Home › Posts tagged post rock › Page 29

post rock

Bikini – XX. századi hiradó – 20th Century News (1984)

Posted on by — 6 Comments ↓

(Special pentru Goro, dar nu numai! 🙂 )

La începutul anilor ’80 eram un puşti care descoperea muzica prin intermediul colecţiei impresionante pentru aceea vreme de viniluri ale mamei mele. Printre Zeppelin şi Beatles, Motorhead şi The Clash, evident nu lipseau nici discurile formaţiilor ungureşti Omega, Locomotiv GT, P. Mobil, Piramis, etc. Aşa am avut primul meu contact cu Feró datorită unui concert Omega, LGT şi Beatrice.
Prin ’86-’87 uneori mă opream pe Republicii sub un anume geam şi ascultam muzica care se răsfrângea spre stradă. Muzică Rock, Maiden, Rush, Metal Church, Queensryche… Şi Braşovul fiind un „sat mic” inevitabil l-am cunoscut pe Goro şi ne-am împrietenit aproape instantaneu.
La el am ascultat atunci pentru prima oară albumul „XX. századi híradó” de pe casetă, casetă pe care Goro o are şi acum. 😀 Mi-am amintit de Beatrice/Bikini acum două-trei zile şi m-am apucat de săpat pe net… 🙂 Imprimat în 1984, „XX. századi híradó” este un album avangardist de excepţie, pe cât de genial, probabil pe atât de obscur, însă pe segmentul Post-Rock, Punk Rock sunt puţine albume atât de bine gândite şi făcute chiar şi până-n prezent.

Nagy Ferenc sau cum a devenit faimos (Nagy) Feró – „Frank the Great” 😀 – este o figură proeminentă a scenei Rock din Ungaria şi la sfârşitul anilor ’70 a pus bazele primei formaţii Punk Rock din Ungaria şi astfel a contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării şi a Undergroundului din ţara vecină.
Beatrice – căci acesta a fost numele formaţiei – a fost o trupă de fete şi cântau pe atunci Read more Bikini – XX. századi hiradó – 20th Century News (1984) ›

Killing Joke – Absolute Dissent (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile Read more Killing Joke – Absolute Dissent (2010) ›

World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Dacă sunt şapte idioţi, unul din ei cu siguranţă sunt eu. Nu mă ascund, îmi plac tot felul de ciudăţenii, de la muzică clasică la dubioşenii avangardiste. În aprilie mi-am găsit deja trupa şi albumul anului: Shining „Blackjazz”, am trecut de mijlocul lunii septembrie şi cu toate că am mai devorat un morman considerabil de discuri şi au fost printre deşeuri şi suficiente perle, Shining rămân de nedetronat.
De câteva zile tot mestec „Seven Idiots”-ul şi nu prea ştiu ce aş putea scrie despre el, cu toate că-mi place.
World’s End Girlfriend este numele sub care îşi scoate discurile japonezul Katsuhiko Maeda despre care  până acum nu ştiam nici că există, deşii primul album l-a lansat în 2000 şi actualul material este al zecelea disc în rând.
Mi-a amintit de Frank Zappa, totuşi comparaţia este inadecvată. În schimb există o paralelă cu „Flex-able” şi „Flex-able Leftovers”, primele 2 albume solo ale lui Steve Vai profund impregnate cu spiritul lui Zappa. Diferenţa constă doar în faptul că Katsuhiko Maeda nu este un chitarist extrem de virtuos, în schimb este un multi-instrumentist, cântă la chitară, clape şi foloseşte tehnica oferită de samplere.
Muzica lui este muzică contemporană. Greu de îndesat într-o cutie anume. La vârsta de 10 ani era fascinat de muzica clasică, la 12 ani deja experimenta la pian şi chitară şi inevitabil au apărut infuziile electronice şi Rock.
Noul material conţine Read more World’s End Girlfriend – Seven Idiots (2010) ›

Apollo 18 – Violet (2010)

Posted on by — 2 Comments ↓

Apollo 18 – Site Oficial 😆 😆 😆
Apollo 18 – MySpace

Misiunile spaţiale Apollo au început undeva prin 1962, cel mai notabil fiind misiunea Apollo 11 când în data de 20 iulie 1969 Neil Armstrong a păşit pe Lună. (Sau nu… 😆 ) Dar „Apollo 18” a fost şi titlul celui de al patrulea album al formaţiei de Rock Alternativ They Might Be Giants din 1992.
Apollo 18 sunt un trio din… Republica Coreea. Foarte tare!
M-am uitat la discografia lor şi mi-am amintit de Krzysztof Piesiewicz şi trilogia sa de filme „Trzy kolory” (The Three Colours) – „Blue” 1993, „White” 1994 şi „Red” 1994. Dar cu asta au – cred – şi mai puţină legătură băieţii din Coreea. 😀
Dar de scos, au scos trei albume: „Red” în 2009 re-editat anul acesta, „Blue” 2009 şi acest proaspăt nu „white” (alb), ci „Violet”.
HyunSeok Choi – chitară voce, Danny Kim – bas şi voce şi SangYoon Lee – tobe  „bagă” un amalgam tonic de Rock Progresiv, Rock Alternativ şi Post Rock cu infuzii de Jazz, Funk şi Ska, dar se aventurează şi spre zone mai incisive, au şi riff-uri Heavy şi sonorităţi moderne. Cu toată „varza” – sau „ciorba” – aceasta polifonică, Apollo 18 sunt extrem de cursivi, organici, lucrurile se leagă foarte bine, au nerv, au vână şi nu în ultimul rând culoare şi creativitate. Deşii atât HyunSeok Choi cât şi Danny Kim sunt nominalizaţi ca şi vocali, materialul discului „Violet” este instrumental.
Toate cele 7 piese al noului material sunt bine închegate, au dinamică excepţională şi se simte o poftă de cântat (şi transmite implicit şi o poftă de viaţă) cum rar mai auzi la trupele de azi. Discul sună Read more Apollo 18 – Violet (2010) ›