W.A.S.P.

WASP înseamnă viespe, W.A.S.P. este prescurtarea de la „White Anglo-Saxon Protestants” – adică Anglo-saxonii albi protestanţi (puritani) sau – cum s-a vehiculat – We Are the Sexual Perverts – noi suntem perverşii (sexuali), We Are the Sexual Prophets (profeţii sexuali), dar şi „We Are Satan’s People” – un fel de oamenii dracului… 😆
Trupa provine de pe scenă din Los Angeles urmând tradiţia unor nume ca Ratt, Quiet Riot sau Motley Crue. Cu toate acestea – în opinia mea – paralela cea mai evidentă este cu formaţia KISS, Blackie Lawless aminteşte şi ca abordare şi stil, dar şi ca voce cu maestrul Gene Simons.
S-au lansat zgomotos/scandalos cu single-ul „Animal (Fuck Like A Beast)” în 1982 şi au devenit ţinta favorită al PMRC-ului (Parents Music Resource Center – un fel de CNA al industriei muzicale Americane), organizaţie condusă de doamna Tipper Gore, soţia senatorului (şi fostului vice-adjunct) Al Gore. Dragi mei, nu Marlyn Manson a speriat primul America! 😆

Trupa ne vizitează pe 16 noiembrie în cadrul turneului de promovare al noului album „Babylon”, ocazie bună să ne reîmprospătăm amintirile legate de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pZb3Xya7jQ8]

În 1984 Capitol lansează albumul de debut de pe care exclude amintitul single controversat, dar discul conţine un şir de alte piese cu potenţial devenite clasice: „I Wanna Be Somebody”, „L.O.V.E. Machine” şi „Sleeping (In the Fire)”. Succesul se datorează însă în mare parte ca urmare a show-urilor incendiar/scandaloase, un amestec de Alice Cooper/KISS dus la extremă din care nu lipseşte nici ghilotina, dar nici femeile dezbrăcate, scenele maso, flăcările şi craniile umplute cu „sânge”. Look-ul Glam/Sleazy se combină cu un Heavy Metal american, melodic, sănătos, pe linia KISS, Quiet Riot, Alice Cooper şi Motley Crue, dar mai incisiv, cu o abordare mai în forţă, mai apropiaţi de linia Twisted Sisters.

În 1985 apare „The Last Comand” un alt material compact şi de calitate, piesele de referinţă fiind „Wild Child” şi „Blind in Texas”, dar albumul în ansamblu este unul echilibrat, coerent şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OMJ-A1n951Y&feature=related]

„Inside the Electric Circus” vine imediat anul următor şi păstrează trupa în aceeaşi zonă, lipsesc totuşi piesele de vârf, cel mai de succes fiind cover-ul Ray Charls „I Don’t Need No Doctor” metalizat serios şi integrat perfect în lumea W.A.S.P. Este şi primul disc unde Blackie lasă bas-ul pentru chitară.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4Y1GJa8f798&feature=related]

„The Headless Children” lansat în 1989 practic închide „epoca de aur” a trupei. Este ultimul disc cu chitaristul Chris Holmes (până la revenirea lui în 1997) şi ultimul material în maniera tradiţională. Sfârşitul anilor ’80 a marcat şi sfârşitul unei era, anii ’90 au scos la suprafaţă o nouă generaţie, noi tendinţe muzicale, piaţa şi industria muzicală s-a schimbat radical. „The Headless Children” este un disc energic, cu nimic mai prejos ca anterioarele, dar probabil şi datorită schimbărilor survenite în lumea muzicii – şi nu numai, interesul pentru trupă a scăzut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TsoLb-E7oy8&feature=related]

„The Crimson Idol” lansat în 1992 trebuia să fie album solo al lui Blackie Lawless, este tot un material Heavy, dar mai sobru, mai întunecat, mai serios şi Blackie şi-a permis ceva experimente, o uşoară modernizare. Materialul concept spune povestea unui inventat idol Rock, Jonathan Steel, ceva ce lui Marilyn Manson i-a ieşit mult mai bine cu „Antichrist Superstar” (şi celelalte două piese din trilogie, „Mechanical Animals” şi „Holy Wood”) patru ani mai târziu, dar asta este deja o altă poveste.
Jonathan este copilul defavorizat, ratatul familiei şi doreşte să devină un Rock star şi astfel să câştige respectul şi dragostea familiei. Povestea ne introduce în spatele lumii vizibile a show-biz-ului, în mare parte reflectă dezamăgirile lui Blackie şi conflictele inevitabile dintre artişti şi marile companii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nc3QyD1jWIE&feature=related]

„Still Not Black Enough” scos în 1995 a fost gândit tot ca album solo, dar iarăşi presiunea fanilor şi a casei de discuri l-a făcut pe Blackie să-l scoată sub sigla W.A.S.P.
Materialul continuă oarecum povestea lui Jonathan însă personajul se contopeşte şi mai simţitor cu Blackie şi reflectă mai intens realitatea din viaţa acestuia, tragediile, frământările lui Blackie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9r8gp0wNAmg]

Pentru „Kill Fuck Die”-ul lansat în 1997 revine şi vechiul camarad, chitaristul Chris Holmes. Discul reaşează abordarea tradiţională, sonorităţile Heavy melodioase într-un context mai modern, mai zgomotos, apare o uşoară paralelă Marilyn Manson, dar W.A.S.P. – spre cinstea lor – nu se transformă într-un monstru industrializat, îşi păstrează linia, rămân în zona tradiţională. Materialul sună proaspăt, energic, are incisivitatea ce ia caracterizat la debut, practic consemnează o renaştere a formaţiei.
Materialul este unul din cele mai agresive produse lansate de trupă, au existat speculaţii că ar fi tot un material concept, dar acest fapt nu a fost niciodată confirmat de vre-un membru al formaţiei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ua9MLe9k1IY]

„Helldorado” este scos în 1999, relansează spiritul de scandal cu piese ca „Don’t Cry (Just Suck)”, „Saturday Night Cockfight”, „Dirty Balls” sau „Cocaine Cowboys”, dar fanii conservatori – ce paradox! – n-au apreciat abordarea mai incisivă, stilul mai brutal de abordare a lui Blackie, cu toate că albumul este unul destul de tradiţional, Heavy, dar melodios, modern, dar mai conformist ca precedentul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Te07lF49KS4]

2001 aduce al 9-lea album, „Unholy Terror”, un disc în forţă, asemănător sound-ului şi stilului trupei de la începuturi, o întoarcere la rădăcini plină de energie, clasic şi totodată proaspăt.
Chiar dacă-n 2002 Chris Holmes părăseşte formaţia şi pe disc este trecut ca chitarist, Holmes afirmă că nu a participat cu nimic la realizarea acestui disc. Oficial, Holmes s-a retras din trupă fiindcă dorea să cânte ceva mai tradiţional, ceva Blues, cu toate acestea înfiinţează trupa Animals, dar după succesul moderat formaţia se dizolvă şi Holmes se retrage din activitate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S5Q4DrmMois]

2002 aduce şi un nou material W.A.S.P., „Dying for the World” un disc inspirat din atentatul de la 11 septembrie şi dedicat victimelor. în acest context, materialul este ceva mai sumbru, mai întunecat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CWeys928g_Y&feature=related]

„The Neon God” lansat în 2004 în două etape, discul unu – „The Rise” – în aprilie şi discul doi – „The Demise” – în septembrie, este o revenire la materialele concept şi la sonorităţi ceva mai moi, la sunetul mai tradiţional, un Heavy american combinat cu Hard Rock. Sonorităţile mai întunecate de pe precedentul material se amestecă organic cu o abordare mai monumentală, clasică. Este încă un material clasic şi de calitate marca W.A.S.P.
Tema materialului este legat de paranormal, un orfan abuzat, pe nume Jesse îşi descoperă abilităţile de a citii mintea oamenilor şi ai manipula.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wiargrp1XJI&feature=related]

2007 aduce discul „Dominator”, W.A.S.P. îşi dovedesc consecvenţa şi cu acest material, este un Heavy Metal tradiţional, melodios şi tăios simultan, un disc cu amprenta anilor ’80, dar cu un sunet mai amplu, mai gros, aşezat în standardele moderne.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zm5VFeAwSRY&feature=related]

Pe 12 octombrie a fost lansat cel mai proaspăt material: „Babylon” şi turneul „Beast Of Babylon World Tour” atinge şi Bucureştii pe 16 noiembrie.
„Babylon” este construit în jurul temei Biblice al celor 4 călăreţi ai Apocalipsei, nu este strict un album concept, dar are o temă centrală ca şi „Kill Fuck Die”-ul din 1997. Muzical discul se menţine în zona tradiţională, continuă linia precedentului disc, dar readuce şi modelul cover-urilor inserate din era „Inside…”. Astfel avem un remake dinamic la clasicul Deep Purple „Burn” şi un şi mai clasic Chuck Berry: „Promise Land”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JoG1YZR-R5w]

W.A.S.P. sunt nişte supravieţuitori, reprezentanţii Heavy Metal-ului tradiţional american şi al show-urilor teatrale. Întâlnirea cu ei este o întâlnire cu o bucată de istorie a muzicii Rock, o călătorie-n timp înapoi la era glorioasă a Heavy Metal-ului. W.A.S.P. exprimă destul de clar cam ce înseamnă “Sex, Drugs And Rock’N’Roll”!

