Megadeth – Endgame

După ce marii Rock-ului Britanic şi-au lansat materialele, toamna aduce şi ofensiva greilor din Metal-ul American: primii au mutat Megadeth, urmează revenirea celor din Alice In Chains – “Black Gives Way to Blue”  cu noul vocal, William DuVall care are sarcina ingrată să-l înlocuiască pe defunctul Layne Staley, şi Pearl Jam (“Backspacer”), noul Anthrax (“Worship Music”) cu noul solist Dan Nelson, lansare amânată din luna mai pentru octombrie şi probabil unul din cele mai aşteptate discuri de metalişti, „World Painted Blood” al celor din Slayer (este oficial, discul o să fie lansat pe 2 noiembrie şi conţine 11 piese: World Painted Blood, Unit 731, Snuff, Beauty Through Order,Hate Worldwide, Public Display Of Dismemberment, Human Strain, Americon, Psychopathy Red, Playing With Dolls şi Not Of This God).
Slayer se află într-un turneu în Australia alături de Megadeth. Mustaine după deja tradiţionalele clinciuri cu Lars Urlich şi Metallica – cu ultima ocazia pe tema Hall Of Fame-ului – s-a hârâit şi cu băieţii din Slayer. Dar n-are rost să învârtim în oala cu rahat! Megadeth lansează pe data de 14 septembrie noul album, al 12-lea, şi evident orice fel de publicitate este bine venită. 😆
Toate formaţiile au un album de referinţă. Când spui Slayer, te gândeşti la „Seasons in the Abyss”, când spui Metallica, spui „Master of Puppets” şi când spui Megadeth, te gândeşti la „Rust in Peace” sau „Countdown to Extinction”. Revenirea celor din Metallica anul trecut cu albumul „Death Magnetic”, un disc în opinia mea aproape perfect care a combinat sunetul modern cu elementele tradiţionale ale Metal-ului, a ridicat ştacheta destul de sus pentru concurenţi şi în primul rând pentru Dave Mustaine care mereu s-a simţit nedreptăţit şi într-o continuă cursă cu foştii săi colegi. Ideea unui turneu al celor patru Monştrii (Metallica, Megadeth, Slayer şi Anthrax), pe cât de frumoasă este, pe atât pare greu de realizat …
Dar să revenim la „Endgame”!

Endgame_album_art

Cele 11 piese de pe noul material reprezintă o revenire la stilul începutului anilor ’90, nu întâmplător am amintit de „Rust in Peace” şi de „Countdown to Extinction”. Este un disc corect, Heavy în sensul tradiţional (şi sănătos), Mustaine a abandonat experimentele şi din fericire n-a forţat nici să scrie şi rescrie încă un „À Tout le Monde”, cu toate că are şi o piesă (aproape) lirică: „The Hardest Part of Letting Go…Sealed With a Kiss”.
Temele sunt în linii mari aceleaşi: război şi America cu problemele ei (sociale).
Discul este deschis de o piesă instrumentală, „Dialectic Chaos” de 2 minute şi jumătate, un intro în notă clasică Megadeth, cu riff-uri paralele şi un solo clasic. Trecerea se face direct în „This Day We Fight!” care ne aruncă imediat înapoi la epoca „Rust in Peace” şi energia cu care Dave riffează şi „scuipă” noile sale texte este debordantă.
„44 Minutes” începe într-un ton monumental, în fundal cu conversaţia radio dintre centrală şi un ofiţer de poliţie. Este o piesă de ritm mediu şi apăsată, nu este un nou „Symphony of Destruction”, dar refrenul se întipăreşte instantaneu în memorie:

„Baptized in a firefight
Hot blood running cold as ice
44 Minutes of target practice
All hell breaking loose…”

„1,320” aminteşte din nou de epoca „Rust…”, compoziţiile sunt aerisite, mixajul impecabil, sunetul este foarte curat, totuşi uşor steril şi mai ales în ceea ce priveşte chitarele totul sună ca în anii ’90, nici urmă de sunetul modern şi gras impus de Pantera şi Machinehead şi implementat cu mult succes şi de Metallica pe „Death Magnetic”…
„Bite the Hand” vine cu un ton ceva mai agresiv şi încă un refren memorabil, este din start încă un clasic Megadeth. Merită pomeniţi şi colegii lui Dave care îşi fac fiecare treaba cu desăvârşire: ultimul sosit, noul chitarist Chris Broderick care l-a înlocuit pe Glen Drover în 2008, basistul James Lomenzo care s-a alăturat formaţiei în 2006 şi bateristul Shawn Drover, membru trupei din 2004.
„Bodies” este încă o piesă grea, rifful este tăios, basul mârâie ca-n „Symphony of Destruction”, bridge-ul trezeşte amintiri vechi („This Was My Life”), refrenul încoronează armonios tema şi cele două pasaje de solo, primul mai tradiţional şi Heavy, al doilea mai Speed şi în manieră standard Megadeth, adună la olaltă toate ingredientele marca Dave Mustaine.
„Endgame” este o altă perlă 100% Megadeth, ritmul galopant, riffurile macină, compoziţia este piperată de stopuri subtile, ruperi ingenioase şi punctaje tehnice, adică băieţii dau tot. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul în fade-out… Detest fazele acestea! 😆
Textul tratează toate temele actuale nu doar în America ci în toată lumea: chipuri, Noua Ordine Mondială şi extinderea controlului autorităţilor asupra individului… Sper totuşi că nu suntem nici la sfârşitul drumului, nici al vieţii…

„Attention! Attention!
All citizens are ordered to report to their District detention centers!
Do not return to your homes;
Do not contact anyone!
Do not use any cellular or GPS devices!
Surrender all weapons at once!
Attention! This way to the camps!

I woke up in a black FEMA box
Darkness was all around me, in my coffin
My dreams are all nightmares anymore
And this is what I dream every night

The Leader of the New World Order, the President of the United States
Has declared anyone now residing inside the US of A
Without the RFID chip, you’re just an illegal alien
An enemy combatant of America, welcome to the New World Order

This is the end of the road; this is the end of the line
This is the end of your life; this is the…

A society in a society, inside the fence life as you know it stops
They got their rules of conduct and we got ours
Be quick or be dead, you crumble up and die, the clock is
Ticking so slowly and so much can happen in an hour

I learned my lessons the hard way, every scar I earned
I had to bleed, inside the day yard
A system of controlled movement, like a giant ant farm
Any time is long time, now you’re not in charge of your time anymore

The Ex-President signed a secret bill that can
Land a legal US Citizen in jail and the
Patriot act stripped away our constitutional rights
They say a Concentration camp just popped up, yeah, right!

Refuse the chip? Ha! Get persecute and beat by the
Tyranny of Mind control, for the mark of the beast
All rights removed, you’re punished, captured, and enslaved
Believe me when I say, this is the endgame!”

„The Hardest Part of Letting Go…Sealed With a Kiss” m-a speriat puţin cu începutul acustic, cumva nu mă mai mişcă baladele Metal, au devenit uşor kitchoase, previzibile şi am pierdut şi şirul la al câtelea „Unforgiven” au ajuns Metallica şi nici de la Dave nu mai vreau balade… Bine, sunt un porc, admit! Dar, probabil şi Dave s-a săturat să se chinuiască cu cântatul – mai ales pe scenă – şi piesa după intro-ul liric se dezvoltă cu o temă uşor orientală, ingenios colorată şi treptat se transformă într-o piesă cu tempo mediu, uşor epică, dar apăsată.
„Head Crusher” este piesa care promovează albumul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vpWLZOJ-JhI&feature=related]

Este încă o piesă în maniera tradiţională, riff-ul de la refren este mai modern, mai Groove, dar puţin nerv în plus nu strică niciodată şi piesa sigur o să rămână în setul live şi peste ani.
„How the Story Ends” readuce abordarea mai tehnică, riff-urile cu „floricele” şi refrenul armonios, ritmul perfect pentru mosh şi pogo, este aproape imposibil să nu dai din cap! Introducerea lirică în solo şi imediat revenirea la ritmul de bază apoi un riff în manieră Pantera la sfârşitul solisticii aduce un aer proaspăt trupei.
„The Right to Go Insane” închide discul cu un bas gros şi o temă Heavy ce combină perfect abordarea de la începuturi cu refrenele mai curate, mai armonice din ultima perioadă. Piesa are puls, balans apăsat, este exact cum spune Dave:
„Like I nothing left to loose, but my mind,
Like I nothing left to choose, so I think I’m going insane…”

Pe departe este cel mai bun produs Megadeth din ultima vreme şi cu siguranţă o delicateţe pentru fani şi susţinătorii abordării tradiţionale al Metal-ului.
Un turneu Metallica, Megadeth, Slayer şi Anthrax ar fi genial… Şi de ce să nu visăm? Nu am nimic de pierdut…”but my mind…”

This was my… review. 😆

Pe pagina MySpace al formaţiei puteţi asculta tot materialul noului disc.

