Home › Posts tagged ora de muzică › Page 26

ora de muzică

Phoenix – Wolfgang Amadeus Phoenix

Posted on by — 4 Comments ↓

Care este diferenţa dintre formaţia de la Timişoara şi cea din suburbia Versailles? O nominalizare  Grammy.
Sunt curios ce spune Nicu Covaci despre francezi şi în eventualitatea unui proces pentru nume, cine ar câştiga, pierde? Cred că ştim răspunsul toţi…
Dacă trupa de pe malurile râului Bega şi-a început cariera în 1962, francezii au pornit la drum abia în 2000 cu un remix al piesei „Kelly Watch the Stars” al compatrioţilor Air.
Trupa este compusă dintr-o gaşcă de prieteni din copilărie: Thomas Mars – voce, Deck D’Arcy – bas, Christian Mazzalai – chitară şi Laurent Brancowitz chitară, lor li s-au alăturat Thomas Hedlund – tobe şi Robin Coudert – clape.
Dacă Vest-ul nu s-a arătat deloc interesat de experimentele Rock ale bănăţenilor, media şi publicul s-a arătat mult mai prietenos vis a vis de prestaţia francezilor.
„Wolfgang Amadeus Phonix” lansat în data de 25 mai anul acesta, este al 4-lea produs de studio al formaţiei după „Untitled” (2000), „Alphabetical” (2004) şi „It’s Never Been Like That” (2006) şi un disc imprimat live în 2005: „Live! Thirty Days Ago”.
Muzica lor este un Rock Alternative (Indie), nu foarte Rock, dar foarte “radio friendly”, aerisit, colorat, cu tonalităţi interesante, persistă o oarecare paralelă cu amintiţii Air, dar sunt pe un segment mult mai tradiţional şi mai puţin electronic. Dacă depăşim reţinerea provocată de nume, excludem din „peisaj” paralela cu trupa lui Covaci, Phoenix sună chiar inedit, diferit de marea – şi tot mai agasanta – masă Indie americană şi britanică. Francezii au o altă coloratură, muzica lor este realmente plăcută şi proaspătă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4BJDNw7o6so&channel=welovephoenix]

Trupa în mod evident beneficiază şi de un management impecabil şi de o susţinere masivă. Pentru promovarea noului album au apărut la Saturday Night Live, Jimmy Kimmel Live!, Late Night with Jimmy Fallon, The Late Late Show with Craig Ferguson, The Late Show with David Letterman şi The Tonight Show with Conan O’Brien.
Piesa „1901″ a fost folosită la trailer-ul filmului „New York, I Love You” şi la reclama pentru Cadillac SRX de anul viitor. „Lisztomania” a fost folosită la trailer-ul pentru „Where The Wild Things Are” şi-n alte două seriale: „Cougar Town” şi „Entourage” iar „Love Like a Sunset” a fost inclusă în coloana sonoră a unuia din noile episoade din „CSI: Crime Scene Investigation”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RulP4OXxFbM&feature=related]

Cu o astfel de promovare – aş spune agresivă – nu a venit ca o surpriză nominalizarea formaţiei pentru premiul Grammy la secţiunea cel mai bun album Alternativ, nu ne miră poziţiile fruntaşe pe care le ocupă trupa în majoritatea clasamentelor de la final de an: locul 1 în The A.V. Club, locul 3 în Rolling Stone, locul 5 în Time şi locul 8 în clasamentul anual Pitchfork. După „An english man in New York” le-a venit şi rândul parizienilor să cucerească America şi este oarecum amuzant şi plăcut că francezii reuşesc să-i bată pe teren propriu pe americani. Probabil vor cucerii mult mai greu sau deloc Anglia, dar asta-i deja altă lume, altă poveste! Albumul a primit numai critici şi recenzii pozitive şi de data aceasta trebuie să admit că în mare măsură justificate. Cum am spune noi – şi asta cu o oarecare amărăciune şi vis a vis de Phoenix-ul nostru, dar nu numai – norocul şi-l mai face şi omul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k8c3CUNKQ2Q&feature=related]

Discul pleacă de la piesa cu titlul parcă prea pretenţios „Lisztomania”. Clasica temă este înmuiată rapid, amprenta Phoenix este evidentă, un mulaj armonios de Indie cu acea aromă armonică pe care o cunosc de la Air. Trupa nu se complică, temele sunt minimaliste şi aerisite, cu toate acestea creează spaţii, au atmosferă, un şarm care te vrăjeşte cumva pe nesimţite.
„1901” bârâie plăcut, puţi Electro minimalist, lejeritate Indie, un puls antrenant şi câteva armonii care apar şi dispar la momentul potrivit. Nu e mare lucru, dar exact aceste lucruri aparent atât de simplu sunt cele mai dificil de nimerit şi Phoenix au o naturaleţe dezarmantă în tot ceea ce fac.
„Fences” începe mai misterios, are un puls Disco apoi tonul alunecă într-o zonă Indie ca-n final să amestece elementele şi totul să plutească armonios în jur ca într-un dans. Rămâne undeva umbra Air, dar Phoenix o ambalează şi ne-o serveşte diferit, chitara şi basul remodelează abordarea şi-i conferă altă coloratură.
„Love Like A Sunset” cu cele peste 7 minute ale ei este o călătorie, un experiment de sunete împletit într-o piesă perfectă pentru coloana sonoră a unui film sau o audiţie relaxată cu privirea pierdută pe fereastră. Clapele amintesc de ploaie, apoi se îngroaşă zgomotele şi vântul prevesteşte furtuna, muzica devine un peisaj şi-n mijlocul ei ne trezim noi, eventual într-un apus. Este un moment inedit şi colorat, un experiment bine plasat şi reuşit ce invocă puţin psihedelicul anilor ’70 într-o compoziţie cu amprente moderne, dar ambalată tot în sunete tradiţionale. Frumos şi convingător, simplu şi viu, bine structurat.
„Lasso” revine în zona mai degajată, mai uşoară, dacă Indie-ul britanic este impregnat de acel sictir caracteristic, francezii au o lejeritate demnă de invidiat. Muzica pare o tatonare, o joacă, un dans de curtoazie, o adulmecare de parfum. 🙂
În „Rome” repetă formulele funcţionale, dar o fac candid, jonglează elegant între găselniţele minimaliste Electro şi acordurile joviale Indie, Phoenix nu produc o muzică veselă ci transmit fericire. Este o „chestie” rară, aproape exclusivistă.
„Countdown (Sick For the Big Sun)” mi-a amintit puţin de dEUS, belgienii au şi ei momentele lor mai însorite, mai relaxate şi mai puţin experimentale, influenţa lor este la îndemână şi firească.
„Girlfriend” pulsează şi pluteşte simultan, muzica pare o călătorie privită pe geamul unui tren, are ritm şi aceea căldură pe care o degajă cu blândeţe.
„Armistice” revine la tonul şi abordarea din „Lisztmania” şi astfel discul devine rotund, se închide un cerc, se termină călătoria întorcându-ne la punctul de plecare, dar suntem mai câştigaţi şi ni s-a lipit un zâmbet de faţă. Chiar şi tonul mai melancolic are o altă strălucire în abordarea francezilor, nu există nicio apăsare, nicio constrângere, totul curge cu seninătate.
Miroase a big time, big money şi Grammy.

