De ce fugi nu scapi. Nu scap de mine niciodată. Şi mă enervează la culme! Persoana mea, nepăsarea mea, egoismul meu, problemele mele, cariile mele. Uneori mă enervează şi simplul fapt că-mi văd umbra sau că respir. Aş bea să uit de mine, să mă înec în mine, să-mi înec amarul sau aiurea să mă înec pur şi simplu. M-am săturat eu de mine aşa că-mi dau seama ce v-aţi plictisit voi de mine.
N-am deschis televizorul, n-am citit ziarele, nu mă interesează în ce zi suntem şi cât este ceasul. Ce am mai făcut? Vezi şi tu…
Sunt trist că n-am prins finala la Blogfest. Că n-am slujbă, că soarele apare de după nori la 5-7 zile pentru 3 ore şi cerul gri parcă mi-a căzut în cap şi mi s-a lipit de retine şi s-a înşurubat în suflet , că n-am chef de nimic, că mi-au ieşit coşuri şi îmi cad dinţii, că nu câştig la loz în plic şi nici la 6 din 49, că nu mai beau, nu mai mănânc şi nu mai fut nimic şi toate astea n-au nicio legătură cu postul paştelui, nu are nicio relevanţă, dar că am ratat finala de bloage îmi sfâşie inima! Îmi vine să mor, noroc că-s mort copt de-a binelea de nici nu-mi mai simt mirosul de hoit.
M-a vizitat Thanata şi mi-a lăsat acest mesaj: „Am ajuns în finală! Pe ei voinicii mei, sa-i nimicim! Te aştept cu un vot, mi-am pus şi buton pe site să fie mai simplu! Sunt în primii 20, alături de mircea badea , dono şi visurât la categoria blog personal! Contez pe tine!” Pe mine nici măcar eu nu mai contez şi eu tocmai mi-am şters butonul…ha ha ha! Cine-i dono, cine-i visurât? Fatoooooooo! Mă oftic de mor şi de când am aflat că n-am prins finala, am numai vise urâte chit că n-am închis un ochi! Vreau şi eu un laptop!
Văd că această competiţie încinge spiritele mai rău decât aş fi crezut. Se înjură lumea ca la uşa… şatrei. Am aflat că pot să mă consolez cu un laptop dacă fac campanie unuia din finalişti. Alţii îl înjură pe respectivul că dă un laptop. Alţii înjură pur şi simplu de dragul de a mai umple un rând sau o pagină. Iarăşi alţii îşi văd de viaţă şi de blog sau de viaţă sau… de blog. Sau de ploaie şi de cerul gri şi de anunţurile de la mica publicitate şi de capra de vecină că-s varză şi e postul mare şi nu-i permis cu… carne. Of!
O iau uşor, cu cafeaua-n mână, mă pun pe citit, pe răsfoit pagini în browser. Mă duc la Thanata. Blogjob – vorba ei. „Am inventariat puţinele-mi resurse şi am dat de câteva cuvinte simple pe care le plimb tacticos printre dinţi: pulă, spermă, supt, cuvinte, iubire. Cu atât am mai rămas.” Tot e ceva, eu am sentimentul că nici măcar cu fermoarul în mână n-am mai rămas, dar asta e o altă poveste!
Uneori se exprimă mai neortodox, dar îmi place. Are coaie fata faţă de mulţi din blogăraşii care poluează netul cu nesimţire. E dreptul lor, nu, nu mă fute grija de nimeni. Mi-am dat seama că blogul este ca pe vremuri chitara: băieţii care vroiau să dea pe spate gagicuţele se apucau de zdrăngănit la chitară, acum se pun pe scris bloguri. Mi-e rău! Sau nu? Şi acum pe bune, prefer să votez o curvă decât să risc cu un tip frustrat care-şi face 500 de conturi de mail pe zi să se voteze cu mânuţa lui la o competiţie de o asemenea importanţă care are şi o trupă oficială: Hi-Q. Am zis importanţă sau impotenţă?
Am trecut şi pe la Mircea dar mare lucru nu era de citit, o referire la genialu’ de Victor care o face troacă de porci pe Elena şi încă o însemnare despre o amendă încasată de la CNA pentru expresii precum „garoi” sau „ţigani borâţi”. Uneori şi mie îmi vine să înjur, Udrea nici mie nu îmi este dragă, da’ nu m-am gândit niciodată să o „fac” „ţărancă parvenită”, „chivuţă cu mâinile-n şold” şi nici să zic chestii genul „să-ţi plimbi tu curu’ mare”. Adică, domnilor, argumentele-s una, să fi grosolan este altceva. Înţeleg eu că netu’ e curte fără gard şi fiecare spune ce-l taie capul pe propiul său blog şi nici nu e cazul să-ţi asumi responsabilitatea, dar dacă unii se tot dau rotunzi şi pătraţi cu şcoli şi studii, am pretenţii. Presă, hă? Despre care deontologie profesională vorbim? Sau… e blog personal şi asta scuză orice?
Îmi văd de pictat, de fotografiat, de zdrăngănit la taste, de toate avioanele din capul meu şi de bărcuţele înecate din suflet, dar de toate astea o să vă povestesc mai târziu sau… mâine. M-am întors. 🙂
O femeie, Marişca Chiş, în vârstă de 54 ani, a fost condamnată la 7 luni de închisoare fiindcă a smuls câţiva ţăruşi înfipţi într-un pământ pentru care se află în litigiu cu un vecin. Eugen Preda a fost eliberat, conform judecătorilor, nu reprezintă pericol public. Nici Sile Pietroi sau Genică Boierică. Lucrurile se petrec simultan în aceeaşi Românie unde numai noi, fraierii contribuabili ne mai mirăm cum un personaj dat în urmărire generală ca Gorbunov se antrena într-o sală alături de poliţişti.
Autorităţile, în frunte cu proaspătul ministru de interne Eugen Preda, ne asigură că Poliţia veghează. Dacă doar dormeau în post, cum era vorba, poate era mai bine. Realitatea însă este alta: poliţia este mituită şi chiar dacă uneori mai este arestat câte un Predoi sau un Pietroi, sunt scoşi pe uşa din spate al Justiţiei. Cu ce tam-tam a fost adus Tolea din Spania să fie eliberat în doar câteva luni, spălat şi pieptănat pe chelie. De la infractorii mărunţi până la marii corupţi din vârful clasei politice, toţi sunt vedete de televizor, defilează cu nonşalanţă şi se declară victime ale unui sistem care le asigură prea multă prezumţie de nevinovăţie. Pentru bună purtare sau o boală mai mult sau mai puţin misterioasă, toate aceste jeguri revin în societate şi îşi văd nestingheriţi de „afaceri”. Cotizează unde trebuie, iar oamenii ordinii întorc capul, justiţia închide ochii, unor politicieni le mai răsare o vilă.