Introducing… Noetic Purge!

Recunosc, despre Noetic Purge astăzi am auzit pentru prima oară şi nu ştiu nimic în plus faţă de ce am citit pe pagina CYBERMENTAL. Acolo scrie că „este printre puţinele proiecte de Rhytmic Noise din România şi, fără îndoială, printre cele mai bune.” Îi cred pe cuvânt pe organizatorii festivalului. Piesa postată astăzi este o combinaţie interesantă de clasic cu intervenţii ingenioase de Noise.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=p-gci2EkJK8]

„Pe 30 septembrie, la prima zi de Cybermental, Noetic Purge apare în premieră live. Sunt sigur că peste câţiva ani vor exista mulţi care se vor mândri că au fost la primul lui concert.” Aşa să fie, ne vedem în Suburbia!

Aaaa…. şi dacă tot e 11 septembrie, asta are legătură şi cu una şi cu alta…Este un video “ne-oficial” şi între timp numele proiectului s-a transformat în Mr. Pan[k]sament, piesa a rămas neschimbată şi deschide albumul “One Bullet Revolution” pe care îl voi prezenta şi “io” la Cybermental…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Cybermental.4

Muse – The Resistance

Mi-au plăcut mereu formulele de trio. Motorhead, Rush, au dovedit că se poate face muzică şi simplă şi complexă în trei.
Înfiinţaţi în Anglia, Teignmouth, Devon în 1994, MUSE au fost nominalizaţi până-n prezent la 60 de premii muzicale şi au câştigat 24. Revista Kerrang! i-a desemnat în 2001 ca cea mai bună trupă britanică şi cea mai bună formaţie live, capitol la care au câştigat şi în 2006, albumul „Absolution” a fost votat ca cel mai bun disc al anului în 2003, în 2005 şi 2007 au câştigat premiul BRIT Awards tot pentru performanţele live, în 2008 au câştigat premiul Meteor Music al Irlandei pentru cea mai bună performanţă live internaţională, în 2004 şi 2007 au câştigat 5 premii MTV, au 6 premii New Musical Express şi 5 Q Awards-uri.
Sunt renumiţi pentru concertele lor, au câştigat aprecierea publicului şi al specialiştilor pentru spectacolele lor. Au cântat pe Stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti în octombrie 2007.
De menţionat, apreciat – şi nefiresc în show businessul modern – este faptul că formaţia cântă în aceeaşi formulă neschimbată de la înfiinţare: Matthew Bellamy voce, pian chitară şi pian, Christopher Wolstenholme bas şi voce şi bateristul Dominic Howard.

După U2, Depeche Mode, Manic Street Preachers şi Placebo, noul material discografic al celor de la Muse este unul din cele mai aşteptate produse muzicale din Marea Britanie.
Al 5-lea album după „Showbiz” 1999, „Origin of Symmetry” 2001, „Absolution” 2003 şi „Black Holes and Revelations” 2006 va fi lansat oficial pe 14 septembrie şi se numeşte „The Resistance”.

Theresistance

Zvonurile despre noul disc au apărut încă de la începutul lui 2007. Atunci se vorbea despre un material mai „electronic”. Apoi s-a vorbit despre un experiment Space Rock, un solo de peste 15 minute şi despre eventualitatea de a lansa noul album doar în formă de single-uri consecutive ca reacţia – şi rejecţie – la formatele convenţionale. S-a vorbit şi despre o simfonie Rock de peste 50 de minute… dar şi despre eventualitatea ca materialul să fie pus pe internet pentru descărcare gratuită ca în cazul albumului „In Rainbows” al celor de la Radiohead.
Titlul materialului a fost dezvăluit pe 22 mai pe pagina Twitter al formaţiei. 🙂 Primul titlu de piesă – „United States of Eurasia” (remember cartea lui George Orwell scrisă-n 1948 „1984”?) – a apărut pe situl oficial al formaţiei, piesă pe care o găsiţi pe pagina MySpace al trupei.
Materialul a fost imprimat în studioul Bellini din Italia în 2008-2009 sub îndrumarea producătorului şi inginerului de sunet Mark ‘Spike’ Stent, cel care a lucrat alături de artişti ca The KLF, Björk, Keane, Depeche Mode, Erasure, Hard-Fi, Massive Attack, Janet Jackson, Madonna, Marilyn Manson, Pet Shop Boys, Dave Matthews, No Doubt/Gwen Stefani, CSS, Beth Orton, Oasis, Spice Girls, Take That, Linkin Park, Craig David, S Club 7, Wheatus, U2, Britney Spears, Goldfrapp, Maroon 5 şi mulţi alţii.

Discul conţine 11 piese:

“Uprising” – 5:04
“Resistance” – 5:46
“Undisclosed Desires” – 3:55
“United States of Eurasia (+Collateral Damage)” – 5:47
“Guiding Light” – 4:13
“Unnatural Selection” – 6:54
“MK Ultra” – 4:06
“I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” – 5:38
“Exogenesis: Symphony Part 1 (Overture)” – 4:18
“Exogenesis: Symphony Part 2 (Cross Pollination)” – 3:56
“Exogenesis: Symphony Part 3 (Redemption)” – 4:36

Formaţia a confirmat că varianta iTunes al albumului va fi lansat în noul format anunţat de Apple şi o să conţină poze, textele, partiturile, animaţii şi un clip al making of-ului.

Muse au fost catalogaţi ca „Rock Alternativ”, o etichetă comodă care poate să însemne aproape orice.
Am ascultat şi re-ascultat materialul albumului „The Resistance” şi nu ştiu ce să spun. Definitiv este un disc foarte interesant, dar încă o dată se confirmă că sunt artişti şi albume despre care nu poţi sau nu este bine să scrii imediat sau foarte repede. Ca o idee de ansamblu: pe disc se amestecă într-un mod aproape bizar elemente moderne, electronice, din zona Chill-Out şi Trance cu elemente chiar mai dansante şi tonalităţi foarte tradiţionale, vădit clasice din Rock, Space Rock şi Rock Progresiv. Ştiu că sună ireal, dar imaginaţi-vă de exemplu o colaborare A-HA şi Queen… N-am amintit întâmplător nici de unii, nici de alţii, dar mai ales numele celor de la Queen mi-a sărit în faţă la multe din pasajele de pe album.

„Uprising” începe cu un bas mârâit şi o temă dansantă, toba chiar de sună perfect natural, produce un ritm monoton şi mecanic, clapele în manieră minimalistă colorează în stil modern fundalul şi intervenţia chitarei nu transformă piesa într-un imn Rock (probabil aşteptat) ci doar dă o notă mai sumbră melodiei. La prima vedere (ascultare) pare o înşiruire de clişee tradiţionale de muzică de discotecă, sunt eu tâmpit, dar mi-am amintit chiar şi de Madonna, dar vocea lui Matthew Bellamy şi textul întunecat (The paranoia is in bloom, the PR, The transmissions will resume, They’ll try to push drugs, Keep us all dumbed down and hope that, We will never see the truth around, (So come on!)”) din strofe în contrast cu urcarea din refren ce aduce puţină lumină şi un prim strigăt de revoltă, transformă piesă şi o potenţează într-un posibil succes.

„They will not force us
They will stop degrading us
They will not control us
We will be victorious…”

„Resistance” începe mai misterios, prim-planul îl au tot clapele, chiar dacă vin de undeva din spate şi se balansează ca nişte umbre, apoi cu o turnură bruscă, dar naturală, piesa se deschide cu un refren puternic.
Alternanţa atmosferelor conferă o dinamică sănătoasă, refrenul Rock în contrast cu minimalismul Electro afişat pe strofe este fascinant, are magnetism şi crescendoul în forţă tăiat brusc cu încă un pasaj sumbru şi misterios zugrăvit din sunete închide rotund compoziţia. Poate că nu toate elementele prind din prima, dar cer şi merită atenţie şi te cuceresc treptat şi pe nesimţite.