Totuşi mă sâcâie o întrebare: ei cum pot şi noi niciodată nu?

Şi dacă am tot pomenit de Air, pe 11 februarie 2010 concertează la Sala Polivalentă. Criză, recesiune, da’ vine un an (şi) mai plin de concerte. Sărbători Fericite! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mhwufCg7THM]

Revoluţia şi muzica Rock

Posted on by — 18 Comments ↓

Am spus că nu o fac şi uite, îmi încalc cuvântul din nou.
Am scris ieri despre decembrie ’89 – şi nu numai – 2 articole. Unul aici, „22 – cine a tras în noi?” şi unul la Mahmuri, „22 – ce a rămas din noi?”.
Nu, nu mă simt ciuruit nici măcar acum, dar cum am admis fără rezerve, am pierdut două revoluţii: una în stradă în noaptea de 22 decembrie ’89, şi încă o (posibilă) revoluţie în anii care au urmat, pe scenă. Am pierdut toate bătăliile, dar nu voi înceta să mă bat. Chiar de o fi cum spun ei, „ne-am împuşcat singuri” atunci şi – urmare firească – mă bat singur acum.

M-am trezit suspect de vesel în dimineaţa aceasta – fără motiv precis – , mi-am făcut cafeaua, am dat drumul la muzică şi m-am aventurat pe Metalhead unde am găsit însemnarea „Revoluţia şi muzica rock” al lui Rockhour.
Mi s-a urcat sângele la cap, admit, sunt un tip impulsiv, mă enervez uneori aparent inexplicabil din „nimic”.
Îmi permit să citez tot articolul (nu e foarte lung):

„Muzica rock a reprezentat ,prin unele trupe ,vocea unei generatii care refuza constrangerile impuse de un regim uzat d.p.d.v.  moral si material . Piese ca “Nori de hartie”  Voltaj 1982 , “Trenul fara nas”, “Cei ce vor fi”  Iris 1984 si multe altele care se regasesc pe compilatia “Cantece interzise” , au anticipat nevoia de schimbare . Printre primele victime la Bucuresti a fost un “roadie” caruia cei de la Conex 85 i-au dedicat melodia ” Tanar erou “. Muzica si versurile au constituit rezistenta in fata cenzurii regimului indoctrinat ideologic si militarizat care si-a pus lacheii inarmati contra dorintei de libertate . Regimul a fost inghitit de propriile rebuturi comuniste nomenclaturiste gen iliescu , p.roman sau brucan in timp ce generali senili razbunatori ca nicolae militaru (retrogradat in anii ”70 pt. colaborare cu kgb) incepea vanatoarea de vrajitoare omorand cu ajutorul unei armate indobitocite ( vezi masacrul de la Timisoara opera mapn ) si fara discernamant : civili nevinovati , trupe usla sau militari in termen…
Dupa 20 de ani timpul le-a rezolvat aproape pe toate . Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii , executantii ordinelor sunt acum lacheii noii puterii in armata Romaniei democratice iar politrucii ca iliescu sau roman sunt in cosul de gunoi al politicii . Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .”

„Trenul fără naş” cântec interzis? Coooooaiiiee!!! Versurile piesei „incriminate” – atât de interzisă că se află pe albumul de debut al formaţiei scos la aceea vreme de „almighty” Electrecord – îi aparţin bardului (bufonului?) de curte al fostului cuplu dictatorial, Adrian Păunescu. A intrat într-o oarecare dizgraţie omul de la mijlocul anilor ’80, dar nu şi-a pierdut influenţa. Şi Păunescu, ca şi Vadim, celălalt pupincurist notoriu, s-au dovedit şi după ’89, supravieţuitori remarcabili şi nu şi-au pierdut nici influenţa. Nu, nu discut valoarea poetului Păunescu sau cultura lui Vadim. Vorbesc despre sistemul pe care l-au reprezentat, sistem care a supravieţuit bine merci şi funcţionează cu aceeaşi eficienţă şi acum.
O fi tot disidenţă şi piesa „Lumea vrea pace” de pe discul II scos în 1987: „Pace, lumea vrea, pacea o vom apăra!” ??! Cât despre povestea cu suspendarea/interzicerea formaţiei iris în 1988 după un incident la un concert din Miercurea Ciuc, aşa de tare i-au suspendat şi interzis că la fix 2 săptămâni după, Electrecord a lansat discul „iris III”.
Istoria se falsifică pe toate palierele fiindcă doar aşa lucrurile din perspectiva timpului devin credibile. Manipularea se foloseşte nu doar în chestiunile politice. Când ani de zile ţi se repetă obsesiv: iris, holograf, chiar începi să crezi că doar aceste trupe reprezintă “vârful”. Când un grup limitat de trupe are acces constant la media, începi să crezi că celelalte formaţii sunt de… “umplutură”. Avem trupe de valoare: Kumm, Byron, Blazzaj, Z.O.B., Brazda lui Novac – asta aşa la repezeală ce mi-a trecut prin cap – dar sunt ţinute, împinse în linia a doua, pe o linie moartă. Vrei mai “sus”, trebuie să intrii în “cerc”, să apleci capul, să faci compromisuri.
Eu îmi amintesc ce scârbă mi-au provocat holograf – trupa patronată de UTC (Uniunea Tinerilor Comunişti) – la începutul anului 1990 când au avut tupeul să lanseze o piesă intitulată „Good bye Lenin”… Dar cam asta exemplifică „rezistenţa” şi „disidenţa” multora. Nu, nu dau cu piatra, nu vreau nici să judec, cu atât mai puţin să condamn pe cineva. Te naşti cu vertebră sau nu te naşti, eşti vertical sau nu, ai sau nu… coaie. Nu întâmplător, Păunescu, Vadim, alţi poeţi, scriitori, pictori, sculptori şi muzicieni, s-au dat la fund o vreme – prea scurtă – la începutul anilor ’90. Apoi iliescu şi regimul său, treptat a dat semnalul că totul rămâne cum au stabilit, şobolanii au scos iar capul la suprafaţă. păuneştii, partoşii, moculeştii se pare că nu mor niciodată.
Nu sunt disident, victimă, revoluţionar şi departe de mine să mă consider „vedetă”. Am povestit istoricul formaţiei Pansament, cum repetam cu duba Miliţiei la colţul casei şi cum nu eram lăsaţi nici să ne apropiem de vreo scenă. Aşa au fost vremurile, am fost şi arestat în ’88, putea să se termine episodul mult mai urât, am scăpat, mi-am şi ne-am văzut de treabă, de cântat. Impresarul cântăreşte mai mult decât “artistul”.
Nu repet povestea, dar în ’90 Rock-ul autohton era în cel mai fericit caz un amalgam de Hard Rock şi Heavy Metal, copie palidă şi de cele mai multe ori nereuşită a muzicii din Vest. Îmi cer scuze să spun, dar ce făceam noi şi Tectonic a fost în felul său revoluţia din muzica Rock românească. A fost multă muncă, o şansă şi o conjunctură favorabilă că am ajuns din underground în mainstreem, am ajuns pe scenă şi nu în ultimul rând la televizor. Şi după noi am reuşit să atragem şi să tragem un val întreg de trupe noi, nu în ultimul rând, publicul vroia „altceva” decât ştruţo-cămila-oaie de până atunci.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Eff7d4uHvT0]