Am citit şi nişte cifre amuzant absurde: la 60.000 de poliţişti avem 122.000 de bodyguarzi. Sunt 1.120 de companii de pază şi siguranţă. Păzea! Mă simt mult mai în siguranţă…
„Potrivit Codului penal, pericolul social este atingerea adusă uneia dintre valorile ocrotite prin lege. Aceste valori sunt: “România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.” (sursa: Gândul )
Frattini vrea garanţii că nu vor mai ajunge infractori români în Italia. Nicio problemă, le va avea când Italia o să garanteze că nu vor mai ajunge mafioţi Sicilieni în America, de exemplu. Nu vreau să fiu răutăcios cu „fraţii latini”, dar până una alta sunt mai celebrii pentru macaroane şi mafie la export decât pentru Botticelli, da Vinci, Rafael, Paganini sau Vivaldi.
Culpabilizarea colectivă nu rezolvă situaţia nici la ei, nici la noi şi nicăieri. Combaterea criminalităţii se face prin prevenire, să prinzi un borfaş după comiterea faptei nu o să elimine niciodată infracţionalitatea. Corupţie este şi la ei ca şi la noi şi se impun măsuri drastice.
Discursurile menite să ameţească publicul şi electoratul nu duc nici ele nicăieri.
Pe de altă parte şi eu susţin ideea că infractorii ar trebuii ţinuţi în ţară şi sub strictă supraveghere chiar dacă acest fapt contravine principiilor şi legislaţiei mult prea permisive din Uniunea Europeană.
Este încă un caz în care constat că Uniunea este disfuncţională şi ideea unei lumi globalizate trebuie să ţină cont de specificul local. Cred că sistemul American, fiecare stat cu legislaţie proprie, poate fi un model bun de urmat.
America nu ne-a „dat” doar Coca-Cola, McDonalds, Star Wars şi Michael Jackson, ci ne-a binecuvântat şi cu Oscaruri. 🙂 Dar despre Oscaruri îl las pe prietenul meu Alin să-şi dea cu părerea, la filme nu mă pun cu el! Heil Mickey Rourke!
“Praise the Lord
and Praise the Holy Spirit
to save us from your
Freedom, Justice, Peace
Accordance and Illusion
from Arrogance and Pride
from Violence and Confusion
the Great Despair
and Great Depression
Satanic verses
of your superstition
the Land of Plenty…
The Bill of Rights
the Enterprise
the Free Will
and the Unbroken One
your Self-Esteem
and Self-Desire
your Trust in God
and in Religious Fire…”
Când aproape toată lumea vrea să fie U2, cel mai greu este să fi U2. Nici nu ştiu cum au trecut mai bine de patru ani de la lansarea albumului „How to Dismantle an Atomic Bomb” dar „Vertigo” încă sună proaspăt, ironia dulce-amară din „Sometimes You Can’t Make It On Your Own” răsună plăcut prin simplitate şi trăire, „City of Blinding Lights” vibrează de câte ori privesc luminile oraşului în pulsul nopţii.
U2 a rămas aceeaşi gaşcă de prieteni din 1976, fapt aproape bizar în lumea zbuciumată a entertainment-ului, mai ales când în discuţie este o formaţie cu succesul găştii din Dublin. Vorbim despre 140 de milioane de albume vândute, de 22 de premii Grammy, performanţe de ne-egalat. Faţa industriei muzicale s-a schimbat radical cu răspândirea descărcărilor ilegale, accentul nu mai cade pe vânzările de discuri ci pe concerte. Iar turneele se prelungesc până când mai există cerinţă şi se epuizează complet potenţialul acelui material. Aşa se explică şi înghesuiala concertelor şi de la noi, fapt care nu poate decât să ne bucure. Din păcate U2 şi AC/DC au declarat oficial că nu vor veni în România fiindcă nu au un stadion adecvat pentru spectacolul lor, acest aspect fiind şi cel mai fierbinte punct în negocierile cu Madonna de exemplu. Ei, dar nu ne putem plânge! Vin o grămadă de trupe şi artişti şi anul acesta.
Bono, The Edge, Adam Clayton şi Larry Mullen Jr. s-au întors cu un nou disc: „No Line On the Horizon”, album ce va fi lansat oficial pe 27 februarie în Irlanda, pe 2 martie în restul lumii. A fost o naştere dificilă finalizată cu o cezariană. Vestea că formaţia lucrează cu Rick Rubin într-un studio din sudul Franţei şi în faimosul Abbey Road din Londra la un nou material a apărut în 2006. Nimic din ce s-a făcut atunci însă n-a ajuns pe noul disc. Piesa „Window in the Skies” a fost introdusă pe compilaţia „U218 singles” ca şi coverul realizat în colaborare cu Green Day după piesa „Saints Are Coming” al trupei The Skids. În 2007 a fost cooptat Brian Eno şi Daniel Lanois şi până în toamna lui 2008 trupa avea deja 50-60 de piese compuse. O mare parte a materialului a fost imprimat în Maroc şi se zvonea că albumul are un sunet Trance cu influenţe de muzică tradiţională Africană. Premisă interesantă, dar sincer, mare lucru din asta nu se aude pe materialul final. A urmat un adevărat maraton din studio în studio de la Dublin la New York, de la Hanovra la Londra ca în final, în noiembrie 2008 să se facă mixajele finale.
Un album Rock nu este nici chirurgie pe creier, nici fizică nucleară, cred că este nevoie de câteva idei bune, de poftă de a cânta şi de energie explozivă pentru o interpretare vie în studio. Ai nevoie de câteva scule sănătoase, microfoane bune şi un sunetist să capteze şi aranjeze materialul în aşa fel încât să nu-i omoare spiritul. Dar evident, când te numeşti U2 pretenţiile şi perspectiva se poate schimba radical. Nostalgicii evident speră-n secret la fiecare produs lansat la un nou „The Joshua Tree”, trupa a vorbit însă mai mult despre o abordare modernă şi inovativă gen „Achtung Baby”.
