Home › Posts tagged post punk › Page 10

post punk

The Big Pink – A Brief History Of Love

Posted on by — No Comments ↓

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Therapy? – Crooked Timber

Posted on by — 6 Comments ↓

– Eşti emotiv?
– Te vom trata noi… Ia de aici!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZQUR6-KdYag&feature=related]

În 1994 nu prea se vorbea în Europa despre Emo sau Screamo. Răspunsul la aceste curente a venit din Irlanda de Nord, albumul „Troublegum” a spulberat top-urile, a impus un standard absolut şi – am convingerea – inegalabil în ceea ce înseamnă „Punk cu emoţie”, dacă acceptăm ca fiind corectă descrierea aplicată (sub) genului Emo. „Troublegum” cu cele 45 de minute ale sale şi cele 13 piese şi un cover absolut corect al celor din Joy Division („Isolation”), este un disc fără cusur, fără nicio piesă de umplutură, cum spuneam, un disc imposibil de egalat. Poate de aici au provenit şi problemele ulterioare ale formaţiei.
Dar Therapy? N-au debutat cu „Troublegum” ci şi-au început cariera în 1989 şi primul album a fost lansat în 1991, „Babyteeth”. Promovat destul de intens şi de MTV Europa – Headbager’s Ball – piesa „Teethgrinder” de pe al 3-lea album, „Nurs” scos în 1992 a atras atenţia multora. Therapy? Abordau un Metal zgomotos, cu inflexiuni industriale şi sonorităţi paranoice.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oH_yivWallk&feature=related]

A urmat amintitul „Trublegum” vândut în peste un milion de exemplare, succesul, drogurile şi alcoolul. Amestec criminal care aproape a şi omorât formaţia. La un moment dat i-am şi tăiat de pe acea listă imaginară a trupelor „interesante” şi am crezut că vor dispărea.
Din fericire n-a fost aşa şi gaşca lui Andy Cairns şi-a (re)găsit cadenţa, echilibrul şi în mod destul de regulat au venit cu câte un nou album. „Infernal Love” purta povara „Troublegum”, „Semi-Detached” a dat semnalul că există viaţă (muzică) şi după „Troublegum” şi „Suicide Pact – You First” a reaşezat trupa pe o traiectorie „normală”. Therapy? oscilează cu mult gust şi bun simţ între Post Punk şi Metal, uneori au o abordare directă, simplă, energică de Rock’N’Roll, alteori se simt influenţele Hardcore şi Metal-ul modern, groove-uri colorate, multă energie, melodii simple, dar perfect nimerite. O reţetă simplă, eficientă, dar cu toate acestea nu la îndemâna oricui.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=flDRlrsK1cI]

Al 10-lea album, 10 piese noi, 50 de minute de muzică colorată, un Therapy? matur, mai aşezat, mai sictirit, dar şi mai lucid şi cu un orizont lărgit. Conform propriilor declaraţii, este evident că situaţia este clară: s-au plictisit de propria lor abordare cu ceva timp în urmă, nu mai vor să satisfacă nicio aşteptare şi unica variantă viabilă a fost de a face ceva împreună fără să-şi impună nimic, fără a ţine cont de stiluri şi a face ceva pur şi simplu cu sufletul. De aici şi rezultatul destul de amestecat al acestui material, dar când spun amestecat, nu înseamnă că este ceva rău în asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PtP4-dJak8Y]

Titlul „Crooked Timber” este extras dintr-un citat Kant, materialul are momente meditative, însă nu este chiar atât de filozofic. Discul are de toate: Metal, Post-Punk, Post-Grunge şi mult-mult Rock. Sunt piese-n forţă, energice şi cinice („Enjoy The Struggle”) şi sunt experimente surprinzătoare ca cele zece minute ale piesei „Magic Mountain”. N-au repetat „Troublegum”-ul nici de data aceasta, nici măcar n-au încercat acest lucru şi este perfect aşa. Poate nu este nici cel mai reuşit disc al lor, dar este încă un material cel puţin interesant care merită ascultat, mestecat şi aprofundat. Sunt totuşi curios încotro de aici în-colo? Mereu mi-au plăcut Therapy? şi eu le acord şi de această dată votul de încredere.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WG9YNBu4eM0&feature=related]

Devin Townsend (Project, The) – Ki şi Addicted

Posted on by — 6 Comments ↓

Pe Devin l-am remarcat în ’93 pentru aptitudinile sale vocale extraordinare dovedite pe albumul „Sex & Religion” al lui (Steve) Vai. O voce atât de colorată şi puternică este rară în lumea muzicii şi Devin la doar 21 de ani a dat dovadă de mult talent şi maturitate.
Dar Devin nu este „doar” un solist extraordinar, este compozitor, chitarist şi producător extrem de activ. După albumul şi turneul „Sex & Religion”, Devin a mai „tras” o tură alături de The Wildhearts pe post de chitarist, apoi a colaborat în proiectul IR8 al lui Jeson Newsted ca-n 1994 să pornească propriul său proiect: Strapping Young Lad şi a lansat albumul de debut „Heavy as a Really Heavy Thing”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LeG-6bpeUkA&feature=related]