Revoluţia s-a ratat şi-n muzică ca şi-n societate. Tranziţia a fost gâtuită, structurile vechi s-au dovedit a fi şi structurile noi, minerii n-au bătut doar pletoşii prinşi la înghesuială în piaţa Universităţii, ci au redat puterea lacheilor din tot sistemul, regimul iliescu a dat semnalul clar că nu se schimbă nimic.

Spune Rockhour: „Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .” Fals!
Cenzura a supravieţuit, dar ca şi securitatea, are altă faţă, este mai subtilă şi mai perversă.
Exceptând 1-2 emisiuni de pe TVR 1 şi 2 unde mai au acces şi formaţii noi sau „mai mici”, acestea n-au acces în mass-media nici la alte posturi de televiziune, nici la radiouri şi nici în presă. Cumetria – despre care am tot scris – a supravieţuit şi funcţionează impecabil: contează pe cine cunoşti – şi pupi în cur – şi mai puţin ce şi cum cânţi. Există o mafie exclusivistă, aceleaşi nume apar când este vorba de concertele câmpeneşti unde trupele iau „caşcavalul” de la sponsori, aceleaşi trupe prind scena când vine vorba de a deschide concertele unor nume sonore ce ne vizitează. Este o reţea cu circuit închis.

„Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii.” Greşit prietene. Mai sunt octogenarii Chiţac şi Stănculescu care ba sunt în Spitalul Penitenciarului – care este un loc de lux faţă de orice spital şi – mai grav – faţă de modul şi nivelul la care trăim majoritatea în libertate – ba sentinţa este suspendată şi se tratează-n libertate.
Spuneam şi ieri, nu că n-a fost condamnat nici un terorist, dar nici măcar nu există o singură persoană acuzată de terorism legat de evenimentele din decembrie ’89 iar în ceea ce priveşte posibilii vinovaţi – capii măcelului de după 22 decembrie, nici vorbă să se fi întâmplat ceva.
Amintea de iliescu şi roman. iliescu pare mai viril şi mai activ ca niciodată, este din nou pe val şi roman este un tătic fericit şi fără de griji.

Eu îmi asum faptul că am ratat revoluţiile, am pierdut bătăliile consecutiv, dar… „I’m still standing” şi nici căcat nu-mi curge din colţul gurii…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – The Audacity of Hype

Posted on by — 5 Comments ↓

Nu poţi pretinde că eşti punker dacă nu ştii cine este Jello Biafra. Cu alte cuvinte: fuck off! 😛
Prin 1996 m-am gândit să facem cu Nation’s Slum (trupă despre care v-am rămas dator cu o „poveste” completă) un cover Dead Kennedys. Am vrut să fie treaba ok, i-am trimis o scrisoare lui Biafra. Am fost surprins peste vre-o 2 luni când m-am trezit cu un colet din America, era o scrisoare scrisă de mână de la Biafra, CD-ul „Give Me Convenience OR Give Me Death” şi toate textele Dead Kennedys. Biafra ne-a urat succes şi m-a rugat, dacă imprimăm ceva, să-i trimit şi lui CD-ul. Aşa m-am ales eu cu un Best Of Dead Kennedys şi Biafra cu albumul „Frust-Rated XXX”… 😛 😛 😛
Am corespondat încă o vreme şi chiar am vorbit la telefon de câteva ori la sfârşitul anilor ’90 când eu intrasem într-o pasă foarte proastă şi Biafra nu o dată m-a încurajat şi-mi spunea că o să fie bine. Bine n-a fost, dar asta nu-i vina lu’ Biafra! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-KTsXHXMkJA]

Dead Kennedys au fost cea mai semnificativă şi influentă trupă Punk din America. Au fost un răspuns acid şi incisiv la Sex Pistols, au făcut trecerea de la Punk la Hardcore, cele 4 albume imprimate în perioada 1980-1986 sunt discuri fără cusur.
Muzica lor este energică, melodioasă, incisivă, textele lui Biafra au fost mereu acide, critice, politice şi pline de umor, cinism şi sarcasm. Chitarele au incisivitatea şi acurateţea riff-urilor din Metal, basul cu toba conferă un fundament solid şi săltăreţ ca-n Hardcore, vocea şi interpretarea lui Biafra au fost mereu o marcă distinsă pentru trupă.
După destrămarea formaţiei, Biafra a lansat 9 albume de „spoken word”, toate în acelaşi ton critic, cu teme politice şi anti-corporatiste. În perioada 1989-2000 a activat şi-n cadrul formaţiei Lard, un proiect alături de Al Jourgensen şi Paul Barker (Ministry) şi Jeff Ward bateristul din Nine Inch Nails, Revolting Cocks, Ministry şi Low Pop Suicide. Proiectul evident destul de Industrial, zgomotos şi păstrând atitudinea incisivă şi abordarea Punk/Hardcore al lui Biafra a lansat 4 albume intense şi interesante.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ry0TyIJXgoU&feature=PlayList&p=97E40FFA742E6E8E&playnext=1&playnext_from=PL&index=73]

În paralel Biafra a colaborat cu zeci de artişti: Ministry, D.O.A., Nomeansno, Body Count, Sepultura, The Offspring, Coldcut, Napalm Death, Motorpsycho, Revolting Cocks, etc.
Un disc deosebit este şi colaborarea cu rebelul Country, Mojo Nixon pe albumul „Prairie Home Invasion” din 1994.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KOXOkqVORxw]

În ultimii ani au existat tensiuni legate de împărţirea banilor din dreptul de autor al pieselor Dead Kennedys între Biafra şi foştii săi colegi şi în 2001 aceştia au încercat să reînvie trupa înlocuind-ul pe Biafra cu Brandon Cruz, dar proiectul nu s-a bucurat de succesul scontat.
Conform celor declarate de Biafra, concertul aniversar de 60 de ani al lui Iggy Pop l-a inspirat legat de propria sa aniversare de 50 de ani şi în final a condus la formarea unui nou grup: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine. Din trupă face parte basistul Faith No More, Billy Gould, chitariştii Ralph Spight şi Kimo Ball şi bateristul Jon Weiss.
Trupa abordează un Hardcore/Punk incisiv, zgomotos şi cu sonorităţi Industrial, se încadrează perfect pe linia Dead Kennedys/Lard.

