Home › Posts tagged punk › Page 9

punk

Duman – Duman I şi II (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Pe Duman i-am cunoscut acum câţiva ani prin intermediul filmului genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul”
în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult de muzică electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten, film în care au interpretat piesa „Istanbul” (de pe primul lor album), un film despre Istambul, despre muzica turcească, despre amalgamul creat la interferenţa a două continente şi civilizaţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qpMSDtzbRMs]

Duman (fum) a fost înfiinţată de Kaan Tangöze (voce, chitară), revenit în Turcia după ce şi-a petrecut începutul anilor ’90 în Seattle unde a cântat în formaţia Mad Madame. Alături de Kaan sunt foşti tovarăşi de şcoală şi formaţii, chitaristul Batuhan Mutlugil şi basistul Ari Barokas. Anul acesta formaţia a confirmat şi integrarea în mod oficial în cadrul formaţiei al bateristului Cengiz Baysal.
Au lansat primul album în 1999, „Eski Köprünün Altında” (Sub podul vechi). Muzica lor este o combinaţie de Folk şi muzică tradiţională turcească cu Rock Modern, de la abordări Punk şi Post-Punk la Grunge. S-au bucurat repede de un larg succes în Turcia şi au deschis practic drumul spre consacrare la un întreg şir de formaţii Rock din undergroundul turcesc.
A urmat „Belki Alışman Lazım” (Poate ar trebuii să te obişnuieşti cu gândul) din 2002, un material live, „Konser” (Concert) în 2003 urmat de primul DVD în concert realizat de o formaţie turcească „Bu Akşam Konser” (Concertul de această seară) şi „Seni Kendime Sakladım” (Păstrez pentru mine) lansat în 2005.

După o pauză de patru ani, anul acesta băieţii au revenit cu un material dublu, 2 CD-uri lansate simultan, „Duman I” şi „Duman II”, promovate cu video-clipul piesei „Dibine Kadar”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NKrWuQN-REE]

Discul 1 porneşte cu „Dibine Kadar” (Tot drumul) într-o notă tristă,  refrenul însă devine vânjos, este o piesă cu evidentă nuanţă Grunge, aminteşte puţin de The Temple of the Dog.
„Sarhoş” (Beat) ne introduce în ritmuri de Tangou, ambalajul Rock/Punk aminteşte de faze asemănătoare încercate şi de Green Day, refrenul cu iz balcanic aduce şi cu muzica cunoscută de noi mai ales prin intermediul lui Goran Bregovici, este încă o piesă colorată care place din prima.
„Sor Bana Pişmanmıym” (Întreabă-mă dacă regret) are la bază tobele şi percuţia, chitare uşor distorsionată de staţia (clar!) pe tuburi adaugă armonii exotice pentru a susţine vocea. Iar trebuie să spun că regret că nu înţeleg versurile…
„Hayvan” (Animal) este o piesă mai rapidă, o combinaţie interesantă între abordarea Rock occidentală şi elemente tradiţionale, trecerile sunt ingenioase, orchestraţia şi interpretarea pretenţioasă şi cu nerv.
„Yalan” (Minciună) degajă tristeţe, intrarea riffurilor creşte tensiunea, aduce nerv ca apoi să urmeze o cădere liberă, alternanţa stărilor şi abordărilor este fluidă şi dinamică.
„Sevdim Desem” (Dacă am spus că iubesc) este un Folk/Rock relaxat, construit pe „joaca” chitărilor electrice şi acustice şi pe o schemă ritmică interesantă, cu ruperi şi punctări. Refrenul uşor Brit Pop dă o coloratură plăcută piesei.
„Yagmurun Sabahında” (Dimineaţa după ploaie) readuce melancolia, o stare de linişte şi vocea degajă căldură, corul din fundal sună a ecou. Este o melodie plăcută, corul despre care aminteam îi dă o amprentă interesantă.
„Helal Olsun” revine la armoniile triste, basul bârâie şi dă un aer de garaj întregului material. Tot discul sună foarte viu, ca o înregistrare foarte bună de la repetiţie, se aude că nu au folosit artificii. Este un sunet voit obţinut astfel, discul a fost imprimat în studioul Grouse Lodge din Irlanda unde au lucrat nume mari ca R.E.M., Muse şi… Michael Jackson.
„Rezil” (Vulgar) ne aduce într-o temă folclorică zemos aşezată într-un sound Rock, antrenant. Tema orientală condusă de rifful subtil este aproape hipnotic, este o piesă clar câştigătoare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JXQcsF0iglI]

„Bu Aşk Beni Yorar” (Iubirea aceasta mă termină), este o construcţie anevoioasă, aerisită, cu miros de ceaţă, vocea lui Kaan pare singurul lucru de care ne putem agăţa, piese se îngroaşă doar la refren, dar doar pentru a contrasta cu apăsarea creată-n strofe.