S.Y.L. este un proiect experimental şi zgomotos, un Metal extrem, dar cu rădăcini Heavy Metal cochetând cu elemente de Industrial şi Noise. Au urmat încă 4 albume: „City” (1997), „Strapping Young Lad” (2003), „Alien” (2005) şi „The New Black” (2006).
Dar în paralel are suficient timp şi energie să colaboreze cu o serie lungă de artişti de la Steve Vai, Front Line Assembly, James Murthy, The Wildhearts, Stuck Mojo, Skinny Puppy, Paradise Lost, Soilwork, Lamb of God, Gwar la Zimmer’s Hole, Darkest Hour, Frygirl, Sir Millard Mulch, Unit:187, Just Cause, Evenlight, December, Ten Ways from Sunday, Removal, etc.
În 1996 lansează şi un proiect (Pseudo) Punk Rock, Punky Brüster şi albumul „Cooked on Phonics”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BcfDxq8Zw5A]

Seria albumelor solo începe cu „Ocean Machine: Biomech” în 1997. Cu aceste materiale se îndepărtează treptat de zona Heavy Metal-ului, sunt discuri mai experimentale, un amalgam de Hard Rock, Rock Progresiv şi muzică ambientală în procentaj foarte diferit în funcţie de material. De exemplu „Devlab” (2004) şi „The Hummer” (2006) sunt strict ambientale, faţă de celelalte discuri unde apar şi elemente de Rock: „Infinity” (1998), „Physicist” (2000), „Terria” (2001), „Accelerated Evolution” (2003), „Synchestra” (2004) şi „Ziltoid the Omniscient” (2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrxmrS9FIzc]

În toamna anului 2006 soţia lui Devin naşte un băieţel şi Devin decide să-şi suspende activitatea muzicală şi să-şi petreacă timpul alături de familie. Se tunde şi se lasă de băut şi de fumat. Nu mai compune, dar lucrează în continuare ca producător şi este o perioadă de redefinire artistică.

Cam de la sfârşitul anului 2007, începutul anului 2008, începe din nou să compună şi până la finele anului are aproape 60 de piese noi. Astfel ia naştere un nou proiect: The Devin Townsend Project şi ideea unui „pachet” de 4 albume: „Ki”, „Addicted”, „Deconstruction” şi „Ghost”.

„Ki” este lansat în mai 2009, este un material predominant acustic cu infuzii de Jazz, Rock Progresiv şi elemente de Heavy Metal interpretate tot într-o manieră „unplugged”, la „rece”. Este un amestec tonic de rafinament şi subtilitate, de simplitate, pasaje aerisite cu momente mai „zgomotoase”, un oarecare monumentalism paradoxal minimal, presărat cu secvenţe Jazz, construcţii de Rock Progresiv şi Psihedelic sau meditaţii ambientale. „Heaven Send” – o piesă de peste 8 minute – aliniază inventiv toate aceste elemente, „Disruptr” combină riff-uri cu tentă Metalică cu nuanţe de Jazz, „Terminal” este o plutire de aproape 7 minute într-un ambientalism cu note acustice, „Ain’t Never Gonna Win” este un Jazz modern şi experimental, „Coast” este o „pastilă” Psihedelică, dar cu o dinamică tensionată, „Trainfire” are note de Blues şi Musical într-o combinaţie uneori uşor haotică, alteori minimalistă, „Gato” are „răutate” în riff-uri, vocea lui Devin este agresivă şi asta într-o interpretare acustică sună al dracului de incitant! „Quiet Riot” aminteşte de Pink Floyd-ul de la începuturi, „Ki” este un moment relaxant de ambiental acustic cu accente Jazz şi Psihedelic a la King Crimson, „Lady Helen” este o baladă reconfortantă, „Winter” o escapadă acustic-ambientală şi „Demon League” un experiment minimalist, aerisit.
„Ki” este un material straniu, dar genial. Nu-mi place să dau note, dar acest disc merită un 10 plus şi cu siguranţă este printre cele mai bune albume lansate anul acesta, dar nu numai. Muzica de calitate nu are vârstă, nu este legată de timp.
Nu este un disc uşor de catalogat, dar este cu certitudine muzică de calitate, o fereastră larg deschisă spre experimente progresive şi un posibil viitor, în mod surprinzător, un viitor impregnat profund cu aroma trecutului şi al momentelor de geniu din anii ’70-’80 al Rock-ului Psihedelic şi Progresiv. Trecutul este istorie şi poate că a venit timpul să (şi) învăţăm ceva din istorie… 🙂

Urmează şi un turneu unde cântă alături de Between the Buried and Me, Cynic şi Scale the Summit.

Pe 17 noiembrie urmează să fie lansat „Addicted”, al doilea disc al proiectului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3DNViR1ZeVU]

„Addicted” este o oglindă a muzicii contemporane (Americane). Este ca şi cum Devin ar fi introdus toată muzica ultimilor ani într-un blender şi ar fi scos de acolo această mixtură groasă şi ameţitoare. Sau cum s-a exprimat Devin: unele pasaje sună ca Meshuggah, altele ca Boney M… 😆 😆 😆 Este încă un experiment atipic, un disc care nu se putea naşte doar într-un laborator atât de complex cum este lumea lui Devin. Nu întâmplător critica la comparat adesea cu Frank Zappa  sau Phil Spector.
„Addicted” are note Emo/Screamo, dar cu o întorsătură umoristică, elementele Heavy se transformă-n note… Happy. Muzica este dinamică, dansantă, orientată spre sound-ul modern de club, trei sferturi de oră colorată şi zgomotos ameţitoare. Riff-urile zgomotoase se amestecă cu clape Electro, ritmurile dansante cu tonalităţi Industrial, vocea de multe ori agresivă a lui Devin contrastează perfect cu fineţea timbrului fermecător al olandezei Anneke van Giersbergen (ex-The Gathering). Din trupă mai fac parte bateristul Ryan Van Poederooyen, basistul Brian Waddell şi chitaristul Mark Cimino.

