Mortiis este proiectul norvegianului Håvard Ellefsen care şi-a început cariera muzicală ca basist în Emperor unde a zăbovit doar vreme de vre-un an după care de la începutul anilor ’90 s-a concentrat pe acest proiect şi alte trei proiecte paralele: Cintecele Diavolui, Fata Morgana, respectiv Vond.
În perioada 1993-1999 sub denumirea Mortiis a scos 7 albume, primele 6 fiind exclusiv create cu ajutorul sintetizatoarelor şi samplerelor şi conţin o muzică întunecată, ambientală. Turnura a reprezentat-o albumul „The Stargate” din ’99 pe care un aport semnificativ a adus şi solista Sarah Jezebel Deva (a furnizat voce şi pentru Cradle of Filth), dar şi introducerea mai multor instrumente între care şi chitara.
Următorul album, „The Smell of Rain” din 2001 are o orientare mai Electro-Pop, Ellefsen preia pentru prima oară şi microfonul iar în jurul său încet-încet se încheagă şi o formaţie chiar dacă cu excepţia lui nici un membru nu rămâne constant în trupă.
În 2004 este lansat următorul album, „The Grudge”, turnura finală din cariera grupului, Ellefsen se reorientează spre zona Rock-ului Industrial, riffurile solide Read more Mortiis – Perfectly Defect (2010)
muzică
Îmbrăcate pentru dezbrăcare
„Ce craci are aia!” – de câte ori n-am spus, n-am auzit exclamaţia aceasta? Problema e – dacă e vre-o problemă – că în momentul în care pui labele pe duduia cu pricina, singurul lucru la care îţi mai stă capul este cum să-i dai cracii la o parte.
La fel stau lucrurile şi cu îmbrăcămintea. Cu toate că de multe ori tipele arată mult mai bine îmbrăcate decât dezbrăcate, nu ne gândim la nimic altceva decât la cum să le dezbrăcăm mai repede…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kPWzeUttMY0]
Kings Of Leon – Come Around Sundown (2010)
I-am cunoscut pe băieţi cam la al doilea lor album, „„Aha Shake Heartbreak”, prin 2004-2005 şi atunci nu m-au impresionat cine ştie ce, erau încă o trupă americană care cânta Rock american, un fel de Dire Straits modern, dar dintr-o altă lume (sonoră), dar cu aceleaşi infuzii de Country şi cu un iz pronunţat de Southern Rorck. Am ciulit urechile la următorul album, „Because of the Times”, avea ceva special, se simţea ceva în aer. Şi „Only by the Night” lansat în 2008 m-a cucerit din prima şi a cucerit şi toată lumea, a făcut ravagii în clasamente şi trupa familiei Followill şi-au câştigat pe merit statutul de super-vedete. Într-o lume tot mai rece, distantă, alienată, „Only by the Night” a fost ca ultimul pai, mâna întinsă, o alintare şi o mângâiere, un disc cu mult suflet aşa cum rar mai apar în ultimul deceniu.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gnhXHvRoUd0]
Succesul înseamnă şi o presiune imensă. Când Read more Kings Of Leon – Come Around Sundown (2010)
Umbra et Imago – Opus Magnus (2010)
Într-o prea frumoasă zi de sâmbătă, pe 20 februarie, la Silver Church au venit cu un show incendiar cei din Umbra et Imago, am pomenit atunci de eveniment, dar nu mai ştiu ce m-a ţinut departe de spectacol. Ascultând proaspătul „Opus Magnus” oarecum regret absenţa mea de la acel concert, Umbra et Imago dincolo de show-ul erotic cu accente BDSM (Bondage & Discipline, Dominance & Submission, Sadism & Masochism), fac muzică, muzică de calitate. Imagini din Silver Church găsiţi pe Realitatea.net.
11 piese plus un bonus („Wanderers Nachtlied”), noul Umbra et Imago este un material întunecat, o combinaţie extrem de nimerită între tendinţele Neue Deutsche Härte impuse în primul rând de Rammstein şi notele tradiţionale de Gothic Metal cu iz teuton.