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 2)

(Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1) )

Nu putem discuta despre absenţa subiectelor tabu din textele pieselor Rock atâta timp cât nu săpăm înapoi până la rădăcinile problemei.

Sexul – în ciuda faptului că este prezent excesiv în cotidian – a rămas un subiect tabu.
Acasă nu se vorbeşte despre sex, la şcoală nu se vorbeşte despre sex, biserica continuă să se refere la sex ca la un păcat şi în paralele suntem bombardaţi cu sex, sex, sex. Sexul nu este prezent doar în publicaţii de specialitate, nu vezi scene fierbinţi doar după 10 seara sau exclusiv pe canale dedicate adulţilor ci el este prezent constant şi pretutindeni de la emisiunile de divertisment până la cotidianele de mare tiraj şi reclamele de tot felul. Este o situaţie paradoxală.
Îmi amintesc că-n adolescenţă dacă prindeam un catalog Burda, Quelle sau Nekermann şi avea paginile cu lenjerie intimă, era sărbătoare. Acum oricât ţi-ai dorii să-ţi ţii copilul departe de McDonalds sau să nu-i dai Coca-Cola este la fel de imposibil ca să-l ţii departe de sex. Se schimbă vremurile, trebuie schimbate şi abordările, şi mentalitatea, ignorarea realităţii niciodată nu este o soluţie iar agăţatul de tradiţii uneori este nocivă.
Cu toate acestea majoritatea oamenilor se încăpăţânează să ignore realitatea.
Ne este jenă să vorbim deschis despre sex, în şcoală nu se face sport, nu se face educaţie sexuală, dar insistăm pe o programă proastă, încărcată şi învechită şi… pe ore de religie. Ore unde copii învaţă că dumnezeu îi „bate”, îi pedepseşte. Am mai vorbit despre asta…

Săpând după subiectul sex am găsit zeci de pagini unde copii – că la 13-14 ani totuşi nu putem vorbii despre adolescenţi – îşi discutau problemele sexuale.
De exemplu pe site-ul Toţi pentru Unul am găsit ASTA:

„Salut!Am 13 ani si vreau sa-mi incep viata sexuala. Credeti ca fac ceva rau?Pot avea urmari in viitor?Se va observa ca nu mai sunt virgina?”

Am râs la câteva răspunsuri, dar chiar nu cred că-i de râs.

„Vaaaii! Asa de tarziu? Ai pierdut ani buni! Fataaaaa…asta e treaba serioasa, nu se amana asa. Trebuia sa fi inceput-o de pe la 6-7 ani. Acum, degeaba o mai incepi…chiar n-are sens.”

„Urmatoarea ta intrebare pe tpu va fi probabil “am facut sex neprotejat, sunt insarcinata?””

„Tie itzi trebuie un psiholog nu un ginecolog…..”

Nu-şi încep toţi copii viaţa sexuală la 13-14 ani, dar tot mai mulţi o fac. Politica de struţ nu duce nicăieri. Şi nici predicile.  Abordarea genul „sexul este un păcat” sau să-i induci copilului sentimentul de ruşine legat de „puţă” este aberant.

Unul dintre efecte este că aceşti copii evită discuţiile cu părinţii care oricum evită subiectul… 😆
Astfel se ajunge la un alt fenomen, observ, tot mai răspândit: aceşti tineri preferă sexul oral şi anal. Ideea este simplă: fetele astfel îşi păstrează virginitatea şi – în capul lor – n-au nevoie de contracepţie. Faptul că se expun unor pericole mult mai mari prin practicarea sexului anal nu-l realizează şi nici nu prea au cum atâta timp cât n-au nicio informaţie despre sex şi sexualitate.

Îmi amintesc că la apariţia SIDA, prima reacţie a multora a fost de oarecare bucurie: era o boală care omora (pedepsea) homosexualii. Apoi s-a aflat că este o boală cu răspândire sexuală, predominant prin contactele anale (datorită leziunilor şi sângerării), dar nu numai şi treptat, boala s-a răspândit şi a indus inevitabil sentimentul de teamă.
Întâmplător sau nu, apariţia acestei boli a pus capăt şi revoluţiei sexuale.
Există teorii conform căreia este vorba de un virus artificial, creat în laboratoare, dar am intra într-o zonă extrem de speculativă şi ne-am îndepărta de la subiect.

La noi, după o aparentă liberalizare din anii ’60, ’70, a urmat un deceniu negru. Una din măsurile cele mai elocvente a fost decretul 770, dat de Ceauşescu pe 1 octombrie 1966 care interzicea întreruperea de sarcini. Efectul imediat a fost explozia ratei de natalitate de la 1.9 la 3.7. În timp însă efectele au fost multiple. Pe de o parte s-a încercat – şi într-o mare măsură s-a reuşit – eradicarea ideii de contracepţie, pe de altă parte a condus la naşterea unui număr mare de copii nedoriţi, pe de altă parte multe femei au decedat încercând să scape de sarcinile nedorite.

Este interesantă însă aproprierea ideologică între abordarea bisericii şi al comunismului în ceea ce priveşte sexualitatea şi contracepţia, avortul. Ambele tratează subiectul ca fiind tabu şi în ceea ce priveşte avortul şi prostituţia de exemplu, le combat cu vehemenţă.
Rezultatul este o mutilare psihică şi o lipsă acută de cunoştinţe legate de subiect.

Din păcate abordarea nu s-a schimbat nici după ’90, inexplicabil biserica reuşeşte să-şi impună punctele de vedere şi în laic şi îşi menţine influenţa asupra unor subiecte care o depăşesc.
Nici reforma învăţământului nu s-a produs şi nici şcoala nu vine în sprijinul copiilor şi revin la punctul de plecare, nici acasă nu este atins subiectul, sau este ferm interzis.

Pe mine vociferările din zona bisericii mă irită cel mai mult.
Atitudinea arhaică a bisericii, inducerea unor concepte false în copii şi perpetuarea acestora de la generaţie la generaţie cred că este cel mai păgubos şi periculos lucru.
Vă dau un exemplu. Biblia – vechiul testament – interzicea evreilor consumul de carne de porc. Se ştie, carnea de porc este cea mai perisabilă iar la temperaturile în care trăia poporul evreu îmbolnăvirile fatale datorită consumului de carne de porc alterată erau foarte răspândită. Prin această „prevedere”, astfel biserica a introdus o măsură sanitar-preventivă. Exemple mai sunt numeroase, dar explicaţia în acest caz este extrem de simplă: acum 2000 de ani evreii n-aveau frigidere.
Ce vreau să subliniez este că dacă acceptăm faptul că nu biserica şi dumnezeu pedepseşte infractorul care fură, cu toate că „să nu furi” este prevăzut în cele 10 porunci, aşa şi în multe alte privinţe, biserica este depăşită, atribuţiile ei de acum 2000 de ani au fost preluate în mare măsură de stat, aspecte legate de igienă şi sănătate sunt – sau ar trebuii – tratate din alte perspective.
Când discuţia vine în zona aceasta, biserica sare ca arsă. Se simte lezată, ameninţată, îşi pierde din putere. Dar – întreb ca prostul – orgoliul bisericii, dorinţa ei de a controla şi laicul, respectarea unor tradiţii prosteşti este mai importantă sau sănătatea şi viitorul copiilor noştri?