Dacă „Bend It Like Bender!” este un imn numai bun de discotecă, „Univers In A Ball!” are o abordare zgomotoasă, cu riff-uri sfâşietoare şi o atmosferă Cyber-haotică cu note Industrial şi Electro. „Hyperdrive!” este o reorchestrale a piesei de pe „Ziltoid the Omniscient” într-o manieră Electro/Rock, „In-Ah!” este o baladă aproape cuminte, în manieră Emo/Post ce o fi, „The Way Home!” este un Heavy Metal orchestrat straniu, aşezat într-un „pat” Electro/Ambiental cu răsturnări şi momente monumentale, „Numbered!” combină riffurile agresive cu vocile ample şi elementele Electro de la faze aproape Dark la deschideri Trance, adică Devin a experimentat din nou intens, nu a ţinut cont de bariere şi limite.

Experimentul este mai bizar ca precedentele, fuziunea forţată între stiluri poate nemulţumii ambele tabere de asculători, dar pentru urechile deschise la nou, la inedit, sunt o călătorie cel puţin fascinantă. Încă nu ştiu sigur dacă îmi place sau nu „Addicted”, n-am devenit dependent, nu m-a cucerit (încă) la modul la care m-a cucerit precedentul „Ki”. Dar îi mai acord timp. Câteva piese, multe pasaje sunt mai mult decât interesante.

Următorul „Descontruction” este anunţat ca mult mai incisiv, o conexiune spre Strapping Young Lad ca finalul „Ghost” să ne rezerve un trip New Age/Ambiental. Colorat experiment, viu şi inedit, dar extrem de bine venit într-un orizont (muzical) relativ gri şi repetativ.

De urmărit:

MySpace

HevyDevy

Plimbări de toamnă

Posted on by — 20 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gAOp7URgij4]

Rămâi fără suflu. Capătul aleii este îngropată-n frunze, copacii cu capul plecat par să-şi întoarcă capul. Întrebările cad ca stropii de ploaie şi se sparg pe gândurile împrăştiate. Tăcerea naşte nelinişti,  lucrurile nespuse nu-şi găsesc răspunsul în ecoul contorsionat al amintirilor. Nicio pastilă nu mă poate salva de mine.
Un gând ca un glonţ trece şuierând şi se risipeşte-n vânt. Nu simt nimic. Frigul a încremenit ca într-o fotografie îngălbenită.
Undeva o fată, undeva un băiat se gândesc unul la celălalt. „Tu câţi prieteni ai?”
Ne jucăm fără jucării, atingerile par date cu încetinitorul şi mişcările n-au finalitate, înţepenesc undeva între vis şi realitate.
Îmi aprind ţigara şi dincolo de ploaie văd valurile de astă vară, soarele îmi face cu mâna şi cubul de zahăr strecurat în ceaşca de cafea alungă durerea pentru câteva clipe.
Cad frunze. Ce părea o mână întinsă se dovedeşte doar o umbră veştejită.

Şi când am aripile rupte, merg mai departe pe jos.

the spoileD Jerks debut la Sick Minds 2!

Posted on by — 16 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qRj35sVWN2s]

Reţeta 2 în 1. 😀 the spoiledD Jerks prezintă şi (puţin) Mr. Pan[k]sament pe lângă un mix colorat din piese cunoscute de Pop, Disco, Rock, Jazz şi Metal amestecate cu teme, ritmuri şi abordări personale.  Vă place manelele? 😆 😆 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ojT0oJo8vIo]

Minte bolnavă am cât pentru nu încap consumatori în Stamba… 😆 😆 😆

„You’re Pretty When I F.U.” este noul video-promo pentru albumul „One Bullet Revolution” al proiectului Mr. Pan[k]sament, nu e un “Pussy” cum nici eu nu sunt Rammstein. 😀 Trimiteţi copii la joacă! 😆 Toate video-urile le găsiţi adunate într-un singur loc AICI. Şi apropo “Pussy”, la amicul Alin găsiţi: making of “Pussy”. 😆 Şi probabil o să fiu oarecum jenat-obligat să mă explic şi eu pentru goliciunile afişate… Dar toate la timpul lor!

OK! Azi a trecut Moş Crăciun pe la mine de dimineaţă la o cafea şi am zis, de ce să nu facem un cadou celor care au fost cuminţi-cuminţi peste vară?
Timp de 10 zile puteţi descărca gratuit CD-ul bonus al materialului „Walk, Don’t Walk” de AICI. (Arhivă 7zip, programul gratuit poate fi descărcat AICI.)

