa prinde viaţă şi ceva mai multă energie, dar este prea puţin şi departe de… „Ten”. Inevitabil mă gândesc la „Ten” şi probabil nu sunt singurul.
„Unthought Known” începe ca un cântecel de foc de tabără, pianul schimbă tonul, tobele sună bombastic, acoperă aproape tot, piesa creşte apoi se stabileşte într-o zonă medie, puţin incertă, are ceva de New Wave, dar orchestrat „americăneşte”, ambalat Rock de colegiu, cuminte. Prea cuminte. Deja nici versurile, nici vocea lui Vedder nu poate salva chiar orice. Pearl Jam nu sunt U2… Chiar dacă aproape toată lumea vrea să fie.
„Supersonic” este un Rock And Roll absolut şi clasic. Tonul lui Vedder este vesel, vocea energică, îi şade mult mai bine aşa, este mai convingător, chiar dacă compoziţia este… subţire. Punkerii cântă astfel de piese mult mai ingenios şi energic.
„Speed of Sound” este încă un moment mai liric, dar nu foarte lent şi nici lălăit. Trupa intră uşor în zona Rock-ului Progresiv modern, mi-am amintit de Kings Of Leon, dar n-au nici culoarea, nici rafinamentul, nici profunzimea acestora, doar zgârie uşor suprafaţa, creează atmosferă, dar pare mai mult doar o perdea de ceaţă şi în spate nu se întrevede nimic.
„Force of Nature” n-are exact forţa invocată-n titlu. Mă aşteptam la un uragan şi am primit doar o ameţeală… Încă un cântecel, mai trec 4 minute din disc…
„The End” este direct Folk. Folk You… să nu zic altceva. Nici urmă de trăirea din…„Release”…nici de vibraţia din „Indifference”.

Nu e un disc rău, am auzit copii Pearl Jam mult mai dezastruoase, dar de la original şi după o pauză de trei ani speram ceva mai substanţial… Acesta este doar încă un album pentru fani, piaţa americană şi halitorii de Billboard. This Is Not for Me… 🙂

„Restless soul, enjoy your youth
Like muhammad hits the truth
Cant escape from the common rule
If you hate something, don’t you do it too…too…

Small my table, a-sets just two
Got so crowded, I cant make room
Oh, where did they come from?
Stormed my room!
And you dare say it belongs to you…to you…”
(Not for You – Vitalogy)


eu rămân la:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VbhsYC4gKy4]

Megadeth – Endgame

Posted on by — 4 Comments ↓

După ce marii Rock-ului Britanic şi-au lansat materialele, toamna aduce şi ofensiva greilor din Metal-ul American: primii au mutat Megadeth, urmează revenirea celor din Alice In Chains – “Black Gives Way to Blue”  cu noul vocal, William DuVall care are sarcina ingrată să-l înlocuiască pe defunctul Layne Staley, şi Pearl Jam (“Backspacer”), noul Anthrax (“Worship Music”) cu noul solist Dan Nelson, lansare amânată din luna mai pentru octombrie şi probabil unul din cele mai aşteptate discuri de metalişti, „World Painted Blood” al celor din Slayer (este oficial, discul o să fie lansat pe 2 noiembrie şi conţine 11 piese: World Painted Blood, Unit 731, Snuff, Beauty Through Order,Hate Worldwide, Public Display Of Dismemberment, Human Strain, Americon, Psychopathy Red, Playing With Dolls şi Not Of This God).
Slayer se află într-un turneu în Australia alături de Megadeth. Mustaine după deja tradiţionalele clinciuri cu Lars Urlich şi Metallica – cu ultima ocazia pe tema Hall Of Fame-ului – s-a hârâit şi cu băieţii din Slayer. Dar n-are rost să învârtim în oala cu rahat! Megadeth lansează pe data de 14 septembrie noul album, al 12-lea, şi evident orice fel de publicitate este bine venită. 😆
Toate formaţiile au un album de referinţă. Când spui Slayer, te gândeşti la „Seasons in the Abyss”, când spui Metallica, spui „Master of Puppets” şi când spui Megadeth, te gândeşti la „Rust in Peace” sau „Countdown to Extinction”. Revenirea celor din Metallica anul trecut cu albumul „Death Magnetic”, un disc în opinia mea aproape perfect care a combinat sunetul modern cu elementele tradiţionale ale Metal-ului, a ridicat ştacheta destul de sus pentru concurenţi şi în primul rând pentru Dave Mustaine care mereu s-a simţit nedreptăţit şi într-o continuă cursă cu foştii săi colegi. Ideea unui turneu al celor patru Monştrii (Metallica, Megadeth, Slayer şi Anthrax), pe cât de frumoasă este, pe atât pare greu de realizat …
Dar să revenim la „Endgame”!