Interzicerea sexului  – ca şi-n cazul drogurilor – exacerbează şi mai mult curiozitatea. Nu zic să legalizăm drogurile, nu ştiu dacă „modelul Olandez” este cel mai bun, dar pare mai eficient decât interzicere şi cu certitudine este mult mai bun decât ignoranţa.
Trebuie să avem în vedere şi faptul că generaţiile tinere sunt din ce în ce mai precoce, copii de 4-5 ani înţeleg lucruri pe care poate noi abia după 10 ani le-am înţeles. În aceste condiţii nu maturizarea sexuală la o vârstă mai fragedă este anormală ci ignorarea acestui fapt.

Consecinţele se văd.

Am plecat de la „Sex, Droguri şi Rock’N’Roll” şi m-am împotmolit la sex. 🙂
Rock-ul n-are funcţie educativă, nu Marilyn Manson tre’ să ne lămurească problemele sexuale… însă săpând după răspunsuri am înţeles de unde lipsa abordării verticale a subiectului la formaţiile noastre: sexul e ceva jegos, facem şi… tăcem.

(Va urma. 🙂 )

“Vreau să te fut ca un animal
Vreau să te simt din interior
Vreau să te fut ca un animal
Existenţa mea integral este eronată
Tu mă aduci mai aproape de Dumnezeu”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C4VAv8y2hHM]

Sex, Droguri şi Rock’N’Roll (partea 1)

Auzim de multe ori expresia, nu ştiu câţi îi cunosc originea.
Originea expresiei este foarte veche, derivă din „vin, femei şi cântec”, aceste combinaţii de trei cuvinte care exprimă o idee sunt denumite „hediatris” şi provin din greacă.
„Vin, femei şi cântec” se regăseşte de la sanscrită, persană până la poloneză sau suedeză. Nu m-am lămurit dacă acel „cântec” din coadă este de fapt „cu cântec”… Combinaţia de vin şi femeie mă duce cu gândul la asta.
Varianta modernă, „Sex, droguri şi Rock’N’Roll” apare în epoca hippie şi este titlul unei piese a lui Ian Dury din 1977. Nu poate fi scos din contextul epocii, o eră în care de la sex trecând prin tehnologie şi ajungând la artă, totul era sub semnul revoluţiei. Şi da, a drogurilor, să spunem… al stimulentelor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gBLeVcP_JQg]

Nici evoluţia muzicii Rock, nici tematica abordată prin texte, nu poate fi separată de conjunctura socială, de contextul istoric. Sfârşitul anilor ’60 au fost marcate pe de o parte de avântul dezvoltării tehnologice şi industriale, de războiul din Vietnam şi de un val de liberalism, descătuşare, manifestat mai cu seamă sub forma aşa numitei „revoluţii sexuale”. Nu trebuie să uităm de exemplu că dreptul la vot al negrilor în America a fost legiferat abia în 1960…
Revoluţia Sexuală în principiu este asociat cu numele lui Freud, dar ideea de „free love” apare abia în anii ’60 şi conceptele „puterea iubirii” şi „sexul este frumos” (ci nu ruşinos) devin principii stindard şi mod de viaţă pentru generaţia hippie. Practic abia în anii ’60 s-a manifestat conflictul dintre modul de viaţă modern şi cel tradiţional. Merită amintit faptul că prima căsătorie legală între două persoane de rase diferite a fost consfinţită abia în 1967 în America. Dar revoluţia sexuală a adus în discuţie şi multe alte subiecte fierbinţi – tabu – ca dreptul la nuditate, dreptul la avort, contracepţia, primele manifestări homosexuale, feminismul, dar a adus şi un avânt al industriei pornografice.

Toţi avem nevoie de iubire. Acest sentiment se manifestă şi a fost exprimat tot mai explicit şi în artă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pmZyNKBJ4pI]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M4BOEf4Sy4s&feature=related]

La noi după o perioadă de aparentă liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70 când a pătruns muzica Beat, se purtau saboţii de lemn, pantalonii evazaţi şi fustele mini, valul revoluţiei din Vest n-a ajuns.
După schimbarea de regim – este singura formă de exprimare la care pot să subscriu – din decembrie ’89 pseudo-revoluţia a răbufnit şi în plan artistic, s-a manifestat sub forma excesivă de vulgaritate mai cu seamă în literatură, teatru şi film, dar şi în muzică.
În muzică sub formă destul de timidă şi puerilă, merită amintite doar două fraze exemplificative: „Roxana mi-a furat banana” şi „Vecina mea ciocanul vrea”. Subţire.
Dar şi în muzica au apărut şi vulgarităţile, mai ales în zona Hip Hop unde femeia este curvă sau în cel mai bun caz redusă la „calitatea” de obiect sexual.

Stângăcia din muzica Rock autohtonă o explic prin lipsa unei continuităţi, al deconectării noastre din fluxul evoluţiei. Noi n-am avut la modul real nici curent Punk, nici New Wave, de Gotic sau Dark nici nu s-a pus problema la vremea lor şi cumva de la Hard Rock s-a trecut abrupt la Thrash Metal la începutul anilor ’90. Dacă textele unor formaţii Rock au avut implicare socială, sexul explicit nu s-a manifestat deloc.
Am realizat disfuncţionalitatea la reacţiile faţă de clipul „Pussy” al celor din Rammstein.
Încă suntem marcaţi de conservatorismul rigid al comunismului urban şi trăim sub semnul bisericii tradiţionaliste în mediul rural. Sexul este în continuare un subiect tabu şi o manifestare ruşinoasă. Este oarecum paradoxal, de la „fiica ţării iubitoare” cum am trecut direct la eleva porno. Pudoarea însă rămâne ca o perdea grea în spatele căreia ne ascundem frustrările.
Sexualitatea firească, naturală nu este exprimată, expusă. Un exemplu de text pueril şi chiar cretinoid ne furnizează Direcţia 5:

„Vara ai apărut
Şi toamna pe loc am ştiut
Că iarna doar tu ai putea să fii vara mea
Mi-aduci doar soare în zori
Iubirea în mii de culori
Zburăm de o mie de ori
Până la nori…da, până la nori
În ochi porţi iarna marea
Pe buzele tale simt sarea
Iar vara ca fulgul de nea

E inima mea…topita de-a ta…”

Este un subiect vast şi – zic eu – interesant, care merită dezbătut şi combătut. Acesta a fost doar un teaser… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=okaDYeb-7rc]

(Va urma) 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lLxN_miLYpc&feature=related]

Plimbări de toamnă

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gAOp7URgij4]

Rămâi fără suflu. Capătul aleii este îngropată-n frunze, copacii cu capul plecat par să-şi întoarcă capul. Întrebările cad ca stropii de ploaie şi se sparg pe gândurile împrăştiate. Tăcerea naşte nelinişti,  lucrurile nespuse nu-şi găsesc răspunsul în ecoul contorsionat al amintirilor. Nicio pastilă nu mă poate salva de mine.
Un gând ca un glonţ trece şuierând şi se risipeşte-n vânt. Nu simt nimic. Frigul a încremenit ca într-o fotografie îngălbenită.
Undeva o fată, undeva un băiat se gândesc unul la celălalt. „Tu câţi prieteni ai?”
Ne jucăm fără jucării, atingerile par date cu încetinitorul şi mişcările n-au finalitate, înţepenesc undeva între vis şi realitate.
Îmi aprind ţigara şi dincolo de ploaie văd valurile de astă vară, soarele îmi face cu mâna şi cubul de zahăr strecurat în ceaşca de cafea alungă durerea pentru câteva clipe.
Cad frunze. Ce părea o mână întinsă se dovedeşte doar o umbră veştejită.

Şi când am aripile rupte, merg mai departe pe jos.

Between the Buried and Me

Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.

Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]

Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.

„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.

„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]

În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.

Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]

Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]

KISS – Sonic Boom

Între popasul „bătrâneilor” ZZ Top şi descinderea lui Blackie Lawless cu W.A.S.P. la Bucureşti, nu putea să pice nimic mai potrivit ca noul material al veteranilor de la KISS, apariţie asupra căreia mi-a atras atenţia Victor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TgsoJrzplUI]

După 11 ani într-o oarecare penumbră, KISS se întorc cu un nou album. „Sonic Boom” despre care încă de pe acum putem să spunem că este (încă) un clasic. Varianta Deluxe conţine un bonus CD cu 15 cele mai cunoscute piese ale formaţiei, reinterpretate şi până acum disponibile doar pentru piaţa japoneză sub denumirea „Jigoku-Retsuden” şi un bonus DVD cu 6 piese înregistrate live anul acesta într-un concert din Buenos Aires (Argentina).
Pe lângă cei doi veterani ai trupei, basistul Gene Simons şi chitaristul Paul Stanley, la tobe-l avem pe tot atât de veteranul Eric Singer (membru şi-n trupa lui Alice Cooper) alăturat trupei din 1991 şi chitaristul Tommy Thyer venit în 2002 să-l înlocuiască pe Ace Frehley.
Discul, cum spuneam deja, este un clasic, ca şi best of-ul alăturat materialului, trece prin toate abordările, sonorităţile marca KISS, are toate ingredientele ce au făcut din gaşca formată în 1972 la New York pe ruinele trupei Wicked Lester una din cele mai mari branduri Rock americane. KISS nu sunt doar o formaţie de succes, sunt un standard, un prototip şi nu în ultimul rând o industrie. Despre Gene Simons s-a spus – şi cu o oarecare răutate şi aluzie la faptul că este evreu – că reuşeşte să scoată bani din orice şi în cazul KISS, de la tradiţionalele tricouri, afişe, şepci sau insigne, găseşti chiar şi hârtie igienică cu logoul formaţie… 😆
KISS au îmbinat ingenios abordarea Rock al lui Alice Cooper şi elementele de horror show ale acestuia cu sunetul şi imaginea Glam al celor de la New York Dolls, imaginea lor mascată a devenit emblematică, show-urile lor grandioase au impus un nou standard şi aproape că nu există muzician american de Rock sau Metal care să nu-i amintească pe ei ca influenţă majoră. De la Van Halen la Skid Row şi de la Anthrax la Pantera, toată lumea se referă la KISS cu respect, W.A.S.P. n-ar fi existat cu siguranţă fără KISS şi peste ocean să prinzi un loc pe scenă în deschiderea turneelor KISS este echivalentul cu a-l prinde pe Dumnezeu de picioare.
Actualul material este al 19-lea album de studio şi au 8 discuri live, din care merită amintite faimoasa serie „Alive” I şi II din 1975, respectiv 1977, un unplugged foarte reuşit din 1996, materialul simfonic din 2003 „Kiss Symphony: Alive IV” şi ultimul produs, „KISS Alive 35” din 2008.

Kiss_sonic_boom

„Modern Day Delilah” are un parfum tradiţional, strofele ne trimit înapoi undeva în anii ’70, dar refrenul este mai Heavy, sună mai modern, aminteşte de abordarea mai întunecată de pe „Carnival of Souls”. Trupa sună energic şi proaspăt, vocile au forţă, corurile grosime, linia melodică este lipicioasă, chitarele au caracter.
„Russian Roulette” vine-n tonul Hard’N’Heavy al anilor ’80, ne transportă undeva-n ’87 la „Crazy Nights”, strofele sunt energice, refrenul mai melodic şi uşor mai lent, dar este o piesă cu vână, sună familiar şi proaspăt în acelaşi timp.
„Never Enough” este un Rock’N’Roll vesel, paralela cu „Rock And Roll All Nite” este inevitabilă, cucereşte prin simplitate şi energie, cu certitudine în interpretarea altcuiva toate temele acestea ar sună extrem de kitch şi clişeu, dar de la KISS vin natural, este patentul şi lumea lor,
La „Yes I Know (Nobody’s Perfect)” mi-am amintit de AC/DC-ul dinainte de ’80, de feelingul acela relaxat de Boogie, un Rock’N’Roll uşor murdar, în cazul KISS cu un iz Southern, nimeni nu este perfect, dar aşa este firesc, Rock-ul nu este musai să fie încrâncenare, este relaxant să auzi ceva vesel, să simţi nepăsarea, acel „I don’t care” perfect, sentimentul că da, totul este OK şi… it’s only Rock’N’Roll and I like it!
„Stand” este un moment mai colorat, are puţin din tonalităţile uşor Funky, uşor Psihedelice  din anii ’70 („Dynasty – 1979) în amestec cu un refren puternic, extrem de lipicios şi cu amprentă Hard’N’Heavy de anii ’80 („Lick It Up – 1983), o combinaţie cursivă de liric şi Rock, aminteşte puţin şi de excelentul re-make al piesei „God gave Rock And Roll to You” (Argent 1973) de pe coloana sonoră a filmului „Bill and Ted’s Bogus Journey” (cine-şi mai aminteşte de film?), piesă şi inclusă şi pe albumul „Revenge” din 1992. Un moment foarte bun şi un (alt) potenţial hit.
„Hot And Cold” menţine viu spiritul Rock’N’Roll, basul bârâie cu nepăsare, ritmul este perfect pentru a te arunca-n maşină şi să fugi pe şosea unde vezi cu ochii. KISS sunt convingători prin lejeritate, naturaleţea cu care şi cele mai simple teme ale lor au prospeţime şi puls, degajează poftă de viaţă şi incită la petrecere.
„All for the Glory” este un imn de muşchetari: „all for one and all for the glory”. Un nou amestec de clasicism din anii ’70 re-ambalat în sonoritatea anilor ’80, tot un simplu Rock’N’Roll, dar zemos, dinamic şi autentic în interpretarea lor.
„Danger US” are un ton mai grav, sunetul este mai tensionat, tema tradiţională este ambalată mai modern, ceva mai incisiv. Vocea uşor răguşită a lui Gene Simons are aceeaşi prospeţime ca acum 30 de ani, corul gros de la refren este puternic, chitarele au nerv. Reţeta nu este nouă, dar rămâne la fel de eficientă.
„I’am An Animal” este şi mai întunecată, ne aduce mai aproape de „Carnival of Souls” şi precedentul „Psycho Circus”, este o piesă într-un tempo aşezat, mediu, dar are apăsare şi greutate, riff-urile sunt mai moderne, atmosfera Heavy.
„When Lightning Strikes” re-destinde atmosfera cu o temă Rock’N’Roll în maniera americană a anilor ’80, putea fi şi pe „Creatures of the Night” sau pe oricare alt album KISS din aceea eră, nu încearcă să reinventeze Rock’N’Roll-ul, dar îl interpretează cu nerv şi naturaleţe.
„Say Yeah” închide discul într-o abordare mai modernă, dar cu aceleaşi amprente tradiţionale, este un Rock pulsant, apăsat, din partea lor chiar şi un refren cu „Yeah, yeah” sună autentic, nu te face să zâmbeşti ci să cânţi cu ei. Momentul acustic, scurta rupere este plăcută şi inevitabil termini audiţia în picioare, dând din cap şi strigând „yeah, yeah”.

CD-ul bonus conţine piesele: „Deuce”, „Detroit Rock City”, „Shout it Out Loud”, „Hotter Than Hell”, „Calling Dr. Love”, „Love Gun”, „I Was Made For Lovin’ You”, „Heaven’s on Fire”, „Lick It Up”, „I Love It Loud”, „Forever”, „Christine Sixteen”, „Do You Love Me”, „Black Diamond” şi „Rock and Roll All Nite”, iar DVD-ul: „Deuce”, „Hotter Than Hell”, „C’mon and Love Me”, „Watchin’ You”, „100,000 Years” şi „Rock and Roll All Nite”.