Acest bonus conţine două track-uri the spoileD Jerks: „Mouth of Seven (Suburbia Sunrise)” şi „The Time Has Come”, dar şi cinci piese de pe albumul „One Bullet Revolution” al proiectului meu „de bază” Mr. Pan[k]sament. Piesele sunt: „MP3 Killed the MTV Star”, „Achtung Maybe (Alarm part 1)”, „Emo Number Five”, „You’re Pretty When I F.U.” şi „Pop Floor of Shame (Death of the Dance)”. Sunt editări şi mixaje noi. 🙂

Am şi un nou mix la “Bang Your Head”. 🙂 Tot nu este varianta finală, dar încet-încet se aproprie de ce am gândit.

the spoileD Jerks este un proiect pe care l-am făcut din joacă în 2005. Am „construit” atunci două albume, circa două ore de muzică, un amalgam de mixaje şi creaţie proprie, muzică de tot felul de la hituri din anii ’80-’90 până la chestii Rock/Metal, Jazz şi Etno. Toate comprimate şi aduse într-o zonă uneori dansantă, alteori zgomotoasă şi sobră.
Din cele două albume făcute acum patru ani, am re-mixat un material de 60 de minute într-un singur track.

the_spoileD_Jerks

the spoileD Jerks – Walk, Don’t Walk (Bright On the Dark Side)

00.00 Nitro – Radio Anthem 06.32
06.32 New Shit Mambo Five 11.32
11.12 Mein Name Ist Picasso 16.30
16.30 Whole Lotta TechNO 21.35
21.35 9.99 – Casting Couch 25.50
25.50 Angels And Whores 31.23
31.23 Gloria – Revelation, but No Salvation 36.35
36.35 WonderHole 39.20
39.20 Bright Side (Dark in the Park) 42.45
42.45 Interference And Struggle 45.46
45.46 MuSick And Sick Muses 50.42
50.42 This World – Monopoly On Sorrow 57.51
57.51 Dickhead (Crush on Kate Nash) 60.02

Bun!
Sâmbăta şi duminica în Club Stamba (str. Gabroveni nr. 19) de la ora 20 se desfăşoară a doua ediţie Sick Minds, biletu’ pentru băieţi e de 10 RON, pentru fete de 5 RON.

Sâmbăta vor presta: ODT, TUKON, SOSK, AKM, FLO şi KIDU.
Duminică:TDI, AKM, SOSK, FLO, KIDU şi THE SPOILED JERKS.

So, let’s party!

Duminică seara voi prezenta în premieră proiectul the spoileD Jerks, piese mai găsiţi şi aici în MUSIC Box, dar programul include şi câteva piese Mr. Pan[k]sament. 🙂

sickminds2

Sick Minds II AMÂNAT!!!

Posted on by — 15 Comments ↓

Habar n-am care e treaba cu festivalul acesta, ce ştiu este:  cânt şi „io”.  E un hobby de-al meu, vorba unui cântec. 😆 Nu o să fie un concert Mr. Pan[k]sament ci un set DJ combinat cu live act şi voi “presta” şi piese din proiectul the spoileD Jerks.

Festivalul s-a amânat de pe 17-18 octombrie pe 24-25 octombrie şi probabil se va desfăşura în Clubul STAMBA.

Prima ediţie s-a desfăşurat pe 18 aprilie 2009, înainte de Paşte, în cinstea “iepuraşului” în clubul Apaşu şi au prestat pentru preţiosul public: Ollie Dirt, Creep, Demonologist, AKM, SoSk şi Katalepsys.
Sâmbăta, 24 octombrie, ostilităţile se vor desfăşura în Club Stamba (str. Garboveni, nr. 19) şi zgomotul de fond pentru petrecere îl vor furniza: SoSk, AKM, Kidu, Flo şi Tukon.
Duminică, 25 octombrie, poluarea sonoră o să fie furnizată de: TDI, SoSk, AKM, Mr. Pan[k]sament/the spoileD Jerks, Kidu şi Flo.

Preţul este rezonabil: 10 RON băieţii, 5 RON fetele. Mai moca de atât nu ştiu ce poate fi. A, da! Să stai acasă şi să te scobeşti în nas şi să te plângi: ce plictiseală! Super EMO! 😆 😆 😆

Totul e să nu mai intervină ceva…. ha ha ha! 😆

Editors – In This Light and on This Evening

Posted on by — 8 Comments ↓

Dacă aş simplifica totul, aş spune că lucrurile pleacă de la Ian Curtis şi Editors în 2002 au continuat de unde s-au oprit Joy Division în 1980. New Order sunt o altă poveste. Editors au o strălucire misterioasă şi totodată sunt Dark, au ceva din Glam/Gotic-ul amestecat cu New Wave-ul de la începutul anilor ’80, dar cu un sunet mai realistic, mai Indie, e cumva ca şi cum The Cure are cânta piese U2.
Primul album a fost lansat în 2005 şi din „The Back Room” s-au vândut peste un milion de exemplare, critica din Anglia aducând elogii inepuizabile trupei.
„An End Has A Start” este scos în 2007 şi s-a vândut la fel de bine ca albumul de debut. Discul are aceleaşi amprente de Post-Punk, poate este uşor mai dinamic, chitara are ceva mai mult spaţiu şi sună ceva mai murdar, dar în esenţă, Editors şi-au păstrat stilul şi abordarea, au melodii şi armonii deschise, strălucitoare şi o apăsare Dark, Post-Punk într-o manieră evident britanică, înrudită cu amintiţii The Cure, dar şi cu Depeche Mode.
Cei patru magnifici: Tom Smith – voce, chitară, pian), Chris Urbanowicz – chitară şi sintetizatoare, Russell Leetch (bas, sintetizatoare şi backing vocals şi Ed Lay – tobe, percuţii şi backing vocals; ne-au vizitat vara aceasta, pe 16 august au cântat la Teatrul de Vara Herăstrău, oarecum au nimerit prost în plin sezon de concedii şi pe o agendă supraîncărcată de evenimente.