Discul 2 începe cu dinamicul „Balık” (Peşte) – este unul din cuvintele pe care l-am învăţat şi eu în concediul de anul acesta, ha ha ha! – este o piesă Grunge într-o abordare de garaj cu uşor iz Punk ce aminteşte de începuturile formaţiei cu stopuri şi schimbări antrenante.
„Senin Marşın” (Imnul tău) nu este un anthem ci mai degrabă un cântecel Folk mai în forţă,îngroşat de abordarea Rock.
„Senden Daha Güzel” (Mai drăguţ ca tine) este o altă piesă care mi-a plăcut din prima, are ceva din „Sarhoş” şi ceva din „Rezil”, chitara punctează tăios, vocea principală susţinută pe alocuri de cor te conduc prin piesă într-un mod plăcut.
„İyi De Bana Ne?” (Ei bine, cui îi pasă?) alternează momentele interiorizate şi liniştite pe un fundal de Vals cu intervenţiile energice şi uşor nevroase, de răbufnire. Interesantă şi tema şi construcţia armonică şi ritmică.
„Ellerin Ellerime” (Mâinile tale către ale mele) este o baladă Grunge piperată şi sărată cu note de Folk şi inflexiuni folclorice într-o notă caldă, un moment senin şi plăcut pe disc.
„Paranoya” (să mai traduc? Ha ha ha, Paranoia) este una din piesele cele mai interesante, joaca ritmică şi vocea amintesc de olandezul Jan Akkerman şi piesa „Hocus Pocus” din 1971 al formaţiei sale Focus. Faină melodie!
„Vals” este… Vals. Unul lent, puţin trist, meditativ ca la refren să răbufnească, dar piesa rămâne într-un ton şi o tonalitate gravă, apăsată.
„Kümbela” revine într-un ton mai optimist, ritmul este Jazzy, uşor Sud-American, interesantă coloratura, plăcută abordarea şi adaugă o altă pată de culoare materialului.
„Tövbe” (Căinţă) este încă o combinaţie de momente retrase cu faze Rock şi chitare fuzzate, este ok, dar nu aduce nimic nou, nu are acel ceva în plus care să o facă memorabilă.
„Of” are gust accentuat de Pearl Jam („Release”), închide într-un mod plăcut discul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NaQLZ4fkecc]

Una peste alta, cele două discuri proaspete Duman sunt o călătorie muzicală colorată pe care am parcurs-o cu mare plăcere, materialul este diversificat, dinamic, sună viu şi natural, rezervă surprize şi soluţii ingenioase, într-o lume tot mai mecanică, digitală şi artificială, este relaxant să asculţi ceva autentic, natural, ne-contrafăcut.

Duman se bucură de succes şi în Germania evident datorită comunităţii large de turci aflaţi în ţara Mercedesului şi al Volkswagenului şi este încă un exemplu că se poate reuşii în Rock şi cu altă limbă decât engleza. Cu toate acestea până când la noi promotorii se încăpăţânează cu aceeaşi iris, holograf şi voltaj, vom rămâne în continuare o ţară importatoare de muzică şi încercările mai răsărite din underground sunt sortite să putrezească acolo în nepăsare şi neputinţă.
Până la urmă degeaba transpiraţia dacă nu există originalitate şi cu atât mai puţin o minimă susţinere. Modelul unguresc (Ektomorf, FreshFabrik, Superbutt, Blind Myself) şi cel turcesc (Duman, maNga, Aylin Aslim) ar trebuii să ne dea de gândit. De câteva zile privesc cu alţi ochi roşiile importate din Turcia, dar nu pot să nu-mi amintesc gustul dulce al roşiilor din grădinile noastre… E păcat să ne batem joc de noi înşine, zău!

Înainte la Punk

Posted on by — 4 Comments ↓

Gallows – Grey Britain (2009)

Gallowgreybritains

Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.