Pe 20 octombrie 2009 a fost lansat şi albumul de debut, „The Audacity of Hype”, 9 piese plus o nebunie zgomotoasă ascunsă după o pauză la finalul ultimei.
Biafra n-a dezamăgit niciodată şi nu o face nici cu noul său proiect. Temele abordate sunt la fel de incisive, de actualitate, protestatare şi îmbibate politic cum ne-a obişnuit Biafra, muzica este energică, zgomotoasă, un amalgam reuşit de Proto-Punk, Hardcore, Metal şi Industrial, foarte viu, foarte proaspăt şi extrem de credibil şi autentic. Mulţi încearcă să facă Hardcore, puţini o fac convingător. Biafra a fost un pionier al genului şi rămâne un caracter marcant, un supravieţuitor. Respect!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=w21YjOipIxA&feature=related]

Arctic Monkeys – Humbug (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Sunt trupe care nici în ruptul capului n-am să înţeleg cum au ajuns celebre. De exemplu The Ting Tings. Şi mai sunt sute, poate mii de formaţii care nu că „n-au pornit nimic” („We Started Nothing”), dar ce au produs, nici măcar ton de sonerie pentru mobile nu este. Sunt chestii care devin obsedante, cel puţin pe mine mă obsedează tot mai insistent. Mult marketing, muzică zero. Este sfârşit de an, mă uitam ce am ascultat anul acesta, despre ce am apucat – avut chef – să scriu şi despre ce nu. Dar la asta am să revin separat.
Săpând în mormanul considerabil de „lăsate pe dinafară” m-am împiedicat şi de acest „Humbug” al celor din Arctic Monkeys.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GF978AgLyaY&feature=fvw]

Trebuie să recunosc că scena britanică îmi este străină. Au fost vremuri când toată lumea vroia să fie Led Zeppelin, au fost vremuri când toată lumea vroia să fie mai rebelă ca Sex Pistols, a urmat era obscură a celor din Joy Division care şi-au lăsat amprenta pe generaţii întregi de la The Cure la Depeche Mode, a fost explozia Oasis şi valul inevitabil de „I hate Oasis”, toată lumea ştie cine sunt Pink Floyd, toţi rockerii îi cunosc pe Iron Maiden, Judas Priest sau Motorhead, Ozzy nu e din Seattle, mulţi îi copiază pe The Beatles şi acum şi mulţi vor o carieră lungă şi strălucită ca The Rolling Stones… Şi n-am vorbit de cluburi, n-am aruncat o privire în underground, n-am pomenit o vorbă despre muzica electronică şi o grămadă de alte lucruri. Chiar dacă Londra este la o aruncare de băţ, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este un alt univers.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5H1sqXNZkbE&feature=related]

După „decăderea” fenomenului Oasis cred că toţi angajaţii de la managementuri, de la casele de discuri, dar şi din presă au încercat să umple golul, să pună ceva în loc şi – nu în ultimul rând – să scoată banul. Succesul fulgerător al celor din Arctic Monkeys le-a adus şi nenumărate critici şi acuze: generaţia, gaşca NME (New Musical Express), încă o trupă contrafăcută, împinsă nemeritat. Vâlva cu care au apărut şi laudele care li s-au adus, m-au ţinut departe de ei. Ca şi în cazul Oasis aveam acel sentiment neplăcut că toată lumea încearcă să mi-i îndese pe gât şi instinctiv îmi astupam urechile.
„Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not” – albumul de debut din 2006, este un Post Punk energic, un material cu multă vână, nu, nu este nici genial şi nici revoluţionar, dar este mult mai autentic şi incisiv ca multe produse care se vând sub etichete mult mai pretenţioase, se pretind mult mai Punk, mai Indie, mai alternative. Din influenţele lor cea mai evidentă – şi la îndemână – este The Clash, dar puteam amintii şi de The Jam şi treptat au ieşit la suprafaţă şi alte rădăcini clasic britanice din anii ’60, ’70 şi ’80. Albumul a produs vânzări impresionante, a spart clasamentele, dacă a fost un plan, a funcţionat.
2007 şi următorul material, „Favourite Worst Nightmare” a confirmat aşteptările criticii şi al fanilor, n-a adus nici modificări radicale faţă de precedentul material şi atât succesul cât şi premiile au continuat să curgă. Totuşi materialul este mai puţin „colţos” decât precedentul, este mai şlefuit, şi-au pierdut din elanul Punk şi influenţele Pop (The Smiths) s-au făcut mai simţite, pe alocuri chiar şi construcţii ce amintesc de eternul The Beatles, se pare o obsesie de ne-evitat pe insulă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=30w8DyEJ__0&feature=related]

Cu toate că din ianuarie 2008 s-au apucat de lucrul la noul material şi aveau deja piese gata rodate-n turneu, „Humbug” s-a născut mai greu, au fost scrise şi imprimate peste 20 de piese din care-n final 12 au prins „discul” şi materialul a fost lansat abia pe 24 august 2009.
Discul este la fel de aclamat de critică, şi-a făcut loc în clasamente cu aceeaşi uşurinţă ca precedentele, eu totuşi am probleme mai mari cu acest material decât cu precedentele.
Pe de o parte acel sunet simplu, murdar în mod natural şi atât de convingător, caracteristic primul disc, a dispărut aproape în totalitate. Atitudinea Punk, energia, explozia a fost şi ea înlăturată şi înlocuită cu „fiţe” psihedelice, să mă exprim plastic – sau ca un ţăran – proletarul s-a transformat „peste noapte” în intelectual şi parcă a şi uitat de unde a plecat. Poate că greşesc, poate că judec prea aspru, poate lipesc etichete prea uşor, poate sunt prea conservator şi nu accept că lumea, lucrurile, oamenii se schimbă. Evoluează. „Humbug” nu este un disc rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Am ascultat mai bine de 100 de discuri numai anul acesta mult-mult mai jalnice şi – trebui să admit – Arctic Monkeys fac bine ceea ce fac şi acum. N-au inventat apa caldă, dar nici nu-şi bagă periuţa de dinţi să-şi cureţe urechea.
Da, „Secret Door” este atât de post-Beatles încât nici McCartey nu cred că ar mai reuşii să scrie astfel de armonii, sunt momente în care în mod straniu mi-am amintit de The Doors şi de un milion de alte chestii psihedelico-intelectuale de factură mai veche sau mai nouă, undeva mai persistă şi o umbră ştearsă de The Clash, dar parcă este mai evidentă o abordare a la The Damned, un strop de The Stranglers, transpare experimentalismul unor Cocteau Twins, dar într-o formă mai şlefuită, mai comestibilă… şi aş putea să mă mai aberez două, trei sau patru rânduri, dar m-am edificat, Arctic Monkeys sună a o grămadă de „chestii”, dar nu (prea) sună a Arctic Monkeys. Şi am ajuns de unde am plecat: prea multe lucruri nu sună a nimic. Arctic Monkeys măcar sună a ceva şi sună bine. Apoi mi-am amintit cât de nesuferiţi îmi erau Oasis şi anul trecut cât de mult m-au surprins şi cât de mult mi-a plăcut „Dig Out Your Soul”.
Dacă mă gândesc la experimentele din anii ’70-’80, la Morphine, XTC, Tuxidomoon, Julian Cope, Element Of Crime, Spiro Gyra, Fall, Japan şi şirul ar putea continua, Arctic Monkeys în cel mai fericit caz îmi stârnesc un zâmbet îngăduitor, pe de altă parte dacă toate numele acestea nu-ţi spun nimic, dacă fac abstracţie de „intoxicaţia” sonoră premergătoare, Arctic Monkeys fac un experiment suficient de diferit faţă de mainstreem, de trend-urile actuale – şi-l fac corect – ca să se evidenţieze. Dar oare chiar s-a făcut cam tot în anii ’70-’80 şi acum ne învârtim doar în aceleaşi cerculeţe, re-(a)mestecăm aceleaşi idei şi inevitabil totul sună tot mai a clişeu? Oare chiar a murit creativitatea sau… pur şi simplu nu mai ajunge la suprafaţă, este sufocată sub stratul tot mai gros de „artă artificială”, de producţiile în serie, de „marfa” care ne este servită la tot pasul?
Când astă vară într-o după-masă am auzit la VH1 (televizorul meu funcţionează pe post de radio, predominant stau cu spatele la el şi doar îl ascult)  „Crying Lightning” am crezut că este o trupă din anii ’70, mi-a plăcut piesa şi am fost surprins să văd la final că este noul Arctic Monkeys. Nu-i deloc rău nici acest „Humbug”, cu cât îl ascult de mai multe ori, cu atât pare mai convingător, dar… 🙂

