Between fears and hopes, I have a kind of strange, mixed emotions regarding this reunion. Smells more like fishing for “cookies” (cashing-in), rather then fueled by creative impulses. Don’t get me wrong, I was, and still I an a huge “Badmotorfinger” era Soundgarden fan, but “that” Soundgarden it’s long gone and dead. The following two albums, “Superunknown”, respectively their last release of 1996, “Down on the Upside” were less and less impressive, they chosen to go on a more soft, radio/media friendly path and lost their tooth, their… grunge. While drummer Matt Cameron, bass player Ben Shepherd and guitarist Kim Thayil were quite off the radar since their break-up, singer Chris Cornell was hipper active. After a Beatles flavored solo album entitled “Euphoria Morning” and released in 1999, Cornell joint forces with Tom Morello, Tim Commerford and Brad Wilk, then-former members of Rage Against the Machine and formed Audioslave.
After three albums, “Audioslave” (2002), “Out of Exile” (2005), and “Revelations” (2006), Cornell left Audioslave in early 2007, resulting in the band’s break-up. He released his second solo album, “Carry On” in June 2007 and the third, entitled “Scream”, produced by Timbaland, was released in 2009. Both to mixed commercial and critical success, but “Scream” stir up lot of discussions and controversy, gathering mainly reproaches from his previous and Soundgarden fans. Read more Soundgarden – King Animal (2012)
grunge
Pearl Jam – Ten (1991)
20 years ago “Ten” exploded out of the blue. The album initially sold slowly upon its release, but by the second half of 1992 it became a breakthrough success, attaining gold certification and by February 1993, American sales of “Ten” surpassed those of “Nevermind”, the breakthrough album by Nirvana. “Ten” bring Pearl Jam to the elite of the Seattle grunge movement, along with Alice in Chains, Nirvana and Soundgarden. Nirvana’s Kurt Cobain angrily attacked Pearl Jam, claiming the band were commercial sellouts, but later Cobain reconciled with Vedder. While Pearl Jam was accused of jumping on the grunge bandwagon at the time, “Ten” had overwhelming contribution in popularizing alternative rock in the mainstream. The album has been certified diamond by the RIAA in the United States and by June 2011, it had sold 9,869,000 copies, and remains Pearl Jam’s most commercially successful album.
The album produced three hit singles: “Alive”, “Even Flow” and “Jeremy”. Pearl Jam received four awards at the 1993 MTV Video Music Awards for its video for “Jeremy”, including Video of the Year and Best Group Video, the band refused to make a video for “Black” and this attitude began a trend of the band refusing to make videos for its songs, despite it being common knowledge that music videos were one of the most vital sales tools in any band’s arsenal.
Released on 27th August, 1991, “Ten” is one of the rock classics, one of the (few) records that actually matters. Maybe meanwhile Vedder and his band mates lost their guts – and direction -, but back than Pearl Jam rocked. Read more Pearl Jam – Ten (1991)
Screaming Trees – Last Words, The Final Recordings (2011)
This album should be released eleven years ago, but in 2000 not one record label was interested in Screaming Trees. Nowadays the world – and economy – falling apart, everything worth a try, the record labels would release even their neighbor grandma’s singing in the bath if there’s the smallest chance to cash-in a few cents. Don’t ask me what happened with the idea that music should be fun and joy… But back in 2000 Screaming Trees was fired by the industry, now they thought it’s time to deliver to their fans their last songs and it’s quite alright.
Back then, Mark Lanegan joined Queens of the Stone Age, Barrett Martin has been a touring member for several bands and worked with Stone Temple Pilots and R.E.M. along others and Gary Lee Conner started the bands The Purple Outside and Amanita Caterpillar in which he is the vocalist.
