„Elect the Dead” – albumul de debut solo al lui Serj Tankian din 2007 a fost amplu aclamat de critică ca fiind discul anului şi ascultând noul „Imperfect Harmonies” cred că şi acesta va fi primit cu acelaşi entuziasm.
Probabil nu mai surprind pe nimeni dacă spun că Serj nu mi-a smuls capu’ cu primul său disc, un album ok, dar fără a fi ceva deosebit şi nici „Imperfect Harmonies” nu m-a doborât din prima. Şi parcă nici din a doua.
Serj îmi aminteşte tot mai mult de Sting: vrea să fie altceva decât ce este. Detaliez puţin. Sting era un punker simpatic, dar a ţinut morţiş să fie un artist rafinat. La debutul său solo, Sting a aliniat o armată de jazzmani cu greutate – Branford Marsalis, Kenny Kirkland, Darryl Jones, Omar Hakim, etc -, dar asta nu-l face pe Sting un jazzman.
Într-un alt mod, într-o altă direcţie, cam asta face şi Serj: vrea să arate că nu e un „roacăr nespălat”, ci un artist complex, sensibil, se poate adresa unui public mai elevat şi… mai larg decât fanii Heavy Metal.
Acum, nu sunt printre cei care consideră că-i rău să te adresezi unui public larg, dimpotrivă! Însă, da, sunt uşor sceptic când cineva peste noapte se dezice chiar şi indirect de trecutul său, de ceea ce a făcut şi încearcă să ne vândă acadele şi gogoşi. Ar fi multe de spus.
Serj Tankian s-a născut în data de 21 august 1967 la Beirut, Liban. Părinţii lui au emigrat în State, s-au stabilit la Los Angeles şi Serj a urmat şcoala Armeano-Americană „The Rose & Alex Pilibos School” unde i-a cunoscut pe viitorii săi colegi de trupă din Soil (1992-1995) transformată în System Of A Down: Daron Malakian şi Shavo Odadjian.
Serj este un artist, cântă la mai multe instrumente nu doar cu vocea, este compozitor şi producător, poet şi textier, are propria sa casă de discuri denumită ingenios Serjical Strike Records şi este un virulent activist politic, alături de Tom Morello (Rage Against the Machine) au înfiinţat organizaţia non-profit Axis of Justice.
Nu vreau să par îngust la minte, poate-mi scapă nişte lucruri, dar sunt Read more Serj Tankian – Imperfect Harmonies (2010)
muzică
Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
O plăceam pe Deborah Anne Dyer (aka Pea Narni, aka Skin) când era „băiat”. Să nu mă înţelegeţi greşit, ea este lesbi, eu hetero, adică la amândoi ne plac fetele. Îmi plăcea atitudinea ei, îmi plăceau Skunk Anansie când aveau coaie, adevărate imnuri furioase ca „Selling Jesus”, „Intellectualise My Blackness”, „Little Baby Swastikkka” (de pe albumul de debut „Paranoid & Sunburnt din1995), „Yes It’s Fucking Political”, „All I Want”, „Milk Si My Sugar” (de pe „Stoosh” din1996), „Charlie Big Potato”, „On My Hotel TV”, „The Skank Heads”, „And This Is Nothing That I Thought I Had” (de pe albumul „Post Organics Chill” din 1999) şi Skunk Anansie au livrat şi balade intense, deloc siropoase ca „Charity”, „Weak”, „She’s My Heroine”, „Just Because You Feel Good – Hedonism”, „Weep – Brazen”, „Tracy’s Falw” sau „Secretly”. Skunk Anansie găsiseră o reţetă extrem de revigorantă în care elemente Heavy cu rezonanţe Rage Against The Machine se combinau organic cu nuanţele mai alternative cu iz Post Grunge şi infuzii de Blues şi Rock.