Prima „impresie” ne-o facem când privim coperta, o fotografie alb/negru al artistului Japonez Hiroshi Sugimoto numită „Boden Sea”. O imagine minimalistă: un cer imaculat şi marea liniştită, totul în tonuri moi de gri.
Hiroshi Sugimoto
Discul porneşte cu piesa de titlu „No Line On the Horizon”. Un sfat: merită ascultat în căşti sau în nişte boxe adevărate, dat tare. Piesa are un groove sănătos, marcă U2 indiscutabil, este construită pe straturi de sunete panoramate ingenios, se simte „touch”-ul lui Brian Eno mai ales în privinţa clapelor. Chitara este ascunsă, The Edge se joacă, tobele cresc treptat şi vine câte un nou val de percuţie. Vocea lui Bono este împinsă-n faţă şi este şi liantul care conduce şi ţine toată construcţia împreună. Refrenul aduce şi o rupere armonică, nu este, dar aminteşte uşor de “It’s A Beautiful Day”.
„Magnificent” porneşte cu un bas mârâit şi clape foarte Electro ca totul să se transforme într-o melodie ce încăpea fără probleme pe „Achtung Baby” sau „Zooropa”. Orchestraţia rămâne rafinată şi multi-dimensională, chitara şi clapa aduc armonii colorate, se diferenţiază elegant, dar deservesc acelaşi scop cu stricteţe.
„Moment Of Surrender” este o piesă lină, aşezată pe covorul pufos de samplere şi clape, The Edge renunţă aproape complet la chitară de dragul lor şi se concentrează la crearea atmosferei cu sintetizatoarele şi pianul. Cele peste 7 minute ale piesei au un uşor gust de Peter Gabriel.
„Unknown Caller” rămâne în aceaşi zonă Chill, tobele amintesc puţin de percuţiile tribale, clapele rămân principala sursă de atmosferă, chiar şi chitara are un accentuat gust sintetic. Bono pare neschimbat: „I was lost between the midnight and the dawning/ In a place of no consequence or company/ 3:33 when the numbers fell off the clock face/ Speed dialling with no signal at all/ Go, shout it out, rise up/ Oh, ohhh/ Escape yourself, and gravity/ Hear me, cease to speak that I may speak/ Shush now/ Oh, ohhh/ Force quit and move to trash.”
„I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy” revine într-o zonă mai naturală şi acustică, în ciuda titlului este tot o piesă calmă, o nebunie matură, controlată. Mi-a plăcut ideea: „Every generation gets a chance to change the world” (fiecare generaţie primeşte o şansă să schimbe lumea). Piesa este caldă, are dinamism şi se lipeşte în ciuda simplităţii, cu toate că sunt şi câteva şuruburi în orchestraţie interesante.
Primul single, lansat oficial pe 15 februarie 2009, „Get On Your Boots” a fost promovată de trupă şi la a 51 decernare a premiilor Grammy şi la BRIT Awards. Piesa muşcă, are ceva din „Vertigo”, Bono cântă sacadat, ritmul are viaţă, basul pulsează, este distorsionat. Este momentul în care mi-am reamintit că U2 totuşi sunt o formaţie Rock.
„Stand Up Comedy” începe în aceaşi tonalitate mai „agresivă”, ne trimite înapoi la U2-ul de la începutul anilor 90.
„Fez – Being Born” este un experiment pe care iar se simte amprenta lui Brian Eno, are dinamism, soluţii Electro moderne, pasaje aerisite în contrast cu sunetele mecanice. Eno este un vrăjitor şi se pare că nu lipseşte de pe nici un album care se vrea modern şi experimental.
„White As Snow” reduce modernismul la minimalism, piesa se dezvoltă lent, se desface ca un mugur, samplerele domină fundalul, se simt instrumentele reproduse artificial, dar nu deranjează.
„Breathe” are o aromă exotică, o mireasmă de Maroc, combină toată experienţa acumulată, este U2-ul pe care-l recunoşti din prima, dar are acest ambalaj interesant, nou, bine croit şi purtat cu naturaleţe de trupă. Cred că alegeam această piesă ca single, parcă reflectă cel mai bine direcţia pe care a luat-o U2.
Finalul cu „Cedars of Lebanon” readuce calmul, Bono povesteşte şi orchestraţia este doar suport ce susţine vocea fără să distragă atenţia.
„Yesterday I spent asleep
Woke up in my clothes in a dirty heap
Spent the night trying to make a deadline
Squeezing complicated lives into a simple headline
I have your face here in an old Polaroid
Tidying the children’s clothes and toys
You’re smiling back at me, I took the photo from the fridge
Can’t remember what then we did
I haven’t been with a woman, it feels like for years
Thought of you the whole time, your salty tears
This shitty world sometimes produces a rose
The scent of it lingers and then it just goes
Return the call to home
The worst of us are a long drawn out confession
The best of us are geniuses of compression
You say you’re not going to leave the truth alone
I’m here ‘cos I don’t want to go home
Child drinking dirty water from the river bank
Soldier brings oranges he got out from a tank
I’m waiting on the waiter, he’s taking a while to come
Watching the sun go down on Lebanon
Return the call to home
Now I’ve got a head like a lit cigarette
Unholy clouds reflecting in a minaret
You’re so high above me, higher than everyone
Where are you in the Cedars of Lebanon?
Choose your enemies carefully ‘cos they will define you
Make them interesting ‘cos in some ways they will mind you
They’re not there in the beginning but when your story ends
Gonna last with you longer than your friends”
Cele aproape 54 de minute ale albumului se scurg uneori lent, alte ori prind ritm, sunetul te încearcă câte puţin, pătrunde încet. Nu poţi judeca discul după o singură ascultare şi cu siguranţă merită să-i acorzi măcar o a doua şansă. Cred că am înţeles şi eu de ce s-a amânat lansarea lui de la sfârşit de an, la început de an.
Cu toate măsurile de siguranţă impuse de Universal Music, scurgerea materialului spre publicul larg s-a produs tocmai datorită unei greşeli comise de filiera din Australia al casei de discuri care pe 8 februarie pe magazinul virtual a lansat materialul pentru descărcare timp de câteva ore. A fost însă suficient ca în scurt timp să se regăsească pe torrente… Dar cum ştiu că sunteţi cinstiţi – doar suntem buni creştini de peste două mii de ani! – albumul poate fi cumpărat prin pre-comandă şi-n România.