“Last Word” the eight album by Screaming Trees, released on August 2, 2011. Read more Screaming Trees – Last Words, The Final Recordings (2011)
Far Plain – Human Forbidden (2011)
Released a few days ago on NuGenesis Ltd., “Human Forbidden” the second full-length album by French band Far Plain merging together the charming grunge resonances of the 90s inspired by bands such as Alice In Chains and Stone Temple Pilots, so those who already buried the grunge now can take their shovels and dig this album out, they will have a nice surprise, grunge is still alive and kicking. Well, maybe not at Seattle, but Paris. 🙂
Beneath all the parallels, the 11 plus one bonus track of “Human Forbidden” are made of the best elements of 90s grunge, we’ve got cutting riffs, floating acoustic moments, raw garage rock and smooth classy orchestrations, strong, but melodious vocal arrangements. And even if some moments may sounds pretty familiar, this feels just nice to listen to. Read more Far Plain – Human Forbidden (2011)
Allcoy – Loud Music For Quiet People (2011)
Promised to be the new grunge revelation, Allcoy have delayed only one decade and so.You can get a taste of what they call “Allcore” at their Bandcamp page and buy their debut album if you like it. And these four guys from Detroit, Josh Augustine, Bryan Aldrich, Anthony Palsgrove and Drew Easton, delivering a pretty tasty alternative rock material with catchy grunge after-taste. It might be kind of out-dated and retro, but still, they write some good riffs, catchy themes and put together a couple of groovy rock songs. When most of the trendy bands are completely predictable, something “out of the beat”, even if it’s quite familiar, are sometimes a bless. And Allcoy brings back something from the rawness of the early Nirvana, the heaviness of Godsmack and the attitude of Stone Temple Pilots and blended all of this elements in their own high-energy rock. Read more Allcoy – Loud Music For Quiet People (2011)
Soundgarden – Black Rain, single 2010
Soundgarden – Site Oficial
Soundgarden – Pagină MySpace
Chiar dacă anul trecut Ben, Chris, Kim şi Matt ne-au promis un nou album pentru 2010, tot cu ce au putut să vină este acest single „Black Rain” lansat în data de 2 august ce prefaţează albumul „Telephantasm” ce urmează să fie scos pe piaţă în data de 28 septembrie şi conţine nu piese noi, ci o retrospectivă cu piese de pe toate materialele de până acum scoase de trupă. Şi acest „Black Rain” este o piesă imprimată şi rămasă la sertar din sesiunea „Badmotorfinger” (1991) şi ca atare sună suficient de Heavy.
Materialul din toamnă va fi lansat şi-n parteneriat cu noua serie (6) a jocului Guitar Hero iar trupa se află-n turneul american Lollapalooza, deci nu există nici un plan apropriat pentru imprimări noi.
Chris Cornell – Scream
Iar am s-o citez pe Roxanne: “Chris Cornell, what a beautiful waste!” 😆 După fanii Pearl Jam, mi-am propus ca obiectiv să mi-i pun pe cap şi fanii lu’ Cornell. 😆
Şi încă o dată, Roxanne nu are nicio vină.
Soundgarden s-au înfiinţat în 1984, la vremea respectivă Cornell fiind nu doar vocal ci şi bateristul formaţiei. Au debutat cu albumul „Ultramega OK” în 1988, urmat de „Louder Than Love” în 1989 şi de albumul cu care i-am cunoscut şi eu în 1991, genialul „Badmotorfinger”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2KZiruazRuQ&feature=related]
A urmat un disc de super-succes, „Superunknown” în 1994 şi de cântecul lebedei, „Down On the Upside” în 1996 şi trupa, ca tot valul Grunge, s-a stins. Deja pe „Superunknown” s-a simţit o tendinţă spre comercializare, dar acel disc a fost un produs încă Rock, dinamic, mai avea energie, faze Heavy combinate cu influenţele mai colorate din epocă. Clipul şi atmosfera din „Black Hole Sun” mereu mi-a amintit de David Lynch şi serialul său surrealist „Twin Peaks”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M8-MJvBOLIc&feature=related]
Un disc genial despre care nu prea se vorbeşte şi poate prea puţini ţin cont, a fost proiectul Temple of the Dog, un tribut adus lui Andrew Wood fondatorul formaţiilor Malfunkshun şi Mother Love Bone, un personaj cheie al mişcării Grunge, pe nedrept uitat şi marginalizat. Wood a murit în urma unei supra-doze de heroină pe 19 martie 1990…
Proiectul a fost pus pe picioare de Cornell împreună cu Stone Gossard şi Jeff Ament – ambii membrii formaţiei Mother Love Bone, bateristul Soundgarden (şi ulterior Pearl Jam) Matt Cameron şi chitaristul Mike McCready – viitor fondator al formaţiei… Pearl Jam.
Pe albumul lansat în 1991 apare şi… Eddie Vedder.