Endgame_album_art

Cele 11 piese de pe noul material reprezintă o revenire la stilul începutului anilor ’90, nu întâmplător am amintit de „Rust in Peace” şi de „Countdown to Extinction”. Este un disc corect, Heavy în sensul tradiţional (şi sănătos), Mustaine a abandonat experimentele şi din fericire n-a forţat nici să scrie şi rescrie încă un „À Tout le Monde”, cu toate că are şi o piesă (aproape) lirică: „The Hardest Part of Letting Go…Sealed With a Kiss”.
Temele sunt în linii mari aceleaşi: război şi America cu problemele ei (sociale).
Discul este deschis de o piesă instrumentală, „Dialectic Chaos” de 2 minute şi jumătate, un intro în notă clasică Megadeth, cu riff-uri paralele şi un solo clasic. Trecerea se face direct în „This Day We Fight!” care ne aruncă imediat înapoi la epoca „Rust in Peace” şi energia cu care Dave riffează şi „scuipă” noile sale texte este debordantă.
„44 Minutes” începe într-un ton monumental, în fundal cu conversaţia radio dintre centrală şi un ofiţer de poliţie. Este o piesă de ritm mediu şi apăsată, nu este un nou „Symphony of Destruction”, dar refrenul se întipăreşte instantaneu în memorie:

„Baptized in a firefight
Hot blood running cold as ice
44 Minutes of target practice
All hell breaking loose…”

„1,320” aminteşte din nou de epoca „Rust…”, compoziţiile sunt aerisite, mixajul impecabil, sunetul este foarte curat, totuşi uşor steril şi mai ales în ceea ce priveşte chitarele totul sună ca în anii ’90, nici urmă de sunetul modern şi gras impus de Pantera şi Machinehead şi implementat cu mult succes şi de Metallica pe „Death Magnetic”…
„Bite the Hand” vine cu un ton ceva mai agresiv şi încă un refren memorabil, este din start încă un clasic Megadeth. Merită pomeniţi şi colegii lui Dave care îşi fac fiecare treaba cu desăvârşire: ultimul sosit, noul chitarist Chris Broderick care l-a înlocuit pe Glen Drover în 2008, basistul James Lomenzo care s-a alăturat formaţiei în 2006 şi bateristul Shawn Drover, membru trupei din 2004.
„Bodies” este încă o piesă grea, rifful este tăios, basul mârâie ca-n „Symphony of Destruction”, bridge-ul trezeşte amintiri vechi („This Was My Life”), refrenul încoronează armonios tema şi cele două pasaje de solo, primul mai tradiţional şi Heavy, al doilea mai Speed şi în manieră standard Megadeth, adună la olaltă toate ingredientele marca Dave Mustaine.
„Endgame” este o altă perlă 100% Megadeth, ritmul galopant, riffurile macină, compoziţia este piperată de stopuri subtile, ruperi ingenioase şi punctaje tehnice, adică băieţii dau tot. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul în fade-out… Detest fazele acestea! 😆
Textul tratează toate temele actuale nu doar în America ci în toată lumea: chipuri, Noua Ordine Mondială şi extinderea controlului autorităţilor asupra individului… Sper totuşi că nu suntem nici la sfârşitul drumului, nici al vieţii…

„Attention! Attention!
All citizens are ordered to report to their District detention centers!
Do not return to your homes;
Do not contact anyone!
Do not use any cellular or GPS devices!
Surrender all weapons at once!
Attention! This way to the camps!