Un deliciu pentru fani şi un prilej bun pentru cei care eventual încă nu-i cunosc să se împrietenească cu tăticii Rock-ului american.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2w4opXi2yzo]

Paul Di’Anno – un rocker la Silver Church

MAIDEN

Di’Anno rules. El este „The Wrathchild”, băiatul rău, băiat (de băiat) şi rău şi la cei 51 de ani ai săi. A intrat în conştiinţa noastră cu primele două albume Iron Maiden, trupă cu care a activat începând din 1978 şi până în 1981 când a fost dat afară de Steve Harris şi impresarul Rod Smallwood în urma unor certuri şi nu în ultimul rând din cauza consumului de cocaină şi refuzul acestuia de a susţine turnee. A fost adus rapid Bruce Dickinson din trupa Samson şi Iron Maiden au devenit unii din liderii Noului Val Britanic al Heavy Metal-ului.
N-a fost primul vocal al trupei, înaintea lui au mai trecut la microfonul Maiden Paul Day şi Dennis Wilcock, dar Di’Anno a fost cel care le-a dat o energie Punk, a făcut trupa să sune „şmirghel”, i-a scos din anonimatul cluburilor Londoneze şi i-a adus în prag de consacrare. Dickinson, un tip mult mai echilibrat şi foarte muncitor, cu o voce mai lucrată, mai cuminte, a fost omul potrivit la locul şi la momentul potrivit, a cules toţi laurii. Iron Maiden a devenit o instituţie, o afacere multinaţională al entertainment-ului, Paul Di’Anno a rămas un rocker de club, un rebel hoinar. În 1994 au existat zvonuri că Maiden l-ar dorii înapoi după despărţirea de Dickinson, dar în final a fost adus Blaze Bayley din Wolfsbane, o alegere proastă, reparată în 1999 prin readucerea lui Dickinson.

9iumylpp

Primul proiect post-Maiden purta iniţial numele de Lonewolf, dar fiindcă exista deja o trupă cu titulatura de Lone Wolf, au ales soluţia simplă şi la îndemână: Di’Anno. Trupa a rezistat doar până-n 1985, Di’Anno refuza să cânte piese Maiden şi publicul n-a apreciat această abordare.
În 1985 a luat fiinţă un alt proiect: Gogmagog care a i-a adus la olaltă pe Paul Di’Anno, Clive Burr (baterist în Maiden), Neil Murray (bas într-un şir lung de formaţii: Whitesnake, Vow Vow, Black Sabbath, Michael Shanker Group, Hanson, The Brian May Band, etc), Janick Gers (chitarist trecut prin White Spirit şi alături de Fish – ex-Marillion – , Gillan şi în 1990 de la Bruce Dickinson ajunge în Maiden) şi chitaristul Pete Willis (membru fondator al formaţiei Def Leppard). Producătorul Jonathan King, cel care a stat în spatele proiectului, intenţiona realizarea unei opere Rock şi l-a angajat pe Russ Ballard (chitarist şi compozitor, a scris piese pentru Roger Daltrey, Rainbow, Santana şi este autorul celebrei piese „God Gave Rock and Roll to You” interpretată original de trupa Argent şi preluată de Petra şi KISS) să compună piesele. Din proiect a rezultat doar un EP – „I Will Be There” –  cu trei piese, scos după ce trupa s-a destrămat deja, imprimările fiind doar variante demo.

PaulDianno_01

În 1985 Di’Anno porneşte un nou proiect: Battlezone. Albumul „Fight Back” este lansat în 1986, din trupa iniţială a făcut parte şi Bob „Sid” Falck, bateristul formaţiei Overkill, chitaristul John Hurley şi chitaristul John Wiggins – coleg şi la proiectul Lonewolf şi chitaristul formaţiei Tokyo Blade. După un turneu American, Hurley şi Falck – compozitorii albumului – părăsesc trupa, în locul or fiind aduşi Graham Bath şi Steve Hopgood din trupa Persian Risk.
Al doilea album, „Children of Madness” este scos în 1987 şi conţine şi controversata piesă „Metal Tears” care seamănă izbitor cu piesa „London” de pe albumul „Rage For Order” (1986) al celor din Queensryche.
Clipul piesei „I Don’t Wanna Know” a avut parte de o difuzare bună pe MTV atât în State cât şi în Europa, cu toate acestea – mai ales din cauza drogurilor – trupa s-a destrămat înaintea sfârşitului turneului, Di’Anno terminând şirul de concerte cu muzicieni angajaţi ocazional.
Împreună cu Steve Hopgood – fost coleg şi bateristul din Battlezone, Di’Anno pune bazele unui nou proiect: Killers. Lor li s-a alăturat basistul John Gallagher (din Raven) şi chitaristul Ray De Tone.
Ulterior apare un album imprimat live „Assault on South America”, ce conţine piese Battlezone şi Iron Maiden şi un energic cover Queen/Deep Purple „We Will Rock You”/”Smoke on the Water”. Pe copertă scrie că imprimările ar fi fost făcute-n Brazilia, Venezuela şi Argentina, dar conform basistului John Gallagher, materialul a fost imprimat la New York. Discul a fost scos şi distribuit ca material pirat de o firmă Canadiană.
Killers au cântat o serie de spectacole unde au invitat şi reprezentanţii marilor case de discuri şi repertoriul bazat predominant pe piesele vechi Iron Maiden şi cele mai bune piese din era Battlezone în final au convins casa de discuri BMG să le acorde un contract şi un avans consistent (250,000 Dollari).
Albumul de debut, „Murder One” apare-n 1992 şi este imprimat în formula: Paul Di’anno – voce,  Steve Hopgood – tobe,  Cliff Evans – chitară,  Nick Burr – chitară şi Gavin Cooper – bas. Este un material de Power Metal, energic, ca abordare mai aproape de Judas Priest decât de stilul Maiden.
Prins cu cocaina-n buzunar, Di’Anno este arestat şi condamnat la 4 luni de închisoare petrecuţi în L.A. County Jail. Aici scrie majoritatea pieselor pentru noul material. După executarea sentinţei este expulzat din America şi se întoarce în Anglia.

PaulDianno_02

„Menace To Society” apare-n 1997 şi prezintă o mutare surprinzătoare spre zona Pantera/Fight, este un disc de Metal modern şi brutal, nimic nu aminteşte de tradiţionalism-conservatorismul Maiden. Poate că nu este la fel de genial ca „War of Words”-ul lui Halford (Fight) scos în 1993, dar este un material energic şi proaspăt, are nerv şi groove. Albumul dezamăgeşte fanii din nucleul dur, dar în ediţia germană a revistei Metal Hammer este ales ca cel mai bun album Heavy Metal al anului.
La finele anului 1999 Di’Anno se mută în Brazilia şi împreună cu chitaristul Paulo Turin pune bazele proiectului Nomad cu un line-up exclusiv brazilian. Este scos pentru piaţa regională şi un album auto-intitulat, material care cu mici modificări ulterior este scos pe piaţă pentru distribuţie în Japonia şi Statele Unite sub titulatura Paul Di’Anno şi cu titlul „The Living Dead” în 2006.
Tot în 2006 mai este imprimat şi scos pe piaţă materialul „The Classics – The Maiden Years”, un disc ce conţine 12 piese: Wrathchild, Strange World, Charlotte The Harlot, Killers, Prowler, Murders In The Rue Morgue, Running Free, Remember Tomorrow, Phantom Of The Opera, Sanctuary, Women In Uniform şi Iron Maiden.
În 2008 un nou proiect este pus în mişcare: Rockfellas, trupă ce-i aliniază pe Paul Di’Anno alături de Jean Dolabella (ex-Disel, ex-Udora, momentan bateristul din Sepultura), Marcão – chitarist şi basistul Canisso, trupă ce cântă cover-uri Rock şi Metal.
Circulă un zvon conform căruia în 2011, Brian Johnson urmează să se retragă din activitate şi candidatul favorit la microfonul AC/DC ar fi… Paul Di’Anno. Ar fi o treabă mai mult decât interesantă şi profilul de etern rebel şi vocea vânoasă, îl recomandă pe Di’Anno, pe de altă parte ar fi o încoronare frumoasă şi meritorie al unei activităţi de o viaţă dedicată Rock-ului şi Metal-ului şi o viaţă cel puţin tumultoasă de rocker.
Paul Di’Anno este un „porc”, dar tocmai datorită acestor băieţi răi ascult Rock şi nu pokemonii pe care doar media încearcă să ni-i vândă sub diferite etichete de (pseudo) Rock şi Metal.