Este un disc impregnat de influenţe de Blues cu note Grunge, un album care şi după atâţia ani sună proaspăt şi puternic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dxj5g-HQ11E&feature=related]
În 1999 Cornell lansează primul său album solo: „Euphoria Morning”, un material aerisit, mai mult acustic, interiorizat, cu influenţe de anii ’70 şi cu o abordare ce pe alocuri amintea de The Beatles.
În 2001, Cornell îşi uneşte forţele cu ex-chitaristul din Rage Against the Machine, Tom Morello, basistul Tim Commerford şi bateristul Brad Wilk şi astfel se naşte super-grupul Audioslave. Au lansat trei albume: „Audioslave” 2002, „Out of Exile” 2005 şi „Revelations” 2006 şi… mai multe controverse politice. Morello este un cunoscut activist comunist şi formaţia şi-a manifestat constant poziţia anti-administraţia Bush şi mai ales al războiului din Irak. Dar cel mai important moment – probabil – a fost concertul gratuit de la Havana, Cuba din 6 mai 2005.
Muzical, proiectul Audioslave a adus o combinaţie proaspătă de Rock cu influenţe Funk şi Soul, multe elemente experimentale şi progresive, însă n-a avut nici pe departe energia degajată de Rage Against the Machine sau primele trei albume Soundgarden. „Revelations” este un disc de excepţie, păcat că politicul a distras simţitor atenţia de la esenţă: muzica…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSLOs-duEFI]
2007 aduce al doilea album solo semnat Chris Cornell: „Carry On”. Cum lasă de înţeles şi titlul materialului, Cornell prezervă stilul şi direcţia primului său disc solo, dar şi o parte semnificativă din moştenirea Audioslave. Este un disc de Rock Alternativ, predominant acustic şi presărat cu elemente din anii ’70, nuanţe de Blues, Soul şi Psihedelic, un amestec de tonuri grave şi pasaje aerisite. Interesantă şi inedită este şi transcrierea făcută de Cornell piesei „Billie Jane” a lui Michael Jackson…
Conform declaraţiilor sale, multe din piese erau destinate următorului album Audioslave.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=epXN1eUkFGU&feature=PlayList&p=B13AF51A3377222E&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]
I-se trage de la „Billie Jane” şi Michael Jackson, nu ştiu, noul album, lansat pe 10 martie 2009, se numeşte „Scream”.
Discul a fost produs de Timothy Zachery Mosley, mai cunoscut sub numele său de artist: Timbaland. Să-mi explice şi mie cineva, cum un rocker pur sânge cum mereu l-am considerat pe Chris Cornell, ajunge să fie produs de un astfel de personaj? Mai rău, co-autorul piesei „Take me Alive” este nimeni altul decât… Justin Timberlake. Nu, pe bune, să-mi explice cineva! Dorinţa de a pune mâna pe cât mai mulţi bani chiar şi în condiţii de criză, nu pare o explicaţie suficient de plauzibilă…
Discul a debutat în top 10 Billboard, dar în două săptămâni a produs cea mai mare cădere din ultimii ani ieşind din top 200. Recenziile albumului au fost predominant negative. Comentariul făcut de cei de la Billboard mi s-a părut cel mai adecvat: „Uneori este un bun bizar, alteori un prost bizar”. 😆
Cornell îşi compară albumul cu Pink Floyd „The dark Side of the Moon” şi Queen „A Night At the Opera”, punctând „elementele psihedelice” aduse de… Timbaland.
Albumul porneşte cu „Part of Me”, piesă ce beneficiază şi de o scurtă introducere, apoi intră într-un ritm de dans ce aminteşte de perioada „Blood on the Dance Floor” (1997) al lui Michael Jackson şi de abordările mai Funky-Disco ale lui George Michael. E mai mult decât bizar să-l ascuţi pe Cornell cântând: „Little girl, I love when she talks to me… Oh, that bitch ain’t a part of me”. Instrumentaţia este minimalistă, chitara apare rar şi este doar un accesoriu de fundal, ritmul mecanic, sintetizatorul cu tonuri caracteristice muzicii de dans domină compoziţia, vocea lui Cornell este la fel de sârmoasă şi flexibilă, dar acomodarea este dificilă.