I woke up in a black FEMA box
Darkness was all around me, in my coffin
My dreams are all nightmares anymore
And this is what I dream every night

The Leader of the New World Order, the President of the United States
Has declared anyone now residing inside the US of A
Without the RFID chip, you’re just an illegal alien
An enemy combatant of America, welcome to the New World Order

This is the end of the road; this is the end of the line
This is the end of your life; this is the…

A society in a society, inside the fence life as you know it stops
They got their rules of conduct and we got ours
Be quick or be dead, you crumble up and die, the clock is
Ticking so slowly and so much can happen in an hour

I learned my lessons the hard way, every scar I earned
I had to bleed, inside the day yard
A system of controlled movement, like a giant ant farm
Any time is long time, now you’re not in charge of your time anymore

The Ex-President signed a secret bill that can
Land a legal US Citizen in jail and the
Patriot act stripped away our constitutional rights
They say a Concentration camp just popped up, yeah, right!

Refuse the chip? Ha! Get persecute and beat by the
Tyranny of Mind control, for the mark of the beast
All rights removed, you’re punished, captured, and enslaved
Believe me when I say, this is the endgame!”

„The Hardest Part of Letting Go…Sealed With a Kiss” m-a speriat puţin cu începutul acustic, cumva nu mă mai mişcă baladele Metal, au devenit uşor kitchoase, previzibile şi am pierdut şi şirul la al câtelea „Unforgiven” au ajuns Metallica şi nici de la Dave nu mai vreau balade… Bine, sunt un porc, admit! Dar, probabil şi Dave s-a săturat să se chinuiască cu cântatul – mai ales pe scenă – şi piesa după intro-ul liric se dezvoltă cu o temă uşor orientală, ingenios colorată şi treptat se transformă într-o piesă cu tempo mediu, uşor epică, dar apăsată.
„Head Crusher” este piesa care promovează albumul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vpWLZOJ-JhI&feature=related]

Este încă o piesă în maniera tradiţională, riff-ul de la refren este mai modern, mai Groove, dar puţin nerv în plus nu strică niciodată şi piesa sigur o să rămână în setul live şi peste ani.
„How the Story Ends” readuce abordarea mai tehnică, riff-urile cu „floricele” şi refrenul armonios, ritmul perfect pentru mosh şi pogo, este aproape imposibil să nu dai din cap! Introducerea lirică în solo şi imediat revenirea la ritmul de bază apoi un riff în manieră Pantera la sfârşitul solisticii aduce un aer proaspăt trupei.
„The Right to Go Insane” închide discul cu un bas gros şi o temă Heavy ce combină perfect abordarea de la începuturi cu refrenele mai curate, mai armonice din ultima perioadă. Piesa are puls, balans apăsat, este exact cum spune Dave:
„Like I nothing left to loose, but my mind,
Like I nothing left to choose, so I think I’m going insane…”

Pe departe este cel mai bun produs Megadeth din ultima vreme şi cu siguranţă o delicateţe pentru fani şi susţinătorii abordării tradiţionale al Metal-ului.
Un turneu Metallica, Megadeth, Slayer şi Anthrax ar fi genial… Şi de ce să nu visăm? Nu am nimic de pierdut…”but my mind…”

This was my… review. 😆

Pe pagina MySpace al formaţiei puteţi asculta tot materialul noului disc.

Muse – The Resistance

Posted on by — 8 Comments ↓

Mi-au plăcut mereu formulele de trio. Motorhead, Rush, au dovedit că se poate face muzică şi simplă şi complexă în trei.
Înfiinţaţi în Anglia, Teignmouth, Devon în 1994, MUSE au fost nominalizaţi până-n prezent la 60 de premii muzicale şi au câştigat 24. Revista Kerrang! i-a desemnat în 2001 ca cea mai bună trupă britanică şi cea mai bună formaţie live, capitol la care au câştigat şi în 2006, albumul „Absolution” a fost votat ca cel mai bun disc al anului în 2003, în 2005 şi 2007 au câştigat premiul BRIT Awards tot pentru performanţele live, în 2008 au câştigat premiul Meteor Music al Irlandei pentru cea mai bună performanţă live internaţională, în 2004 şi 2007 au câştigat 5 premii MTV, au 6 premii New Musical Express şi 5 Q Awards-uri.
Sunt renumiţi pentru concertele lor, au câştigat aprecierea publicului şi al specialiştilor pentru spectacolele lor. Au cântat pe Stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti în octombrie 2007.
De menţionat, apreciat – şi nefiresc în show businessul modern – este faptul că formaţia cântă în aceeaşi formulă neschimbată de la înfiinţare: Matthew Bellamy voce, pian chitară şi pian, Christopher Wolstenholme bas şi voce şi bateristul Dominic Howard.