Măcar mi-a “ieşit” o altă abordare de cronică de disc…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fLsBJPlGIDU]

Freak Kitchen – Land of the Freaks

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fRGtY_gvvYE]

Gaşca s-a înfiinţat încă-n 1992 la Gothenburg în Suedia şi actualul material este al 7-lea lor album.
Din trio iniţial au făcut parte Mattias “Ia” Eklundh – voce şi chitară, Christian Grönlund – Bas şi voce şi Joakim Sjöberg – tobe şi voce. În anul 2000 ultimii doi au fost schimbaţi de Christer Örtefors – bas şi voce şi bateristul Björn Fryklund.
Muzica lor pendulează între Heavy Metal şi Hard Rock condimentat cu multe elemente Progresive şi o abordare extrem de tehnică. Chitaristul Mattias Eklundh are viteza şi abordarea în forţă a lui Yngwie Malmsteen şi tehnica, abordarea mai subtilă a lui Satriani şi este celebru pentru folosirea unor obiecte inadecvate – cum ar fi vibratorul – la interpretare, vezi Paul Gilbert (Mr. Big) şi bormaşina.  Fiind un trio, nu vă aşteptaţi la monumentalismul unor Dream Theater, pe de altă parte experimentează cu o gamă mult mai colorată de stiluri muzicale, se aventurează în zona Blues, Jazz, Country, Pop şi World Music cu multă dezinvoltură. Poate şi această abordare colorată, amestecul de abordări clasice a la Led Zeppelin sau Deep Purple cu momente mult mai incisive, mai Heavy Metal şi aventurarea mult şi în afara zonei Rock, îi face mai puţin comestibili pentru un public mai larg. Dacă ar fi să-i compar cu alte formaţii, cel mai mult mi-au amintit de americanii din King’s X.
Probabil cel mai colorat material al lor de până acum este „Freak Kithchen” din 1998.
Pe noul disc au invitat şi doi muzicieni indieni, V. Selvaganesh şi Neyveli S Radhakrishna, astfel muzica lor a prins o aromă orientală, interesantă şi – zic eu – bine venită.

Materialul lansat pe 21 octombrie 2009 conţine un nou set de 12 piese colorate. Avem Hard Rock, avem Heavy Metal, un strop de Jazz, avem teme orientale şi multă chitară de la riff-uri simple şi tăioase la solo-uri complexe a la Satriani şi Vai. Au momente geniale şi au piese sau pasaje mai puţin reuşite, nu ştiu dacă cineva îi poate iubii în totalitate şi probabil fiecare îi va aprecia – sau dimpotrivă – pentru o altă latură a lor.
Mie mereu mi-au plăcut trio-urile, pentru un Rock sănătos teoretic nici n-ai nevoie de mai mult decât de tobe, bas şi o chitară coioasă. Însă când vrei să extinzi aria explorărilor muzicale, uneori pentru un trio devine mai dificil să acopere toată plaja de sunete. Poate la asta s-au gândit de această dată şi suedezii şi astfel au mai adus doi muzicieni indieni să le coloreze albumul. O mişcare fericită şi eficientă, inedită oarecum pentru o trupă progresivă, dar suficient de Metalică şi definitiv mai proaspătă şi mai vie decât recurgerea la (tot mai „tradiţionalele”) samplere şi sintetizatoare.
Textele abordează teme diferite, majoritatea de actualitate, cu multă critică socială.

Discul începe în forţă cu „God Save the Spleen” ( 😛 ) şi tema este evident transplantul, experimentele genetice şi traficul de organe. Abordarea uşor cinică, cu note umoristice a unor subiecte grave mi-a plăcut. Piesa în sine este un Heavy clasic fără deviaţii, interpretat cursiv, din punctul meu de vedere chitara putea să aibă un ton mai vânjos, parcă nu muşcă suficient.
„Hip Hip Hoorah” este un coctail mai ameţitor, elemente Jazz şi Pop sunt abordate într-o manieră Rock, dar destul de lejer şi apar şi condimentele orientale, se schimbă mai multe teme şi ritmuri, este interesant, dar nu şi foarte convingător.
„Teargas Jazz” este una din piesele foarte reuşite, o construcţie care la bază are armonii orientale la care au adăugat ingenios elemente Rock şi Jazz, fuziunea a reuşit, rezultatul este foarte organic şi viu.
„Sick ? (Death by Hypochondria)” revine în zona mai tradiţională, este un Hard Rock abordat incisiv, împrospătat cu intervenţii mai Heavy şi cu pasaje mai moi, mai melodioase.
„OK” este un alt moment plăcut, o piesă lirică, într-o abordare a la Faith No More, vocea puternică a lui Mattias Eklundh aminteşte uşor chiar de maestrul Patton, este un trip construit pe o temă simplistă, un Pop de anii ’70-’80 re-ambalat cu mult gust şi revigorat de un strop de Jazz, o nuanţă fină orientală şi abordarea Rock.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VzjtwfX5Fdg&feature=PlayList&p=9C1FD077B98E5E76&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]