“No Line on the Horizon” este un album mai subtil, se desfăşoară pe straturi sonore ascunse, rafinate. Nu loveşte din prima, dar te învăluie încet şi are un farmec aparte care nu-ţi dă drumul. Chiar sunt curios ce o să zică prietenii, cum va fi primit de public. Eu l-am lăsat pe repeat în CD player. 🙂
Nu ştiu câţi oameni au auzit numele scriitoarei Françoise Sagan, nu ştiu câţi dintre voi aţi văzut filmul „Goodbye Again” din 1961 regizat de Anatole Litvak şi în rolurile principale cu Ingrid Bergman şi Yves Montand, cum nu ştiu nici câţi dintre dumneavoastră ascultaţi dimineaţa la cafea Brahms, Chopin, Grieg sau Tchaikovsky.
Sincer vorbind, nu ştiu câţi am auzit numele lui Marian Cozma înaintea tragicului eveniment, eu unul cu siguranţă nu. Nu ţin minte nici când am citit despre vânzările spectaculoase de disc ale unor artişti ca Iris, Voltaj sau ori cine altcineva, în schimb da, citim zilnic despre tot felul de starlete şi vedete bârfe şi aşa-zise „mondănităţi”, trăim într-o ţară unde parcă avem numai jafuri, crime, sinucideri şi violuri, unde brand-uri devin nume ca Cioacă, Gorbunov, Simona Sensual şi Sexy Brăileanca, unde tot felul de băbuţe visează să devină tinere speranţe ale industriei pornografice şi unde autorităţile par ocupate doar cu umplutul propriilor buzunare iar noi, fraierii, ne păzim buzunarele-n tramvai de concetăţenii care rătăcesc cu mâinile prin ele…
[youtube=www.youtube.com/watch?v=tibeoDFsrkI]
Nu cred că nu sunt medici extraordinari care cu toate că n-au la dispoziţie cele mai performante aparate nu salvează vieţi în fiecare zi, nu cred că nu sunt profesori dăruiţi meseriei care nu predau şi-n condiţiile nu rareori inadecvate zi de zi copiilor la şcoală, nu pot să cred că nu avem artişti deosebiţi, sportivi care fac performanţă, cum nu pot să cred că nu avem ţărani care se trezesc zi de zi cu noaptea-n cap să-şi muncească pământul şi să-şi poarte de grijă gospodăriei, nu cred că nu mai sunt oameni obişnuiţi care-şi fac treaba fără mare vâlvă, oameni fără de care în fapt nimic n-ar mai funcţiona.
Mă repet şi spun că m-am săturat de senzaţional, de extraordinar, de ştirile bombă şi explozive, vreau să citesc şi eu în ziar, să văd la televizor ceva obişnuit, ceva simplu, ceva…uman. Ştiu, sunt un tâmpit, un prost şi un ciudat, nici măcar paşaport biometric n-am şi nu-mi fac griji nici pentru apocalipsa din 2012, dar cred că nu sunt singurul. Sau cel puţin aşa sper…
Uşor-uşor devin alergic la auzul cuvântului „criză”.
Ce mă enervează cel mai mult este faptul că doar se vorbeşte despre acest fapt, măsuri ioc. La cum funcţionează toate la noi, criza era inevitabilă: pseudo-creşterea economică datorată creditărilor masive (şi de multe ori fără acoperire), mai devreme sau mai târziu tot ne exploda în faţă. Fără producţie şi cu importuri masive, colapsul era uşor de prevăzut.
Bun, nu de analize economice-mi arde mie acum, ideea este alta: avem o criză, ce facem cu ea?
Românul este întreprinzător, scoate bani şi din piatră seacă, de ce n-ar scoate şi din…criză?
Un exemplu simpatic am găsit pe e-jobs.
O agenţie de publicitate caută grafician.
CANDIDATUL IDEAL:
PERSOANA CORECTA, CARE SA PUNA ACCENT PE CAPACITATEA SA DE A ADUCE BENEFICII ANGAJATORULUI SI DUPA CE VA DEMONSTRA ACEST LUCRU SA PUNA PRETENTII, DE ORICE NATURA.
DISPONIBILITATE IMEDIATA.
DESCRIEREA COMPANIEI SAU A JOBULUI:
AGENTIE DE PUBLICITATE
ANUNTUL CONTINE UN INTERVIU ONLINE CU 3 INTREBARI:
VREI UN JOB BINE PLATIT, PE TERMEN SCURT?
DACA RASPUNSUL E DA, ATUNCI NU APLICA PENTRU ACEST JOB.
VREI UN JOB PLATIT DECENT PE TERMEN NELIMITAT CARE SA-TI GARANTEZE UN SALARIU CHIAR SI PE TIMP DE CRIZA?
DACA RASPUNSUL ESTE DA, ATUNCI TE RUGAM SA APLICI CV-UL TAU PENTRU ACEST JOB.
UN SALARIU DE 500 EURO CREZI CA E (REPET) UN SALARIU DECENT?
Abordarea psihologică a subiectului este genială! Hahahaha! 🙂 Băi, e criză! Repet, e criză, ai înţeles? Nu-ţi dau prea mulţi bani, da’ ăştia puţin dacă te rupi în patru muncind ţi-i dau sigur, e criză, mă înţelegi? Să repet încă o dată? 🙂
Treaba-i simplă. Dacă tot e criză, ne menţinem profitul sau cu puţin noroc chiar îl creştem, pe seama angajaţilor. De lucru este, treaba merge, oamenii-s speriaţi şi de criză, dar mai ales să nu-şi piardă slujba, de ce să nu profităm?
Mi-am amintit un banc auzit acum câteva zile:
Doi directori de firme vorbesc.
– Băi, cum îţi merge cu criza asta?
– Nasol, nasol! Nu mi-am mai plătit angajaţii de două luni…
– Da? Păi nici eu! Şi mai vin oamenii la muncă?
– Da, vin…
– Şi ai mei…
– Băi, ce-ar fi să le cerem taxă de intrare-n clădire?
Şi mi-am mai amintit o vorbă de duh pe care am auzit-o de la mulţi patroni: „Băi, stau zece la uşă să-ţi ia slujba!”
Mda… avem o criză, da’ avem mult mai multe probleme. Multe de management, dar şi mai multe de MENTALITATE.