„Time” intră direct, pe nesimţite, discul curge, este legat, în fapt nu se schimbă mare lucru muzical, Cornell îşi cântă versurile pe aceleaşi teme minimaliste, un suport Funky ambalat pentru consumatorii de club, amatorii de dans… Ciudat. Basul pulsează, luminile pâlpâie, globul de oglinzi îşi schimbă culoarea sub lumina reflectoarelor şi stroboscopul în combinaţie cu tequila te ameţeşte… Piesa are o doză de dramatism ce contrastează cu abordarea, dar…”I wish we could rewind…”
„Make a little love, make a little war,
tell me how it feels dreaming without a future
have a little laugh, have a little cry,
each moment gets us closer to saying goodbye
Make a little love, make a little war…”
„Sweet Revenge” nu aduce nicio schimbară, ritmul scade uşor, dar discul curge imperturbabil, sintetizatorul bâzâie în fundal, construcţiile sunt strict ritmice, vocea trecută prin Vocoder al lui Cornell este înspăimântătoare…
Trecem în „Get Up”, măcar vocea lui Cornell revine la „normal” chiar dacă în fundal se aud şi voci filtrate, muzica şerpuieşte ameţitor, vine un nou val de Vocoder, apoi un riff de chitară, dar e doar o iluzie, finalul e ceva atât de Michael Jackson în cât nici Michael n-a mai reuşit aşa ceva pe „Invincible”.
„Ground Zero” menţine rudenia cu stilul şi abordarea defunctului rege al Pop-ului, din fundal se şi aud nişte „au!”-uri neconvingătoare, vine un set de scratch-uri, muzica lipseşte cu desăvârşire…
„The speaker on?
Yeah, you like that?”
No, I don’t… 😆
Trecerea în „Never Far Away” aduce vagi speranţe, are o notă Psihedelică, chitara acustică trezeşte uşoare nostalgii, dar exceptând refrenul foarte familiar, nu se întâmplă nici de data aceasta o schimbare semnificativă. Suntem la piesa a 6-a şi devine uşor plictisitor ritmul. Dacă tot nu dansez, măcar casc… Re-apare chitara, dar cu nimic mai incisivă ca la… Michael Jackson şi finalul dramatic închide şi primul calup de piese.
„Take Me Alive” este unul din momentele cele mai bune ale albumului. Amuzant, dar Justin Timberlake a ajuns salvarea lui Cornell… 😆 😆 😆 Piesa este tot în maniera aerisit-minimalistă, tema orientală chiar dacă încet-încet devine un clişeu standard, sună reconfortant, toba de discotecă este înlocuită de percuţii cu vag iz tribal, vocea lui Cornell sună cald, dar are forţă, refrenul este gras, se înşurubează şi după atâta monotonie, parcă-parcă apare şi o rază de soare.
„There’s no where for me to go
I’m a long way away from home
I wont go without a fight
you’ll never take me alive…”
Chris Cornell are dreptate: e departe de casă.
„Long Gone” intră direct şi schimbă tonul de Soul cu o abordare Trance, readuce ritmurile mecanice, este ceea ce numesc americanii acum R’N’B fără nicio legătură cu Rhythm and Blues-ul anilor ’60-’70… Un cântecel „radio friendly”, cam inodoră, incoloră. În final vine şi o tobă adevărată şi chitara, dar este mult prea puţin şi este doar o punte spre piesa următoare.
„Scream” are un aer uşor misterios, rămâne ritmul mecanic, dar melodia este plăcută, pianul fin din fundal ne mângâie, cu toate că toată compoziţia este lineară şi cam monotonă.
„Eneny” ne împinge înapoi în zona dansantă, este un Funk pulsant, are energie şi ceva infuzie de Rock (Alternativ), e mult mai bine ca în restul discului, refrenul este puternic, aduce puţin cu Moby, putea fi o ţâră mai incisivă…
Se trece direct în „Other Side of Town”, rămâne pulsul Funk, dar ritmul de Tangou tunat numai bine pentru discotecă schimbă nota piesei şi revine abordarea de la începutul albumului.