“(It could be wrong, could be wrong)
But it should’ve been right
(It could be wrong, could be wrong)
Let our hearts ignite
(It could be wrong, could be wrong)
Are we digging a hole?
(It could be wrong, could be wrong)
This is outta control
(It could be wrong, could be wrong)
It could never last
(It could be wrong, could be wrong)
Must erase it fast
(It could be wrong, could be wrong)
But it could’ve been right
(It could be wrong, could be)

Love is our resistance!”

Într-un fel sau altul toţi rezistăm. Dragostea are multe feţe…

„Undisclosed Desires” are la bază tot un ritm dansat, construcţia aminteşte uşor de New Wave-ul anilor ’80.

„I want to reconcile the violence in your heart
I want to recognize your beauty’s not just a mask
I want to exorcise the demons from your past
I want to satisfy the undisclosed desires in your heart”

Piesa balansează uşor, te ia ca un val, minimalismul exprimă uneori mult mai mult ca o tonă de samplere şi sintetizatoare la un loc. Umbrele se preling în jur, poţi dansa sau poţi să închizi ochii şi să înfrunţi demonii…

„United States of Eurasia (+ Collateral Damage)”

„Hmmmm …

You and me are the same
we don’t know or care whose to blame
But we know that whoever holds the reins
Nothing will change our cause has gone insane”

Sentimentul este comun, chiar dacă nu toţi dăm glas adevărului, ne simţim stingheri în faţa realităţii crude… sau goale. Nu contează nici cine este vinovat şi nici de ce sau cu ce… cum nici normalitatea şi nebunia n-au nicio relevanţă într-o lume normal de nebună. Ne lăsăm conduşi de convenţional…

„And must we do as we’re told?”

Paralela Queen este elocventă.

„Guiding Light” porneşte cu tobe bombastice, instrumentele intră pe rând, clapele, apoi basul, toată construcţia vine să susţină vocea puternică, parcă mai deschisă şi mai luminoasă aici. Reţeta este aceeaşi: o temă cu iz de anii ’80 într-o manta ceva mai stranie, sunete vechi şi moderne împletite extrem de armonios te călăuzesc într-o lume uşor rece şi nepăsătoare unde toţi ne trezim uneori foarte singuri în liniştea (şi golul) rece din interior unde nu ne mai putem ascunde de noi înşine…

„Impure hearts stumble
In my hands they crumble
And fragile and stripped to the core
I can’t hurt you anymore

Loved by numbers
You’re losing life’s wonder
Touch like strangers detached
I can’t feel you anymore…”

Mereu căutăm lumina călăuzitoare în exterior… în cel (cea) din faţa noastră sau cel (cea) din visele noastre..

„Unnatural Selection” începe cu o orgă de biserică şi se transformă în una din cele mai Rock, cele mai dinamice (agresive) piese de pe album. Muzical rămâne aceeaşi reţetă de combinaţie de vechi şi nou, celor de la Muse le-a ieşit impecabil acest amestec bizar şi uneori exploziv. Cu cele peste 6 minute, „Unnatural Selection” este cea mai lungi piesă de pe disc, conţine şi un solo ce îşi are rădăcinile în tradiţionalul Space Rock, dar temele se succed cu repeziciune şi în contextul unui material relativ lent şi aerisit, acest „moment” mai accelerat pică la fix. Adevărul? Vorbim despre el, susţinem că-l dorim, dar… nu sunt chiar aşa convins că ne şi dorim realmente… I want the truth…

They’ll laugh as they watch us fall
The lucky don’t care at all
No chance for fate, it’s unnatural selection
I want the truth…

Dedication to a new age
This is the end of destruction and rampage
Another chance to raise and never plead again…”

„MK Ultra” amestecă abordarea mai agresivă din piesa anterioară cu electronica dinamică, părţile alerte cu pasajele tensionate şi ceva mai lente. Un univers captiv într-o lacrimă – spune Matthew Bellamy…

„How much deception can you take?
How many lies will you create?
How much longer until you break?
You mind’s about to fall”

Este o piesă din zona Rock-ului Progresiv, o altă pată de culoare pe disc, atmosfera este încărcată ca de altfel pe tot materialul, nuanţele uşor schizofrenice se accentuează. O luăm agale. Razna. Sau aşa este…normal?

„I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à ta Voix)” are parfum de Paris şi o notă Retro, mai că mi-am amintit de Morrison şi de The Doors… şi de multe alte treburi şi… substanţe. Pianul şi vocea iar mi l-au amintit pe Freddy şi Queen-ul… Un moment calm, dar la fel de straniu…

„I can’t find the words to say When I’m confused
I travel half the world to say “You are my muse”…”

Urmează mini-simfonia (Rock) în trei acte: „Exogenesis – Symphony”. Poate cel mai „ciudat” moment al discului, probabil cel mai vădit anti-comercial.
Dacă muzica s-ar putea descrie în cuvinte, aş spune că este stranie şi misterioasă această lucrare… Vioara şi chitara se tatonează, covorul de clape vine ca un val liniştit, dar ascunde tensiune, tema rămâne una minimalistă, nu are grandoare, dar conţine emoţie şi gravitează ca tristeţea ascunsă-n suflet…

MUSE nu s-au dezminţit şi în mod cert nu-şi dezamăgesc fanii. „The Resistance” este un material concept, un disc umbros de secol XXI, cu ingredientele de rigoare şi cu nostalgia unor vremuri apuse despre care ne place să ne amintim că ar fi fost mai… calme.

Canalul oficial MUSE de pe YouTube

Introducing… CYCLER!

Cybermental 4 e pe rol… Rock’N’Roll… 🙂  În fiecare zi găsiţi ceva nou pe noua pagină a festivaluliAzi – pentru cei care încă nu-l cunosc – îl puteţi urmării pe CYCLER (…şi merită vizitată şi pagina MySpace) în acţiune la ediţia de anul trecut.

The boys makes some noise… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pYLYFDui27g]

Cybermental.4

Fear – The Record

Am mai tot ascultat discuri noi, dar cumva nu m-a prins nimic. De la o vârstă în colo, de la un moment dat, am observat asta, oamenii revin la chestiile care le plac, la „valorile tradiţionale”, la un fel de nostalgia primelor iubiri.
Am îmbătrânit – chiar dacă nu prea simt şi nu arăt asta – şi sunt primul care admit că nu mai sunt rebelu’ de la 16 ani cu toate că nu o dată mă mai arunc în tot felul de chestii cu capul înainte… 🙂

Trupa lui Lee Ving (voce, chitară) activează din 1977, a fost înfiinţată în Los Angelesul însorit de Ving – unicul membru permanent – şi basistul Derf Scratch. Cu Burt Good la chitară şi Johnny Backbeat la tobe ca o primă formulă, în acelaşi an imprimă primul lor single – şi unul din cele mai mari succese ale formaţiei – „I Love Living in the City”. Imediat după lansarea discului pleacă Good şi Backbeat şi începe lungul şir de du-te, vin-o din cadrul trupei.

FEAR The Record

Track list

Let’s Have a War – 2:20
Beef Boloney – 1:47
Camarillo – 1:09
I Don’t Care About You – 1:50
New York’s Alright If You Like Saxophones – 2:08
Gimme Some Action – 1:00
Foreign Policy – 2:14
We Destroy the Family – 1:54
I Love Livin’ in the City – 2:05
Disconnected – 2:07
We Got to Get Out of This Place – 2:38
Fresh Flesh – 1:44
Getting the Brush – 2:32
No More Nothing – 1:31

(Fuck Christmas – 0.45)

Albumul de debut, „The Record”, este imprimat în decembrie 1981 şi lansat anul următor de cunoscuta casă de discuri Slash. Materialul original conţine 14 piese cu o durată totală de 27.44 minute! Ulterior, la re-editarea pe format digital, la disc a mai fost adăugat o piesă, single-ul „Fuck Christmas”. Vă şoptesc un mic secret: din colecţia de peste 1000 de viniluri pe care am avut-o la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, „The Record” este unul din puţine discuri pe care le-am păstrat cu sfinţenie până în ziua de azi. 🙂

Discul a fost imprimat în formula Lee Ving (voce, chitară, bas), Philo Cramer (chitară, voce), Derf Scratch (bas, saxofon, voce) şi  Spit Stix (tobe).