Mă uitam ce mai este prin blogosferă, ce pot să citesc fiindcă cursul de Introducere în sistemul Mass-media nu mă atrăgea deloc. Astfel am dat peste aceleaşi paşapoartele biometrice, am călcat în pete de petrol amestecate cu corupţia mioritică, m-am împiedicat de argumente pro şi contra pornografiei şi m-am blocat în spinoasa problematică a stocării datelor confidenţiale de către operatorii reţelelor de telefonie mobilă. La naiba, plictiseală mare! Poate totuşi ar fi bine să mă concentrez asupra cursurilor, o fi un semn?
Nu ştiu de ce-l caută unii pe Dumnezeu pe internet. Sau de ce-l caută pe draq în paşapoarte? Nu înţeleg nici ce caută ei pe prima pagină a WordPress-ului. Pe bune! Dacă mai văd mulţi pseudo-preoţi, cruci şi predicatori voluntari, am să borăsc pe tastatură. Asta aşa, de dragul divertismentului.
Mi-am amintit de anii 90 când anumite publicaţii îşi făceau vânzarea pe seama „Rockerilor Satanişti”. Cum dispărea o găină printr-un cătun uitat de lume, era clar că fa fost victima unui ritual Satanist la miez de noapte. Acum dacă un adolescent sare de pe bancă şi îşi scrânteşte glezna, este etichetat „Emo”. Nu vreau nici să bagatelizez, nici să minimalizez anumite probleme, unele chiar grave, dar vreau să spun că de fiecare dată se judecă lucrurile superficial şi de multe, prea multe ori îşi dau cu părerea persoane paralele cu subiectul. Uneori am impresia că toată lumea din jurul meu are diplomă-n sociologie, psihologie şi ştiinţe politice şi economice cel puţin. Mai nou şi-n inginerie şi în genetică. Plus teologie. Mă bântuie şi o imagine teribilă precum mulţi nu sunt în stare nici să se şteargă la fund, dar n-au nicio jenă să se mânjească la gură.
Nu, nu m-am găsit „io” nici acela mai deştept, nici cel a tot ştiutor. La matematică sunt chiar bâtă, dar dacă mă gândesc mai bine, nu prea mă pricep la nimic. Sunt cam prost, dar asta am mai spus-o şi parcă au spus-o şi alţii. Hahaha!
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este cea mai veche carte a Noului Testament. În linii mari s-a acceptat ipoteza conform căreia ea a fost scrisă la sfârşitul anilor 60 secolul I. e.n. şi probabil în anii 90 a fost redactată din nou.
Astfel revelaţiile se referă la evenimentele ultimului an al domniei împăratului Nero (54-68 e.n.) şi al prigoanei asupra primilor creştini, respectiv la căderea Ierusalimului (70 e.n.) şi înăbuşirea primei revolte iudaice împotriva romanilor în timpul domniei împăratului Domiţian (73 e.n.) şi al noilor represarii împotriva creştinilor.
Despre Ioan Teologul nu se cunosc foarte multe lucruri. Se presupune că a fost fiul unui pescar din Galileea şi a devenit posluşnic al lui Ioan Botezătorul. Aşa a ajuns să-l cunoască şi să-l urmeze pe Isus, devenind unul din cei 12 apostoli şi alături de Petru, unul din favoriţii acestuia.
În timpul domniei lui Domiţian a fost trimis în surghiun pe insula Patamos şi acolo a avut revelaţia despre sfârşitul lumii. Se presupune că a avut o viaţă lungă, a trăit 100-120 de ani şi a murit pe insula Efes.
Sunt însă alţi cercetători care atribuie Apocalipsa lui Ioan Gură de Aur…
La începutul erei noastre, în literatura iudaică au apărut o serie de scrieri numite apocalipse. Sunt peste 15 astfel de scrieri ajunse până la noi, dar numai Apocalipsa Sfântului Iaon Teologul a fost acceptată de către Biserică şi este scrierea care face legătura între Vechiul şi Noul Testament.
Simbolismul Apocalipsei a stârnit dea-lungul secolelor multe discuţii, cele mai aprinse fiind legate de versetele în care este amintit şi „numărul Fiarei” – 666.
„Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.
Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (13. 16,17 şi 18 )
Alfabetul ebraic este format din 22 de litere, fiecare literă având şi un echivalent numeric. De exemplu: A=1, B=2, G=3, D=4, H=5, etc.
Una din cele mai răspândite scale de corespondenţă a literelor şi cifrelor este:
A=1, B=2, C=7, D=4, E=5, F=8, G=3, H=5, I=1, J=2, K=2, L=2, M=4, N=5, O=7, P=8, R=2, S=3, T=4, U=6, V=6 şi Z=6.
În numerologie se operează cu cifrele de la 1 la 9. Indiferent de valoarea sa fiecare număr putând fi redus la o singură cifră cu ajutorul adunări „naturale”: 12=1+2=3, 35=3+5=8 sau 49=4+9=13=1+3=4 etc.
O altă cale de codificare este aşa numitul sistem Atbash. Este primul cifru prin substituţie prin care litera A devine Z, B=Y, C=X, D=W, E=V, etc. Este un cifru uşor de spart care are o singură cheie posibilă, un cifru cu substituţie monoalfabetică. Totuşi, aceasta s-ar putea să nu fi fost o problemă la timpul când a fost creat şi folosit.
Cifrare şi descifrarea… Se caută chei şi coduri Biblice şi se descoperă sensuri noi şi revelaţii profetice. Se scriu mii de cărţi, apar ipoteze noi şi teorii. Codul lui DaVinci. 🙂
Dea-lungul timpului acest apocaliptic 666 i-a fost atribuit pe rând lui Nero, Napoleon şi Hitler… sau lui Bill Gates. Dar şi codului de bară sau a celor trei w-uri din „pragul” internetului.
În sistemul codului de bară, tipurile UPC-A şi EAN-13, acestea fiind cele mai utilizate, deţin în mod invariabil, pentru orice produs, trei perechi de linii uşor prelungite care se citesc în memoria computerului prin cifra 6. Aceste linii se numesc caractere de siguranţă sau bare de protecţie (Guard Bars) şi servesc la recunoaşterea de către calculator a sistemului bar code. Cu alte cuvinte, la citirea codului, calculatorul detectează mai întâi prezenţa celor trei guard bars, care, decodificate alcătuiesc în mod invariabil, pe toate produsele, numărul 666!
