De carton…

N-am terminat analiza muzicală a anului 2009, o să revin cu ce mai am de spus şi fiindcă am tot numărat (şi re-numărat! 😛 ) albumele lansate în anul care tocmai se termină şi ieri seară am ajuns la peste 360, şi-n 2010 – până încep să vină produsele proaspete – mai am suficient material de disecat. 🙂

E final de an, se trag linii, se fac bilanţuri, eu simt doar o oboseală cumplită şi am un gust amărui în suflet.
Am spus-o în răspunsuri la comentarii, dar cred că e corect să o fac şi aşa, direct:
Fuck the politics!
În 2010 voi scrie despre muzică, filme, teatru (dacă ajung), artă în general, cluburi, orice, numai politică nu!
Avem conducerea pe care am ales-o, să ne fie de bine, vine un an foarte-foarte greu, nu ne scoate nimeni din rahat şi noi nu vrem să ne murdărim pe mâini…

De 20 de ani s-a perpetuat abordarea „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” într-un concubinaj parşiv cu eternul „las’ că merge şi aşa”.
După un comunism de carton de 45 de ani, de 20 de ani ne zvârcolim într-o democraţie de carton, cu un capitalism de carton, cu o clasă politică de carton, cu milionari de carton şi…ne scapă cine sunt în spatele cartoanelor, uneori ne lăsăm păcăliţi chiar şi de cartoane în iluzia unei vieţi mai uşoare, unei vieţi de… carton. Iluzii, vise, viaţă şi…  muzică de carton.

Nimeni şi nimic nu mă poate însă obliga să-mi pervertesc sufletul şi să-l transform în carton. E tot ce mi-a rămas şi am să-l ocrotesc, feresc, înconjurat cu vise şi visuri. Azi este joi, mâine vineri, o nouă zi obişnuită – sper, nu de carton -, o iau de la capăt.

Vă doresc tuturor un An Nou Fericit şi un 2010 cât mai senin!

2009 pe platane (partea a I-a)

Recesiune, recesiune, dar (şi) 2009 a fost un an plin pentru industria de entertainment şi evident noi, consumatorii. Şi treaba asta cu „noi consumatorii” este una din „chestiile” care nu-mi dau pace. Revin la versurile care au marcat debutul anilor ‚’80 şi la The Buggles:

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Dacă Robbie Williams şi-a intitulat albumul „Reality Killed the Video Star”, eu rămân la ideea mea – MP3 Killed the MTV Star – şi cred că acest sfârşit de deceniu este marcat de mp3-uri, de descărcările ilegale de muzică şi filme de pe internet şi de IPod-uri.
Muzica a devenit un lucru mai banal ca ciunga. Ascultăm muzică de pe IPod, de pe telefonul mobil, în tramvai, în metrou, în maşină, în drum spre serviciu, la întoarcere sau chiar şi în timpul serviciului. Muzica a devenit un „zgomot de fundal” menit de cele mai multe ori să acopere celelalte zgomote, zgomotul urban. Se produce muzică pe bandă rulantă şi o consumăm pe bandă rulantă. Anul acesta am avut ceva mai mult timp ca anul anterior, dar fără să mă fi ocupat exclusiv de muzică – de ascultat muzică -, mi-au trecut prin player peste 330 de albume lansate doar anul acesta. Pe lângă acestea am mai ascultat albume ratate din anii anteriori, albume mai vechi ale unor trupe pe care abia anul acesta le-am descoperit şi am re-ascultat tot felul de piese sau discuri în funcţie de moment şi toane. Chiar şi pentru un ascultător antrenat – zic eu – şi „addicted” cum sunt, este mult.
Nu doar muzica Pop şi muzica de dans este supra-produsă ci este o avalanşă în toate genurile: Indie, Punk şi Metal inclusiv. Am mai spus că-n anii ’90 aşa numitul Grunge – termen cu care nici acum nu mă împac – a fost sufocat şi compromis de numărul mare de clone şi copii produse în serie. Acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu celelalte genuri şi sub genuri. Bani… cu orice preţ. Şi preţul îl plătim noi toţi: multă „muzică”, tot mai puţină calitate. Şi de suferit, suferă şi toţi cei care mai cred că (şi) muzica este o artă, o formă de exprimare, cei care mai vor să facă ceva şi cei care mai caută ceva…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tnoATJ7SR5U]