M-am bucurat ca pentru banii găsiţi pe jos când anul trecut am citit că după destrămarea trupei din 2001, gaşca se reuneşte, au şi scos în noiembrie 2009 un Best Of „Smashes and Trashes” care a inclus şi 3 piese noi, „Because of You”, „Tear the Place Up” şi „Squander”, urmat de un „Best Of Remixes”. „Tear the Place Up” suna energic, promiţător, celelalte două fiind piese mai lente, mai lirice. Preferam două piese-n forţă şi o singură baladă, dar asta probabil rămâne problema mea. Trei piese nu sunt suficiente să-ţi faci o idee, dar premizele erau bune.
Azi este lansat al patrulea album de studio al celor din Skunk Anansie, acest „Wonderlustre” Read more Skunk Anansie – Wonderlustre (2010)
Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)
Noapte oraşul dispare: clădirile se prăbuşesc sub praful de stele, visele se rostogolesc peste parcările abandonate şi parcurile încremenite, pisicile fugăresc câinii şi şoarecii dorm în cuiburile păsărilor sub plapuma de nori. E un vis profund, scapă cine poate. Poate cine visează.
N-am auzit până azi în viaţa mea de Sam Duckworth aka Slam Dunkworth şi acest proiect GCWCF. N-am jucat nici jocul Batman în care soluţia de rezolvare al unui nivel este acest: „Get Cape. Wear Cape. Fly” (Găseşte pelerina. Poartă pelerina. Zboară.) Nu ştiu nimic!
În schimb ascult cu plăcere acest al treilea album al trupei şi mă surprinde cât de viu este ceea ce fac, cum se joacă cu stilurile, sunetele şi abordările, cum muzica cu rădăcini adânc înfipte în anii ’70 este reambalată în sonorităţi moderne. „All Falls Down” este un exemplu perfect care sună ca o piesă din vremurile bune ale celor din Manic Street Preachers reorchestrată de Editors şi interpretată eventual de Placebo. Clar? 😆
Ce mă fascinează că muzica este aparent extrem de simplă, dar de fapt complexă însă fără să devină agasantă, obositoare. Teme Dub se împacă şi îmbină cu momente cu iz Folk sau secvenţe electronice şi Rock. Acusticul nu exclude zgomotele industriale şi ritmurile dansante se combină cu armonii marcante. Pare o joacă, joaca însă mereu are ceva magic în ea şi GCWCF explorează şi exploatează perfect acest lucru.
„The Uprising” sună ca un imn New Model Army, elementele Folk se suprapun cu vehemenţa (Post) Punk şi infuzia de electronică complementată de viori formează un întreg unitar şi revigorant.
În „Collapsing Cities (feat. Shy Fx)” mi-am amintit (şi) de The Madness, dar mai ales de The Clash.
Şi fiecare piesă Read more Get Cape. Wear Cape. Fly. – GCWCF (2010)
Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
Dacă-ţi plac White respectiv Rob Zombie, trupe ca Static-X, Prong sau Rikets şi în general Metal-ul modern, abordările Groove şi Nu Metal, cu aceşti Bastardolomey te-ai scos. Şi la o adică nici nu trebuie să mergi foarte departe pentru ei, sunt din Sofia, Bulgaria.
Vecinii din sudul Dunării nu sună deloc rău şi acest album de debut este unul consistent şi de calitate, nu sună cu nimic mai prejos ca produsele similare din Vest şi de peste ocean. Din nefericire nu ştiu nici o gaşcă de pe la noi care să le poată fi măcar pe aproape…Am tot ascultat trupe de aiurea şi de te miri unde şi cumva nu-mi dă pace treaba asta că ei pot şi noi nu. În fine!
Cvartetul format în 2007 de chitarist/vocalul Dimitar Vassilev – aka Nufry – îi mai aliniază pe Kiril Petrushev – aka Busti – chitară, Venelin Georgiev – aka Villi – bas şi bateristul Milen Ivanchev. Ca influenţe îi desemnează pe Black Sabath, Ozzy, Rob Zombie, White Zombie, Ministry, Prong, Static X, Slayer şi NIN, cum spuneam, abordează un Metal modern, sănătos, vânjos, cântat din încheietură.