După U2, Depeche Mode, Manic Street Preachers şi Placebo, noul material discografic al celor de la Muse este unul din cele mai aşteptate produse muzicale din Marea Britanie.
Al 5-lea album după „Showbiz” 1999, „Origin of Symmetry” 2001, „Absolution” 2003 şi „Black Holes and Revelations” 2006 va fi lansat oficial pe 14 septembrie şi se numeşte „The Resistance”.

Theresistance

Zvonurile despre noul disc au apărut încă de la începutul lui 2007. Atunci se vorbea despre un material mai „electronic”. Apoi s-a vorbit despre un experiment Space Rock, un solo de peste 15 minute şi despre eventualitatea de a lansa noul album doar în formă de single-uri consecutive ca reacţia – şi rejecţie – la formatele convenţionale. S-a vorbit şi despre o simfonie Rock de peste 50 de minute… dar şi despre eventualitatea ca materialul să fie pus pe internet pentru descărcare gratuită ca în cazul albumului „In Rainbows” al celor de la Radiohead.
Titlul materialului a fost dezvăluit pe 22 mai pe pagina Twitter al formaţiei. 🙂 Primul titlu de piesă – „United States of Eurasia” (remember cartea lui George Orwell scrisă-n 1948 „1984”?) – a apărut pe situl oficial al formaţiei, piesă pe care o găsiţi pe pagina MySpace al trupei.
Materialul a fost imprimat în studioul Bellini din Italia în 2008-2009 sub îndrumarea producătorului şi inginerului de sunet Mark ‘Spike’ Stent, cel care a lucrat alături de artişti ca The KLF, Björk, Keane, Depeche Mode, Erasure, Hard-Fi, Massive Attack, Janet Jackson, Madonna, Marilyn Manson, Pet Shop Boys, Dave Matthews, No Doubt/Gwen Stefani, CSS, Beth Orton, Oasis, Spice Girls, Take That, Linkin Park, Craig David, S Club 7, Wheatus, U2, Britney Spears, Goldfrapp, Maroon 5 şi mulţi alţii.

Discul conţine 11 piese:

“Uprising” – 5:04
“Resistance” – 5:46
“Undisclosed Desires” – 3:55
“United States of Eurasia (+Collateral Damage)” – 5:47
“Guiding Light” – 4:13
“Unnatural Selection” – 6:54
“MK Ultra” – 4:06
“I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” – 5:38
“Exogenesis: Symphony Part 1 (Overture)” – 4:18
“Exogenesis: Symphony Part 2 (Cross Pollination)” – 3:56
“Exogenesis: Symphony Part 3 (Redemption)” – 4:36

Formaţia a confirmat că varianta iTunes al albumului va fi lansat în noul format anunţat de Apple şi o să conţină poze, textele, partiturile, animaţii şi un clip al making of-ului.

Muse au fost catalogaţi ca „Rock Alternativ”, o etichetă comodă care poate să însemne aproape orice.
Am ascultat şi re-ascultat materialul albumului „The Resistance” şi nu ştiu ce să spun. Definitiv este un disc foarte interesant, dar încă o dată se confirmă că sunt artişti şi albume despre care nu poţi sau nu este bine să scrii imediat sau foarte repede. Ca o idee de ansamblu: pe disc se amestecă într-un mod aproape bizar elemente moderne, electronice, din zona Chill-Out şi Trance cu elemente chiar mai dansante şi tonalităţi foarte tradiţionale, vădit clasice din Rock, Space Rock şi Rock Progresiv. Ştiu că sună ireal, dar imaginaţi-vă de exemplu o colaborare A-HA şi Queen… N-am amintit întâmplător nici de unii, nici de alţii, dar mai ales numele celor de la Queen mi-a sărit în faţă la multe din pasajele de pe album.