Parcă anul trecut a fost mai simplu. Mi-am ales relativ uşor albumul anului (Kings Of Leon – Only by the Night), mi-a plăcut Metallica (Death Magnetic) – o revenire neaşteptată, a fost ok „Black Ice”-ul celor de la AC/DC şi o dezamăgire Guns’N’Roses cu mult amânatul lor „Chinese Democracy” (am scris „la grămadă” despre toate trei) şi au mai fost discuri bune, de exemplu dEUS „Vantage Point” şi un Peter Gabriel „Big Blue Ball” trecut – inexplicabil – aproape neobservat. Dincolo de preferinţele personale, la urma urmei profund subiective, 2008 a fost anul Coldpay.
2009 nu ştiu al cui an este. În ciuda multor discuri şi multor piese bune, cumva îmi scapă un „anthem” autentic, un „Viva La Vida” sau un „Use Somebody” – piesele din 2008 au dominat clasamentele de anul acesta, fapt oarecum firesc prin lansarea single-urilor…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-9tgyQriews&feature=related]

2009 a fost marcat de ţeapa concertului AC/DC, dar o să fie AC/DC pe 16 mai 2010 în Piaţa Constituţiei. N-au mai ajuns nici Depeche Mode, nici Biohazard şi n-a mai venit nici Iggy Pop şi Paul Di’Anno…însă de concertele care au trecut totuşi prin România, nu ne putem plânge. Eu am ratat din terţe motive o grămadă de concerte importante – Nine Inch Nails şi The Prodigy la Peninsulă -, l-am ratat din nou pe Jan Garbarek şi mă oftic că n-am fost la Kraftwerk şi am mai absentat la alte câteva concerte importante. Din ce am văzut, Faith No More au fost imperiali şi Limp Bizkit au fost plini de energie, convingători şi absolut profesionişti, a sunat concertul impecabil şi prestaţia lor a fost absolut corectă. Sper ca Fred se ţine de cuvânt şi să-i mai vedem. De la ambele trupe aştept cu nerăbdare şi discurile noi.
Seara mea de B’Estfest cu Motorhead/Moby a fost ok, sonorul a fost infernal de tare şi nu neapărat de calitate, pe Lemmy l-am mai văzut, Moby a fost la înălţimea aşteptărilor mele. B’Estfest a aliniat un program colorat şi a adunat un public pestriţ cu: The Killers, Ayo, Klaxons, Gabriella Cilmi, Franz Ferdinand, Orbital, The Ting Tings, The Charlatans, Santana şi cu un Aftershock cap de afiş Manowar şi cu Hollyhell şi Thunderstorm.  Am fost la Soulfly însă am ratat Sepultura… A fost diva Madonna, Tito And the Tarantulas, veterani ca Nazareth, ZZ Top, Jon Lord şi greii Kreator şi W.A.S.P. S-au întors Placebo, Leonard Cohen şi Gogol Bordello.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98]

Sunt câteva lucruri însă care mi-au sărit în ochi. La Saga/Queensryche/Limp Bizkit abia de s-au adunat cu puţin peste 1000 de persoane – şi asta cu presă şi invitaţi cu tot şi cu un astfel de afiş care teoretic ar fi trebuit să aducă la olaltă fanii diferitelor sub genuri Rock  – şi la Faith No More cred că nici 1000 n-au fost, plus un cretin i-a mai aruncat şi un pahar de bere în capul lui Patton…
Rock-ul este o muzică de breşă, nume ca Metallica şi AC/DC strânge mase, însă la celelalte formaţii abia se adună 1000 de rockeri din toată ţară şi asta spune mult… Conjunctural am devenit ţară de tranzit – vezi concertele de luni şi miercuri – şi numărul redus al publicului „consumator” nu ne face foarte atractivi ca destinaţie.
Cu toate acestea în 2010 se anunţă nume mari, Ten Years After, Eric Clapton, AC/DC, Metallica, Anthrax, Slayer, Rammstein…
Ce se ştie deja cu siguranţă este: Marduc şi Vader la Cluj, 13 ianuarie; Bobby McFerrin, 30 ianuarie, Sala Palatului; Chris Rea 6 februarie, Sala Palatului, Air 11 februarie, Sala Polivalentă, Paradise Lost la Cluj, 15 februarie; Ten Years After 22 februarie, Sala Palatului… Să vedem ce iese şi din anunţatul duplex Istambul – Bucureşti în cadrul festivalului Sonisphere