Editors_70x100

În data de 12 octombrie a fost lansat noul material, al treilea album al formaţiei: „In This Light and On This Evening”.
Conform celor declarate de Tom Smith, de această dată au încercat o altă reţetă, au abandonat abordarea tradiţională având în centru chitara şi au ales un sunet mai Industrial, mai modern. Pentru acest experiment l-au ales ca producător pe Mark Ellis – cunoscut sub pseudonimul Flood – cel care a lucrat cu trupe ca: Depeche Mode, U2, Nick Cave and the Bad Seeds, Nine Inch Nails, The Jesus And Mary Chain, The Smashing Pumpkins, The Sound, Erasure, Curve, Nitzer Ebb, The Killers, Sigur Rós şi PJ Harvey şi în 2006 a obţinut un premiu Grammy pentru albumul anului cu produsul U2 „How to Dismantle an Atomic Bomb”.
Diferenţa se simte, „In This Light and on This Evening” este un disc mai „ciudat”, chiar dacă construcţia de bază, reţeta compoziţională nu s-a schimbat radical, coloratura discului accentuează în mod pozitiv mesajul, stările, ideile din spatele muzicii.
Este un disc ce necesită atenţie şi probabil un timp de digestie mai lung, dar cred că merită încercarea!

Inthislightonthisevening

„In This Light and on This Evening” deschide discul într-un ton sumbru furnizat de sintetizatoare şi vocea gravă a lui Tom Smith. N-am văzut (încă) Londra, dar Tom spune: „I swear to God, London becomes the most beautiful thing I’ve seen”. Piesa explodează zgomotos, dar sunetele sunt aşezate cu atenţie, zgomotul este curat şi controlat, o nebunie sub atentă supraveghere şi cu un final abrupt. Interesantă deschidere, oarecum un semn – un avertisment – că este altceva.
„Bricks And Mortar” vine mai aşezat, are ceva foarte calm şi senin sub straturile de sintetizatoare, ritmurile suprapuse de zgomote şi percuţii, e un amestec ameţitor din U2, Depeche Mode şi mii de alte chestii, se suprapune feeling-ul  New Wave de anii ’80 cu dichiselile sunetului anilor ’90 şi infuzia de Industrial/Electro, vocea lui Tom Smith este fermă, dar are un ton cald, sugerează încredere… „My whole life it’s for you”. Corurile amintesc de U2 şi sună oarecum straniu în context şi în construcţia oarecum mai încărcată, dar dau o culoare aparte.
„Papillon” este primul single, piesa menită să promoveze materialul. Lucrurile sunt mai aşezate, abordarea mai minimalistă: tobă  şi sintetizator, vocea mai incisivă a lui Tom şi un refren eficient, manieră anthem, memorabil şi potenţial imn: „It kicks like a sleep twitch!” Este ca şi cum Depeche Mode ar interpreta o piesă mai incisivă de Post-Punk, să zicem ceva de pe primul album Kaiser Chief.

Clipul Papillon pe canalul oficial Editors de pe YouTube

„You Don’t Know Love” (like you use to, you don’t feel love like you did before…). Sentimentul de răceală, înstrăinare este exprimat prin minimalismul mecanic al tobelor şi sintetizatoarelor, undeva acolo se simte fantoma Depeche Mode, dar totuşi lucrurile sunt diferite, sună diferit, au ceva dement, o nebunie care n-ajunge atât de evident la suprafaţă în gaşca lui Dave Gahan, poate şi fiindcă la Editors amprenta şi moştenirea Joy Division pare mult mai evidentă, este mai pregnantă.
„The Big Exit” ne aruncă în lumea lui David Bowie, chiar şi vocea lui Tom Smith aminteşte fantomatic de Bowie, la refren cu puţină condimentare Depeche. Este o piesă stranie, minimalistă, dar cu profunzime, este ca un vârtej care te ia uşor, dar creşte-n intensitate şi când realizezi că eşti prins în capcană, este prea târziu: „take what once was ours…”
„The Boxer” este un moment şi mai lent, şi mai întunecat, mai straniu, mi-am amintit de o altă trupă veche şi uitată, Japan, eventual un Japan cu acelaşi Bowie la microfon în locul lui David Sylvian. Stranie, uşor anevoioasă construcţia, obscură şi totodată pregnantă, apăsătoare. Editors reuşesc să creeze atmosferă, au sentimente în spatele sunetelor, o calitate parcă tot mai rară… „show me something ugly, show me something free…”
„Like Treasure” animează uşor atmosfera, tema este ceva mai degajată, vocea lui Tom readuce un ton mai cald, sintetizatorul are puţină lumină, dincolo de cinismul lui Tom: „Got to have friends in high places, hiding behind they plastic faces…” Suntem ceea ce mâncăm… şi o înşiruire elegantă de clişee (la mâna a doua), dar paradoxal sună credibil, convingător, melodia este aproape dansantă, bună de bâţâială şi bine balansată.
„Eat Raw Meet = Blood Drool” învie spiritul Post-Punk într-un ambalaj Electro/Industrial, aduce puţin ritm şi o doză mai mare de zgomot, o dinamică ameţită în disonanţele controlate, prin anii ’80 The Stranglers erau experţi în astfel de construcţii contorsionate.
„Walk the Fleet Road” închide discul într-o notă caldă, lucrurile par să se aşterne într-un calm de spital… 🙂 Editors îşi lasă uşile deschise, orizonturile sunt multiple, de aici se pot îndrepta oriunde.