„Uprising” începe cu un bas mârâit şi o temă dansantă, toba chiar de sună perfect natural, produce un ritm monoton şi mecanic, clapele în manieră minimalistă colorează în stil modern fundalul şi intervenţia chitarei nu transformă piesa într-un imn Rock (probabil aşteptat) ci doar dă o notă mai sumbră melodiei. La prima vedere (ascultare) pare o înşiruire de clişee tradiţionale de muzică de discotecă, sunt eu tâmpit, dar mi-am amintit chiar şi de Madonna, dar vocea lui Matthew Bellamy şi textul întunecat (The paranoia is in bloom, the PR, The transmissions will resume, They’ll try to push drugs, Keep us all dumbed down and hope that, We will never see the truth around, (So come on!)”) din strofe în contrast cu urcarea din refren ce aduce puţină lumină şi un prim strigăt de revoltă, transformă piesă şi o potenţează într-un posibil succes.

„They will not force us
They will stop degrading us
They will not control us
We will be victorious…”

„Resistance” începe mai misterios, prim-planul îl au tot clapele, chiar dacă vin de undeva din spate şi se balansează ca nişte umbre, apoi cu o turnură bruscă, dar naturală, piesa se deschide cu un refren puternic.
Alternanţa atmosferelor conferă o dinamică sănătoasă, refrenul Rock în contrast cu minimalismul Electro afişat pe strofe este fascinant, are magnetism şi crescendoul în forţă tăiat brusc cu încă un pasaj sumbru şi misterios zugrăvit din sunete închide rotund compoziţia. Poate că nu toate elementele prind din prima, dar cer şi merită atenţie şi te cuceresc treptat şi pe nesimţite.

“(It could be wrong, could be wrong)
But it should’ve been right
(It could be wrong, could be wrong)
Let our hearts ignite
(It could be wrong, could be wrong)
Are we digging a hole?
(It could be wrong, could be wrong)
This is outta control
(It could be wrong, could be wrong)
It could never last
(It could be wrong, could be wrong)
Must erase it fast
(It could be wrong, could be wrong)
But it could’ve been right
(It could be wrong, could be)

Love is our resistance!”

Într-un fel sau altul toţi rezistăm. Dragostea are multe feţe…

„Undisclosed Desires” are la bază tot un ritm dansat, construcţia aminteşte uşor de New Wave-ul anilor ’80.

„I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognize your beauty’s not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart”

Piesa balansează uşor, te ia ca un val, minimalismul exprimă uneori mult mai mult ca o tonă de samplere şi sintetizatoare la un loc. Umbrele se preling în jur, poţi dansa sau poţi să închizi ochii şi să înfrunţi demonii…

„United States of Eurasia (+ Collateral Damage)”…

„Hmmmm …

You and me are the same
we don’t know or care whose to blame
But we know that whoever holds the reins
Nothing will change our cause has gone insane”

Sentimentul este comun, chiar dacă nu toţi dăm glas adevărului, ne simţim stingheri în faţa realităţii crude… sau goale. Nu contează nici cine este vinovat şi nici de ce sau cu ce… cum nici normalitatea şi nebunia n-au nicio relevanţă într-o lume normal de nebună. Ne lăsăm conduşi de convenţional…

„And must we do as we’re told?”

Paralela Queen este elocventă.

„Guiding Light” porneşte cu tobe bombastice, instrumentele intră pe rând, clapele, apoi basul, toată construcţia vine să susţină vocea puternică, parcă mai deschisă şi mai luminoasă aici. Reţeta este aceeaşi: o temă cu iz de anii ’80 într-o manta ceva mai stranie, sunete vechi şi moderne împletite extrem de armonios te călăuzesc într-o lume uşor rece şi nepăsătoare unde toţi ne trezim uneori foarte singuri în liniştea (şi golul) rece din interior unde nu ne mai putem ascunde de noi înşine…

„Impure hearts stumble
In my hands they crumble
And fragile and stripped to the core
I can’t hurt you anymore

Loved by numbers
You’re losing life’s wonder
Touch like strangers detached
I can’t feel you anymore…”

Mereu căutăm lumina călăuzitoare în exterior… în cel (cea) din faţa noastră sau cel (cea) din visele noastre..