Despre discuri, trupe şi piese… la rotirea următoare (2009 pe platane – partea a II-a).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=efIxCkwT0vg]

Oglindă oglinjoară…

Trăim cel puţin în 2 planuri: cel fizic – evident – şi cel spiritual – subtil. Nu vreau să deviez prea mult, dar fiindcă tot suntem on-line şi pe un blog, planul spiritual este tot mai mult înlocuit cu un plan virtual, tehnologia, internetul par tot mai necontrolabile şi nocive spiritualităţii umane, dar despre asta, poate cu altă ocazie. 🙂
Tot în treacă pomenesc şi de faptul că este probabil să (co)existe şi acele aşa numite „planuri paralele”, „universuri ascunse”, dar nici despre asta nu e locul şi momentul să vorbim. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yaovDjL7Dxg]

Mai simplă şi mai evidentă este o altă perspectivă: şi noi – ca indivizi – existăm în două planuri: unul este modul în care ne percepem noi înşine iar celălalt plan este cum suntem percepuţi de ceilalţi – evident, de fiecare individ în mod particular.
„Adevărul” însă este relativ şi diferă de la caz la caz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Mqp1v1HutQk]

Unii te plac, alţii nu, aşa este firesc, niciodată nu mi-am bătut capul nici să mă fac acceptat, nici nu m-am dat peste cap să mă placă cineva. Probabil cu o astfel de atitudine am avut de pierdut în viaţă, însă şi la 40 de ani, mă uit relaxat în oglindă dimineaţa.
Altfel stă treaba cu cei care mă „privesc”. De exemplu Pappy mi-a dedicat un blog. Sărut-mâna. 😀

Uite cum se adevereşte că prostia nu moare

„Aud in continuare prostii. Oameni pentru care numai ego-ul lor conteaza… Aud in continuare cum zumzaie trantorii neadevarului. Infiltrati pana si pe acest blog… Ma cutremur vazand beizadele spalate la creier, avand contact doar cu o realitate indusa…

In curand, daca il voi auzi pe vreunul vorbind tamp despre cat e de bine cu PSD si cat e de salvatorul natiunii Crin Antonescu, am sa trag o palma. Direct. Tare. Peste obraz. Sau dupa ceafa. Pentru desteptarea maimutei. Sa fii anti-comunist si sa stai cu buzele lipite de fesele PSD si ale lui Geoana si ale noului animal de casa al PSD Crin Antonescu este un pleonasm.

Exista unu` Brushvox. Prostalau. Da` rau de tot. Scriind uneori pe acest blog, sunt convins ca a citit postarile noastre. Dupa toate cele scrise, omul da cu mucii in fasole. Big time!

Ne pune sa cautam comunistii in Coreea de Nord sau in Cuba, dar este sigur ca Securitatea este infiltrata peste tot in Romania… Nu e nici la stanga, nici la drepata. Omuletul e pierdut in spatiu… Si o freaca a proasta latrand de dupa garduri numai prostii…

IN DEMOCRATIE CHIAR SI UN PROST ARE DREPTUL SA VORBEASCA. NU INTELEG INSA DE CE AR TREBUI SA IL TIN LANGA MINE…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UW8UlY8eXCk]