Dacă Depeche Mode au cam dezamăgit cu ultimul lor album şi nici în România n-au mai ajuns, Editor au punctat şi la Bucureşti şi acest nou material este sclipitor ca întunericul, are spirit, pregnanţă şi pentru cei deschişi la urechi şi suflet, poate oferii momente deosebite.

Surpriză plăcută „In This Light and on This Evening”, chiar foarte plăcută.

Site Oficial EDITORS

EDITORS pe MySpace

Mr. Pan[k]sament – azi la Cybermental 4

Posted on by — 14 Comments ↓

De clip nici nu s-a pus problema, acesta e un mix făcut noaptea trecută cu boxele date la minim să nu-mi enervez vecinii şi să ajung şi cu o mână ruptă şi un ochi umflat diseară la spectacol, dar sper să vă placă şi această piesă-n premieră: Pop Floor Of Shame [Death Of the Dance].

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=C1PE_h5cSYQ]

Pop Floor of Shame [Death of the Dance]

Feels like I’m dancing, acting like a fool,
Let’s do some moonwalk, that should be cool.
Need a stupid hair cut, I should be gay,
Have a Jewish producer, it works that way.
Don’t need la, la, la, la, wear a crazy tie,
Singing only blah, blah, make them laugh or cry.
Need one charting single, steal some rhythm and rhymes,
Timing must be perfect, like the prime-time crimes.

Death on the dance floor!
(Death on the dance floor!)

I’m gonna make it, don’t matter how,
I’m gonna make it, don’t matter how!

Nu ştiu câte ore am dormit în ultimele 3-4 zile, în nici un caz mai mult de 5-6… Acum 10 ani când trupa Nation’s Slum a tras pe dreapta suspendând-uşi activitatea, Marius, un prieten m-a introdus în lumea computerelor şi a muzicii făcute cu software. Nu aveam computer, Cipango, un alt prieten m-a găzduit pe computerul lui şi nu numai… Băi frate, ce palincă de Cluj avea şi ce potoale făcea! Mi-am zis atunci: ok, măcar scap de stresul că se îmbată careva din trupă – sau tot restul trupei – în seara concertelor şi ne facem de toată frumuseţea… Păi să-mi bag şi să-mi scot toate alea (şi-n) computere!
Vara asta, computerul meu a început să dea rateuri şi-n final, acum când aveam mai mare nevoie de el, m-a lăsat baltă… Acum chiar nu mai ştiu ce e mai rău: un tobar beat sau un computer stricat?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

În fine! Mai mult de rău decât de bine, am croptit playlistul pentru seara asta, nu ştiu dacă computerul şi placa de sunet o să şi funcţioneze şi o să se audă ceva din toată munca mea… 😀
Surprizele fac parte din viaţă, nu? Debut sau rebut, rămâne de văzut, dar, măcar ceva-ceva o să se întâmple.

akm

Buuun…. Am fost ieri seară într-o scurtă incursiune la Suburbia, treaba mergea bine, lume cam puţină ce-i drept, dar ok, muzica super, proiecţiile de asemenea. Păcat că eram stresat şi n-am putut să văd/ascult tot programul… Am făcut câteva poze la repezeală şi am băut o bere cu Roger Rotor şi Răzvan (eKlipSe). Cool.

Diseară vă aşteptăm în Silver Church. 🙂 Toate informaţiile legate de festival le găsiţi în postarea de ieri. [Post-] Punk Ain’t Dead!

De azi: Cybermental 4 – 2009

Posted on by — 16 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EEC6oqt8YR4]

Am tot vorbit despre underground…Nu o dată am auzit lumea plângându-se că nu se întâmplă nimic, nu vin trupe, nu sunt evenimente. Apoi dacă se întâmplă ceva, lumea nu vine, cică-i scump biletul. Că-i 15 RON, 30 sau 150, tot scump e, ori cât ar fi. Sau – şi mai tare! – cum a fost Tuborg GreenFest-ul, i-am auzit pe unii spunând: „nu merg domne că e gratis!”. Nici eu nu agreez evenimentele câmpeneşti/corporatiste (sau electorale) fiindcă datorită acestora s-a ajuns la faza cu „e scump biletul”, dar… Ideea este că se întâmplă ceva, vin 3 zile de festival în 2 locaţii cu 20 de artişti de la noi şi de aiurea, este un eveniment unic pe acest segment de Electro/Industrial şi – zic „io” – cei interesaţi şi de alt sunet decât foşnetu’ de pungi cu chipsuri la Radio Zu, cu ameţite la televizor dând din buric pe indiferent ce fundal sonor, pot savura 3 seri de muzică experimentală.