Imediat după înfiinţare au imprimat primul single – Cheap Thrill/51st State (cover New Model Army) şi au urcat pe scenă prima oară în Novemberie 2008. În Aprilie 2009 au deschis pentru New Model Army la primul concert al acestora la Sofia şi anul acesta au cântat în cadrul festivalului Sonisphere – evident, la Sofia – şi tot atât de evident în seara celor 4: Metallica, Slayer, Anthrax, Megadeth.
În Aprilie 2010 a fost lansat acest „Plastic Pig Society” şi trupa îşi promovează materialul prin concerte şi festivaluri Read more Bastardolomey – Plastic Pig Society (2010)
The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
De când cu The Atomica Project (şi Morcheeba – cântă în data de 5 octombrie la Bucureşti, Sala Palatului de la ora 20 😉 ) m-am împiedicat de o grămadă de trupe, proiecte din segmentul Chill, Trip Hop.
Aceşti The Polyamorous Affair se situează undeva între cele două trupe pomenite cu menţiunea că au un puternic iz David Bowie de anii ’80. Nu e de mirare că pe noua compilaţie – CD dublu – tribut Bowie, „We Were So Turned On” participă cu piesa „Theme From Cat People” alături de nume mult mai faimoase ca Duran Duran, A Place to Bury Strangers, Carla Bruni, etc.
Gaşca este compusă din Sissy Sainte-Marie – voce şi Eddie Chacon – voce, producător/compozitor, ex trupa Charles and Eddie, dar interesant este şi faptul că prima sa formaţie i-a avut în componenţă pe vecinii de cartier din Castro Valley, California: Cliff Burton (Metallica) şi Mike Borden (Faith no More). Să mai ziceţi că n-are relevanţă unde te naşti!
Şi-au autofinanţat albumul de debut din 2008 după care imediat Manimal Vinyl le-a oferit un contract de nerefuzat şi sub egida lor au scos anul următor albumul „Bolshevik Disco” şi anul acesta au participat pe compilaţia tribut Bowie de care aminteam.
Din L.A. şi-au mutat sediul în Europa la Berlin şi acest „Strange Bedfellows” este scos de label-ul Winter Palace Records şi conţine Read more The Polyamorous Affair – Strange Bedfellows (2010)
Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
He’s back. The Suicidal Maniac. Cyco Miko şi gaşca de nebuni din Venice (L.A., California) s-au întors!
Poate că la noi nu sunt chiar cei mai populari, dar ST sunt o bucată (mare) de istorie Rock pe segmentul Hardcore Punk/Crossover/Thrash şi Funk Metal.
Înfiinţaţi în 1981 în formula Mike Muir – voce, Mike Ball – chitară, Carlos “Egie” Egert – tobe şi Mike Dunnigan – bas, devin faimoşi în 1983 când „dumnezeul” MTV le rulează intensiv clipul „Institutionalized”, fiind de altfel prima formaţie Hardcore care s-a bucurat de un astfel de privilegiu.
Albumul de debut, „Suicidal Tendencies” (1983) a fost urmat abia în 1987 de un nou disc, foarte bine primitul „Join the Army”.
Şi aici trebuie făcută o paranteză.
În aceeaşi perioadă (1982) ia fiinţă şi trupa No Mercy patronată de chitaristul Mike Clark avândul la microfon pe Kevin Guercio, la bas pe Ken Blakley – înlocuit ulterior de Ric “Rancid” Clayton, tipul care a creat logo-ul ST – şi la tobe pe Sal Troy. No Mercy veneau tot de pe linia Hardcore Punk, însă aveau o abordare orientată mai spre Heavy şi Thrash Metal. În 1985 Kevin Guercio părăseşte trupa şi Mike Clark îl „combină” pe Mike Muir să preia sarcinile vocale. Astfel este scos singurul album No Mercy, „Widespread Bloodshed Love Runs Red” în 1987. Clayton şi Troy hotărăsc să se retragă din activitatea muzicală şi atunci Mike Muir îl invită pe Mike Clark să se alăture formaţiei ST şi astfel practic cele două formaţii se unesc.