„Honey, You’re a Nazi” este un Heavy Metal convenţional, abordat tehnic în modul caracteristic formaţiei, are dinamică, incisivitate, am totuşi aceeaşi rezervă: chitara are un ton prea rotund, mai aproape de sonorităţile hard Rock decât de grosimea riff-urilor Heavy Metal şi asta estompează mult din impactul lor.
„The Only Way” este unul din momentele mai neinspirate, este o baladă Hard’N’Heavy aproape neglijabilă, anii ’80 au abundat în astfel de piese şi sunt suficiente mult mai reuşite.
„Murder Grupie” are un ton mult mai modern, mai grav, ritmurile sunt mai complexe, mai incisive, schimbările explozive, fazele Heavy se împletesc dinamic cu momentele degajate, cu iz oriental şi coloratură de Jazz. Pasajul de solo aminteşte izbitor cu momentele strălucitoare a lui Steve Vai, chiar şi elementele orientale şi aranjamentul uşor Jazz şi alăturarea elementelor în forţă faţe din această piesă una din cele mai reuşite de pe disc.
„The Smell of Time” combină pasajele lirice şi cele în forţă, se menţine în zona Heavy, este o compoziţie complexă şi bazată pe tehnicitate, dar cam atât sau doar atât. Faptul că chitaristul Mattias Eklundh dispune şi de o voce puternică şi expresivă oricum este un mare plus pentru trupă.
„One Last Dance” suprapune ingenios armoniile de sorginte orientală cu temele Heavy, pasajele calme sunt alăturate intervenţiilor energice, piesa curge-n valuri oscilante, are dinamică, are atmosferă, abordările foarte tehnice au şi rezonanţă, feeling, este încă una din piesele bine nimerite.
„Do Not Disturb” aminteşte de un alt trio faimos, canadienii Rush, sound-ul şi abordarea lor de la mijlocul anilor ’70. Este o piesă aerisită, degajată, proaspătă prin simplitate.
„Clean it Up” închide materialul în tonuri Heavy, atât piesa cât şi vocea mi-a amintit de Dio de la mijlocul anilor ’80. O piesă energică, aşezată, într-un tempo mediu, aş spune că este aproape un clasic, unul uşor întârziat, dar plăcut ca amintire ruptă din anii ’80.

E un disc care merită o şansă, mai multe ascultări, mie mi-a plăcut pofta lor de experimentare şi faptul că au ieşit din tiparele conservatoare, caută şi aduc elemente proaspete, nu repetă neinspirat doar clişeele la modă. Poate că şi mai mult curaj şi o rupere mai reliefată de ce înseamnă tradiţionalism le-ar cristaliza şi sunetul şi le-ar putea aduce un public mai bine definit. Sau nu.

Superbutt – You And Your Revolution live în Suburbia

Posted on by — 6 Comments ↓

În seara aceasta formaţia de Metalcore SUPERBUTT din Ungaria susţin un concert în Clubul Suburbia alături de formaţiile Snapjaw şi Dwarf Planet.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BDbR878v9Kw]

Despre solistul trupei, Voros Andras merită amintit faptul că a fost vocea formaţiei FreshFabrik, una din formaţiile deschizătoare de drum pentru noul val de Metal modern din ţara vecină, una din primele trupe care a obţinut contract de disc cu o companie multinaţională (Warner) cântând exclusiv în limba engleză. Trebuie precizat că în ţara vecină conservatorismul este mult mai accentuat, atât din partea publicului, dar mai cu seamă din partea mediei şi a caselor de discuri şi până la mijlocul anilor ’90 părea imposibil să răzbeşti cântând în engleză. FreshFabrik, Blind Myself, Ektomorf şi după aceea Superbutt au dovedit că se poate,  din ţară importatoare, Ungaria a reuşit să devină şi exportatoare de muzică.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cR9kHLWRZ_4&feature=related]

Pe Andras am avut plăcerea să-l cunosc încă de pe vremea când făcea parte din FreshFabrik şi mereu am apreciat la el deschiderea, naturaleţea, calmul, echilibrul, realismul şi nu în ultimul rând seriozitatea cu care muncea. Zilnic ore de repetiţii apoi treburile organizatorice, interviuri, etc.
Am fost surprins când m-a anunţat că părăseşte FreshFabrik-ul, o formaţie tot mai în vogă în acel moment (1999), dar Andras s-a mişcat foarte repede şi în câteva luni maşinăria Superbutt s-a pus în mişcare.

Poate numele nu este cea mai fericită alegere, dar şirul formaţiilor cu nume „dubioase” este suficient de lung: Goo Goo Dolls, Butthole Surfers, Stone Temple Pilots, Queens of the Stone Age, Pearl Jam, Foo Fighters, Voodo Glow Skulls, Pussy Galore, Pygmy Love Circus…

Muzica lor este un Metal modern, un Metalcore incisiv înrudit cu Rap Metal-ul, Rapcore-ul, Industrial Metal-ul marca Clawfinger, cu toate că sintagma „Rap” este uşor nepotrivită şi în ultima vreme toată lumea se fereşte de ea ca de Emo şi râie… 😆 Comparaţia cu suedezii Clawfinger este probabil cel mai la îndemână, cu toate acestea Superbutt sunt mai melodici şi mai tradiţionali. Cântă energic, cu nerv, au un groove sănătos, chitarele muşcă, basul are momente Funky, foarte tehnice şi are pasaje unde mârâie cu furie.
Pe lângă Andras Voros – voce, din trupă mai fac parte: Kovacs Attila – chitară, Praznek Tamas – chitară, Prepelicza Zoltán – bas şi Szucs Peter – tobe.
Puteţi asculta muzica lor şi pe pagina lor de MySpace iar pe site-ul oficial găsiţi şi toate textele, pot fi ascultate piese  de pe fiecare album, este o galerie de imagini şi o galerie video.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=F1oljQRXrm0&feature=related]

Au cântat alături de nume sonore ca: Rollins Band, Ignite, Pro-Pain, Hellacopters, Anthrax, Clawfinger, In Flames, Soulfly, Oomph! şi au avut turnee, au participat la numeroase festivaluri importante din întreaga Europă. Au câştigat numeroase premii în Ungaria, dar nu numai, dar cel mai important, au câştigat aprecierea publicului.

Noul album, „You And Your Revolution” a fost produs de Jocke Skog, clăpar/vocalul din Clawfinger şi în mare parte a fost imprimat în studioul acestora din Stockholm. Mai mult, în prima piesă de pe album, „Last Call” invitat este Zak Tell. Materialul păstrează tradiţia precedentelor 3 albume, este incisiv, dinamic, un Metal cursiv şi de calitate, direct, aşa cum trebuie să fie Metalul în secolul XXI.