„Let’s Have A War” deschide materialul în manieră Post Punk/Hardcore, vocea puternică şi totodată melodică a lui Lee Ving pe lângă piesele foarte scurte şi energice fiind marca clară a trupei. „Beef Boloney” începe ca un Blues autentic ca să se transforme într-un imn Punk energic, durează doar 1 minut şi 47 de secunde ca să înceapă brusc „Camarillo”, un Hardcore de 1 minut şi 9 secunde.
„I Don’t Care About You” este un imn devenit celebru şi preluat de multe formaţii, un nume de marcă fiind Guns’N’Roses. Urmează demenţa de 2 minute şi 8 secunde „New York’s Alright If You Like Saxophones” unde Hardcorul este colorat genial de saxofonul lui Derf Scratch.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_Q_odSgDQeE]

„Gimme Some Action” este încă o răbufnire furioasă, „Foreign Policy” este colorată de acorduri schizofrenice, „We Destroy the Family” are o ritmică premergătoare Grindcore-ului. Imnul „I Love Living in the City” este o perlă perfectă de Punk/Hardcore.

“My house smells just like a zoo
It’s chock full of shit and puke
Cockroaches on the walls
Grass growing on my balls
oh well I’m so clean cut
and I just want to fuck some slut

I love living in the city
I love living in the city

I’ve spent my whole life in the city
where junk is king and the air smells shity
people puking everywhere
piles of blood, scabs, and hair
bodies wasted and disease
young people dieing on the streets
but the suburban scumbags they don’t care
they just get fat and dry they’re hair

I love living in the city
I love living in the city”

“Disconnected” amestecă Hardcore-ul cu demenţa pură, „We Got to Get Out of This Place” este o prelucrare savuroasă a celebrei piese Animals, „Fresh Flesh” este Hardcore curat şi gălăgios cu un solo de chitară contorsionat, „Getting the Brush” aduce un experiment psihedelic în Punk, e ca şi cum ai exprima în sunete filmul „Naked Lunch”… 😆 „No More Nothings” este încă o intervenţie Punk sănătoasă şi-n tonul cald Californian. „Fuck Christmas” este piesa pe care nu o să o auziţi niciodată în decembrie la radio… Nu înţeleg de ce?! 😆

„Don’t despair,
Just because it’s Christmas.
Children, they’re
All so gay at Christmas.

All the children on the street
Hope they get something good to eat.

But for me it’s not so great.

Fuck Christmas!” 😆

Fear chiar dacă sunt activi şi în prezent, n-au fost foarte productivi în ceea ce priveşte albumele. „More Beer” apare în 1985, dar trebuie să admit, este doar o copie mult mai puţin reuşită a primului album şi fără sclipiri de geniu. Materialul a fost făcut în 2 zile… 😆 În 1991 apare materialul imprimat live „Live… For the Record” care încearcă să redea energia degajată pe scenă de formaţie. „Another Beer with Fear” este scos în 1995 şi nu face decât să păstreze tradiţia şi şablonul consacrat iar ultimul material scos, „American Beer” a fost lansat în 2000, e un disc corect, poate cel mai reuşit material după primul, dar şi acesta fără sclipirea aceluia.

Din picanterii, merită amintit faptul că în perioada 1982-1985 basistul Red Hot Chili Peppers, Flea a făcut parte din grup, basul Fender Precision folosit de Derf Scratch la imprimarea discului a fost cumpărat de Mike Watt din trupa The Minutemen şi folosit la imprimarea discului “What Makes a Man Start Fires?”.

Materialul a influenţat în mod major scena Post-Punk, Hardcore şi Crossover. Multe formaţii au prelucrat piesele lor şi, şi mai multe au copiat stilul şi abordarea.
Astfel, în 1985 iese pe piaţă un alt material genial, „Speak English or Die” al formaţiei Stormtroopers of Death (S.O.D.), proiectul lui Ian Scott (chitară) şi Charlie Benante (tobe) din Anthrax, având-ui alături pe Dan Lilker (Nuclear Assault, Brutal Truth, Anthrax, The Ravenous) – la bas şi pe vocalul Billy Milano, o clonă evidentă a lui Lee Ving. Cum spuneam, un disc genial, dar care fără „The Record” probabil nici n-ar fi existat…

I love… Lee Ving in the City!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O1LcTxErOdY&feature=related]

Arta integrată (în absolut… ha ha ha)

Coca-Cobain-T-Shirt by BrushvoxÎn data de 24 august 1770, la vârsta de doar 17 ani, tânărul poet Thomas Chatterton îşi punea capăt zilelor şi suferinţei de foame otrăvindu-se cu arsenic.
În 2009 mai sunt oameni care susţin că adevărata artă se naşte din sărăcie şi foame… Arta ca un moft. Arta ca un produs (de larg consum).  Sau arta ca un… glonţ. Au trecut 239 de ani de la moarte lui Thomas Chatterton…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lul9HkOpUKk&feature=PlayList&p=A4044078BF0E278A&index=0&playnext=1]

Integrarea şi implicit corporatizarea artei în societatea de consum este un fenomen aproape natural dacă cuvântul „natural” n-ar suna atât de ne-natural – adică artificial – în acest context. În „lumea bună” „dă bine” şi câte un personaj excentric, un hair-styler homosexual, un rocker rebel, un scriitor sau poet beţivan sau un pictor jerpelit cu barba crescută şi neîngrijită. Într-un anume context „dau bine” şi astfel sunt toleraţi cum se trece cu vederea şi trasul cocainei pe nas al unor fotbalişti.
Artistul integrat conferă societăţii un grad de control asupra produsului artistic. Este un fel de sistem de carantină: nu laşi artistul să moară de foame, dar îl menţii sub control (financiar) atâta timp cât el este creativ. Artiştii de succes – în marea lor majoritate – sunt artiştii care au intrat în sistem, au înţeles sau au intuit „jocul”, s-au pliat pe cerinţa societăţii şi uneori chiar şi în spatele unei aparente atitudini rebele, nu sunt mai subversivi în creaţiile lor decât este un contabil onest în hârţoagele sale.
Am mai vorbit despre muzică şi spuneam că în opinia mea atâta timp cât cel mai excentric sau zgomotos experiment muzical este produs şi comercializat chiar şi pentru un public ţintă restrâns, aceea muzică este comercială. Şi aici inevitabil trebuie să spun că în definitiv este normal şi absolut uman: omul este o fiinţă egocentrică, îşi doreşte şi admiraţie şi succes, artistul nu este – sau doar foarte rar– excepţie. Asta în final îl face şi vulnerabil, îl şi expune integrării, comercializării, corporatizării.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iz0gBHCHnbY]

Povesteam ieri despre 23 august şi nostalgii. Cineva a pomenit de cenaclul Flacăra. Da, este un exemplu bun. Regimul Ceauşescu a profitat în mod propagandistic şi de artiştii dispuşi, cum s-a profitat şi de rezultatele sportivilor. Nu iubeau nici comuniştii mai mult artiştii decât o fac actualii guvernanţi, doar că atunci era (mai) important ca fenomenul să fie (şi mai) controlat.
Dar nu este vorba doar de ce se întâmplă la noi, unde toate se întâmplă sau mai nasol, sau pur şi simplu aiuristic.
Într-o formă sau alta, în toată lumea arta este controlată şi a fost transformată într-un simplu produs mai mult sau mai puţin estetic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3xrno3IkcMI&feature=related]

Vorbeam într-o noapte pe Mess cu un prieten şi era foarte impresionat de povestea celor din formaţia Tinariwen. Mi-a dat link şi m-am uitat şi eu la documentarul – foarte interesant – despre ei. Trupa formată din rândul poporului nomad African Tuareg, are o istorie fascinantă, din războinici concentraţi în armata lui Gaddafi, apoi întemniţaţi şi deveniţi într-un final muzicieni de succes mondial…
Şi aici, văd partea uşor amară a poveştii: cred că şi aceşti rebeli de excepţie prin fire şi definiţie, au ajuns să fie integraţi, comercializaţi şi corporatizaţi de lumea Occidentală…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KCkSX6Kl3ig]

La întrebarea dacă aleg kalaşnicovul sau chitara, eu fără ezitare răspund kalaşnicovul.