the_living_dead

„The Living Dead” a apărut în 2 variante diferite în 2006, una pentru piaţa Japoneză şi una pentru cea Americană. Eu am prins varianta a doua.
Cele 11 piese plus 2 bonusuri live îl readuc pe Di’Anno în zona mai tradiţională a Metal-ului, dar sunetul este modern, plin şi proaspăt, un amestec iscusit între abordarea clasică şi sunetul plin, mai agresiv ce a caracterizat materialul „Menace To Society”. Dacă v-a plăcut „War of Words”-ul lui Halford cu trupa Fight, şi acest disc o să vă fie pe plac.
„The Living Dead” sună surprinzător de asemănător cu materialele (excepţionale) scoase de Bruce Dickinson după plecarea din Maiden, uneori chiar şi vocea lui Di’Anno aminteşte de Dickinson. Piesa este colorată şi de sintetizatoare, este lentă, tensionată ce creşte, „se îngroaşă” armonios.
„Mad Man In the Attic” are un riff mai aspru, mai a la Pantera la bază, Di’Anno alternează pasajele cântate energic cu cele hârâite, urlate, piesa combină cursiv elementele moderne cu un Power Metal sănătos, abraziv. Di’Anno este surprinzător de proaspăt şi incisiv, vocea lui s-a maturizat, dar are vână şi şmirghel.
„War Machine” aminteşte de Judas Priest/Fight şi datorită urcărilor şi interpretării lui Di’Anno, un Di’Anno aparent inepuizabil şi mult mai colorat şi stăpân pe propriile sale forţe şi cu un potenţial de expresie mult mai larg decât ar fi dat de bănuit. Piesa este dinamică, riffurile groase, toba bubuie energic.
„Brother of the Tomb” păstrează tonul apăsat, riffurile moderne şi corurile tradiţionale se combină organic, nu inventează nici roata, nici altceva, dar ceea ce fac este un Metal pur şi tăios, Di’Anno este convingător şi credibil, chitaristul are solo-uri foarte ingenioase.
„P.O.V. 2005” trezeşte amintiri Heavy Metal de anii ’80, însă interpretarea este mult mai energică, incisivă, infuzia de modern (şi reflexiile Pantera/Fight) conferă piesei strălucire-n plus, dinamism şi greutate.
„Nomad” începe lent, în note misterioasă ca apoi să se transforme într-o piesă cu tempo mediu, aşezat şi susţinut de coruri şi riff-uri clasice, dar cu aceeaşi abordare mai modernă şi energică fără însă să aducă nimic nou.
„S.A.T.A.N.” revine în zona mai zgomotoasă, Di’Anno mârâie, urlă şi ţipă în concordanţă cu titlul, riff-urile sunt tăioase, ritmul aşezat şi apăsat, toată producţia degajă energie.
„Cold World” are la bază un riff mai tradiţional, vocea lui Di’Anno abordează o temă a la Halford, asemănarea cu Priest şi Fight este evidentă, dar nu deranjantă şi datorită interpretării energice, a sunetului simplu, dar plin. Nu scrie componenţa trupei pe copertă şi n-am găsit-o nici pe site-ul lui Di’Anno, nu ştiu dacă este Paulo Turin, dar chitaristul face o treabă al dracului de bună!
„Do or Die” menţine linia brutală, abordarea în forţă, amestecul de clasic şi modern într-o interpretare în forţă, Di’Anno pare de neoprit, dă dovadă de forţă şi trăieşte evident o a doua tinereţe.
Nici „Dog Dead” nu diferă de piesele anterioare, rămâne paralela Fight, forţa, Metal-ul vânjos şi sictirul şi aciditatea care mereu l-au caracterizat pe Di’Anno. Şi – mă repet – omul pare sincer şi este convingător.
Recunosc: nu i-am urmărit cariera îndeaproape, dar mă bucur că l-am (re)descoperit şi surpriza a fost mai mult decât plăcută.
„Symphony of Destruction” – clasicul Megadeth – nu apărea pe varianta originală „Nomad”, este o interpretară fidelă originalului, doar vocea lui Di’Anno aduce şi altă coloratură piesei, ba cântă, ba mârâie, este brutal. Tema finală schimbată, modificată mai dă un plus de prospeţime, este un cover făcut cu bun simţ şi cu maximum de eficienţă!
Bonusurile sunt două imprimări live, clasicele „Wrathchild” şi „Phantom of the Opera” din repertoriul Maiden, interpretările sunt fidele originalelor, oricând o plăcere să le asculţi în interpretarea vocii originale care le-a consacrat.

paul_dianno_bucuresti_teaser_web1

Joi, 19 noiembrie la Silver Church Di’Anno vine să ne arate pe viu ce ştie.  Până pe data de 16 octombrie preţul biletului este de 40 RON, în perioada 17 octombrie – 17 noiembrie 50 RON şi în 18-19 noiembrie 55 RON, oricum calculezi, merită fiecare bănuţ! Tot respectul Paul!

Paul Di’Anno pe MySpace

pauldianno

Steve Vai – Where the Wild Things Are

Vai a debutat în lumea bună a muzicii alături de Frank Zappa în toamna anului 1980,  chitarist în trupa acestuia. În prealabil a făcut transcrieri de chitară pentru acelaşi genial Zappa.
Între 1981 şi 1999 a imprimat 21 de albume alături de Zappa, cum stă scris şi pe coperta discului din 1982, „Ship Arriving Too Late to Save a Drowning Witch”, Zappa îl alinta ca fiind cel responsabil cu „părţi de chitare imposibile”.
Pe lângă munca alături de Zappa, Vai a lucrat cu un şir lung de artişti: Public Image Ltd., Whitesnake, David Lee Roth, Al Di Meola, Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Shankar, Billy Sheehan, Steve Lukather, John 5, Meat Loaf, Jason Becker, Devin Townsend, Marty Friedman, etc şi a fost membru de bază în proiectul G3, atât alături de John Petrucci şi Joe Satriani, cât şi în formula cu Satriani şi Yngwie Malmsteen şi prima formulă cu Satriani şi Eric Johnson.
Am mai spus asta, nu-s mare halitor de „guitar heroes”. De multe ori la majoritatea acestor indiscutabil virtuoşi al instrumentului, muzica rămâne pe planul doi, „arta” se rezumă la tehnică şi auto-expunere, impunere. Legat de Vai, mi se pare trist (şi elocvent) exemplul albumului „Slip of the Tongue” din 1989, când din cauza fracturi la mână a lui Adrian Vandenberg, Vai a primit mână liberă la părţile de chitară şi multe din ele le-a făcut praf şi asta – ulterior – a recunoscut-o şi Mr. Coverdale… Dar Vai a avut şi aporturi pozitive, albumul „Album” al proiectului lui John Lydon (aka. Rotten, ex-Sex Pistols), Public Image Ltd. din 1985 este un material genial.
Primul album solo, „Flex-Able” şi urmat imediat de „Flex-Able Leftovers” în acelaşi an, 1984, purtau încă pregnant amprente Frank Zappa şi sunt – şi probabil rămân – discurile mele favorite ale maestrului Vai. În 1993 a scos proiectul Vai şi un album excepţional: „Sex & Religion”. Colegi i-au fost basistul Thomas “T.M.” Stevens (ex- The Pretenders), bateristul Terry John Bozzio (ex-Missing Persons, ex-Frank Zappa) şi pe post de vocal, omul orchestră şi un alt geniu: Devin Townsend. O gaşcă de excepţie şi un disc trecut cu vederea cu prea mare uşurinţă…
În rest – strict din punctul meu de vedere – Vai a avut momente bune şi mai puţin bune. Dar cine nu are?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Twi28xWoLxc]

Noul album nu este chiar nou: a fost imprimat live în 2007 în cadrul turneului „Sound Theories” la State Theatre în Minneapolis. DVD-ul conţine 27 de piese şi are o durată de 2 ore şi 40 de minute, CD-ul are doar 15 trackuri şi 77 de minute.
Colaboratorii lui Vai au fost Alex DePue – violoncel, Ann Marie Calhoun – violoncel, Bryan Beller – bas, Jeremy Colson – tobe, Dave Weiner – chitară şi sitar  şi Zack Wiesinger – chitară (lap steel).