So… De azi începe evenimentul Electro/Industrial Cybermental ajuns anul acesta la a 4-a ediţie.

Cybermental.4

Ca de fiecare dată, pe lângă seri cu zgomot şi distracţie, festivalul are un scop caritabil, profitul rezultat va fi donat câtre „Adăpostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii” din sectorul 4, str. Secuilor nr. 9A.

În seara aceasta, miercuri, 30 septembrie, de la ora 20, în clubul „Suburbia” (str. Şelari  nr. 19) urcă pe scenă: Mr. H, INDJS, SOSK, CLOCK : DIVIDER, NOETIC PURGE, şi DOMINUS. Preţul biletului este de 15 RON.

Joi, 1 octombrie, la clubul „Silver Church” (Calea Plevnei nr. 61, fostul “Preoteasa”), de la ora 20, le vine rândul pe scenă la: ODT, Mr. PAN[K]SAMENT, EKLIPSE, AKM, BRAZDA LUI NOVAC,  ROGER ROTOR (CH)
şi 13th MONKEY (DE) . Preţul biletului este de 30 RON.

Vineri, 2 octombrie, tot la clubul „Silver Church” şi tot la 30 RON preţul biletului, tot de la ora 20, urmează recitalurile: CANDLESTICKMAKER, CONTORSIONIST, MATZE, CYCLER, SOMAN (DE)  şi KiEw (DE).

The boys bring some noise!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Oedip Piaf

Posted on by — 12 Comments ↓

La artă – ca la fotbal, politică, zacuscă, sex şi în final – de ce să nu recunoaştem? – la toate celelalte de la fizica nucleară la cultivarea roşiilor timpurii – ne pricepem toţi şi avem măcar o părere. Cu scotch, sârmă şi ciocan se repară orice în România. Se face orice. Un guvern nou sau chiar şi artă.
Nu vă plictisesc cu poveştile mele prăfuite, dar ţin minte primul meu microfon era unul belit dintr-un magnetofon, au fost momente când repetam la mine-n dormitor şi ampliful chitaristului era un casetofon setat pe Rec. şi când începea bateristul să bată tobele, altceva nici că se mai auzea… Aşa e-n underground. 🙂 Mai cu scotch, mai cu sârmă, cu o staţie manufacturată la propriu, cu o chitară mai ieftină, în dormitor sau în sufragerie, într-un beci sau în garaj, underground-ul înseamnă lucrurile făcute cu pasiune, din plăcere, de dragul de a face ceva. Aici şi văd farmecul: într-o lume în care toţi ne pricepem la toate, dar obişnuim să spargem seminţe pe bancă, se găsesc „nebuni frumoşi” care preferă să vorbească mai puţin şi să facă ceva. Şi ideea nu e să te afli în treabă ci cum spuneam, să nu te scobeşti în nas şi să laşi doar mătreaţă, deşeuri şi facturi neachitate în urma ta.
În underground, chiar dacă uneori sufrageria este la etajul 10 într-un bloc, lucrurile se întâmplă de cele mai multe ori fără scop. Oamenii se adună, fac ceva şi nu fug la şefu’ de scară să-i arate, nu vor nici măcar la pagina de sex în Bravo şi n-au gânduri de video-clip la MTV.

Pe Oedip Piaf – nume extrem de inspirat, by the way – nu eu i-am găsit şi m-au găsit ei pe mine. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori: auzi despre o chestie de la prietenul unui prieten sau – vremuri digitale, ce să-i faci – cauţi ceva pe net şi dai de cu totul altceva.

Nu-s eu cel mai potrivit lipitor de etichete şi băgător de trupe-n sertăraşe, dar ca idee, Oedip Piaf este un proiect Punk, Post-Punk, interesant şi uneori uşor bizar, experimental şi avangardist – dacă dadaismul mai este considerat de avangardă -, uneori uşor eclectic, alteori straniu sau zgomotos, este un produs de „garaj”, nefinisat, dar cu atât mai viu.

oedip_piaf_covers

Aventura în lumea Oedip Piaf este una tumultoasă.
Băieţii sunt extrem de prolifici, pe situl lor în „Listening Room” găsiţi nu mai puţin de 7 albume ce pot fi descărcate gratuit în format mp3, primul datând din 2006, ultimul, evident este de anul acesta.