Mozart (Manuel Munz) – voce, frumoasa Madeleine Le Roy – voce şi show, basistul Lutz Demmler, bateristul Michael „Migge” Schwarz şi chitaristul Sascha au reuşit să imprime un disc rotund, echilibrat, colorat şi foarte bine produs.
Dacă trecem peste balada obsesivă, laitmotivul NDH, „Ohne Dich” ce deschide albumul, riff-urile consistente, clapele îmbietoare, vocea gravă al lui Mozart şi partiturile muzicale sofisticate ale Madelinei ne călăuzesc într-o lume incitantă, bine nuanţată şi solid construită.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HqXUDsFR-0s]
De la „Perfect Baby” la „Sonntagsandacht” discul Read more Umbra et Imago – Opus Magnus (2010)
NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010)
Mişto faci, mişto găseşti. E o vorbă de-a mea, da’ se pune.
E grav rău şi de tăvăleală! Ştiu, ştiu, ştiu! Probabil cu excepţia lu’ Frank Zappa, „roacării n-are umor”. Nu când vine vorba de Metal şi/sau trupa lor favorită. Mai ştiu că foarte mulţi ciumpalitici şi ciupacabre au pus botu’ anul trecut la faza cu Geoană preşedinte, vin minerii, se întorc comuniştii cu Iliescu-n frunte, etc, exact cum mulţi rockeri au pus botul şi la faza cu „True Metal”. Şi asta-i la fel ca scena politică mioritică: unii-s mai de dreapta sau mai de stânga (după caz sau… interes de moment) ca ceilalţi şi-n fapt sunt varză (o apă şi-un pământ) toţi. Metal „adevărat” şi… mai puţin adevărat. Dar să revin la umor. Pe americanii din Manowar poţi să-i iei Read more NanowaR of Steel – Into Gay Pride Ride (2010)
alo! aterizează perversu’!
am numai nori şi păsări – sau păsărici? – în cap. aeroportul din Frankurt pare gara din Buftea pe lângă asta… şi dacă fiecare păsărică piere pe limba ei, eu vreau ca păsărica să piară pe limba mea. 😛
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Hsm5vW7hfQE]
P.S. LA MULŢI ANI TUDOR! (AKM)
Trent Reznor and Atticus Ross – The Social Network (2010)
N-am fermă în Virtualia şi nu cresc, nu fur oi, capre sau vaci nici în viaţa de zi cu zi, nici pe internet. N-am sute de prieteni nici pe Facebook, nici pe MySpace şi nici măcar în viaţa reală. În fapt prietenii mi-i pot număra pe degete şi cred că-i bine aşa, chiar nu contează numărul lor, ci relaţia pe care o avem, adică prietenia. Nu socializez excesiv, ba, chiar sunt un pic sociofob, nu mă dă pe afară compasiunea pentru semeni. Şi apropo: nu semnez petiţii, nu particip la strângerea de semnături pentru interzicerea avortului fiindcă am convingerea că sunt mult prea mulţi idioţi – avortoni – printre noi. Nimeni nu-i perfect. Şi nimeni nu e nimeni. 😀
Mark Elliot Zuckerberg ( 😛 ) are 26 de ani (născut pe 14 mai 1984) este co-fondatorul reţelei de socializare Facebook, deţine 24% din acţiuni şi conform ultimelor date valorează 6,9 miliarde de parai. Facebook-ul a fost lansat în 2004, adică omu’ a produs aproximativ un miliard pe an. Prost nu o fi şi pe semne a avut şi ceva bulan.