„Climbing Up the Walls” relaxează atmosfera, ritmul este mai domol, amestecul de Alternativ cu Pop-ul de sorginte american aduce o altă pată de culoare discului. Nu pot să scap de senzaţia că Cornell a vrut să pună mâna pe mult şi cam toate i s-au scurs printre degete…
„Watch Out” închide albumul într-un ton nostalgic şi un amestec de Soul, Funk şi Rock, vocea lui Cornell are nervul clasic şi când spune „Watch Out” inevitabil aminteşte din nou de Ronnie James Dio. Dar cam aici se şi termină Rock-ul. Urmează o pauză şi cel mai frumos moment al albumului, un Blues 100%. Dacă aşa era tot discul şi la sfârşit arunca o bucată de Disco-Funk şi această cronică şi toate celelalte sunau altfel…
Chris Cornell nu şi-a pierdut speranţele şi nici casa de discuri, tot insistă cu noi single-uri şi clipurile sunt împins pe VH1 şi MTV… Problema este că de la Cornell fanii aşteaptă cu totul altceva şi în zona aceasta de Funk/Dance, amintitul George Micheal şi mulţi alţii sunt mult-mult mai convingători. Transferurile acestea dintr-o tabără în alta n-au prea funcţionat în nicio direcţie: publicul este destul de conservator şi fanii – de aici şi expresia – fanatici.
E un vis frumos o revenire a formaţiei Soundgarden, dar pare puţin probabilă… Matt Cameron este fericit în Pearl Jam, chitaristul Kim Thayil în afară de participarea pe albumul PROBOT al proiectului lui Dave Grohl n-a prea apărut iar basistul Hiro Yamamoto după proiectul TRULY a dispărut complet…
Ascultând ce face Cornell, trebuie să admit că măcar Pearl Jam au rămas Pearl Jam, chiar dacă nu mai au energia de pe primele 3 albume.
Noroc că Alice In Chains nu se dezmint, toate semnele arată că „Black Gives Way to Blue” este un album care nu o să dezamăgească fanii.
Grunge is dead… nici vorbă de oboseală! 😆
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IeoqJx_0bTI&feature=PlayList&p=A1609CC64FCB4A7B&playnext=1&playnext_from=PL&index=12]
Pearl Jam – Backspacer
„Oficial, 20 august. Neoficial, chiar şi acum.” – spune o prietenă, Roxanne pe blogul ei referitor la „Backspacer”, al 9-lea album al formaţiei Pearl Jam. Legal îl poţi cumpăra (şi în format digital, mp3) de AICI!
Concurenţă mare între blogeri cine apucă să scrie primul despre câte un subiect, un album nou, eventual încă ne-lansat oficial. Păcat că la cumpărat nu se mai înghesuie nimeni cu acelaşi patos. Nu mă refer acum nici la Roxanne, nici la noul disc al veteranilor Grunge din Seattle şi era pur şi simplu un gând aiurea… Mă întreba (retoric) Roxanne: „Totul e posibil în ziua de azi. Mă întreb cum o să fie mâine…” şi mă gândeam că nu o să mai fie nimic. De unde bani frate?! Studioul costă, o fi muzica artă şi arta o fac majoritatea din plăcere, dar producţia costă… Trupele consacrate îşi scot banii de la sponsori şi cu turneele, dar să o iei acum de jos, pare tot mai imposibil… În fine!
După albumul auto-intitulat „Pearl Jam” şi lansat în 2006, „Backspacer” este un material aşteptat de mulţi fani. Acuzaţi ca fiind un produs strict comercial şi bine cosmetizat la debutul de la începutul anilor ’90, Pearl Jam au rezistat şi au dovedit că nu sunt nici creaţi artificial şi nici nu sunt dispuşi să facă orice pentru succes.
Discul de debut, „Ten”, cred că este unul din cele mai bune discuri Rock imprimate ever. Are un groove magic, are vibraţie, transpiră energie cum puţine discuri o fac. Apoi, treptat, trupa s-a cam stins uşor şi nu trebuie să fi nici expert, nici clarvăzător să ştii că încă un „Ten” este imposibil de realizat. Şi poate e mai bine aşa.
M-am străduit să ascult fără să am aşteptări noul material şi încă o dată să-mi scriu părere obiectiv. Despre copertă prefer să nu zic nimic… să nu încep cu stângul.
„Gonna See My Friend” începe promiţător, abrupt şi energic, are un ton de garaj, puţin sârmos, uşor agresiv, foarte American, poate că sunt eu cârcotaş, dar tema este îmbibată de ceva Country iar interpretarea este Punk sau Rock în funcţie de preferinţele ascultătorului. Vocea lui Eddie Vedder face toţi banii.