„TANTO CONSUMIR TE CONSUMIRA” este un album de cover-uri. Nu, nu vă gândiţi la ceva gen „vin de masă”, uşor de digerat făcut şpriţ într-o după-masă de vară umbroasă. Băieţii nu vor să se facă simpatici ci modelează muzica după chipul şi asemănarea lor, creează o lume bizară de sunete, disonanţe, nu respectă forma ci încearcă să modeleze conţinutul pentru a se exprima. Uneori aceste experimente trezesc amintiri, alteori te zgârie neiertător ca palma realităţii primită peste ochi zi de zi.
„Love Song” este un re-make aşezat, dar contorsionat după The Cure, poartă în ea fantoma lui Ian Curtis şi al trupei sale Joy Division – punct de plecare pentru aproape toată muzica de după ’80, chestiile cu “Post” în faţă – dar puteam să amintesc şi de Bauhaus. Chitara sună ascuţit, vocea mârâie, există tensiune şi o furie mascată, nu reţinerea, dezarmarea care-l caracterizează pe Robert Smith.
„Hey, Hey, My, My!” ne trimite înapoi în 1988 la albumul „This Is Not for You” al lui Neil Young. Înregistrarea suferă sub aspectul calităţii, chiar şi la nivel de garaj este nevoie de puţină producţie, dar ce se aude este un Blues distorsionat, chinuit, transpus într-un plan zgomotos şi surealist. Ca un intrus – ascultător – nu ştiu câtă premeditare sau cât accident încape în aceste înregistrări, dar în prag de Cybermental m-iam amintit de interviul cu Thedi din KiEw şi 13 Monkey care spunea că este imposibil de tras linia între „normalitate” şi „nebunie”.
„Izolare” este transcrierea destul de fidelă a piesei „Isolation” al amintiţilor Joy Division în limba română. Vocea are o oarecare nuanţă de patos, chitara zgârie, soloul este schizofrenic şi colorat, se pretează perfect piesei şi mesajului. Abordarea este lineară, simplist-minimalistă, dar redă fidel ideea de Post-Capitalism, Post-Punk, Post-Industrial şi ce post o mai fi până la Crăciun.
Ajungem la o altă trupă uşor marginalizată: Simple Minds şi albumul lor din 1989 „Street Fighting Years” de unde Oedip Piaf au extras piesa „Belfast Child”. Transcrierea păstrează coloratura originală, doar că o mută într-o zonă mai bizară, mai neliniştită, mai răvăşită. Chitara dă semnale de alarmă, înţeapă, sub covorul de clape toba pufăie anevoios şi vocea trezeşte fantome Gothic/Dark (Fields of the Nephilim) şi reuşeşte să ţină la olaltă mixtura stranie.
Pharoah Sanders este un saxofonist de Jazz. Piesa lui, „The Creator Has A Master Plan” trece şi ea printr-o metamorfoză sub atingerea celor din Oedip Piaf, dar este un moment mai liniştit, un Ambiental întunecat, cu amprentă modernă, într-o maniere Dark/Gothic aerisită, plutitoare.
„Willie’s Revenge” ne trimite şi mai înapoi în timp la Willie Dixon şi al lui „You Need Love”, cel mai cunoscută pentru mulţi prin intermediul celor din Led Zeppelin şi varianta lor: „Whole Lotta Love”. Aici piesa are o coloratură antrenantă dată de percuţii, chitara murdară aduce un aer Post-Punk ca şi vocea care aminteşte uşor de Peter Murphy.
„Ce-am înţeles noi” (ELC) este un amalgam colorat din diferite piese care pentru cei mai mulţi n-ar avea legătură una cu alta. Astfel de la „Smoke On the Water” se ajunge cu mare uşurinţă la „Juan Taramela”. Blasfemie? Cu siguranţă unii vor considera că da, eu am zâmbit şi nu, nu mă prefac că înţeleg eu ceva sau altceva, ci pur şi simplu îmi place ideea de a nu fi îngrădit de nimic. Dacă de înţeles, am înţeles ce am vrut, mi-am mai amintit de o formaţie uitată: Crass.
„Hurt”-ul lui Trent Reznor (Nine Inch Nails) multora le-a intrat în cap ca fiind Johnny Cash. Păi nu e. Originalul este genial şi mai sunt câţiva artişti şi în afara lui Cash care au reuşit să o remodeleze sau să o interpreteze în mod interesant. Oedip Piaf astfel sunt uşor dezavantajaţi ca oricare alt artist care mai încearcă să se atingă de piesă, dar ce au făcut ei sună – încă o dată – interesant. Au umblat puţin la ritm, la armonii, au sintetizat la minim posibil lucrurile la chitară şi voce şi au interpretat-o cu un elan uşor străin şi contrastant mesajului şi abordării originale, dar au implementat-o corect în lumea lor.
„Suzie Q” vine aproape la fel de „cuminte” ca „Jhonny be Good” în varianta Sex Pistols. 😆 Vocea este mai nervoasă şi aşa parcă mult mai credibilă, mai coerentă şi colorată, să zicem a la Tom Waits, chitara se joacă, dacă tobele, percuţiile erau mai incisive, dacă basul era mai prezent, mai grav, ieşea perfect.

Un producător ar putea face minuni sau ar putea distruge complet trupa.
Mie mi-a plăcut faptul că se întâmplă ceva deosebit, ceva ce nu ţine cont nici de modă, nici de curentele dominante, dincolo de plăcerea lor de a face ceva, reuşesc să exprime ceva şi acest „ceva” cu siguranţă îşi găseşte ecoul în urechile (sufletul) celor care nu-şi cumpără ţoale la modă ci haine confortabile. 🙂
Nu ştiu dacă v-am făcut măcar curioşi să-i ascultaţi sau v-am speriat, dar eu respect spiritul liber şi atâta timp cât există libertate, o să existe şi astfel de proiecte. Muzica ar trebuii să fie mereu aşa: liberă. Punk Ain’t Dead.

Puţină culoare mai şterge din griul cotidian… 🙂