Mr. Pan[k]sament – A Hole Lot of Nothings (official promo)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo]

[bandcamp album=3815964024  bgcol=080707 linkcol=e7f3fe size=grande3]

Pe 22 aprilie, acum aproape 4 luni, vă prezentam pentru prima oară noul meu proiect. Iniţial l-am botezat Hotriders On Ice, dar cum – dacă nu ne duce capul – timpul le rezolvă pe toate, lucrurile s-au modelat şi modificat pe parcurs şi în final am optat pentru un „brand” deja stabilit şi doar uşor reajustat  timpurilor, astfel am ajuns la Mr. Pan[k]sament. În ultima perioadă tot mai intens am fost întrebat ce s-a întâmplat cu fosta mea formaţie (Pansament) şi de ce nu facem ceva… Pentru mine e o poveste veche şi închisă. Este ca un divorţ, odată pronunţat – dacă eşti cât de cât normal la cap – laşi trecutul şi-ţi vezi de viaţă mai departe. Dar fiindcă multă lume mă identifică în continuare cu acel nume, ideea de al refolosii sub o formă nouă, mi-a surâs.
Pe de altă parte anul acesta se fac 20 de ani de la Revoluţie şi 20 de ani de când cu formaţia Pansament am avut primele succese, oarecum lucrurile se leagă, au o logică şi o continuitate şi aşa am ajuns şi la titlul discului – după mai multe discuţii on şi off-line cu Un Soricel: One Bullet Revolution.
Faptul de a lucra singur la un material muzical are avantaje şi dezavantaje. E bine că nu te cerţi cu nimeni, nu se îmbată bateristul, nu lipseşte de la repetiţie basistul sau nu-ţi fuge chitaristul cu o admiratoare la mare sau… peste mări şi ţări. 😆 Partea proastă e că tre’ să faci tu şi pe bateristul, şi pe basistul şi pe chitaristul, scrii, compui, butonezi singur în faţa clapelor, a tastaturii şi cu ochii rătăciţi în monitor nu te poţi baza decât pe tine, scrii scheme ritmice, cauţi soluţii armonice şi evident, treaba merge mult-mult mai încet.
În final am pus cap la cap 13 piese, în total aproape 70 de minute de muzică.
Ieri am făcut un mixaj preliminar şi un prim aranjament video pentru piesa bonus, variantă instrumentală a ultimei melodii de pe album „A Hole Lot of Nothings”. Este un Electro Blues nevrotic… 😆 I-am trimis negativul lui Un Soricel, a imprimat nişte chitare, le-a trimis înapoi, le-am tăiat, le-am aşezat şi mixat.  🙂

Am tracklist-ul final (şi coperta cu noul logo):

Mr. Pan[k]sament – One Bullet Revolution – 2009

01 – Achtung Maybe [Alarm part 1]
02 – One Bullet [Evolution]
03 – Bang Your Head
04 – Doare Doar Când Respir (It Only Hurts When I Breath)
05 – Emo Number Five [Bitches And Bruises]
06 – Vio-lent

[Part 1 – Slow Rape
Part 2 – Ambulance Song
Part 3 –  Damage Control]

07 – Pop Floor of Shame [Electro Sapiens]
08 – You’re Pretty [When I Fuck You]
09 – One [Shanghai, Seattle, Istanbul]
10 – Sister Disaster [Choke, but Don’t Swallow]
11 – MP3 Killed the MTV Star [Error 404]
12 – Teenragers And Random Riots [Alarm part 2]
13 – A Hole Lot of Nothings [Chips for Free].
Bonus track:
14 – A Hole Lot of Nothings [Exit into the Sunrise, Instrumental Mix]

Mr. Pan[k]sament - One Bullet Revolution - 2009

Am scris câteva piese noi, am refolosit piese scrise în anii anteriori, cred că produsul final o să fie un material destul de colorat şi… inedit. Nu se face primăvară cu o păsărică, nici revoluţie fără violenţă şi nici eu n-am să fac un disc ghidându-mă după muzica de la radio… 😆  Nu m-am întors nici la muzica de acum 20 de ani, nici la ce făceam cu Nation’s Slum (despre care am să vă povestesc în curând!) ci am făcut exact ce am simţit. 🙂

Mai am de făcut ultimele finisaje, mixajele preliminare, am de scris câteva versuri şi de aranjat câteva pasaje vocale. Dacă nimic dramatic nu intervine, am să plec la Braşov pentru ultimele înregistrări (vocile şi ceva chitare), poate şi Un Şoricel îmi mai furnizează ceva carne de tun şi sper ca în septembrie să termin treaba complet. 🙂 Stay tune folks! Socks off, Rocks on! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Clutch – Strange Cousins from the West

Am dat-o pe Blues fraţilor (brothers)! 😆
Am luat-o cu Jack White şi albumul The Dead Weather şi acum m-am  împiedicat de noul material Clutch şi recidivez. Ei, Clutch nu sunt chiar o gaşcă de Blues… 🙂
Trupa Clutch a pornit la drum în 1990 sub numele de Pitchfork în Germantown, Maryland. Materialul scos sub numele Pitchfork în 1991 avea amprente de Blues şi Souther/Stoner Rock. Schimbarea numelui în Clutch şi albumul „Transnational Speedway League Anthems, Anecdotes & Undeniable Truths” din 1993 prezintă o trupă mai musculoasă, agresivă, elementele de Post Punk şi Hardcore au fost împinse în faţă, dar armoniile, abordarea melodică şi colorată, atmosfera purtau în ele notele tradiţionale de Souther şi Stoner Rock, rădăcinile Blues au fost păstrate şi conservate ingenios. „Binge and Purge” este o piesă lentă, apăsate şi de atmosferă, „12 Ounce Epilogu” este o piesă rapidă şi agresivă, „Rats” are riff-uri tipice Southern implementate într-un tempo mai dinamic şi într-o sonoritate agresivă. Trupa poate fi asemănată cu Prong, Monster Magnet şi Helmet.
1995 aduce albumul auto-intitulat „Clutch”, un disc mai lent, prind mai mult contur nuanţele Southern/Stoner şi Blues, dar trupa rămâne în zona Post Hardcore, vocea lui Neil Fallon este abrazivă, cântă strigat, uşor răguşit, chitarele au nerv şi intervenţii stridente. Piese ca „Big News I”, „Texan Book of the Dead”, „Escape from the Prison Planet” sau „Tight Like That” cu amestecul său de Blues şi Hardcore pot fi considerate clasice. Apreciat atât de critică, cât şi de un public foarte fidel care îi urma de la spectacol la spectacol, Clutch se transferă de la independenţi la o casă de discuri majoră: Columbia.
1998 aduce discul „The Elephant Riders”, unul din cele mai reuşite materiale ale formaţiei, o combinaţie perfectă între Blues/ Stoner Rock şi elemente de Hardcore şi Post Punk. Sunetul este mai gros, mai bombastic, dar şi mai curăţat, Stoner Rockul sună al dracului de bine în abordarea Hardcore, elementele se îmbină şi se completează perfect. „Ship Of Gold” prinde prin simplitate şi abordarea directă, în „Eight Times Over Miss October” are ritm balansat şi zgomotul are sens, „Muchas Veces” este un Blues de garaj cu nervul unor punkeri supăraţi şi „Crackerjack” este un Blues/Rock condimentat cu suflători şi rămâne una din marile mele favorite din repertoriul Clutch.
1999 vine cu un nou material, „Jam Room”, revine sunetul mai murdar de garaj, este un disc oarecum mai intens, mai energic, dar elementele Blues/Southern/Stoner se integrează în abordarea abrazivă, sună foarte viu şi sincer. De la piese mai abstracte ca „Going to Marke” până la cele săltăreţe cum e „Who Wants to Rock?”, este încă un material colorat al Americanilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2eepsCXpLY4]

„Pure Rock Fury” apare în 2001, trupa se mută la casa de discuri Atlantic şi cum trădează şi titlul materialului, este un disc mai Rock, mai energic, mai nervos şi cu mai multe riff-uri, însă păstrează tradiţii de Blues chiar dacă ambalajul de această dată este mult mai electric şi eclectic. Piesa de titlu este una din cele mai furioase compoziţii ale trupei, dar tot albumul este impregnat cu energie.
„Blast Tyrant” apare în 2004, trupa rămâne pe direcţia mai Heavy, „Mercury” deschide zgomotos albumul ca următoara „Profits Of Doom” să reducă uşor ritmul, dar cu basul greu, chitara zgomotoasă şi interpretarea nervoasă a lui Neil Fallon să transforme piesa într-un alt imn radio. Materialul a fost lansat de DRT Records şi s-a bucurat încă o dată de aprecierea publicului şi al radiourilor independente.
În 2005 este lansat „Robot Hive-Exodus” şi trupa reduce uşor motoarele, revin mai consisten nuanţele de Stoner şi Southern Rock. Este cooptat şi clăparul Mick Schauer.