Discografia:
2 Minutes For Roughing – 2001
The Unbeatable Eleven – 2003
Black Soup – 2006
Szájon át (Through Mouth) EP – 2007
You And Your Revolution – 2009

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DkPTVb90lwo&feature=related]

Programul actualului mini-turneu:

11/05 Kranj (SLO), Bazen
11/06 Celje (SLO), MCC
11/13 Debrecen (H), Lovarda
11/14 Cluj Napoca (RO), Irish Music Pub
11/19 Sofia (BG), Backstage
11/20 Bucuresti (RO), Suburbia
11/21 Odorheiu Secuiesc (RO), Thunder Rock Club
12/05 Kiskunfelegyhaza (H), Rocktar
12/12 Beograd (SRB), Livingroom
12/27 Budapest (H), A38
12/28 Veszprém (H), Expresszo
12/29 Gyor (H), Red Rocket

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeKR07C7JFM]

 

Un interviu cu Andras găsiţi pe Metalhead.

Nopţi liniştite de noiembrie

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=it1NaXrIN9I]

Sau mai puţin liniştite.
Ne învârtim în aceleaşi cerculeţe previzibile şi ne mirăm că nu se întâmplă nimic cu viaţa noastră, că ne-am blazat, ne-am blocat, ne-am ratat la o întindere de mână, la un pas în afara cercului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nVzebCOuQnM&feature=related]

Dacă nu întinzi mâna n-ai să simţi niciodată, dacă nu faci pasul, nu afli cum este dincolo. Dacă n-ai curajul să plângi nici când eşti singur, nu vei simţii niciodată uşurarea de după.
La dracu, vreau o ţigară! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JUSZrY9R7l4]

Am scris despre o parte din evenimentele lunii noiembrie, dar nu de toate. Este o lună plină, buzunarul să te ţină! Pe mine nu prea, asta e, am trăit şi vremuri mai bune şi nu zic hop până nu sar gardul, dar pot venii vremuri şi mult mai proaste.

Până-n prezent din ce era interesant de văzut, doar luna asta, am ratat Jon Lord, Implant Pentru Refuz şi ieri W.A.S.P.
Joi, 19 noiembrie este rândul lui Paul Di’Anno la Silver Church după ce concertul de la Cluj a fost anulat din lipsă de interes… Vineri, 20 noiembrie vin Superbutt din Ungaria, un Metalcore incisiv, clasa superioară, sper totuşi ca măcar pe ei să-i văd în Suburbia.

Înaintea concertului Garbarek din 25 noiembrie de la Sala Palatului, pe 22 noiembrie, tot acolo, avem şi „Diva Jazz-ului Modern”, concertul lui Diana Krall, aflată în turneul de promovare al noului ei album „Quiet Nights”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=usH4nVyy9A4&feature=channel]

Diana Krall este poate una din cele mai apreciate şi premiate artiste Jazz din zilele noastre, pianistă şi o voce de excepţie.
A debutat în 1993 cu albumul „Stepping Out” şi „Quiet Nights” este al 9-lea ei album de studio. Vocea ei puternică, dar şi senzuală a cucerit lumea rapid. Noul album păstrează tradiţia, e un Jazz aerisit cu orchestraţii subtile, aranjamentele, temele, abordarea modernă are adânci rădăcini clasice. Este prima oară prezentă în România, o seară alături de muzica ei nu poate fi decât deosebită. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7sxK8ghb9PU&feature=channel]

Brazda lui Novac este primul cartier in care s-au construit blocuri în Craiova.

Proiectul solo al lui Victor Popescu, pornit în 1997 pe vremea când era student la Arhitectură în Bucureşti, abordează un IDM înrudit cu Autechre şi Aphex Twin (conform propriilor declaraţi ale lui Victor), dar are şi o amprentă personală şi se resimt (şi aud) note distincte abordării europene şi zonei de Est (şi Balcani).

Din 2003 Victor porneşte propriul său studio numit „Square sound studio” şi treptat descoperă avantajele sintetizatoarelor autentice faţă de softwear-urile tot mai răspândite şi utilizate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L9g5aiLp6jI&feature=player_embedded]

La o zi după Garbarek, pe 26 noiembrie, de la ora 22 Brazda Lui Novac concertează în clubul Control. Biletul e 10 RON şi la ce am auzit din programul lui Victor la Cybermental face toţi banii!

Geneviéve Pasquier – Le Cabaret Moi

Posted on by — No Comments ↓

GP_01Lumea este plină de muzică. Fără sunete, fără muzică am fi mult mai săraci. Nu toată lumea devine dependentă de muzică, dar nimeni nu trăieşte fără ea. Sau mă rog, aproape nimeni.
Ne-am obişnuit unii cu radioul, alţii, mai pretenţioşi sau fiţoşi, ne punem singuri muzica care ne place. Cu radioul nu-ţi baţi capul, însă – cu excepţia unora din posturi via internet – rişti să ratezi o grămadă de muzică interesantă, rişti să crezi că doar ce emit posturile de radio există. Şi nu este deloc aşa.
I-am văzut pe Spin într-o zi la televizor şi se plângeau că foarte rar şi doar baladele lor sunt difuzate… şi Spin sunt o trupă chiar comercială, adică sunt un Pop-Rock mai mult Pop. Apoi i-am văzut pe Kumm la Cârcotaşi şi spunea Huidu că la radio nu poate să-i dea, dar la emisiune ia invitat….What the fuck?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=poMq0WTsbAo&feature=related]

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc ci despre Geneviéve Pasquier. Am „descoperit-o” pe MySpace şi în ciuda numelui – şi titlul noului album – este o bavareză, cum declară chiar ea: „A little pink girl almost lonely in the middle of Bavaria” (o fetiţă mică şi roz aproape singură în inima Bavariei).
Îşi identifică rădăcinile în Frank Sinatra, Pink Floyd, SPK, Minamata, Jean Michel Jarre, Edith Piaf şi Buddy Holly şi cântă un Industrial experimental şi minimalist. Are o voce senzuală, un parfum de anii ’50, burlesc, creează o atmosferă de cabaret parizian transplantată într-o lume sintetică, reaşezată în abordarea minimalistă şi sumbră tipic germană.
Noul ei album, „Le Cabaret Moi” a fost lansat de casa de discuri Ant-Zen (sau pagina de MySpace), un label independent tot din Bavaria, profilat pe zona Electro experimental şi Industrial, şi este al treilea album al artistei după debutul cu „Virgin Thoughts” (2003) şi „Soap Bubble Factory” (2006).

GP_02

„La Cabaret Moi” este un album foarte colorat, de la momente zgomotoase („Fusion”, „Trance”, „Warm Leatherette”), la piese ce combină experimentalul cu ambientalismul minimalist („Emotion I”, „Nobody’s Darling”, „Some days Ago”) până la abordări chiar Pop – „Rubberpop” ce mi-a amintit uşor de Madonna -, discul este o călătorie în diferite atmosfere şi stări de spirit. Vocea artistei leagă lucrurile, le aduce la un numitor comun şi ne călăuzeşte misterios.
Mi-a plăcut mult „Fusion” care are un groove antrenant şi este zgomotos în mod pozitiv, „Warm Leatherette” – o piesă emblematică pentru curentul Electro-Post Punk, scos de Daniel Miller (şeful casei de discuri Mute) în 1978 sub numele de The Normal – într-o interpretare zgomotos distorsionată, „Some Days Ago” pentru aerul mistic, invocator, „All the Other Girls” şi „Mon Cabaret” pentru amestecul de şansonetă-muzică de cabaret cu electronica minimalistă, „Emotion I” şi „Emotion II” pentru experimentalismul straniu.