Propagandhi –  Supporting Caste (2009)

Propagandhi-supporting-caste

Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life”  este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk  curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂

Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lEmALYV72sc]

Înapoi la Punk

Posted on by — 4 Comments ↓
Anti-Flag – The People Or the Gun (2009)

New York Dolls – Cause I Sez So (2009)

New York Dolls – Cause I Sez So (2009) Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›

Muzică pentru popor: The Enemy

Posted on by — 14 Comments ↓

Căutam cu totul altceva, nu mai ştiu ce, când în primăvara trecută am dat peste albumul „We’ll Live and Die in These Towns” lansat în iulie 2007 al celor de la The Enemy. Piesa care dă titlul albumului îţi rămâne-n cap, este radiografia vieţii într-un cartier mizer şi rece unde perspectiva este…”and there’s absolutely nothing that you can do…” şi „toilets smell of desperation” şi „just a matter of time before you break”.  „Aggro” este o combinaţie reuşită între spiritul The Clash şi abordarea a la Kaiser Chiefs, „Away From Here” este un la la la plăcut în spirit britanic şi cu amprentă de abordare Sex Pistols, „Pressure” readuce în prim plan iar veteranii The Clash şi sonoritatea Kaiser Chiefs, „Had Enough” este un Indie britanic uşor comercial, radio friendly cum se spune, dar este ok, „You’re Not Alone” are spiritul Pistols, dar e de azi, e Pop Punk şi Indie simultan, „It’s Not OK” te menţine-n ritm, curge ca tot albumul, te regăseşti în versuri şi cânţi de bucurie sau tristeţe, „Technodanceaphobia” şi „40 Days And 40 Nights” au mirosul The Clash şi puţină aromă The Sranglers, totul amestecat cu ce se poartă astăzi, „This Song” este o soră a piesei de titlu, dar mai cuminţică şi mai pentru radio ca-n final să mai fie şi o baladă adevărată, „Happy Birthday Jane”, o piesă drăguţă. Pot fi uşor acuzaţi de a fi comercial, se simte dorinţa lor de a devenii populari, dar în definitiv care artist nu-şi doreşte succesul şi aprecierea publicului? Amintitele rezonanţe nu sunt deranjante, mie chiar mi-a plăcut paralela The Clash şi cred că atuul cel mai important al materialului au fost melodiile bine scrise, orchestrate şi interpretate.

The_Enemy_We'll_Live_And_Die

Uşor nefericită alegerea numelui, există o formaţie tot britanică şi tot de Punk Rock din anii 80 cu acelaşi nume şi cu două albume la activ („Gateway to Hell (1983) şi Last But Not Least (1984) ), o formaţie din Noua Zelandă de la sfârşitul anilor 70 şi „băieţii noştri”, trioul din Coventry adunaţi sub această titulatură în 2006.
Albumul de debut a fost bine primit de public şi critică: până la finele anului s-au vândut 222,000 de exemplare şi în primăvara anului următor au trecut de 300,000 de exemplare vândute şi astfel discul a primit certificatul de Platină. Sinle-ul „We’ll Live and Die in These Towns” a fost numărul unu în topurile britanice şi a devenit de două ori disc de Platină, dar şi următoarele single-uri, „Away from Here” şi „Had Enough” au ajuns printre primele 10 poziţii în top.
Au prins deschiderea unor turnee pentru The Fratellis, Kasabian, The Paddingtons, Ash, Manic Street Preachers şi Stereophonics, au participat la turneul „Rock ‘N’ Roll Riot” alături de Lethal Bizzle şi The Wombats şi au cântat în deschiderea concertului The Rolling Stones la O2 Arena.
Momentan sunt în propriul lor turneu în Anglia şi Irlanda şi alături de cei de la Kasabian vor cânta în deschiderea turneului Oasis.

The_Enemy_Music_for_the_people

Am aşteptat noul lor material, nu ştiu exact ce aşteptam de la el, dar am o uşoară nostalgie Punk şi în fine, pe 27 aprilie 2009 a fost lansat „Music for the People”.
„Elephant Song” începe târziu, abia după un intro de peste un minut şi când în sfârşit explodează melodia aminteşte obsesiv de Rock-ul sănătos al anilor 80, de nume ca Stone Roses, Terrorvision, Saigon Kick, sună foarte Rock, foarte familiar, dar surprinzător când mă aşteptam la… The Clash. Ha ha ha! 😛
„No Time For Tears” păstrează sunetul Big Time Rock, este plăcut, totuşi acomodarea cu această abordare merge greu.
În „50st State” intră abrupt mult aşteptatul The Clash, suntem chemaţi la revoluţie… Mai crede cineva în aşa ceva chiar şi la 16-17 ani?
„Sing When You’re in Love” este exact ce spune şi titlul, un cântecel de dragoste, uşor amar, dar săltăreţ şi ascultabil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPoH5AKlAUA]