Apelând din nou la numerologie W=6 şi astfel www-ul se transformă şi el în 666…
Un cotidian American relata o descoperire surprinzătoare făcutaă de câţiva informaticieni. Ei şi-au dat seama că numele complet a lui Bill Gates, convertit în limbaj ASCII (pentru Interchange), standard informatic, pe bază de cifre, se transforma în 666, adică exact numărul diavolului. Două produse de succes ale lui Microsoft – Windows 98 şi MS DOS 6.21 – dau acelaş rezultat…
B = 66
I = 73
L = 76
L = 76
G = 71
A = 65
T = 84
E = 69
S = 83
I = 1
I = 1
I = 1__ = 666
Dacă-l căutăm pe Dracu undeva, cu siguranţă îl vom găsi.
Da’ până vine Apocalipsamai am de dat nişte examene şi un 5 mâine, cinci fiind cifra planetei Mercur iar eu sunt un tip Mercurian, ar fi un rezultat satisfăcător… Gata cu pauza, înapoi la învăţat! Ne vedem nu la vară ci în 21.12.2012! Hahaha! În ce zi suntem? Şase??! Coincidenţa dracului!
Mestecăm ciunga şi înghiţim în sec. De câte ori cineva deschide gura, primeşte o ciungă. Nu ţine de foame, dar mesteci la ea pe-ndelete şi te ţine ocupat. Faci balonaşe… „Acelaşi gust, fără zahăr”?
Nici gândul că Statul Român ar putea repeta figura frumoasă Petrom – O.M.V. şi-n variantă maritimă nu mi s-a uscat în colţul creierului şi a şi răsărit scandalul Sterling.
„Contractul iniţial de concesiune al perimetrelor Pelican şi Midia a fost atribuit, în 1992, în timpul Guvernării Stolojan, firmei Enterprise Oil, care a devenit, astfel, prima companie străină care fora în zona maritimă a României. În 1997, Enterprise Oil a renunţat la concesiune, în urma acutizării diferendelor dintre România şi Ucraina referitor la delimitarea platformei marine. În 2006 Sterling a devenit unic concesionar, prin achiziţia a 80% din drepturile asupra perimetrelor Pelican şi Midia de la partenerul său, Talisman Energy. Prin Hotărârea de Guvern 1446 din 12 noiembrie 2008 s-a aprobat al XI-lea act adiţional, de 42 de pagini, la Contractul de exploatare şi împărţire a producţiei pentru perimetrele Pelican şi Midia.” (sursa Gândul)
Desecretizarea actului adiţional conform actualelor condiţii impuse de lege nu se poate face fără acordul firmei/companiei implicate. Puţin probabil că Sterling Resources îşi va da acordul. Cât pierdem de fapt este tot atât de dificil de calculat. Am însă aşa o presimţire că gazul din platforma marină care o să ne revină nu ne ajunge nici să fierbem un ibric de cafea iar petrolul nici să alimentăm o…bicicletă.
România – Ucraina 1–0? În toţi anii aceştia lupta s-a dat pentru insula Şerpilor, teritoriu acordat conform deciziei de la Haga, Ucrainei. Dacă la acest fapt adăugăm şi contractul de concesionare a platformei marine, rezultatul final este România – Ucraina 0-2. Golul doi fiind un frumos autogol dat prin minutul 92. Nu este deloc dificil să construim o întreagă teorie conspiratistă în jurul „poveştii” în care interese străine şi „obscure” ne-au tras-o din nou, dar tare mă tem că încă o dată ne-am făcut-o cu mâna noastră.
Aceeaşi „băieţi deştepţi” care nu se satură niciodată. Nouă ne rămân resturile şi mestecatul de ciungă. Ei se îngraşă, noi ne înfigem tot mai adânc în pământ…
Tot iz de ciungă are şi povestea urmăririi penale a domnului Adrian Năstase. Mătuşa Tamara poate să-şi vadă liniştită de investiţii imobiliare şi-n următorii ani: una din proprietăţile ciungii este că se întinde. În acest caz la nesfârşit.
Dacă în ceea ce priveşte bugetarii de rând nu vor fi creşteri salariale şi s-au mai tăiat şi o serie de sporuri, lucrurile stau diferit în Parlament. Bugetul Camerei Deputaţilor a crescut cu 22% faţă de anul 2008. În semn de austeritate s-a renunţat la studioul de televiziune al Camerei şi la sera Palatului Parlamentului… La cât rahat mănâncă unii, este clar că folosesc o ciungă inodoră cu gust de usturoi!
Cu mâna cui se scoate castana fierbinte numită M.A.I.? Al treilea câştigător „fericit” scos din mânecă de P.S.D. în fragila guvernare de o lună este Dan Nica. Rămâne ceaţa demisiei lui Liviu Dragnea şi sindromul Gorbunov care torpilează nu doar P.S.D.-ul, nu doar Guvernul Boc ci tot sistemul juridic din România. Dacă mai adăugăm şi castana mitralierelor lipsă, avem radiografia exactă a competenţei şi intereselor evidente şi mai ascunse ale coruptei clase politice. S-a cam amestecat varza călită cu ciorba de fasole şi în final dacă banii n-au miros, acum putem constata că nici infractorii culoare. Politică.
M-am cam speriat când ieri la un post de televiziune, stimabilul domn Meleşcanu ne-a liniştit afirmând cu zâmbetul pe buze că el şi-a cumpărat o armă pentru auto-apărare de multă vreme. Dacă asta este direcţia în care mergem, să oprească cineva lumea, vreau să cobor!
Surle, trâmbiţe şi tot tacâmul şi la Kiev şi la Bucureşti. Decizia de ieri de la Haga a venit ca un balon salvator pentru Guvern, dar este doar încă un balon de săpun. Nu ştiu câţi calcani, pescăruşi, litri de apă sărată şi tot mai poluată am câştigat, cum nu se ştie exact nici mărimea zăcămintelor de gaz şi petrol, cifrele vehiculate fiind doar estimative. Să nu uităm nici faptul, că acest zăcământ va trebuii dat spre exploatare şi Statul Român are o istorie păguboasă în ceea ce priveşte darea spre exploatare a zăcămintelor naturale de care a dispus. Beţia cu apă rece este rezultatul găluştelor înghiţite din zbor şi ne-mestecate.