Pappy nu mai trebuie sedat, a cerut şi – se pare – sau ocupat alţii.
M-am plictisit de campania (care se prelungeşte şi după terminarea alegerilor), de pseudo-politica şi de cei care „ştiu ei”, ca de factura la întreţinere în condiţiile în care apă caldă tot n-am, caloriferul e abia călduţ şi suma facturii creşte vertiginos.
Încerc să mai explic ultima oară ce cred eu despre toate acestea.
Am explicat cum din secolul XX metodele şi mijloacele de manipularea au fost schimbate, modernizate. Dacă până atunci informaţiile erau ascunse, se trecut la supra-informare,  piaţa şi creierul omului este bombardată cu supradoze informative şi evident – multe informaţii false. Ca o informaţie să fie credibilă, fie ea şi falsă, este suficient să o lansezi din diferite surse. Am vorbit şi despre surse. În lumea civilizată se foloseşte termenul „din surse neoficiale” ce de obicei înseamnă informaţii din interiorul unei instituţii sau organizaţii, sursă ce îşi păstrează anonimatul. La noi majoritatea informaţiilor vin „pe surse”, un detaliu aparent nesemnificativ, dar cele două nu trebuie confundate.
„Pe surse” înseamnă în mare parte informaţii „scurse” de la servicii. Sunt multe intoxicaţii, dar evident şi unele informaţii corecte pentru a asigura credibilitatea. Lucrurile acestea nu sunt aşa de greu de înţeles şi dacă urmărim cu puţină atenţie fluxul informaţiilor în timp, de la caz la caz se pot observa micile şi marile manipulări puse la cale.
Campania s-a dus pe un singur front: jos băsescu versus nu geoană. În condiţiile în care ţara este în situaţia în care este, această abordare impusă de la Cotroceni a fost primul semnal de alarmă pentru orice observator cât de cât degajat.
Apoi s-a indus frica de revenirea „comunismului” şi chiar s-a vorbit despre „revoluţie”. Am spus-o şi atunci, după performanţa primei revoluţii televizate, mai bifam şi prima revoluţie din istorie pe care o controlează puterea împotriva opoziţiei.
Nu am răbdarea acum să explic când şi cum a murit sistemul capitalist, însă da, reafirm, comunismul a murit la (simbolic) la căderea Zidului din Berlin iar cei care totuşi mai vor să combată comunismul, să-şi ia frumos tricourile cu Che Guevara şi valea în Cuba (tre’ să se grăbească!) sau în Coreea de Nord. E drept, nici acolo regimul nu este comunist şi avem de a face tot cu dictaturi, dar asta este iar o poveste complicată.
Comunişti adevăraţi în România au fost puţini. Probabil ultimul, Silviu Brucan, a murit în 2006. Dar acesta a avut bunul simţ să nu se implice politic după ’90. Un alt comunist – auto-definit socialist după ’90 – Octavian Paler, a murit şi el un an mai târziu. Socialişti o mai fi – câţi o fi – însă într-o democraţie – chiar şi relativă ca a noastră – socialismul nu cred că este un păcat, idei ca egalitatea de şanse sau protecţia socială – valori fundamentale de stânga – nu cred că sunt nocive.
Eu mereu am fost de dreapta, am simpatizat cu liberalismul şi am avut conflictele mele personale cu regimul ceauşescu – şi apoi iliescu – dar nu despre asta vorbim acum.
Ca să termin cu partea ideologică, am convingerea că actuala criză (mondială) este de factură morală şi una de sistem. Spun asta de peste un an şi văd că ideea începe să prindă contur şi la alţii. O să revin la acest subiect fiindcă este interesant, dar nu intru acum în detalii. Extrem de scurt şi simplist: capitalismul este un sistem piramidal (obsesie umană se pară) care a ajuns la saturaţie şi s-a blocat. Perestroica, căderea Zidului de la Berlin, extinderea „democraţiei” şi pe pieţele până atunci închise din blocul Estic le-au asigurat încă o gură de oxigen, dar în lipsa unui nou sistem, al unui nou concept funcţional, această gură de oxigen a fost suficientă fix pentru 20 de ani. Se pare că sau n-au căutat, sau n-au găsit soluţia şi – tot părerea mea – chiar dacă aparent o să iasă din criză unele ţări, aceste „relansări” economice vor fi doar ultimele zvâcuri capitaliste. În fine!
Politic lucrurile nu stau mai bine, nici n-au cum. Ca şi sistemul economic, şi cel politic (şi ideologic) sunt învechite, nici dreapta, nici stânga n-au reuşit nici să se modernizeze, nici să găsească soluţii.