Noul film, „The Social Network” este ecranizarea cărţii „The Accidental Billionaires” (Miliardari accidentali, deh, nu ca la noi, de carton…. ) scrisă de Ben Mezrich. Nici cartea, nici filmul nu se doreşte un documentar şi nu reflectă „povestea adevărată”, ci creează o intrigă în centrul căreiea personajul principal – Zuckerberg interpretat de Jesse Eisenberg – este un tip „normal”, cu trăsături atât pozitive, cât şi negative, nu s-a încercat „romantizarea” personajului ca de exemplu în „The People vs. Larry Flynt” al lui Miloš Forman în care Larry Flynt este prezentat ca un tip amuzant şi un Robin Hood contemporan.
Ideea de a face un film despre Zuckerberg pare totuşi puerilă. Faza cu „nu poţi avea 500 de milioane de prieteni fără a-ţi face câţiva duşmani” e totuşi simpatică. N-am văzut încă filmul, dar recunosc, am rezerve şi oarecum idei preconcepute legat de subiect. Faptul că filmul este făcut de David Fincher, celebru pentru „Alien 3”, „Seven”, „The Game”, „Fight Club”, Read more Trent Reznor and Atticus Ross – The Social Network (2010)
twisted turns
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=q4XIdw6rmE4]
Buckethead – Spinal Clock (2010)
Tipul ăsta e dus. E irecuperabil. Dacă după accidentul suferit anul acesta cel puţin fizic se recuperează vizibil, la „mansardă” este neschimbat. Şi e bine, e bine aşa. Salvatorul găinilor din Kentucky se joacă şi de cele mai multe ori din joaca aceasta ne alegem şi noi cu câte o călătorie sonoră de calitate.
Anul trecut v-am povestit despre el şi cele 4 (!) albume scoase (vezi AICI), anul acesta a scos un album electro-acustic intitulat „Shadows Between the Sky” lansat în februarie, apoi şi-a făcut revenirea de după accident cu primul set din cele 5 preconizate ale proiectului alături de Bryan “Brain” Mantia şi Melissa Reese, „Best Regards”, un set de 5 CD-uri şi o incursiune într-o lume viu colorată a muzicii experimentale.
„Spinal Clock” este tot un experiment acustic, Brian Carroll alias Buckethead şi-a atârnat chitara-n cui şi a luat banjoul la frecat. A rezultat Read more Buckethead – Spinal Clock (2010)
David Sylvian – Sleepwalkers (2010)
Somnambuli. Despre asta vorbesc de ceva vreme încoace şi unii cred că-s răutăcios sau – mai rău – invidios. Avem senzaţia că trăim, în fapt umblăm chiauni, suntem toţi – sau aproape toţi – nişte somnambuli ce visează că trăiesc şi cred că au o viaţă. Dar dacă totul este fix invers, respectiv pe dos? Realitatea este o iluzie mascată de un decor bine gândit, viaţa este un vis – sau coşmar -, albul este negru şi frumosul urât. Eu nu aş exclude nici o ipoteză, dar da, unii – majoritatea – consideră că eu sunt nebun. Sau somnambul. Nu cred în nici o conspiraţie, ci în comoditate, delăsare, lăcomie, alte alea, fiţe pur umane.
Suntem consumatori comozi şi docili. Şi dispensabili. Somnambuli. Cum spune David: „Something to wake us From cultural slumbers, You fucking sleepwalkers Go on and sleep…”
Sylvian (52 de ani) nu este o faţă prea cunoscută, ca şi alţi pionieri ai muzicii electro-experimentale – vezi Gary Numan -, figura sa a rămas într-o obscuritate relativă. Trupa care l-a consacrat, Japan, activă din 1974 şi desfiinţată în 1982 când tocmai ajunseseră să atingă pragul popularităţii după al cincilea album „Tin Drum” lansat în 1981, a rămas şi ea la statut de cult mai ales în Japonia unde datorită numelui au avut un succes mult mai pronunţat ca-n Anglia natală.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YNYYRl86R4g]
Mama mea a avut vinilul „Tin Drum” şi piese ca „Ghosts”, „Still Life in Mobile Homes”, „The Art of Parties”, „Visions of China” sau „Talking Drum” m-au bântuit (ghosts…) din Read more David Sylvian – Sleepwalkers (2010)