Ce cred că am câştigat este stingerea unui conflict mocnit de peste patruzeci de ani şi şansa de a normaliza relaţia cu unul din vecinii noştri importanţi.
Eurovision-ul. S-a respectat tradiţia şi iar a câştigat cine trebuia să câştige. Jenant doar pentru noi, tâmpiţii din public, moculeştii şi partoşii nu se dezmint niciodată. Anul acesta i-a venit rândul tot mai penibilului Duţă şi a unei piese sub-mediocre. Dacă cineva reuşeşte să-mi fredoneze piesa la 20 de minute după ce a ascultat 30 de secunde din ea, îi fac cinste cu un cico.
Realitatea la nivelul macadamului este alta.
Încă o vizită scurtă acasă la Braşov. M-am simţit ca un turist idiot şi rătăcit cu aparatul foto atârnat de gât. Lipsa zăpezii a gonit şi ultimii turişti veritabili, oraşul părea mai pustiu şi mai încremenit. Pistolarii invizibili nu sunt atracţie turistică nici pentru cei mai extravaganţi vânători de vampiri. Criza crizează inevitabil cetăţeanul obişnuit şi chiar şi în spatele zâmbetelor politicoase se întrezăreşte o umbră de teamă.
Cu toate acestea Braşovul rămâne…Braşov. 🙂
Ador sexul. Nu contează cum îi spunem, sofismele lingvistice n-au nicio relevanţă, că facem dragoste, ne-o tragem, facem sex, ne cordim, o ardem, ne frecăm, sau doamne fereşte, ne f*tem direct, important este ca faptul să se petreacă, să se consume acest desfrâu energetic şi chimic, să se întâmple lucrurile conform celor mai normale necesităţi, cât mai des, cât mai mult, în beneficiul ambelor părţi. Îmi place să savurez coniacul de dinainte şi ţigara de după. Iubesc sexul şi am şi scuza să beau ceva înainte şi să fumez după.
Eram într-un băruleţ cochet din centrul Braşovului cu ceva ani în urmă, singur la o masă şi cu două mese mai încolo era o fată tot singură. După două-trei pahare de coniac mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara-n colţul gurii şi am abordat-o abrupt: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după? Fata s-a uitat puţin nedumirită la mine, apoi a început să râdă şi am consumat o seară agreabilă împreună. Ei, dar nu viaţa mea amoroasă este subiectul zilei!
„Avem în vedere devansarea termenului de majorare a accizelor la tutun şi alcool”, a declarat ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea.
Eu la sex nu renunţ! Ha ha ha! 🙂
Pe scurt, Guvernul susţine că din majorarea preţului ţigărilor cu circa 50% îşi va acoperii găurile din buget. Treabă perversă, zic eu, harababură mare. Fumătorii – teoretic – sunt discriminaţi, dar pe spinarea lor vrea guvernul să o scoată la capăt. Abia acum înţeleg şi treaba cu barurile şi restaurantele. Dacă până anul trecut exista în fiecare local măcar un colţ pentru nefumători, conform noii legi, acel colţ a dispărut, pe majoritatea spaţiilor de pierzanie scrie frumos pe uşa de la intrare: „în acest local se fumează”. Sunt fumător, dar oarecum înţeleg frustrarea nefumătorilor. Chiar dacă ei niciodată n-au dat dovadă de toleranţă şi înţelegere faţă de un amărât vicios ca mine.
Dar să revin la Guvern. Cumva ne-a intrat în sânge – ca nicotina şi alcoolul – să considerăm Guvernanţii o adunătură de proşti. Acum, la cinci dimineaţa, după un strop de coniac în cafeaua inevitabilă şi cele trei-patru ţigări fumate, m-am dumirit că treaba nu stă chiar aşa. Prima mişcare a fost asta cu fumatul la liber în toate cârciumile, a doua vine acum cu creşterea accizelor. Dar treaba este mult mai profundă! Vă mai amintiţi de scandalurile „Ţigareta” 1,2 şi câte au mai fost? În mai toate pieţele din Bucureşti se vând mii de pachete de ţigări netimbrate. Afacerea este-n floare, un pachet de ţigări costă între 2,50 şi 3,50 lei, în condiţiile în care ţigările timbrate au toate preţul peste 5 lei. Ţigările netimbrate se vând pe faţă. La chioşc, la tarabă, pe trotuar din plasele de rafie, sub ochii vigilenţi ai oamenilor legii. Păi ce, ei nu fumează?
Legat de criză nu o dată s-au făcut referiri la marele crack financiar din 1930. Acum mi-am amintit şi de Prohibiţia din anii 20, premergătoare crack-ului. Că la noi lucrurile se fac cam pe dos tot timpul, nu mă miră. Problema cu prohibiţia este că n-a dat niciodată rezultate. Prohibiţia fiscală conduce inevitabil la evaziune. Cred că „băieţii deştepţi” stau cu baxurile pregătite şi-şi freacă mâinile satisfăcuţi.
Prostituţia şi pornografia sunt şi ele ilegale. Cu toate acestea azi-mâine cred că nu mai este colţ de stradă, scară de bloc, fără un „salon de masaj” sau un „serviciu de escorte”. La toate chioşcurile şi tarabele unde se vinde presă, este plin de reviste pentru adulţi şi cd-uri, dvd-uri cu cele mai noi şi cele mai fierbinţi producţii autohtone. Starurile şi starletele pornografiei tronează pe toate coperţile ziarelor, defilează pe toate posturile de televiziune. Cum este posibil? „Băieţii deştepţi” ştiu răspunsul.
Cheese! Richard Cheese. Richard Cheese and Lounge Against the Machine. Recunosc, am descoperit acest artist absolut întâmplător. Intenţionam să scriu despre „cover”-uri şi căutând materiale să exemplific cât mai bine despre ce este vorba, m-am împiedicat şi de Richard Cheese.
Trupa s-a înfiinţat în anul 2000 şi până-n prezent au editat şapte discuri, dintre care cel din 2006, „The Sunny Side of the Moon”, este un „Best of”. Celelalte albume sunt: „Lunge Against the machine” (2000), „Tuxicity” (2002), „I’d Like A Virgin” (2004), „Apetif for Destruction” (2005), „Silent Nightclub” (2006) şi „Dick at Nite” (2007). Ultimul disc conţine prelucrări ale unor teme celebre din filme, celelalte conţin cover-uri după piese cunoscute al unor artişti ca: Radiohead, U2, Pink Floyd, Offspring, Snoop Dogg, Guns N’ Roses, System of A Down, Madonna, Korn, The Cure, Disturbed, The Clash, Beastie Boys, Nirvana, Limp Bizkit, Garbage, etc, toate făcute Jazz, într-o manieră Swing sănătoasă şi cu mult umor.