VAI_DVD_wherethewildthingsare

„Paint Me Your Face” este un scurt intro grandios în maniera deja consacrată al lui Vai, „Now We Run” explodează nervos, zgomotos, cu forţă, energie Rock şi chitară vânjoasă, ritmuri balansate, bas pulsant şi-n prim-plan, evident cu maestrul Vai, care reuşeşte să stoarcă tot şi orice din chitară. Sound-ul nu este impecabil, dar „mizeria” sunetului live conferă un iz de viu în plus, compoziţia este complexă şi tehnică, un Rock Progresiv cu infuzie Fusion, solo-ul cursiv, energic, sunetul tăios şi curat, colorat şi condimentat cu nuanţele caracteristice artistului. Finalul are un respiro de violoncele plăcut şi ingenios. Piesa provine de pe „The Elusive Light and Sound, Vol. 1”, un disc scos în 2002 şi care alinia piese făcute pentru coloane sonore, seriale, show-uri TV.
„Oooo” este de pe „Ultra Zone”, albumul din 1999, varianta actuală nu diferă de cea din studio, e plăcută abordarea „vorbăreaţă” a chitarei,amestecul de  joacă relaxată şi momentele tehnice, sunetul uşor Scifi, futuristic.
„Building the Church” este încă o construcţie pe o temă Progresivă, bas-ul şi riff-ul de bază împreună cu tobele conferă un fundal solid pentru aventurile printre corzi al lui Vai, piesa curge, pulsează, chitara are nerv şi Vai ştie să menţină interesul audienţei, are feeling, deţine tehnica, este un meseriaş, ne place-nu ne place să admitem. Infuzia de Jazz are un parfum Zappa, dar asta, este aproape inevitabil. Faţă de varianta de 5 minute de pe „Real Illusions: Reflections”, aici sare de 8 minute şi nu e rău deloc!
„Tender Surrender” ne aruncă înapoi la EP-ul „Alien Love Secrets” şi anul 1995. Aici piesa primeşte un strop de Jazz în plus, e plăcut contrastul dintre orchestraţia fină şi subtilă şi chitara „ţipătoare”. Folosirea pedalei Wah este un deliciu!
În „Band Intros” maestrul prezintă trupa în manieră… Zappa şi cu câte o scurtă intervenţie a fiecărui instrumentist şi se trece direct în „Fire Wall” de pe acelaşi „Real Illusions: Reflections” din 1999, o piesă cu aceeaşi amprentă Zappa, bogat orchestrată, colorată, aşezată în zona Fusion dintre Jazz şi Rock, dinamică, armonioasă şi – evident – bogat condimentată cu solo-uri.
„Freak Show Excess” continuă şirul pieselor de pe acel album, a fost re-aranjată şi re-orchestrată, a crescut de la 6 la 11 minute, şi-a păstrat parfumul oriental, a câştigat puţină infuzie Jazz şi puls prin abordarea caracteristică interpretării live, muzica lui Vai este o călătorie, leagă temele cursiv, schimbă abordarea cu mare naturaleţe, dintr-o temă aşezată creează un uragan Rock ca apoi să coboare într-o armonie calmă, să treacă la o temă Etno/World Music. Sitarul şi basul intervin şi dau culoare, Vai îşi mai trage sufletul ca apoi să ne ia faţa din nou.
„Die to Live” este de pe acelaşi „Alien Love Secrets”, o piesă Rock în manieră tradiţional americană, o patinare plăcută între liric şi mediu, chitarele au prim-planul, se trece din riff în solo şi vice-versa, totul lejer, firesc, simplu şi cu mult bun simţ.
„All About Eve” provine de pe „Fire Garden” – Phase 2 – partea de disc unde Vai interpretează şi părţile vocale. Nu este un Devin Townsend, dar are o voce puternică şi expresivă, nu este un solist în adevăratul sens al cuvântului, dar este un interpret agreabil. Piesa este lentă, relaxantă, vocea lui Vai puţin prea colţoasă, dar poate tocmai din acest motiv, nu lasă impresia de sirop. Violoncelul adaugă o notă calmă, corul de pe refren forţă.
„Gray 7” este un scurt intermezzo acustic. Chitara este acompaniată de percuţii, aminteşte de Shankar, trece direct în „Treasure Island”, o piesă scurtă, colorată, în aceeaşi manieră uşor orientală. Interesant, dar cam atât.
„Angel Food” – extrasă din suita „Fire Garden” – se leagă organic în acest set, este o piesă aerisită, are ceva din maniera lui Al Di Meola, ceva din John McLaughlin, puţin Jazz, nuanţe orientale, lejeritate şi lumină într-un dans magic, dezinvolt.
„Taurus Bulba” este o piesă proaspătă, un Rock energic cu aceeaşi pregnanţă Progresivă, puternică, cu un sunet mai incisiv, este o desfăşurare frumoasă şi fluentă, amestecă răbufnirile cu pasajele de acalmie, Vai stăpâneşte perfect chitara şi orchestraţia îl susţine şi-l deserveşte impecabil.
Finalul este o scurtă relaxare cu chitara sub titlul „Par Brahm”, tot o compoziţie nouă, un „waving goodbye” elegant, armonios, după care se lasă liniştea. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tyCRSZjtYBI&feature=channel]

Un disc de maestru profesionist şi o audiţie plăcută şi pentru profani. Vorba unei reclame: Jos pălăria!

Materialul poate fi cumpărat şi on-line de AICI.

stevevai

Mr. Pan[k]sament – azi la Cybermental 4

De clip nici nu s-a pus problema, acesta e un mix făcut noaptea trecută cu boxele date la minim să nu-mi enervez vecinii şi să ajung şi cu o mână ruptă şi un ochi umflat diseară la spectacol, dar sper să vă placă şi această piesă-n premieră: Pop Floor Of Shame [Death Of the Dance].

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=C1PE_h5cSYQ]

Pop Floor of Shame [Death of the Dance]

Feels like I’m dancing, acting like a fool,
Let’s do some moonwalk, that should be cool.
Need a stupid hair cut, I should be gay,
Have a Jewish producer, it works that way.
Don’t need la, la, la, la, wear a crazy tie,
Singing only blah, blah, make them laugh or cry.
Need one charting single, steal some rhythm and rhymes,
Timing must be perfect, like the prime-time crimes.

Death on the dance floor!
(Death on the dance floor!)

I’m gonna make it, don’t matter how,
I’m gonna make it, don’t matter how!

Nu ştiu câte ore am dormit în ultimele 3-4 zile, în nici un caz mai mult de 5-6… Acum 10 ani când trupa Nation’s Slum a tras pe dreapta suspendând-uşi activitatea, Marius, un prieten m-a introdus în lumea computerelor şi a muzicii făcute cu software. Nu aveam computer, Cipango, un alt prieten m-a găzduit pe computerul lui şi nu numai… Băi frate, ce palincă de Cluj avea şi ce potoale făcea! Mi-am zis atunci: ok, măcar scap de stresul că se îmbată careva din trupă – sau tot restul trupei – în seara concertelor şi ne facem de toată frumuseţea… Păi să-mi bag şi să-mi scot toate alea (şi-n) computere!
Vara asta, computerul meu a început să dea rateuri şi-n final, acum când aveam mai mare nevoie de el, m-a lăsat baltă… Acum chiar nu mai ştiu ce e mai rău: un tobar beat sau un computer stricat?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

În fine! Mai mult de rău decât de bine, am croptit playlistul pentru seara asta, nu ştiu dacă computerul şi placa de sunet o să şi funcţioneze şi o să se audă ceva din toată munca mea… 😀
Surprizele fac parte din viaţă, nu? Debut sau rebut, rămâne de văzut, dar, măcar ceva-ceva o să se întâmple.

akm

Buuun…. Am fost ieri seară într-o scurtă incursiune la Suburbia, treaba mergea bine, lume cam puţină ce-i drept, dar ok, muzica super, proiecţiile de asemenea. Păcat că eram stresat şi n-am putut să văd/ascult tot programul… Am făcut câteva poze la repezeală şi am băut o bere cu Roger Rotor şi Răzvan (eKlipSe). Cool.

Diseară vă aşteptăm în Silver Church. 🙂 Toate informaţiile legate de festival le găsiţi în postarea de ieri. [Post-] Punk Ain’t Dead!