Dar să revin la oile noastre! Am atras atenţia în ultima săptămână de campanie că site-urile gen „nu geoană” şi „anti-psd” sunt concepute şi lansate de oamenii din servicii, manipulatori profesionişti şi îmi menţin părerea. La aşa zisul miting spontan anti-geoană de la Timişoara de pe 1 decembrie, au apărut dubiţe din care s-au descărcat pancarte printate cu logo-ul de pe site-ul „anti-psd”. Asta spune mult despre „spontaneitate”, dar şi despre mijloacele şi sursele aparent nelimitate ale celor din spatele acţiunilor. Şi aşa s-a întâmplat şi-n alte oraşe. Cele două site-uri n-au fost asumate nimeni, cei din spatele lor sunt anonimi, asta dă din nou de gândit.
„Argumentul” psd este rău, nu este argument. iliescu ar trebuii arestat, judecat şi condamnat pentru tot ce a făcut de pe 22 decembrie 1989 până în 2006, dar asta nu poate arunca o vină colectivă asupra întregului partid. Mai sunt oameni dubioşi şi-n psd, dar sunt în fiecare partid şi în cercurile de interes ale fiecărui partid.
Oamenii din nomenclatura comunistă şi oamenii cu influenţă din structurile fostei securităţi nu s-au regrupat doar în FSN-PSD, ci s-au înfiltrat în toate partidele. Să nu fim naivi!
Nu vreau să reiau nici povestea manipulării din timpul evenimentelor din decembrie ’89 când sub sloganul „fără violenţă” practic aceştia şi-au salvat propria piele.
Istoria partidului PD(-L) este la fel de interesantă. Tindem să uităm că s-a desprins din PSDR şi practic a fost o manevră de eschivă inteligentă: „răul” a rămas la PSD, „băieţii deştepţi” s-au regrupat spălaţi şi parfumaţi.
Trăim într-o lume dinamică în care cheia succesului este mişcarea. Fixarea „duşmanului” în spatele pancartei inscripţionate PSD şi mutarea trupelor în spatele pancartei PD-L a fost o mutare extrem de inteligentă.
Am spus că Pappy e prost şi mă refeream fix la această rigiditate în a vedea lucrurile. Şi repet: au rămas suficiente gunoaie în PSD, altfel nici n-ar fi funcţionat mutarea, însă greii s-au regrupat în altă parte.
Toată campania a fost dovadă evidentă cum s-a transformat PD-L-ul într-un partid-stat, cum deturnează şi folosesc în scop propriu atât structurile cât ţi fondurile Statului şi nu în ultimul rând, serviciile, oamenii din servicii au susţinut şi au acţionat în interesul lui băsescu.
Tot în timpul campaniei am spus că teza comunismului este una falsă şi adevărata bătălie se dă pe de o parte pentru democraţie, pe de altă parte pentru controlul resurselor şi a puterii, aşa zisul pericol comunist este o fumogenă menită să distragă atenţia de la adevăratele probleme şi pericole.
Ce am numit „securitate” nu este neapărat sau exclusiv fosta securitate ci cercul de interese predominant economice şi mai puţin ideologice care au acaparat în mare parte economia ţării. Am explicat atunci destul de detailat cum oamenii cu influenţă din fostul regim, sub regimul iliescu au preluat controlul şi au pus pe butuci ţara.
Cei care au rămas indiferenţi la campanie şi cei care s-au lăsat antrenaţi în campania anti-geoană şi anti-Antonescu, conştient sau nu, au servit securitatea, interesele acestora reprezentate de băsescu.
Depăşind însă aspectele pseudo-politice, toată campania am vorbit despre perspectiva economică, aminteam şi că doamna udrea la minister chiar şi-n calitate de interimară, a mai trucat nişte licitaţii şi a mai deturnat astfel nişte fonduri, am atras atenţia că această campanie PD-L este suspect de expansivă şi scumpă şi nu ei ci noi vom achita factura la final, am spus că mafia băsesciană va îngropa şi mai mult ţara şi economia dincolo de ambiţiile de a controla şi a supune Statul şi scena politică.
Lucrurile care se văd cu ochiul liber şi de la Londra, nu se văd nici acum la Bucureşti.