Urmează o altă piesă lirică, o baladă ce ne aruncă uşor înapoi în timp, la sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80, tot în zona Rock-ului clasic şi tradiţional: „Last Goodbye” – numai pentru dezamăgiţi în dragoste! Ha ha ha!
„Nation of Checkout Girls” reanimează discul, mi-a amintit puţin de New Model Army, dar numai puţin.
Am ajuns la „Be Somebody” pentru care aproape ar putea să-i dea în judecată Sex Pistols 😛 Ha ha ha! Refrenul aduce o relaxare Indie şi o abordare mult mai Pop, dar este un moment bun al discului. Păcat că şi Kings Of Leon au o piesă genială cu acelaşi titlu, la fel şi W.A.S.P.  şi parcă şi 3 Doors Down au un „Be Somebody”, ca să nu revin la „I Wanna Be Me” şi la Sex Pistols.
„Don’t Break the Red Tape” este poate singura piesă care încăpea lejer şi pe primul disc, are chestiile acelea care-i trebuie, boaşe şi melodie ca la carte.
„Keep Losing” readuce chitările acustice, melancolia de ploaie britanică, ceva viori şi suma unei beri amare: keep loosing, keep boozing… Nu e o piesă rea, era la fix dacă piesele precedente aveau ceva mai mult nerv, mai multă energie, mai mult sictir.
Surpriza cea mai mare este eposul de peste 11 minute din capătul discului, „Silver Spoon”, o construcţie ce imediat mi-a amintit de „Tomy” şi The Who. O fi anul revival-ului The Who, şi ultimul Green Day este condimentat cu elemente ce mi-au redeschis apetitul pentru The Who, dar refrenul acestei piese şi fraze gen: „which is which and who is who” te aruncă înapoi în acea lume magică şi uitată a Rock-ului sănătos şi adevărat. Şi plăcut. 🙂
Un disc care m-a surprins şi plăcut, m-a şi dezamăgit puţin, nu este continuarea albumului de debut, cred că trioul vrea parcă prea mult succesul de această dată şi nu ştiu dacă abordarea este cea mai potrivită. Rămâne de văzut. Până atunci de pe discul acesta sunt 3-4 piese de ascultat şi scot din sertar primul album.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t6Vda4g1pYg&feature=relatedî]

Green Day: 21 Century Breakdown

Posted on by — 8 Comments ↓

Sunt formaţii care reuşesc să se reinventeze miraculos. După succesul major al albumului „Dookie” şi al piesei „Basket Case” din 1994, vândut în peste 15 milioane de exemplare, băieţii din California însorită, încet-încet au intrat într-un corn de umbră şi multă lume a fost tentată să-i arunce în cutia formaţiilor cu un succes de o vară. La 10 ani distanţă, albumul „American Idiot” s-a instalat confortabil în fruntea tuturor clasamentelor muzicale, s-a vândut până-n prezent în peste 12 milioane de exemplare şi a câştigat numeroase premii printre care şi Grammy şi Brit Awardsul pentru cel mai bun album Rock în 2006.
Mulţi contestă „bărbăţia” muzicală a formaţiei, apartenenţa lor la curentul Punk Rock, s-au ales cu eticheta de Pop Punk, dar asta este o altă poveste! Paternitatea genului este revendicată şi atribuită unui şir lung de artişti, de la MC5, Stooges, The Dictators, New York Dolls până la The Who, Patti Smith, Captain Beefheart, The Velvet Underground sau Plastic Ono Band-ul lui… John Lennon. O poveste colorată ce merită o analiză separată.
Dar să revenim la Green Day! După succesul neaşteptat al albumului „American Idiot” a urmat un turneu mondial cu 150 de spectacole şi DVD-ul „Bullet in a Bible” scos pe 15 noiembrie 2005. Atât albumul, cât şi acest DVD au fost aspru criticate pentru presupusa atitudine anti-americană.
În urma uraganului Katrina, în scop caritabil pentru ajutorarea sinistraţilor, Green Day şi U2 scot pe piaţă în 2006 single-ul „The Saints Are Coming”, o prelucrare a piesei din 1978 al celor de la The Skids. În 2007 imprimă piesa lui John Lennon, „Working Class Hero” pentru discul „Instant Karma: The Amnesty International Campaign to Save Darfur”, un alt proiect umanitar.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bDWndjwEamQ]

2008 aduce albumul „Stop Drop And Roll!!!” lansat sub titulatura Foxboro Hot Tubs, un proiect despre care cu mult umor a comentat solistul Billie Joe Armstrong: „singura similaritate între Green Day şi Foxboro Hot Tubs este că sunt una şi aceeaşi formaţie.” Ha ha ha! 😛 Discul de doar 32 de minute este un material perfect Green Day cu multă lejeritate, melodios, dinamic şi cu mult gust de anii 70 cu o mare pregnanţă The Beatles.