În ciuda minimalismului dominant, nu este un disc uşor, dar este o experienţă cel puţin interesantă şi în spatele răcelii aparente,  Geneviéve Pasquier este plină de sentimente şi vibraţie.

GP_03

The Ropes – Free Download!

Posted on by — 1 Comment ↓

The Ropes sunt un duo Indie din New York format din solista şi basista Sharon Shy şi multi-instrumentistul Toppy care se ocupă şi de partea de producţie.
Au lansat 4 E.P.-uri şi albumul „What They Do For Fun” anul trecut.

Muzica lor este un amestec de elemente Rock şi Electro într-o manta Indie, uneori sunt energici şi proaspeţi, alteori zgomotoşi cu nuanţe de garaj sau Noise, alteori sunt aerisiţi şi trezesc amintiri Grunge şi Post-Grunge, amestecă interesant Euro-Disco cu Emo, adică cam tot ce se găseşte la ora actuală pe piaţa muzicală de peste ocean.

O muzică colorată, acum disponibilă (şi) gratuit în format MP3.

Descărcaţi şi ascultaţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSTs6g0ls1I&feature=PlayList&p=1AC4586374221E7A&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]

Noiembrie

Posted on by — 13 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4VX6gMudhCU]

Toamna poate fi şi rumenă, parfumată cu aroma mărului copt, stropită cu must… Ne întoarcem în braţele ei ca-n îmbrăţişarea unei amante de demult, părăsită cândva pentru o vampă… Toamna zâmbeşte printre frunzele sfioase şi ne face cu mâna.

Nu ne vom plictisii nici în luna noiembrie. 🙂

Din 2 noiembrie, Alin ne invită la film în fiecare seară de luni de la ora 20 la The Light Cinema (Mall-ul Liberty din intersecţia Calea Rahovei cu progresului). Sub titulatura „Bohemian Monday”, Alin ne propune filme cult în exclusivitate, o singură proiecţie. Programul pentru luna noiembrie:
alin
Aldmovieland Opening
Luni 2 noiembrie:
The Good The Bad and The Weird (Bunul, răul şi ciudatul, 2008)
Titlu original: Joheunnom nabbeunnom isanghannom
Regia: Kim Ji-woon (A Tale of Two Sisters, A Bittersweet Life)
Cu: Song Kang-ho, Lee Byung-hun, Jung Woo-sung
Un “noodle-western” corean, omagiu lui Sergio Leone, prezentat si aclamat la festivalul de la Cannes 2008 ; cel mai bun regizor al festivalul de la Sitges

Luni 9 noiembrie :
Oliver Twist (2005)
Regia : Roman Polanski
Cu: Barney Clark, Ben Kingsley, Jamie Foreman
Dacă nu aţi văzut sau doriţi să revedeţi ambiţioasa ecranizare a romanului lui Charles Dickens de către controversatul Roman Polanski.

Luni 23 noiembrie:
Southland Tales (Richard Kelly, 2006)
Cu Dwayne “The Rock” Johnson, Seann William Scott, Sarah Michelle Gellar, Justin Timberlake, Bai Ling, Christopher Lambert
Fluierat dar si adulat la Cannes in 2006, azi film-cult, distopie SF si dezmăţ vizual , creatia autorului lui Donnie Darko

Luni 30 noiembrie:
Le deuxieme soufflé (A doua şansă, 2007)
Cu Daniel Auteuil, Monica Belucci, Eric Cantona, Michel Blanc, Jacques Dutronc
Un remake de specialistul Alain Corneau al clasicului film noir de Jean Pierre Melville

Marţi, 3 noiembrie, la Iron City (Str. Blanari 21 (subsol) Tel. 0747 59 88 33 0721 22 33 43.) avem expoziţia fotografei Dana Mitică „Metamorfoze Într-un oraş de Fier”.

dana_mitica

Şi avem o grămadă de concerte, doar câteva din acestea:

Yann Tiersen concertează la Sala Palatului, miercuri, 4 noiembrie 2009, de la ora 20.  Artistul este cunoscut în special pentru coloanele sonore ale filmelor “Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain” şi “Good Bye Lenin”, dar este şi membru al formaţiei “This Immortal Coil”, trupa dedicată reinterpretării pieselor “Coil” şi a colaborat cu artişti ca Noir Desir, Red Cardell, Bastard şi The Divine Comedy.

Sala Palatului găzduieşte joi, 5 noiembrie 2009, cu începere de la ora 20, concertul extraordinar sustinut de Jon Lord, clăparul formaţiei Deep Purple.

Formatia Implant Pentru Refuz lansează tot pe data de 5 noiembrie, noul material discografic în Club Fabrica. În deschidere vor urca pe scena Blister Blue şi D’aia.

În aceeaşi zi, Joi 5 noiembrie, va avea loc lansarea oficială a primului produs de studio al trupei  R.U.S.T., E.P.-ul „Warriors of Heaven”, printr-un concert susţinut la clubul Mojo (fost Backstage), din Bucureşti, Str. Gabroveni , nr. 14, la ora 20.00.

Pe 6 noiembrie, în Club Control (Str. Academiei nr. 19) avem Noblesse Oblige şi în deschidere Arc Gotic.

Vineri, 13 noiembrie 2009, în Club Suburbia din Bucureşti, un concert care aduna pe aceeaşi scenă cinci trupe din patru ţări, Spania, Grecia, Bulgaria şi România, un concert dedicat în exclusivitate metalelor extreme, Black şi Death Metal: spaniolii de la Kathaarsys, cvartetul elen de Black Metal avangardist Nethescerial şi trio-ul Death Metal Eufobia din Bulgaria, alături de două trupe suport autohtone.

16 noiembrie îi aduce pe Arenele Romane pe legendarii W.A.S.P.

wasp
19 noiembrie este seara în care Paul Di’Anno va concerta la Silver Church, un eveniment obligatoriu pentru toţi rockerii cu pretenţii.

Pe 20 noiembrie, tot în Suburbia avem concertul SUPERBUTT, una din cele mai active şi promiţătoare formaţii din Ungaria, o trupă pe care o cunosc personal de 10 ani şi despre care am să vă povestesc în curând. Dacă vă plac Clawfinger, Metal-ul abordat modern şi cu vână, să nu-i rataţi! Alături de ei urcă pe scenă şi Snapjaw şi Dwarf Planet .

 

Nu în ultimul rând, pe 25 noiembrie, de la ora 20, la Sala Palatului concertează Ian Garbarek sub egida Masters of Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JeAP1KyPDzM]