Antonescu. Nici mie nu mi-a fost simpatic multă vreme şi l-am urmărit, i-am urmărit evoluţia, discursul. A fost singurul candidat despre care „serviciile” n-au putut furniza nimic compromiţător, nu-l au la mână şi nu-l pot şantaja. Lucru mare în politica românească!
După îngroparea PNŢ-CD-ului, următoarea ţintă este PDL-ul. Cât de prost trebuie să fi să nu realizezi atâta lucru? Finalul, o pseudo-dreaptă şi o stângă, sistemul „democratic” cu 2 partide nu foarte diferite şi în pseudo-competiţie (de dragul ochilor publicului sedat).
Am spus şi-n campanie că războiul nu se va termina odată cu alegerile şi – încă o dată – am avut dreptate.
PDL reprezintă un ghimpe în coasta lui băsescu şi trebuie eliminat printr-o nouă fragmentare a partidului sau prin înghiţirea lui completă de către PD-L.

Nu prea înţeleg însă înverşunarea unora ce se pretind de dreapta împotriva lui Antonescu. Nu cred nici eu în oamenii proeminenţi, în salvatorii naţiunii, dar discursul său este coerent şi vertical. Campania s-a terminat, atât PNL cât şi PSD sunt în opoziţie, doar puterea, băsescu are interesul să anihileze complet opoziţia, de unde încrâncenarea celor care nu se pot oprii din aruncatul cu pietre şi nu privesc puţin în jur? Păi dacă nu din interes, din… prostie.
Acum toată lumea vede manipularea din decembrie ’89, sunt curios când o să fie la fel de evidentă manipularea din campania de anul acesta şi cine sau câţi vor avea bunul simţ şi tăria de a recunoaşte că au fost păcăliţi, spălaţi pe creier?
Dacă noi atunci am putut fi păcăliţi cu mai mare uşurinţă, cei care s-au lăsat şi continuă să fie lăsaţi păcăliţi, n-au nicio scuză. Librăriile sunt pline cu manualele de bază ale metodelor şi mijloacelor de manipulare, repet: înainte să deschidă gura, mulţi ar trebuii să înveţe să-şi lege (singuri) şireturile.

Povestea cu Orban şi accidentul. Probabil omu’ a fost vinovat. A dat telefoane… OK. Cine n-ar fi dat? Acum pe bune!
Fi-meu a răcit, a făcut febră mare, nici cum nu-i scădea, am sunat la medicul lui de familie fiindcă-i în capătul celălalt al Bucureştilor, mi-a spus ce tratament să-i dau, dar febra tot n-a scăzut. Mi-am luat copilul, l-am dus la cabinet şi fiindcă eram şi înainte de sărbători, i-am dat doamnei doctor o cutie de cafea.
Când s-a născut David, la fel, la spital am dat bani în stânga şi în dreapta, la doctoriţa care a asistat-o pe nevastă-mea la naştere, la anestezist, la asistente…
Şi putem continua cu exemplele din viaţa noastră la nesfârşit. Suntem absolut ipocriţi când pretindem de la alţii lucrurile de care nici noi nu suntem capabili sau le reproşăm fapte pe care le comitem şi noi.
Aşa este societatea românească, aşa a fost, nu s-a schimbat nimic, trăim după aceste reguli nescrise, impregnate, devenite normalitate.
Corupţia începe cu ciocolata dată secretarei la facultate şi se termină cu fabrica falimentată şi cumpărată pe nimic de un „băiat deştept”. Atâta timp cât alimentăm acest sistem, el va persista.
Nu mi-a fost Orban niciodată simpatic şi nici nu cred că o să-mi fie vreodată. Nici nu cred că rostul oamenilor politici este să fie sau să se facă simpatici.
Pe de altă parte atitudinea – pe care am avut-o şi eu ani de zile, adică cam din 1996 până nu de mult – de a spune că toţi politicienii sunt o apă şi un pământ, din păcate nu ne duce nicăieri. Nu există cale de mijloc, nu poţi fi neutru.
Faţă de situaţia pre-electorală, nu s-a schimbat nimic. Avem un băsescu care ne-a arătat şi ce poate şi ştim şi cam ce vrea şi avem un Antonescu care s-a poziţionat împotriva lui. Eu am ales şi rămân la Antonescu iar cei care continuă să-l atace, conştient sau nu, joacă pe mâna lui băsescu. Lucrurile sunt simple şi transparente. Ignoranţa este tot o manifestare a prostiei, neluarea în calcul al tuturor factorilor, este tot prostie.