„Unnatural Selection” începe cu o orgă de biserică şi se transformă în una din cele mai Rock, cele mai dinamice (agresive) piese de pe album. Muzical rămâne aceeaşi reţetă de combinaţie de vechi şi nou, celor de la Muse le-a ieşit impecabil acest amestec bizar şi uneori exploziv. Cu cele peste 6 minute, „Unnatural Selection” este cea mai lungi piesă de pe disc, conţine şi un solo ce îşi are rădăcinile în tradiţionalul Space Rock, dar temele se succed cu repeziciune şi în contextul unui material relativ lent şi aerisit, acest „moment” mai accelerat pică la fix. Adevărul? Vorbim despre el, susţinem că-l dorim, dar… nu sunt chiar aşa convins că ne şi dorim realmente… I want the truth…

They’ll laugh as they watch us fall
The lucky don’t care at all
No chance for fate, it’s unnatural selection
I want the truth…

Dedication to a new age
This is the end of destruction and rampage
Another chance to raise and never plead again…”

„MK Ultra” amestecă abordarea mai agresivă din piesa anterioară cu electronica dinamică, părţile alerte cu pasajele tensionate şi ceva mai lente. Un univers captiv într-o lacrimă – spune Matthew Bellamy…

„How much deception can you take?
How many lies will you create?
How much longer until you break?
You mind’s about to fall”

Este o piesă din zona Rock-ului Progresiv, o altă pată de culoare pe disc, atmosfera este încărcată ca de altfel pe tot materialul, nuanţele uşor schizofrenice se accentuează. O luăm agale. Razna. Sau aşa este…normal?

„I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” are parfum de Paris şi o notă Retro, mai că mi-am amintit de Morrison şi de The Doors… şi de multe alte treburi şi… substanţe. Pianul şi vocea iar mi l-au amintit pe Freddy şi Queen-ul… Un moment calm, dar la fel de straniu…

„I can’t find the words to say When I’m confused
I travel half the world to say “You are my muse”…”

Urmează mini-simfonia (Rock) în trei acte: „Exogenesis – Symphony”. Poate cel mai „ciudat” moment al discului, probabil cel mai vădit anti-comercial.
Dacă muzica s-ar putea descrie în cuvinte, aş spune că este stranie şi misterioasă această lucrare… Vioara şi chitara se tatonează, covorul de clape vine ca un val liniştit, dar ascunde tensiune, tema rămâne una minimalistă, nu are grandoare, dar conţine emoţie şi gravitează ca tristeţea ascunsă-n suflet…

MUSE nu s-au dezminţit şi în mod cert nu-şi dezamăgesc fanii. „The Resistance” este un material concept, un disc umbros de secol XXI, cu ingredientele de rigoare şi cu nostalgia unor vremuri apuse despre care ne place să ne amintim că ar fi fost mai… calme.

Canalul oficial MUSE de pe YouTube

Cage the Elephant

Posted on by — No Comments ↓

Original purtând titulatura de Perfect Confusion, gaşca americană din Bowling Green, Kentucky a debutat anul trecut cu materialul autointitulat, de doar 37 de minute, un disc scurt pentru era digitală, dar în cazul lor, un material foarte viu şi plin de culoare.
Cage the Elephant jonglează cu nonşalanţă între originile de Blues/Souther/Stoner Rock şi infuziunile de Rock Alternativ, Funk şi Punk. Inevitabil ne mai duc cu gândul la Red Hot Chili Peppers, dar şi la The Stooges sau Iggy Pop.

cage-the-elephant-400

„In One Ear” deschide materialul în nota amintitului Iggy Pop ca vocea lui Matt Shultz şi abordarea Rap/Punk să ni-l amintească pe Anthony Kiedis. Sonorităţile de Blues şi Funk se amestecă fluent cu o atitudine Punk şi abordarea Alternativă, rezultatul final fiind un mix dinamic şi antrenant.
„James Brown” rămâne în aceeaşi zonă, parcă lasă ritmul cu o idee mai lent, pianul cu miros de praf prinde mai mult spaţiu, dă bine-n el cineva, coperta nu creditează pe nimeni cu pianul… 😆
„Ain’t No Rest For The Wicked” aminteşte de Kid Rock, este şi unul din single-urile menite să-mpingă trupa cât mai sus în Billboard. Nu reinventează nici ei whiskey-ul ieftin, nici Rap Metal-ul cu infuzie de Southern, dar au degajarea şi lejeritatea tipic americană şi un strop de „sunshine” bine venit.
„Tiny Little Robots” readuce amestecul The Stooges/RHCP, este un Punk cu puls de Funk, dinamic şi nevrotic, are un balans fain, puţin zgomot de garaj, atât să-l facă Alternativ şi „up to date”, un pasaj lent şi Psihedelic fără să fie şi foarte solicitant, cumva pe tot discul simt că băieţii vor succesul şi se străduiesc să îşi facă marfa consumabilă pentru un public cât mai larg, dar o fac într-un mod plăcut, nu cu insistentă enervantă.
„Lotus” relevă latura mai Funky, cu un refren uşor îmbibat în Blues, dar cu un mesaj solid, cum altfel sunt toate textele lor:

„A billion faces running round my head
All got opinions but the don’t mean shit
Keep droppin’ bombs untill the whole world’s dead
They said it’s all been done and it’s all been said
They’ll turn this message into a pop movement
A fasion statement, call it politics
You can’t mark my words they’ll put a spin on it
They say it’s all been done”

„Back Against The Wall” începe lent, nu, nu e o baladă, dar e un moment mai lejer, aerisit, piesa creşte exponenţial, apoi se aşează din nou între chitarele acustice, ciupite uşor printre care vocea ne călăuzeşte. Toţi ajungem din când în când cu spatele lipiţi de un perete, toţi ne ascundem sau am vrea să dispărem pentru câteva minute măcar.
„Drones In The Valley” are un bas pulsant pe care construiesc încă 2 minute 28 secunde de cocktail Punk/Funk, majoritatea pieselor au cu puţin peste 3 minute, nu forţează nici nota, nici răbdarea ascultătorului, oricare piesă poate fi single şi poate fi filmat, aruncat în gura MTV-ului… almighty.
„Judas” „transpiră” aceeaşi lejeritate, basul Funky şi chitara acustică se amestecă perfect: let the good times roll! Schimbările de ritm, salturile de la lent la momente mai săltăreţe şi chiar rapide cum este pasajul de final, sunt găsite şi implementate la fix.
„Back Stabbin’ Betty” începe într-o notă mai Blues/Southern/Stoner, parcă şi vezi fumul dintr-o cârciumă plină de feţe dubioase, simţi whiskey-ul cum te arde pe gât: să nu arunci gheaţa din pahar, indiferent că-i Jack sau votcă fiindcă nu se ştie pe cine nimereşti şi unde sfârşeşti azvârlit! 😆
„Soil To The Sun” mi-a amintit de Street Sweeper Social Club-ul lui Tom Morello, chiar dacă nu este atât de Rap şi poate nici chiar aşa Funky, dar are ceva din atitudinea şi abordarea lor, refrenul este foarte „Fight! Smash! Win!”. Sau piesa lu’ Morello s-a inspirat din Cage the Elephant?
„Free Love” este încă un Funk în viteză, o piesă dinamică, nu poţi să stai locului dacă o asculţi, are enregie debordantă, intervenţii zgomotoase şi un refren aproape tembel care inevitabil se înşurubează-n creier. Păcat că nimic nu e… moca. În nici un caz muzica, iubirea… berea sau orice altceva ce ne face plăcere.
„Cover Me Again” închide discul ca un cântec de leagăn, trage şi la propriu şi la figurat pătura moale peste un disc colorat, dinamic şi un debut promiţător al unei formaţii cu potenţial. Dacă pe discul următor reuşesc să-şi găsească identitatea, cristalizează ideile şi se setează pe o direcţie mai bine definită, au şanse mari să ajungă la succesul mult râvnit şi noi vom avea şansa să ascultăm o muzică proaspătă, energică şi numai bună de cluburi sau de văzut gaşca live.

V-am iertat de glume la îndemână gen: vreţi să vedeţi elefantul? 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L64vVqx1yCk]

Site Oficial
Pagină MySpace

The Real Thing: Faith No More, 15 august, Polivalenta din Bucureşti

Posted on by — 4 Comments ↓

Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aSwIrBAYL7Y]

O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&playnext=1&playnext_from=PL&index=2]

Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies,  Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8HsKFiW2zJU&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&index=10]

Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂

4117212330323536

Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului…  😆 etc etc etc

Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂

Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆

04