Oedip Piaf

La artă – ca la fotbal, politică, zacuscă, sex şi în final – de ce să nu recunoaştem? – la toate celelalte de la fizica nucleară la cultivarea roşiilor timpurii – ne pricepem toţi şi avem măcar o părere. Cu scotch, sârmă şi ciocan se repară orice în România. Se face orice. Un guvern nou sau chiar şi artă.
Nu vă plictisesc cu poveştile mele prăfuite, dar ţin minte primul meu microfon era unul belit dintr-un magnetofon, au fost momente când repetam la mine-n dormitor şi ampliful chitaristului era un casetofon setat pe Rec. şi când începea bateristul să bată tobele, altceva nici că se mai auzea… Aşa e-n underground. 🙂 Mai cu scotch, mai cu sârmă, cu o staţie manufacturată la propriu, cu o chitară mai ieftină, în dormitor sau în sufragerie, într-un beci sau în garaj, underground-ul înseamnă lucrurile făcute cu pasiune, din plăcere, de dragul de a face ceva. Aici şi văd farmecul: într-o lume în care toţi ne pricepem la toate, dar obişnuim să spargem seminţe pe bancă, se găsesc „nebuni frumoşi” care preferă să vorbească mai puţin şi să facă ceva. Şi ideea nu e să te afli în treabă ci cum spuneam, să nu te scobeşti în nas şi să laşi doar mătreaţă, deşeuri şi facturi neachitate în urma ta.
În underground, chiar dacă uneori sufrageria este la etajul 10 într-un bloc, lucrurile se întâmplă de cele mai multe ori fără scop. Oamenii se adună, fac ceva şi nu fug la şefu’ de scară să-i arate, nu vor nici măcar la pagina de sex în Bravo şi n-au gânduri de video-clip la MTV.

Pe Oedip Piaf nume extrem de inspirat, by the way – nu eu i-am găsit şi m-au găsit ei pe mine. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori: auzi despre o chestie de la prietenul unui prieten sau – vremuri digitale, ce să-i faci – cauţi ceva pe net şi dai de cu totul altceva.

Nu-s eu cel mai potrivit lipitor de etichete şi băgător de trupe-n sertăraşe, dar ca idee, Oedip Piaf este un proiect Punk, Post-Punk, interesant şi uneori uşor bizar, experimental şi avangardist – dacă dadaismul mai este considerat de avangardă -, uneori uşor eclectic, alteori straniu sau zgomotos, este un produs de „garaj”, nefinisat, dar cu atât mai viu.

oedip_piaf_covers

Aventura în lumea Oedip Piaf este una tumultoasă.
Băieţii sunt extrem de prolifici, pe situl lor în „Listening Room” găsiţi nu mai puţin de 7 albume ce pot fi descărcate gratuit în format mp3, primul datând din 2006, ultimul, evident este de anul acesta.

„TANTO CONSUMIR TE CONSUMIRA” este un album de cover-uri. Nu, nu vă gândiţi la ceva gen „vin de masă”, uşor de digerat făcut şpriţ într-o după-masă de vară umbroasă. Băieţii nu vor să se facă simpatici ci modelează muzica după chipul şi asemănarea lor, creează o lume bizară de sunete, disonanţe, nu respectă forma ci încearcă să modeleze conţinutul pentru a se exprima. Uneori aceste experimente trezesc amintiri, alteori te zgârie neiertător ca palma realităţii primită peste ochi zi de zi.
„Love Song” este un re-make aşezat, dar contorsionat după The Cure, poartă în ea fantoma lui Ian Curtis şi al trupei sale Joy Division – punct de plecare pentru aproape toată muzica de după ’80, chestiile cu “Post” în faţă – dar puteam să amintesc şi de Bauhaus. Chitara sună ascuţit, vocea mârâie, există tensiune şi o furie mascată, nu reţinerea, dezarmarea care-l caracterizează pe Robert Smith.
„Hey, Hey, My, My!” ne trimite înapoi în 1988 la albumul „This Is Not for You” al lui Neil Young. Înregistrarea suferă sub aspectul calităţii, chiar şi la nivel de garaj este nevoie de puţină producţie, dar ce se aude este un Blues distorsionat, chinuit, transpus într-un plan zgomotos şi surealist. Ca un intrus – ascultător – nu ştiu câtă premeditare sau cât accident încape în aceste înregistrări, dar în prag de Cybermental m-iam amintit de interviul cu Thedi din KiEw şi 13 Monkey care spunea că este imposibil de tras linia între „normalitate” şi „nebunie”.
„Izolare” este transcrierea destul de fidelă a piesei „Isolation” al amintiţilor Joy Division în limba română. Vocea are o oarecare nuanţă de patos, chitara zgârie, soloul este schizofrenic şi colorat, se pretează perfect piesei şi mesajului. Abordarea este lineară, simplist-minimalistă, dar redă fidel ideea de Post-Capitalism, Post-Punk, Post-Industrial şi ce post o mai fi până la Crăciun.
Ajungem la o altă trupă uşor marginalizată: Simple Minds şi albumul lor din 1989 „Street Fighting Years” de unde Oedip Piaf au extras piesa „Belfast Child”. Transcrierea păstrează coloratura originală, doar că o mută într-o zonă mai bizară, mai neliniştită, mai răvăşită. Chitara dă semnale de alarmă, înţeapă, sub covorul de clape toba pufăie anevoios şi vocea trezeşte fantome Gothic/Dark (Fields of the Nephilim) şi reuşeşte să ţină la olaltă mixtura stranie.
Pharoah Sanders este un saxofonist de Jazz. Piesa lui, „The Creator Has A Master Plan” trece şi ea printr-o metamorfoză sub atingerea celor din Oedip Piaf, dar este un moment mai liniştit, un Ambiental întunecat, cu amprentă modernă, într-o maniere Dark/Gothic aerisită, plutitoare.
„Willie’s Revenge” ne trimite şi mai înapoi în timp la Willie Dixon şi al lui „You Need Love”, cel mai cunoscută pentru mulţi prin intermediul celor din Led Zeppelin şi varianta lor: „Whole Lotta Love”. Aici piesa are o coloratură antrenantă dată de percuţii, chitara murdară aduce un aer Post-Punk ca şi vocea care aminteşte uşor de Peter Murphy.
„Ce-am înţeles noi” (ELC) este un amalgam colorat din diferite piese care pentru cei mai mulţi n-ar avea legătură una cu alta. Astfel de la „Smoke On the Water” se ajunge cu mare uşurinţă la „Juan Taramela”. Blasfemie? Cu siguranţă unii vor considera că da, eu am zâmbit şi nu, nu mă prefac că înţeleg eu ceva sau altceva, ci pur şi simplu îmi place ideea de a nu fi îngrădit de nimic. Dacă de înţeles, am înţeles ce am vrut, mi-am mai amintit de o formaţie uitată: Crass.
„Hurt”-ul lui Trent Reznor (Nine Inch Nails) multora le-a intrat în cap ca fiind Johnny Cash. Păi nu e. Originalul este genial şi mai sunt câţiva artişti şi în afara lui Cash care au reuşit să o remodeleze sau să o interpreteze în mod interesant. Oedip Piaf astfel sunt uşor dezavantajaţi ca oricare alt artist care mai încearcă să se atingă de piesă, dar ce au făcut ei sună – încă o dată – interesant. Au umblat puţin la ritm, la armonii, au sintetizat la minim posibil lucrurile la chitară şi voce şi au interpretat-o cu un elan uşor străin şi contrastant mesajului şi abordării originale, dar au implementat-o corect în lumea lor.
„Suzie Q” vine aproape la fel de „cuminte” ca „Jhonny be Good” în varianta Sex Pistols. 😆 Vocea este mai nervoasă şi aşa parcă mult mai credibilă, mai coerentă şi colorată, să zicem a la Tom Waits, chitara se joacă, dacă tobele, percuţiile erau mai incisive, dacă basul era mai prezent, mai grav, ieşea perfect.

Un producător ar putea face minuni sau ar putea distruge complet trupa.
Mie mi-a plăcut faptul că se întâmplă ceva deosebit, ceva ce nu ţine cont nici de modă, nici de curentele dominante, dincolo de plăcerea lor de a face ceva, reuşesc să exprime ceva şi acest „ceva” cu siguranţă îşi găseşte ecoul în urechile (sufletul) celor care nu-şi cumpără ţoale la modă ci haine confortabile. 🙂
Nu ştiu dacă v-am făcut măcar curioşi să-i ascultaţi sau v-am speriat, dar eu respect spiritul liber şi atâta timp cât există libertate, o să existe şi astfel de proiecte. Muzica ar trebuii să fie mereu aşa: liberă. Punk Ain’t Dead.

Puţină culoare mai şterge din griul cotidian… 🙂