Strange_cousins_from_the_west

Pe 14 iulie a fost lansat noul disc, „Ciudaţii veri din Vest”.
Cele 11 piese ale noul ui disc au o amprentă pregnantă de Blues, dar Clutch aşează tradiţionalul în făgaşe de Rock Modern, vin cu soluţii ritmice ingenioase şi explorează într-un mod aparte zona aceasta de interferenţă. Combinaţiile de chitarele electrice şi semi-acustice ale lui Nell Fallon şi Tim Sult sunt delicioase, vocea lui Nell Fallon este mai matură, puţin mai cuminte şi mai atentă la melodii. Bateristul Jean-Paul Gaster şi basistul Dan Maines sunt fascinanţi şi fantastici, asigură o bază solidă pe care chitarele şi vocea pot construii aproape orice şi cam asta şi fac. Trec cu uşurinţă din Rock în Blues, din teme tradiţionale în abordări zgomotoase moderne. Muzica celor din Clutch nu este pentru urechi conservatoare ci pentru oamenii deschişi la experimente, la lipsa barierelor stilistice.
Tot discul mi-a plăcut, dar dacă e să evidenţiez câteva piese, mă opresc la „Minotaur”, „Abraham Lincoln”, „Let A Poor Man Be” sau „Freakonomics”. Un disc de „frecat”, încă un material excepţional de la americanii mereu dispuşi la noi experienţe. Clutch rămân o trupă cult, fără vânzări de zeci de milioane, dar cu un public fidel şi merită gustaţi. Au savoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kx6FV2qR2TY&feature=channel]

Site oficial
Pagină MySpace

The Dead Weather – Horehound

Recunosc, nu sunt un mare consumator de Blues. Cred că suntem genetic dotaţi cu „ceva” care ne face sensibili sau insensibili la anumite lucruri. Gusturile muzicale se (mai) şi cultivă, eşti sau te educi, dar sunt lucruri la care vibrezi din prima, sunt altele care te lasă rece şi iarăşi altele care-ţi displac. Puţine „chestii” din Blues m-au prins, dar şi mai puţine s-au lipit de mine. Ei, am şi eu ciudăţeniile mele, predominant însă sunt chestii la care consumatorii ortodocşi de Blues, strâmbă din nas.

The Dead Weather este un nou super-grup. Sub acest camuflaj îi regăsim pe Jack White (celebru din The White Stripes şi The Raconteurs), Alison Mosshart (din The Kills şi Discount), Dean Fertita (din Queens of the Stone Age) şi pe Jack Lawrence (din The Raconteurs şi The Greenhornes). „Cununia” s-a desfăşurat sub egida Third Man Records şi pe 11 maritie 2009 au cântat pe scenă pentru prima oară la Nashville. Oraş predestinat… isn’t it?
Materialul albumului de debut „Horehound” a fost imprimat anul acesta în ianuarie şi discul a fost lansat la începutul lunii iulie. 11 piese uşor zgomotoase, puţin murdare, un Blues alternativ ambalat ingenios într-un pachet de sunet modern şi condimentat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g]

White Stripes am ascultat ultima oară la concertul Limp Bizkit: cu un fragment din „Seven Nation Army” şi-au încheiat showul. „Get Behind Me Stan”-ul din 2005 cu siguranţă l-am ascultat, dar ultimul „Icky Thump” nu mai ştiu sigur… În schimb piesa din ultimul filmul Bond, „Another Way to Die” a lu’ Jack cu Alicia Keys mi-a plăcut. De dragul piesei m-am uitat şi la film… 😆 Mi-am băgat nasul (de fapt urechea) prin The Raconteurs, nu suna rău, dar nici n-am dat pe spate. Queens of the Stone Age au impresionat la debut, dar mie îmi lipsea din ei cam tot ce-mi plăcea la Kyuss… iar Alison Mosshart este o noutate absolută pentru mine. Nu mă aşteptam la nimic de la The Dead Weather şi am avut surpriza plăcută să descopăr un disc viu, energic şi zgomotos.

The Dead Weather - Front

„60 Feet Tall” deschide discul cu sunete tensionate ca totul să se aşeze într-un Blues zgomotos şi agitat. Sunetul este brut, pe alocuri distorsionat, toba are greutate, basul vibrează gros, chitara schimbă tonul de la ciupelile obscure la explozii ce în intensitate amintesc de Hendrix. Vocea lui Alison Mosshart este puternică, uşor încălzită de amplificatorul pe lămpi, poate şi de un mic distors. Piesa are groove, pare o joacă, un jam-session sănătos şi dezinvolt. Te pierzi în obscuritatea unei săli de repetiţii slab iluminate şi valul de sunete te ia cu el.
„Hang You from the Heavens” este singel-ul lansat şi susţinut şi de un video-clip pentru promovarea discului. Este o piesă mai Heavy, trece de limitele Blues-ului, dar păstrează parfumul prin abordare şi sunetul de garaj, totul simplificat la maxim îi conferă un aer proaspăt. Toba loveşte tare, basul este distorsionat, chitara zgârie şi Alison Mosshart are ceva din Polly Jean Harvey (PJ Harvey, evident). Compoziţie simplă, aproape lineară, dar de efect maxim. Ruperile, pauzele de tras aer în piept sunt la fix, nebunia se dezlănţuie din nou şi dă peste tine.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=scJ8ITsZsl4]

„I Cut Like a Buffalo” este îmbibată cu fum de Jamaica mai ales prin orga uşor schizoidă, dar şi ritmica importă ceva frunze de Reggae. „I love like a woman, but I cut like a Buffalo…” Piesa este uşor nevrotică, vocile isterice, toată construcţia mi-a amintit de trupe de mult uitate de la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, experimente la limita Punk şi New Wave-ului când muzica încă nu era nici Post, nici Retro ci… muzică. Piesa asta este doar nebunie.
„So Far from Your Weapon” temperează atmosfera, piesa creşte lent, sunetele se lipesc de covorul de orgă mârâită-n fundal, basul pulsează într-un colţ şi dialogul dintre voci are primplanul. E mai mult  atmosferă şi feeling decât o compoziţie în termeni clasici, cele aproape 4 minute te leagănă apoi te scutură câte puţin la refrenuri. Eşti ameţit, nu poţi să te ridici şi arma este prea departe… laşi muzica să curgă.
„Treat Me Like Your Mother” este al doilea single, o altă piesă mai Rock, mai incisivă, plină de zgomote şi din primele acorduri îţi explodează-n faţă ca un uragan. Este un amestec exotic de Rock Alternativ cu elementele tradiţionale, condimentat cu răsturnări zgomotoase. Aici se îndepărtează simţitor de zona Blues, dar o fac natural şi cu degajare, au energie şi au nerv, nu este nicio păcăleală la mijloc ci doar suflet şi instinct.
„Rocking Horse” începe cu un bas şi o temă ce inevitabil te aruncă înapoi la deja amintitul „Seven Nation Army”, dar abordarea este mai Mexicană şi mai Blues, construcţia mai misterioasă, dar la fel de bine ritmată şi tentantă. Balans şi balansoar, puţin Blues şi multă adrenalină.
„New Pony” aminteşte în egală măsură de ultimele piese The White Stripes ca şi cum s-ar fi combinat într-un jam-session cu PJ Harvey undeva la jumătatea distanţei dintre Rock-ul anilor ’70 şi Blues-ul din zona Fusion din anii ’90. Un cocktail energic, electrizant.
„Bone House” detensionează puţin atmosfera, are un strop de psihedelic aruncat peste fundamentul solid de Rock amestecat cu Blues cum numai The Dead Weather se pare că ştiu să combine. Percuţiile cu chitara creează atmosferă, abordarea este foarte modernă chiar dacă tema de bază nu se rupe foarte tare de rădăcinile Blues Rock-ului. Orga are greutate, vocile nerv, trupa creează o magie aparte care te copleşeşte şi inevitabil te scufunzi cu ei în vârtej sau te balansezi pe ritmul care şerpuieşte hipnotic.
„3 Birds” este o piesă mai liniştită, cu aer de muzică de film, aproape 4 minute instrumentale ce îţi dau ocol încet-încet, sunetele uneori zgârie, alteori doar te ating uşor, te ţin în gardă ca apoi să te ameţească uşor cu câte un pasaj aerisit.
„No Hassle Night” porneşte eclectic, dar se aşează repede într-un tempo mediu cu sound de anii ’70 şi groove modern. Puţin zgomot, puţină melodie, lucrurile par extrem de simple, poate chiar sunt, dar funcţionează impecabil.
„Will There Be Enough Water?” este cu cele peste 6 minute, cea mai lungă piesă de pe album, are o atmosferă de New Orleans, aminteşte puţin şi de momentele mai Blues ale celor din Down („Learn from This Mistake” sau „Lies I Don’t Know What They say But…” de pe albumul 2, „A Bustle In Your Hedgerow” din 2002 – un alt album obligatoriu!). Piesa închide discul într-o atmosferă mai sumbră, uşor Southern, îmbibat cu note de Blues autentic.