Punct ochit, punct lovit, multe din piesele scrise de Mike Clark pentru planificatul album doi No Mercy astfel au intrat în repertoriul ST, o mare parte din ele fiind pe albumul „How Will I Laugh Tomorrow When I Can’t Even Smile Today” din 1998 şi pe „Controlled by Hatred/Feel Like Shit…Déjà Vu” din 1989 se regăsesc şi 2 piese re-înregistrate de pe primul album No Mercy, “Waking The Dead” şi “Controlled By Hatred”.
„Noul” album ST nu este chiar nou, cum trădează şi titlul discului, ST au re-imprimat o serie de piese din repertoriul No Mercy (I’m Your Nightmare, Widespread Bloodshed – Love Runs Red, Crazy But Proud), piese de pe amintitul „Join the Army” (Suicidal Maniac, Possessed to Skate, The Prisoner, I Feel Your Pain and I Survive, No Name, No Words, Born to Be Cyco şi Join the Army rebotezată Joint the ST Army) şi piesa cea mai proaspătă semnată ST „Come Alive” de pe materialul din 2008 „Year of the Cycos”, o compilaţie ce reuneşte piese din toate trupele şi proiectele în care a fost implicat Mike Muir: Suicidal Tendencies, Infectious Grooves, Cyco Miko şi No Mercy.
Pentru cei care au auzit de Suicidal Tendencies doar prin intermediul numelui basistului Robert Trujillo trecut prin Ozzy şi ajuns în brandul cel mai de succes din zona Metal, evident – Metallica, „No Mercy Fool!/ The Suicidal Family” este oportunitatea perfectă de a cunoaşte una din cele mai energice şi dinamice găşti din anii ’80, de a constata cât de vitali sunt şi în prezent şi conform declaraţiilor lui Mike Muir, un proaspăt ST cu piese absolut noi va fi Read more Suicidal Tendencies – No Mercy Fool! The Suicidal Family (2010)
Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Linkin Park au rupt în 2000 cu albumul de debut „Hybrid Theory” şi hit-urile „Crawling”, „One Step Closer”, „In the End”, „Runaway”. În 2002 albumul a fost nominalizat la Grammy la secţiunea de cel mai bun album Rock, este în lista celor 1001 albume pe care trebuie să le asculţi înainte să mori (1001 Befor You Die) şi este pe poziţia a unsprezecea în Hot 200 albume ale deceniului. Gaşca a prins predominant la puşti (şi puştoaice 😛 ). În showbiz lucrurile se schimbă cu repeziciune, au trecut 11 ani, Linkin Park nu mai sunt „new kids (on the top 😀 )”, publicul lor s-a maturizat, mulţi s-au reorientat.
Justificat sau nu, Linkin Park par prototipul de boy-band Rock, prefabricat, produs cu public ţintă precis, o reţetă de succes venit pe valul Nu Metal şi asociat la debut unor nume ca Limp Bizkit şi Korn, dar ambalat pentru un public mai larg, comestibil la scară largă.
Găselniţa, reţeta Linkin Park este relativ complexă. Riff-uri Nu Metal inserate într-un fundal semi-Industrial şi Electronic cu clape şi samplere moderne, dialogul între două voci pe un model Hardcore, dar adaptat la abordări Rap/Hip Hop, adică au aruncat un arsenal vast şi cuprinzător din toate tendinţele muzicii contemporane şi au venit cu un produs final colorat ce încearcă să satisfacă cerinţele unui public pestriţ şi vast.
Eu n-am pus „botul” la Linkin Park, cu toate că admit, „Hybrid Theory” a fost un disc bun şi extrem de bine produs.
L-au şi remixat cu aportul unor nume consacrate din zona Nu Metal şi nume din underground-ul Hip Hop, disc scos în 2002 cu titlul „Reanimation”.
Au urmat albumele „Meteora” (2003), „Minutes to Midnight” (2007) şi acest al patrulea album de studio, „A Thousand Suns” urmează să fie lansat oficial în data de 10 septembrie. Între au mai avut un album remix în 2004 „Collision Course” şi 2 live-uri: „Live in Texas” (2003), respectiv „Road to Revolution: Live at Milton Keynes” (2008).
