Marillion fără Fish este ca balta fără peşte. 🙂 Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva lui Steve Hogarth însă rămân la părerea că după plecarea lui Fish, trupa ar fi trebuit să-şi schimbe titulatura. Marillion 1981 (anul venirii în trupa înfiinţată încă din 1979 al lui Fish şi schimbarea titulaturii din Silmarillion în Marillion) – 1988 nu prea are nicio legătură cu ce fac din ’88 încoace. De exemplu, albumul lor din 1995, „Afraid of Sunlight” chiar mi-a plăcut mult, dar nimic nu se compară cu primele 3, 4 discuri şi emoţiile pe care mi le-a stârnit „Misplaced Childhood”-ul din 1985 nu cred că se vor mai repeta vreodată…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=60XzL_lMgZU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q7sIzWKHGwQ]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XM3nozQ3i-s&feature=related]

Sau chiar şi… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kIPrJmzG7Ss&feature=related]

Poate din acest motiv mi-a scăpat şi acest „Less Is More” lansat anul trecut, dar şi precedentul album dublu din 2008 „Hapiness Is the Road” şi acum – lucru tare ciudat – mă tot gândesc dacă am ascultat sau nu „Somewhere Else”-ul scos în 2007…
N-am digerat foarte uşor plecarea lui Fish şi nu m-am împrietenit din prima cu Steve, dar nici nu i-am dat „reject” necondiţionat şi recunosc, Marillion au ceva şarm şi cu „noul” solist… Nou…Ce au zburat 22 de ani! F*ck!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T_GzPCJWTmE&feature=related]

„Less Is More” nu este chiar un album nou, conţine 12 piese în interpretare acustică dintre care doar una („It’s Not Your Fault”) este „proaspătă”, celelalte 11 fiind alese şi acoperă toată perioada Hogarth. Nu este o culegere de hit-uri, avem câte o piesă de pe „Seasons End”, „Brave”, „This Strange Engine” şi  „Hapiness Is the Road”, câte două piese culese de pe albumele „Afraid of Sunlight” şi „marillion.com” şi trei de pe „Anaraknophobia”, nu neapărat single-urile, piesele de succes.

Parcursul anevoios poate se datorează şi faptului că materialul a fost lansat prin propria casă de discuri – Intact Records – şi nu beneficiază de o distribuţie sonoră – Edel Music. În ciuda apelului de pe site-ul oficial de a nu urca materialul pe net, discul circulă evident… Teama trupei – în mare măsură justificată – este că file-sharing-ul într-un viitor nu foarte îndepărtat va pune pe butuci artiştii, scăderea vânzărilor este dramatică şi va pune multe trupe în dificultate sau imposibilitatea de a mai funcţiona, supravieţuii din cântat… Este o problemă spinoasă, sunt multe argumente pro şi contra, în toată nebunia globală economică, socială şi cum tot repet, morală, până la urmă şi pentru această problemă cred că va trebuii găsită o soluţie măcar de compromis.
Lansat pe 2 octombrie 2009, cele 57 de minute sunt o audiţie plăcută de urmat şi străbătut.