Un disc reuşit, un proiect interesant, o audiţie şi o experienţă ce a meritat savurată. Sunt convins că live sunt şi mai explozivi, dar şi discul sună foarte viu, are energie şi consistenţă, vibraţia pe care mulţi doar pe scenă sau în sala de repetiţie o au. Nu contează ce stil abordezi, ce contează este să-ţi laşi amprenta, să adaugi o notă personală şi The Dead Weather au reuşit să dea un suflu proaspăt şi original unor teme care în abordarea altora poate nu aveau nici energia, nici pregnanţa lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KEvTfIyOLEk&feature=related]

Rock dă Billboard

Nu m-am mai uitat pe eMpTyV de peste zece ani. La începutul anilor ’90 o aşteptam pe Vanessa Warwick ca pe zâna bună, emisiune „Headbangers Ball” până-n 1996 era locul unde vedeam clipurile noi.  Emisiunea a fost scoasă din grilă brusc şi fără nicio explicaţie. În 2003 a fost introdusă-n grila MTV2, dar parcă nu mai este acelaşi lucru… Câţi şi-o mai amintesc pe Vanessa…? 🙂
Peste clasamentele Billboard m-am uitat destul de rar, niciodată nu mi-am ales muzica în funcţie de poziţia din vre-un top.

Poate cel mai aşteptat disc al anului este noul Alice In Chains, primul disc de la albumul auto-intitulat din 1995 şi primul album cu noul solist vocal William DuVall. „Black Gives Way to Blue” a fost imprimat în perioada octombrie 2008 – martie 2009 şi iniţial se preconiza lansarea pentru luna iunie, noua dată confirmată fiind 29 septembrie.
Primul single, „A Looking in View” a fost lansat pe 30 iunie şi o puteţi descărca de pe situl oficial al formaţiei. Este o piesă Heavy în maniera caracteristică a trupei, are peste 7 minute şi sună exact cum toţi fanii Alice In Chains îşi doresc să sune trupa. Nimeni nu poate să-l înlocuiască pe Layne Staley (decedat pe data de 5 aprilie 2002 în urma unei supra-doze) şi nici nu cred că se intenţionează acest lucru. Pe de altă parte, chitaristul Jerry Cantrell a dovedit de-a lungul timpului şi în Alice In Chains şi pe albumele solo că are voce şi poate să susţină foarte bine partiturile vocale.
Mie mi-a plăcut piesa nouă, în august va fi lansat încă un single: „Check My Brian”, aştept cu nerăbdare albumul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4]

În clasamentul Billboard, albume Hard Rock, săptămâna aceasta pe prima poziţie este albumul Dream Theater „Black Clouds & Silver Linings”, un material reuşit, o combinaţie perfectă între pasajele Heavy şi momentele de Rock progresiv, un album despre care am scris deja pe larg.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7Q1Nn1CYHk]
Pe locul doi este coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen”. Discul conţine 11 piese de la formaţii în vogă, Green Day „21 Guns”, Taking Back Sunday  „Capital M-E”, Nickelback „Burn It To The Ground”, Theory Of A Deadman „Not Meant To Be”, etc precum şi o piesă nouă Linkin Park „New Divide”. E o oglindă bună a ce înseamnă în linii mari mainstream-ul American la această oră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]

Pe locul 3, în cădere două poziţii, este albumul Chickenfoot, am vorbit deja şi despre acesta pe larg.  Este un material Rock pur şi simplu, un disc care sună viu şi proaspăt într-o eră în care totul este „Post” sau „Retro”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=BDo7lQ6Jt8Q]

Nickelback cu „Dark Horse” se ţine tare pe locul 4, cu toate că este vorba despre un album scos anul trecut. Pe mine nu m-au convins niciodată…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NAqc54duV6g]
Pe locul 5 sunt Shinedown cu albumul „The Sound of Madness”, tot un disc din 2008. Sunt catalogaţi ca un produs Post-Punk, Alternativ Metal. Trupa s-a înfiinţat în 2001 în Jacksonvill, Florida şi ambele discuri anterioare s-au vândut foarte bine, „Leave A Whisper” din 2003 a ajuns disc de platină iar „Us And Them” din 2005 aur. Actualul disc a primit deja aur şi are şanse mari să devină platină.
Dacă e să compar trupa cu alte formaţii, sunt un amestec de Godsmack cu Nickelback, un Metal „cuminte” colorat cu elemente Alternative, pe alocuri cu influenţe de Southern Rock şi Hard Rock.
Nu este un produs slab, sună excelent cum sună cam toate produsele de peste ocean, dar nici nu este ceva deosebit, nu este un material peste medie. Piesele mai în forţă, „The Sound of Madness”, „Cry for Help”, „Sin With a Grin”, „Cyanide Sweet Tooth Suicide” sună chiar bine, din păcate discul predomină de piese lente şi balade destul de inodore, incolore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HeCQUSh1Pyo]

Pe locul 6 sunt Theory of A Deadman, tot cu un disc lansat anul trecut, „Scars And Souvenires”. De la primul sunet al piesei „So Happy” care deschide albumul, un singur nume răsună în urechile ascultătorului: Alice In Chains. Cvartetul provine din Canada, au debutat în 2002 cu albumul auto-intitulat, urmat în 2005 de „Gasoline” şi pe 1 aprilie 2008 a fost lansat „Scars And Souvenires”.
Pe lângă amintitul „So Happy” albumul a fost promovat cu încă patru single-uri: „Not Meant To Be”, „All or Nothing”, „Bad Girlfriend” şi „Hate My Life”.
Albumul este energic şi melodios, are teme şi idei bune, parfumul Alice In Chains este prezent peste tot, poate doar la balade seamănă mai mult cu o altă copie, cu Stone Temple Pilots. Ca şi în cazul celor din Shinedown, baladele sunt cam palide şi din păcate preponderente, o fi trendul american de a cucerii topurile.
Trupa se află în turneu alături de Motley Crue, Godsmack, Drowning Pool şi Charm City Devils în cadrul maratonului „Crue Fest 2: the White Trash Circus”, cu siguranţă o să mai auzim de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ak22bVWw5HM]