Anul trecut au revenit în atenţia publicului cu single-ul „New Divide”, parte a coloanei sonore a filmului „Transformers: Revenge of the Fallen” (semnată de celebrul Hans Zimmer). Piesa cei drept e cam subţire, accesoriu la clipul de fiţe şi efect.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]
Astea fiind spuse, să Read more Linkin Park – A Thousand Suns (2010)
Devils Brigade – Devils Brigade (2010)
„Devil’s Brigade” cunoscut şi ca „The Black Devils” sau „The Black Devils’ Brigade” a fost prima unitate de comando, de Forţe Speciale americano-canadiene formată în 1942 pentru a lupta în al doilea Război Mondial, unitate care stă la baza tuturor unităţilor Speciale create ulterior.
În 1968 s-a făcut şi un film „The Devil’s Brigade” despre formarea şi activitatea comandoului.
Trupa Devils Brigade a luat fiinţă în 2002 ca un proiect colateral al lui Matthew “McCall” Freeman – basistul formaţiei Rancid şi alături de el activează şi chitaristul Timothy Lockwood Armstrong – tot din Rancid – şi bateristul Donald J. “DJ” Bonebrake – membru al formaţiei Punk Rock X şi în două formaţii de Jazz: Bonebrake Syncopaters, respectiv Orchestra Superstring.
Au debutat cu piesa „Vampire Girl” pe compilaţia „Give ’Em Boot III” de Ska Punk al casei de discuri Hellcat Records şi acesta este albumul lor de debut care conţine 12 piese.
Amestecul de Punk, Ska şi mult-mult Rockabilly este extrem de revigorant. Şi amuzant. Muzică simplă, din încheietură, fără artificii, murdar şi americănesc. Multe din piese au sub 2 minute şi doar vreo 3 ajung la 3 minute, nu s-au complicat şi nici n-au încărcat Read more Devils Brigade – Devils Brigade (2010)
Discul următor sau press next
Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă. Read more Discul următor sau press next
The Atomica Project – The Non Affair (2010)
După un august cam palid, deh, perioadă de concedii, nu multe trupe se omoară cu lansatul noilor materiale în sezonul „mort”, septembrie debutează-n forţă, în doar câteva zile am acumulat un mic morman de discuri de ronţăit cu urechea. De fapt cantitatea n-a fost chiar o problemă nici luna anterioară, conţinutul produselor este tot mai îndoielnică. Muzica – indiferent de gen, etichetă – a devenit parcă complet tipizată, majoritatea lor sunt produse de serie, ci nu creaţii. Artiştii/producătorii livrează marfă pentru un public ţintă bine determinat şi îi servesc parcă o marfă alcătuită după criterii extrem de precise, standardizate. Societatea de consum n-ar fi posibilă, funcţională, fără consumatori şi „omul nou” pare să fie consumatorul cuminte, docil, care înghite fără rezerve ce i se dă. Cu linguriţa. Sau televizorul. Mă tot gândesc dacă cei care ne îndobitocesc sistematic sunt responsabili sau vina este a noastră că ne lăsăm îndobitociţi şi inevitabil dacă ne lăsăm îndobitociţi clar avem potenţial (mare) de dobitoci fiindcă altfel nu s-ar putea. Este un gen de dilemă ou-găină la care răspuns cert probabil nici nu există. Muzica a devenit un accesoriu ca poşeta, cureaua sau tenişii de fiţe, blugii de firmă. Muzica este un component secundar la iPod, la telefonu’ cu internet wierless şi mp3 player, iPod-ul şi telefonul cât mai şmecher fiind accesorii vestimentare al acestui prototip de „om nou”. Contează mai puţin ce bâzâie-n urechi, contează că ai căşti. Şi ajută şi la alienare, te izolează de restul lumii. O lume tot mai gri cu oameni – rotiţe – gri. „Muzica” e tot mai mult doar un „white noise” ce acoperă celelalte zgomote.
Mulţi afirmă că le place, ba chiar iubesc muzica, dar „uită” că dragostea necesită implicare şi în fapt ei nu se implică nici cum în muzică, ci doar o… consumă.
Limonadă şi… sirop.
The Atomica Project este Read more The Atomica Project – The Non Affair (2010)