21st_Century_Breakdown

Lansarea oficială a albumului „21 Century Breakdown” va avea loc pe data de 15 mai, dar din 7 mai a scăpat pe torrente versiunea completă a discului şi a fost cel mai descărcat material al zilei.
Noul album este produs de celebrul Butch Vig (Garbage), cel care a lucrat şi pe materiale ca „Nevermind”-ul celor de la Nirvana şi „Siamese Dream”-ul celor din Smashing Pumpkins. Discul este tot o poveste narativă ca şi anteriorul material şi prezintă viaţa unui cuplu, Christian şi Gloria, prin turbulenţele cotidiene ale timpurilor noastre. Structurat în trei acte, are o durată de 70 de minute.
După un scurt intro („Song of the Century”) urmează „calupul” de 6 piese al actului întâi: „Heroes and Cons”.
Din primele acorduri ale piesei „21 Century Breakdown” paralela The Who şi The Beatles pare inevitabilă. Structura aminteşte de „American Idiot” şi are toate componentele caracteristice formaţiei: melodicitate şi dinamism. Reţeta se aplică la tot materialul, dacă ţi-a plăcut „American Idiot”, o să-ţi placă şi acest disc.
Primul single, „Know Your Enemy” păstrează linia ca „¡Viva la Gloria!” după un intro melancolic-sentimental să revină în ritmul săltăreţ şi la melodicitatea Pop. „Before the Lobotomy” începe tot în surdină ca după circa un minut să explodeze într-un riff ce iar mi-a amintit de The Who. „Christian’s Inferno” porneşte filtrat foarte modern, ca să se transforme într-o piesă galopantă de Punk Rock. Finalul actului, „Last Night on Earth” este o baladă foarte John Lennon şi extrem de The Beatles.
Actul doi, „Charlatans and Saints”, conţine tot şase melodii, „East Jesus Nowhere” ne trezeşte din visare cu un riff sănătos, este un potenţial nou imn Green Day. „Peacemaker” mi-a amintit uşor de perioada „Nimrod/Warning” (1997-2000) şi de… Franz Liszt. „Last of the American Girls” revine în zona (Pop) Punk, ca „Murder City” să echilibreze uşor balanţa spre Punk Rock. „¿Viva la Gloria? (Little Girl)” este încă o perlă de cum combină Green Day ritmurile dansante cu melodia şi sunetul uşor retro totuşi are un suflu proaspăt.
Finalul de act, „Restless Heart Syndrome” iar aminteşte de The Beatles, de această dată linia George Harrison cu un final exploziv reaşezând tema într-o interpretare modernă.
Actul final, „Horseshoes and Handgrenades” conţine 5 piese şi începe energic cu „Horseshoes and Handgrenades” un Punk’N’Roll sănătos, ca la carte. „The Static Age” păstrează ritmul, ca „21 Guns” să reînvie spiritul The Beatles pentru încă 5 minute. „American Eulogy” poate fi considerat partea a doua la „American Idiot”, un imn aproape clasic Green Day: „I don’t wanna live in a modern world!” Finalul „See the Light” încheie discul în notă The Who cu amprenta dată de Billie Joe Amstrong, de altfel, compozitorul întregului material.
Am ascultat şi B-Side-ul „Lights Out” care este o piesă mult mai Punk Rock, mai directă şi mai brută decât piesele de pe album şi poate că momente din acestea şi cu sunetul acesta mai puţin cizelat încăpeau şi pe disc, dar una peste alta, „21 Century Breakdown” este un material OK, te scote dintr-o eventuală amorţeală şi chiar dacă Johnny Rotten şi mulţi fani Punk nu privesc cu ochi buni evoluţia celor de la Green Day, sincer, prefer astfel de produse în mainstreem, decât deşeurile produse pe bandă rulantă de tot felu’ de fufe ambalate drept dive şi toată grămada de băieţi cu dantură perfectă şi pieptănaţi cu cărare impecabilă de pe alea din spate sau de pe bloc… ha ha ha! 😛

Green Day site oficial
Green Day site (mai puţin) oficial
Green Day fan-club oficial
Green Day MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sNCFcDy94xc]

Discografie Green Day:

39/Smoothh (1990)
Kerplunk (1992)
Dookiee (1994)
Insomniac (1995)
Nimrod (1997)
Warning (2000)
American Idiot (2004)
21st Century Breakdown (2009)