Hollywood Unded cu albumul „Swan Songs” datat 18 mai 2008, se află pe poziţia următoare, locul 7.
Trupa din Los Angeles, California, a spart audienţele de pe MySpace în 2005 cu piesa „The Kids” care a atins până la sfârşitul anului 2006 8 milioane de accesări şi i-a transformat în trupa cea mai ascultată fără contract de disc. Au făcut vâlvă cu pozele lor în care-şi ascundeau feţele în spatele măştilor de hockey. Apropo: îşi mai aminteşte cineva de formaţia Raven şi cum apărea tobarul lor încă din anii ’80?
Faza cu măştile le-a adus şi comparaţii şi conflicte cu Slipknot, dar – părerea mea – Slipknot sunt o trupă adevărată şi ultra Heavy, cât timp Hollywood Unded…
A venit şi contractul de la MySpace Records, dar ulterior trupa l-a anulat ca urmare a faptului că MySpace a încercat să-i cenzureze şi s-au mutat la Polydor Records. Lucrul la materialul de debut a durat trei ani, rezultatul, acest „Swan Songs”, a debutat pe locul 22 în Billboard 200 şi în prima săptămâna au vândut din el 21.000 de exemplare.
„Undead”, una din cele de mai succes piese ale formaţiei, deschide albumul care conţine 14 piese.
Muzica celor din Hollywood Unded este un Rap Metal adus la zi, chitara pe alocuri sună Heavy ca la Korn, clapele au sound modern a la Linkin Park, vocile amintesc cel mai mult de Beastie Boys şi Kid Rock, dar mai ales la refrene – cum se întâmplă şi în acest „Undead” – devin şi ele Heavy, urlă ca Jonathan Davis sau aduc linii vocale melodioase, în forţă.
„Sell Your Soul” este o piesă mai electronică, sună foarte modern, „Everywhere I Go” amestecă o temă Southern cu electronică şi un refren de discotecă, „No Other Place” este enervant de Hip Hop, în „No. 5” revine chitara, dar sună sintetic şi doar undeva-n umbră, „Young” este încă o piesă mai interesantă cu toate că aminteşte flagrant de Linkin Park, „Black Dahlia” combină amintitul gust Linkin Park cu Beatie Boys, „This Love, This Hate” este încă o piesă mai bună, construcţia este interesantă, rămâne paralela Linkin Park… etc. Mi-a mai plăcut „Bottle And A Gun”, tema de tangou din „The Diary” şi finalul cu „Paradise Lost”, o piesă iarăşi mai Heavy.
Pare un amestec fabricat să aibă succes, este Rock doar cât să atragă atenţia şi unui rocker mai deschis, este Hip Hop să fie dinamic şi dansant, este electronic să sune modern, la zi.
Sunt curios încotro şi pentru cât timp?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tSALnnA-rWw]

Pe 8 persistă Kid Rock cu un disc lansat pe data de 9 octombrie 2007: „Rock’N’Roll Jesus”.
Până la „Devil without A Cause” din 1998 şi succesul pieselor „Bawitdaba” şi „Cowboy”, Kid Rock a fost un eminent anonim. Vânzările de peste 11 milioane de exemplare din acel disc l-au transformat în vedetă peste noapte. Kid Rock este party şi mie îmi plac petrecerile unde lumea bea responsabil şi se simte bine. Nu cred că trebuie luat în serios Kid Rock. Poate că n-are umorul şi abordarea Punk a celor din The Bloodhound Gang, dar are câteva piese care merită savurate. Amestecul de Southern Rock şi Rap Metal funcţionează ireproşabil şi nu este nicio mirare că peste ocean este vedetă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=P6nvrYopHV8&feature=related]

Maylene And The Sons Of Disaster şi materialul intitulat simplu  „III” este pe poziţia a 9-a. Habar n-aveam de trupa asta şi a fost o surpriză plăcută! Funcţionează din 2004, provin din Birmingham, Alabama şi combină foarte ingenios (şi coios!) Metalcore-ul energic cu un Southern Rock zemos. Sunt la al 3-lea album după debutul din 2005 cu albumul auto-intitulat „Maylene And The Sons Of Disaster” şi „II” din 2007.
Numele formaţiei vine din povestea Kate „Ma” Baker, gaşca criminală care a terorizat America în anii ’30.
Noul disc a fost lansat pe 23 iunie 2009 şi conţine 11 piese energice, un amalgam exploziv de Metalcore cu elemente Post Punk amestecate cu mult gust şi pricepere cu note tradiţionale de Southern Rock.
„Waiting On My Deathbed” deschide-n forţă materialul, riff-urile vânjoase se amestecă impecabil cu armoniile Southern şi vocea puternică a vocalului Dallas Taylor te cucereşte din prima. Timbrul său aminteşte puţin de Rob Zombie.
Secţia ritmică – Roman Haviland bas şi proaspătul sosit Matt Clark tobe – funcţionează perfect, schimbările de ritm, răsturnările din „Settling Scores By Burning Bridges” sunt hipnotice. Ca şi soloul de chitară piperate cu pedala whau-whau. „Just A Shock” nu slăbeşte ritmul, poate fi un nou imn Rock, trecerile sunt fluente, compoziţia foarte colorată, trec cu mare uşurinţă din diferite teme şi nuanţe, leagă cursiv muzica complexă, dar plină de nerv şi feeling. „Last Train Coming” reînvie feelingul formaţiei Trouble ca şi cum la microfon ar fi amintitul Rob Zombie, este o piesă foarte-foarte Rock cu un „ooo, oh, ooo” american în refren şi cu câteva riff-uri impecabile. „Step Up (I’m On It)” mi-a amintit de o altă trupă americană dispărută: Jackyl. Elementele Southern predomină, piesa este cantabilă, are un uşor iz AC/DC, este iarăşi foarte…Rock. „Listen Close” este o baladă energică, nici urmă de smiorcăiala Post-Grunge, vocile sună gras, corul armonios şi plin, ritmul este balansat şi în fapt nu slăbeşte nici ritmul, doar ridică uşor piciorul de pe acceleraţie. „The Old Iron Hills” readuce elementele în forţă, are dinamismul şi nervul pe care parcă nu l-am mai întâlnit de la albumul „The End of Silence” al celor din Rollins Band. „No Good Son” are un refren puternic, chitarele sunt la locul lor, riff-urile curg fluent, ritmul are nerv, solo-urile sunt inspirate, este un Rock’N’Roll modern în cel mai pozitiv sens. „Harvest Moon Hanging” readuce tonurile mai Heavy, cei doi chitarişti, Kelly Scott Nunn şi Jake Duncan sosiţi şi ei în 2008 ştiu exact cum se produce sunetul uşor murdar de distors şi cum se fac riff-urile Heavy, solo-urile dinamice, refrenul este melodios şi puternic, combinaţiile lor funcţionează şi nu dau greşi niciodată. „Oh Lonely Grave” mi-a amintit de momentele Southern al formaţiei lui Phil Anselmo, Down. Piesa este introdusă lent, cu aer de Mississippi, urmează o răsturnare Heavy apoi revenirea la o temă aerisită în prim plan cu vocea, urmată din nou de răsturnarea Heavy. „The End Is Here… The End Is Beautiful” închide discul într-o atmosferă de plutire misterioasă ce aminteşte uşor de muzica de film presărată cu inevitabilele elemente de Southern şi Blues.
Este un disc excepţional şi o „descoperire” de zile mari pentru mine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MSzvPXP5DaA]

Pe locul zece avem un clasic britanic, Best Of-ul Led Zeppelin „Mothership”, un material remasterizat digital, scos în 2007.

Faţă de săptămâna trecută, au părăsit clasamentul Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” (un material excepţional!)  şi Daughtry „Daughtry”.

În clasamentul „Hot Mainstream Rock Tracks” conduc Linkin Park cu „New Devide”, urmaţi de Shinedown „Sound of Madness”, Saving Abel „Drowning (Face Down)”, Cavo „Champagne”, Disturbed „The Night”, Godsmack „Whiskey Hangover”, Nickelback „Burn It to the Ground”, Halestorm „I Get Off”, Mudvayne „Scarlet Letters” şi Metallica „All Nighmare Long”.

No, mom apdatat şi io la ce e trendi. 10 pentru Billboard…ha ha ha! 😛 😛 😛 Este “Rock the Billboard” sau “Rock de Billbord”? 🙂

Nu ştiu dacă-mi foloseşte la ceva, parcă muzica ce se consumă peste ocean nu se pupă cu ce ne ronţăie nouă urechile în Europa, dar a fost o călătorie pe cinste.
M-am liniştit: muzica bună americană nu prea intră-n Billboard sau dacă o face, este simpla excepţie de la regulă. M-am ales totuşi cu un nou prieten: Maylene And The Sons Of Disaster, o trupă ce merită căutată şi urmărită, o adevărată revelaţie pentru mine. Şi mi-am amintit că America ne-a dat Metallica, Slayer, Slipknot, Tool, System of A Down, Alice In Chains, Ministry, Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Korn, Red Hot Chili Peppers, Primus, Smashing Pumpkins… şi încă o grămadă de muzică bună, un şir lung de formaţii adevărate şi de calitate. Indiferent că sunt sau nu pe listele Billboard.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7mTyW3NX1A]