„Got Some” menţine ritmul alert, este mai aerisită, chitarele sunt chiar puţin prea în spate, prea îngropate sub pulsul basului, bătaia energică a lui Matt Cameron, tobarul sosit din Soundgarden în 1998 şi vocea puternică a lui Vedder. Este o piesă Rock, are accente de Alternativ, dar asta este o chestiune strict de chichiţă…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kj-sFIHQWLY&feature=fvw]
„The Fixer” este video-clipul şi primul single. Încep cu ce nu-mi place: refrenul cu „yeah, yeah, yeah”. De la Vedder fascinat de lipsa textului „backspace” de pe tastaturile noi – cică de aici titlul albumului – aştept ceva mai inteligent. Dar am promis să nu aştept nimic. Piesa este tot într-un ton Rock, mai Alternativ, mai (Post) Grunge, e uşor lălăită, dar are ceva fain în lălăială, balansul te prinde, aproape că-ţi vine să-i dai drumul cu aceleaşi „yeah, yeah”-uri enervante… 😆
„Johnny Guitar” are vână, chiar dacă chitarele rămân parcă în continuare uşor cam în spate, ritmul este modern şi accentuat uşor străin stilului, dar rezultatul este convingător. Pearl Jam par o trupă maturizată şi puţin îmbătrânită, dar încă dornică de experimente. Cu un uşor zâmbet, mi-am amintit de Rolling Stones şi pare oarecum previzibil ca pe Vedder să-l vedem pe scenă şi peste 20 de ani…
„Just Breathe” este balada obligatorie, are un aer retro, orchestraţia aminteşte de sfârşitul anilor ’70 cu un mic ajustaj simfonic strecurat de la sfârşitul anilor ’80. Piesa e plăcută, dar cam atât, doar vocea lui Vedder străluceşte.
„Amongst the Waves” este un moment mai Grunge, readuce puţin atmosfera primelor albume Pearl Jam, pare totuşi o tentativă modestă şi cu vag miros de praf, doar la solo piesa prinde viaţă şi ceva mai multă energie, dar este prea puţin şi departe de… „Ten”. Inevitabil mă gândesc la „Ten” şi probabil nu sunt singurul.
„Unthought Known” începe ca un cântecel de foc de tabără, pianul schimbă tonul, tobele sună bombastic, acoperă aproape tot, piesa creşte apoi se stabileşte într-o zonă medie, puţin incertă, are ceva de New Wave, dar orchestrat „americăneşte”, ambalat Rock de colegiu, cuminte. Prea cuminte. Deja nici versurile, nici vocea lui Vedder nu poate salva chiar orice. Pearl Jam nu sunt U2… Chiar dacă aproape toată lumea vrea să fie.
„Supersonic” este un Rock And Roll absolut şi clasic. Tonul lui Vedder este vesel, vocea energică, îi şade mult mai bine aşa, este mai convingător, chiar dacă compoziţia este… subţire. Punkerii cântă astfel de piese mult mai ingenios şi energic.
„Speed of Sound” este încă un moment mai liric, dar nu foarte lent şi nici lălăit. Trupa intră uşor în zona Rock-ului Progresiv modern, mi-am amintit de Kings Of Leon, dar n-au nici culoarea, nici rafinamentul, nici profunzimea acestora, doar zgârie uşor suprafaţa, creează atmosferă, dar pare mai mult doar o perdea de ceaţă şi în spate nu se întrevede nimic.
„Force of Nature” n-are exact forţa invocată-n titlu. Mă aşteptam la un uragan şi am primit doar o ameţeală… Încă un cântecel, mai trec 4 minute din disc…
„The End” este direct Folk. Folk You… să nu zic altceva. Nici urmă de trăirea din…„Release”…nici de vibraţia din „Indifference”.
Nu e un disc rău, am auzit copii Pearl Jam mult mai dezastruoase, dar de la original şi după o pauză de trei ani speram ceva mai substanţial… Acesta este doar încă un album pentru fani, piaţa americană şi halitorii de Billboard. This Is Not for Me… 🙂
„Restless soul, enjoy your youth
Like muhammad hits the truth
Cant escape from the common rule
If you hate something, don’t you do it too…too…
Small my table, a-sets just two
Got so crowded, I cant make room
Oh, where did they come from?
Stormed my room!