Băieţii îşi fac veacul – evident – în Las Vegas, conform sitului official, după actualul turneu American, „United We Lounge”, din motive de sănătate, trupa renunţă la viitoare turnee. Se pare că oboseala şi stresul îşi pun amprenta pe vocea lui Richard. Cu toate acestea, pentru anul acesta sunt planificate nu mai puţin de trei noi albume: „Viva la Vodka”, „Lavapalooza” şi „OK Bartender”, plus încă un album pentru 2010 „Back in Black Tie”.
“Cover version” – în muzică reprezintă o nouă abordare a unei melodii deja compusă, interpretată şi înregistrată. Sunt formaţii axate pe acest gen de performanţe, sunt multe formaţii “tribut” în special la nivel de activitate în cluburi, cum sunt multe formaţii care au în repertoriu exclusiv sau predominant piese preluate de la alţi artişti. Sunt artişti care într-un punct al carierei consideră să-şi aducă omagiul artiştilor pe care îi apreciază şi care în opinia lor i-au influenţat propria creaţie. Asemenea discuri sunt Metallica “Garage Inc.”, Overkill “Coverkill”, Tesla “Real to Reel”, Def Leppard “Yeah!”, etc.
Formaţii care s-au axat aproape în exclusivitate pe prelucrări sunt: Apocalyptica, Hayseed Dixie, Nine Inch Elvis, Beatallica, Dread Zeppelin, etc, cum sunt trupe care pe lângă compoziţiile proprii vin cu un vast repertoriu de prelucrări ingenioase, cum sunt şi Nicotine sau Reel Big Fish.
Mereu mi-au plăcut reinterpretările mai ales în cazul în care acestea aduc o altă perspectivă melodiei, dacă noua variantă nu doar redă fidel piesa şi interpretarea originală şi o reaşează într-o altă formă, o modelează după caracterul celui care o redă.
Veteranul Pat Boone şi-a construit cariera de interpret de Jazz prelucrând piese tradiţionale de Rhythm and Blues. Versiunea din 1955 a piesei lui Fats Domino “Ain’t That a Shame” a fost un mare succes, dar albumul “In a Metal Mood” din 1997 aliniază o serie de reorchestraţii ingenioase a unor piese Rock ale unor artişti ca Led Zeppelin, Deep Purple, Judas Priest, Alice Cooper, Metallica, etc. care l-au readus în atenţia marelui public.
Francezii de la Nouvelle Vague combină ingenios stilurile New Wave şi Bossa Nova şi au devenit celebrii cu prelucrarea piesei “Love Will Tear Us Apart” a celor din Joy Division şi cele două albumele ale lor conţin variante inedite după trupe ca The Clash, XTC, Modern English, Dead Kennedys, New Order, Blondie, etc.
Geniala Tori Amos merită şi ea amintită pentru câteva interpretări cutremurătoare ale unor piese consacrate, amintesc doar de Depeche Mode şi vibrantul “Enjoy the Silence”.
Sau nu pot să nu-l amintesc pe The King care înzestrat cu vocea Regelui Elvis, împrumută această amprentă unor piese Rock şi rezultatul este electrizant!
Exemplele sunt extrem de multe, dar mă opresc pentru moment aici. Anul trecut v-am povestit la momentul respectiv despre concertul Queensryche la Bucureşti. Băieţii se aflau în turneul de promovare al noului lor album “Take Cover” care, după cum sugerează ingenios şi titlul, conţine 11 prelucrări. Am fost uşor dezamăgit la spectacol fiindcă n-au cântat nimic de pe acest album.
Discul începe cu un frumos “Welcome to the Machine” al celor de la Pink Floyd. Chiar dacă n-au operat schimbări majore în compoziţia şi orchestraţia originală la nici una din piesele pe care le-au luat la “reîncălzit”, Queensryche au reuşit să-şi pună amprenta sunetului cristalin şi autentic American asupra compoziţiilor. Îmi plac enorm “Red Rain”-ul lui Peter Gabriel, “Heaven on their Mind”-ul din Jesus Christ Superstar şi “Bullet the Blue Sky” al celor din U2. Nu este un disc revoluţionar, dar este unul corect şi plăcut de ascultat.
O altă formaţie care de ceva vreme ne ameninţă cu retragerea definitivă şi a trecut pe lângă noi şi anul trecut concertând doar în Bulgaria şi Ungaria, Ministry, au lansat tot un album ce conţine în exclusivitate cover-uri: “Run for Cover”. Pe lângă deja celebra prelucrare a piesei lui Bob Dylan “Lay Lady Lay” discul conţine industrializarea unor artişti ca The Rolling Stones (Under My Thumb ) , Golden Earring (Radar of Love), Deep Purple (Space Truckin), Black Sabbath (Supernaut), ucigătoarea versiune la “Rodhouse Blue”-ul celor din The Doors şi o halucinantă şi surprinzătoare abordare a magicului “What a Wonderful World” al lui Armstrong. Un disc care îşi merită cu prisosinţă locul într-o colecţie.
O altă veterană, Patti Smith, tot în 2007 a lansat tot un disc cu prelucrări: “Twelve”. 12 piese reînprospătate în maniera personală a artistei, un album reconfortant care amestecă cu succes piese după artişti din vechea gardă cum ar fi Allman Brothers Band (Midnight Rider), The Doors (Soul Kitchen), Jefferson Airplane (White Rabbit) etc cu un frumos omagiu adus lui Kurt Cobain prin “Smells Like Teen Spirit”.
Tot în 2007, Poison au revenit pe scena Rockului cu un album de cover-uri “Poison’d” în care îşi aduc omagiul unor artişti ca Sweet, David Bowie, Alice Cooper, Tom Petty, The Rolling Stones, etc.
Un cover uneori poate fi mai “bun” ca originalul şi uneori coverul este atribuit ca fiind original. 🙂 Este cazul piesei “Wonderwall” despre care toată lumea ştie că este al celor de la Oasis…