„Go!” – de pe „marillion.com” (1999) sună degajat, aerisit, îmbibat în melancolie, cu toate acestea Marillion degajă o oarecare linişte, un calm echilibrat, ceva fin şi plăcut, Steve Hogarth are un timbru blând, aş spune mângâietor care chiar şi unor teme mai triste le dă o conotaţie mai relaxată. Orchestraţia este la fel de discretă, de bun simţ şi bun gust. Reflectă cu precizie conceptul anunţat în titlu: puţin este mai mult.
Urmează „Interior Lulu” de pe acelaşi „marillion.com”, bocăneşte şi pocăneşte misterios cu o aromă uşor orientală, are aceeaşi căldură, se roteşte ca un vals apoi îşi mai trage sufletul ca să răbufnească din nou. Minimalismul le conferă claritate, au energie şi fără să fie zgomotoşi, piesa şerpuieşte de la agonie la extaz.
„Out of This World” – de pe albumul „Afraid of Sunlight” (1995) – se aşterne ca zăpada proaspătă şi curată, se lasă ca tăcerile reci şi apăsătoare, parcă interminabile, dar cu atât mai stridente şi stingheritoare. „Afraid of Sunlight” a fost un album mai întunecat, versiunea aceasta acustică nu a înseninat piesa, doar i-a dat o altă strălucire şi vibraţie. Sunt lucruri pe care le-am ratat, lucruri care nu se mai întorc. Unele nici nu trebuie, pe altele le regretăm.
„Wrapped Up in Time” – de pe „Happiness Is the Road” (2008) – este ca un cadou împachetat în celofan strălucitor, strecurat de sărbători sub bradul împodobit, este o doză de simplitate şi melancolie, puţin pian, puţină chitară, nici o fiţă.
„The Space…” – originalul pe „Seasons End” (1989) – are un balans, o cadenţă cuceritoare, spaţiile largi te/ne înfăşoară-n valuri, clăpăitul pianului este tensionat însă muzica cade uşor ca un voual.
„Hard As Love” – de pe „Brave” (1994) – strecoară din nou tonuri mai calde, o fi grea iubirea, dar ce ne-am face fără ea? Dacă nu cazi, n-ai cum – şi de unde – să te ridici, dacă nu te roade dorul, nu te poţi bucura de sărutul regăsirii. Viaţa – şi piesa – ne plimbă de sus în jos şi înapoi. 🙂
„Quartz” – albumul „Anoraknophobia” (2001) –  este uşor mai ritmată, condimentată cu mai multe sunete, mai multă gravitate, basul pulsează adânc, vocea zboară undeva deasupra, Marillion par mai relaxaţi, pe undeva este admirabil cum au rupt-o cu trecutul şi îşi văd de drum, nu privesc înapoi cu mânie ci zâmbesc în prezent. Piesa – şi tot albumul – sună foarte bine, are un sunet cald, profund, aranjamentele aerisite nu sună golaş, acoperă excelent spaţiile.
„If My Heart Were a Ball It Would Roll Uphill” – tot de pe „Anoraknophobia” – apasă uşor pe acceleraţie, are ceva Samba/Bossa Nova în puls, este uşor stropit cu soluţii şi sonorităţi Jazz, rămâne însă în aceeaşi zonă degajată al Rock-ului simplu, natural, al energiei şi al sentimentelor exprimate direct.

„We are alone in the world
We must do what we feel we should
We are told what is right
Need hurts within us
We can see sense
We can feel what feels right
And so often
All these things are not at all the same
They’re not at all the same”

„It’s Not Your Fault” – piesa nouă –  este o baladă simplă, minimalistă, pianul îl acompaniază discret pe Hogarth, vinovăţia apare când ne asumăm responsabilitate, o facem rar, este mai comod, mai simplu şi mai uşor să căutăm vina în exterior şi ne este greu să spunem celuilalt că „nu tu eşti de vină”…
„Memory of Water” –  „This Strange Engine” (1997) – vine aproape ca o continuare firească, pacea, liniştea se aşterne din nou moale peste ascultător, Marillion ştiu să mângâie şi cu toate acestea evită să devină siropoşi.
„This is the 21st Century” – încă o incursiune pe „Anoraknophobia” – trezesc noi miresme uşor orientale, apoi se scurge uşor ca nisipul dintr-o clepsidră, melancolia se strecoară pe nesimţite între acordurile moi, ne pierdem sau ne trezim visând cu ochii deschişi.
„Cannibal Surf Babe” –  „Afraid of Sunlight” – este cea mai ritmată, cea mai energică piesă de pe disc, intensitatea ei degajă optimism şi căldură, cade bine, vine ca o eliberare.

„I was born in nineteen sixty weird
And I’m your nightmare surfer babe
Mr. Wilson where’s your sandbox and your beard
‘You still looking for the perfect microwave?”

Un disc bun, cum spuneam, o audiţie plăcută, n-are deloc iz de ciorbă reîncălzită, pică mai de grabă ca un ceai fierbinte în miez de iarnă şi într-un apus de soare zgribulit.
Merg să sap după „Hapiness Is the Road” şi „Somewhere Else”… 🙂
Fain – consistent –  şi site-ul formaţiei, dacă sapi prin el, găseşti versurile de la toate piesele, coperţile discurilor şi multe-multe alte delicatesuri.
Şi uneori, puţin este absolut totul dacă este acel ceva de care avem nevoie. Cineva sigur ştie despre ce vorbesc! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YdRAUVlm5N4&feature=related]