And you dare say it belongs to you…to you…”
(Not for You – Vitalogy)
eu rămân la:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VbhsYC4gKy4]
Duman – Duman I şi II (2009)
Pe Duman i-am cunoscut acum câţiva ani prin intermediul filmului genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul”
în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult de muzică electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten, film în care au interpretat piesa „Istanbul” (de pe primul lor album), un film despre Istambul, despre muzica turcească, despre amalgamul creat la interferenţa a două continente şi civilizaţii.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qpMSDtzbRMs]
Duman (fum) a fost înfiinţată de Kaan Tangöze (voce, chitară), revenit în Turcia după ce şi-a petrecut începutul anilor ’90 în Seattle unde a cântat în formaţia Mad Madame. Alături de Kaan sunt foşti tovarăşi de şcoală şi formaţii, chitaristul Batuhan Mutlugil şi basistul Ari Barokas. Anul acesta formaţia a confirmat şi integrarea în mod oficial în cadrul formaţiei al bateristului Cengiz Baysal.
Au lansat primul album în 1999, „Eski Köprünün Altında” (Sub podul vechi). Muzica lor este o combinaţie de Folk şi muzică tradiţională turcească cu Rock Modern, de la abordări Punk şi Post-Punk la Grunge. S-au bucurat repede de un larg succes în Turcia şi au deschis practic drumul spre consacrare la un întreg şir de formaţii Rock din undergroundul turcesc.
A urmat „Belki Alışman Lazım” (Poate ar trebuii să te obişnuieşti cu gândul) din 2002, un material live, „Konser” (Concert) în 2003 urmat de primul DVD în concert realizat de o formaţie turcească „Bu Akşam Konser” (Concertul de această seară) şi „Seni Kendime Sakladım” (Păstrez pentru mine) lansat în 2005.
După o pauză de patru ani, anul acesta băieţii au revenit cu un material dublu, 2 CD-uri lansate simultan, „Duman I” şi „Duman II”, promovate cu video-clipul piesei „Dibine Kadar”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NKrWuQN-REE]
Discul 1 porneşte cu „Dibine Kadar” (Tot drumul) într-o notă tristă, refrenul însă devine vânjos, este o piesă cu evidentă nuanţă Grunge, aminteşte puţin de The Temple of the Dog.
„Sarhoş” (Beat) ne introduce în ritmuri de Tangou, ambalajul Rock/Punk aminteşte de faze asemănătoare încercate şi de Green Day, refrenul cu iz balcanic aduce şi cu muzica cunoscută de noi mai ales prin intermediul lui Goran Bregovici, este încă o piesă colorată care place din prima.
„Sor Bana Pişmanmıym” (Întreabă-mă dacă regret) are la bază tobele şi percuţia, chitare uşor distorsionată de staţia (clar!) pe tuburi adaugă armonii exotice pentru a susţine vocea. Iar trebuie să spun că regret că nu înţeleg versurile…
„Hayvan” (Animal) este o piesă mai rapidă, o combinaţie interesantă între abordarea Rock occidentală şi elemente tradiţionale, trecerile sunt ingenioase, orchestraţia şi interpretarea pretenţioasă şi cu nerv.
„Yalan” (Minciună) degajă tristeţe, intrarea riffurilor creşte tensiunea, aduce nerv ca apoi să urmeze o cădere liberă, alternanţa stărilor şi abordărilor este fluidă şi dinamică.
„Sevdim Desem” (Dacă am spus că iubesc) este un Folk/Rock relaxat, construit pe „joaca” chitărilor electrice şi acustice şi pe o schemă ritmică interesantă, cu ruperi şi punctări. Refrenul uşor Brit Pop dă o coloratură plăcută piesei.
„Yagmurun Sabahında” (Dimineaţa după ploaie) readuce melancolia, o stare de linişte şi vocea degajă căldură, corul din fundal sună a ecou. Este o melodie plăcută, corul despre care aminteam îi dă o amprentă interesantă.
„Helal Olsun” revine la armoniile triste, basul bârâie şi dă un aer de garaj întregului material. Tot discul sună foarte viu, ca o înregistrare foarte bună de la repetiţie, se aude că nu au folosit artificii. Este un sunet voit obţinut astfel, discul a fost imprimat în studioul Grouse Lodge din Irlanda unde au lucrat nume mari ca R.E.M., Muse şi… Michael Jackson.
„Rezil” (Vulgar) ne aduce într-o temă folclorică zemos aşezată într-un sound Rock, antrenant. Tema orientală condusă de rifful subtil este aproape hipnotic, este o piesă clar câştigătoare!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JXQcsF0iglI]
„Bu Aşk Beni Yorar” (Iubirea aceasta mă termină), este o construcţie anevoioasă, aerisită, cu miros de ceaţă, vocea lui Kaan pare singurul lucru de care ne putem agăţa, piese se îngroaşă doar la refren, dar doar pentru a contrasta cu apăsarea creată-n strofe.
Discul 2 începe cu dinamicul „Balık” (Peşte) – este unul din cuvintele pe care l-am învăţat şi eu în concediul de anul acesta, ha ha ha! – este o piesă Grunge într-o abordare de garaj cu uşor iz Punk ce aminteşte de începuturile formaţiei cu stopuri şi schimbări antrenante.
„Senin Marşın” (Imnul tău) nu este un anthem ci mai degrabă un cântecel Folk mai în forţă,îngroşat de abordarea Rock.
„Senden Daha Güzel” (Mai drăguţ ca tine) este o altă piesă care mi-a plăcut din prima, are ceva din „Sarhoş” şi ceva din „Rezil”, chitara punctează tăios, vocea principală susţinută pe alocuri de cor te conduc prin piesă într-un mod plăcut.
„İyi De Bana Ne?” (Ei bine, cui îi pasă?) alternează momentele interiorizate şi liniştite pe un fundal de Vals cu intervenţiile energice şi uşor nevroase, de răbufnire. Interesantă şi tema şi construcţia armonică şi ritmică.
„Ellerin Ellerime” (Mâinile tale către ale mele) este o baladă Grunge piperată şi sărată cu note de Folk şi inflexiuni folclorice într-o notă caldă, un moment senin şi plăcut pe disc.
„Paranoya” (să mai traduc? Ha ha ha, Paranoia) este una din piesele cele mai interesante, joaca ritmică şi vocea amintesc de olandezul Jan Akkerman şi piesa „Hocus Pocus” din 1971 al formaţiei sale Focus. Faină melodie!
„Vals” este… Vals. Unul lent, puţin trist, meditativ ca la refren să răbufnească, dar piesa rămâne într-un ton şi o tonalitate gravă, apăsată.
„Kümbela” revine într-un ton mai optimist, ritmul este Jazzy, uşor Sud-American, interesantă coloratura, plăcută abordarea şi adaugă o altă pată de culoare materialului.
„Tövbe” (Căinţă) este încă o combinaţie de momente retrase cu faze Rock şi chitare fuzzate, este ok, dar nu aduce nimic nou, nu are acel ceva în plus care să o facă memorabilă.
„Of” are gust accentuat de Pearl Jam („Release”), închide într-un mod plăcut discul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NaQLZ4fkecc]
Una peste alta, cele două discuri proaspete Duman sunt o călătorie muzicală colorată pe care am parcurs-o cu mare plăcere, materialul este diversificat, dinamic, sună viu şi natural, rezervă surprize şi soluţii ingenioase, într-o lume tot mai mecanică, digitală şi artificială, este relaxant să asculţi ceva autentic, natural, ne-contrafăcut.
Duman se bucură de succes şi în Germania evident datorită comunităţii large de turci aflaţi în ţara Mercedesului şi al Volkswagenului şi este încă un exemplu că se poate reuşii în Rock şi cu altă limbă decât engleza. Cu toate acestea până când la noi promotorii se încăpăţânează cu aceeaşi iris, holograf şi voltaj, vom rămâne în continuare o ţară importatoare de muzică şi încercările mai răsărite din underground sunt sortite să putrezească acolo în nepăsare şi neputinţă.
Până la urmă degeaba transpiraţia dacă nu există originalitate şi cu atât mai puţin o minimă susţinere. Modelul unguresc (Ektomorf, FreshFabrik, Superbutt, Blind Myself) şi cel turcesc (Duman, maNga, Aylin Aslim) ar trebuii să ne dea de gândit. De câteva zile privesc cu alţi ochi roşiile importate din Turcia, dar nu pot să nu-mi amintesc gustul dulce al roşiilor din grădinile noastre… E păcat să ne batem joc de noi înşine, zău!