Uităm de factorul uman. Politicienii n-au picat cu paraşuta de pe marte, sunt oameni… ca noi. Şi mai este ceva: oamenii se mai şi schimbă. Admitem, ne place – nu ne place acest fapt.

OK. Ar fi multe de spus, dar sunt conştient că fiecare o ţine pe a lui şi nu este un dialog, nu se ţine cont de fapte şi argumente, nu ajungem nicăieri sau ajungem la asta:
„In curand, daca il voi auzi pe vreunul vorbind tamp despre cat e de bine cu PSD si cat e de salvatorul natiunii Crin Antonescu, am sa trag o palma. Direct. Tare. Peste obraz. Sau dupa ceafa.”
Pappy, nicio problemă, dacă vrei să-mi dai una peste gură, îţi stau la dispoziţie: când şi unde vrei. Nici nu rezolvăm problema, nici nu ne dovedim „dreptatea”, dar în lipa creierului, unii cred că muşchii rezolvă problemele, dar treaba cu “pumnu’ meu minte nu are” nu mă sperie.  So…

Recomand să citiţi şi ASTA, este o postare foarte interesantă şi mai elaborată decât explicaţia mea.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IE0WYB8bZxA]

Scuze, da’ era o treabă pe care nu o puteam lăsa aşa, e sfârşit de an, am nişte linii de tras… şi cum nu trag pe nas…  😀

Nu mai am nici entuziasmul, nici naivitatea de la 16-17 ani… Am trăit multe, am văzut multe, am mai pus mâna pe câte o carte, două, m-au iteresat lucrurile din jurul meu, le-am urmărit evoluţia şi mi-am urmărit-o şi pe a mea. Am puncte de reper, mă ghidez destul de bine într-o lume tot mai incertă. Am lucrat ani de zile şi-n presa scrisă, am lucrat şi într-o televiziune, am lucrat şi în publicitate, am cântat, am pictat, am cunoscut o serie de oameni. Am cunoscut şi miniştrii, şi puşcăriaşi, şi parveniţi şi oameni de afaceri, şi “şmecheri”, dar şi mulţi oameni… simplii.

Când ai un blog, ai cititori, ai şi responsabilitatea de a oferii informaţii cât de cât verificate, să te gândeşti de două ori înainte să tastezi ceva. Nu este chiar aşa de complicat să te descurci în acest haos premeditat, totul ţine de o oarecare maturitate şi responsabilitate. Nimeni nu deţine adevărul absolut fiindcă nu există aşa ceva… Asta însă nu este o scuză nici pentru a te lăsa manipulat, nici pentru a participa conştient sau involuntar la manipulare. Cu siguranţă sunt oameni care fac cu profesionalism tot ce le stă în ştiinţă să ne ţină în beznă şi să menţină conflictele.

Sunt bătrân, bolnav, sărac şi sictirit… Legat de cum mă văd eu pe mine, nu e nici un secret: I’m an asshole… and I’m proud of it! (“sometimes I park in handicapped spaces where handicapped people make handicapped faces…”)  Sărbători Fericite!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=no6-vsHgHJg]

Ashes of Nothing – Zeta Reticuli (free download!)

Aveam de ales între două subiecte: debutul regimului băsescu II şi implicit minunatu’ guvern boc III (sau IV?) sau să continui şirul reluat de disecţii muzicale… am optat (fără ezitare) pentru muzică. Bine, poate revin şi la boc mai târziu… 😀
M-am apucat şi de retrospectiva anului 2009 din perspectivă sonoră şi sunt prea multe discuri despre care n-am apucat să pomenesc… şi zilele (anului) sunt numărate.
Dacă te interesează cât de cât muzica, e aproape imposibil să nu dai de Ashes of Nothing. La o simplă căutare pe Google vei găsii pentru descărcare acest „Zeta Reticuli” în zeci de locuri pe internet.

În spatele numelui se „ascunde” un puşti de 20 de ani, Emil Loncarevic, din Tržič, Slovenia. Cântă cu vocea, chitara, basul şi face programare. Acesta este albumul său de debut, conţine 15 piese instrumentale, frânturi de voce, şoapte apar doar accidental.
Muzica este un Industrial colorat, uneori abstract, alteori incisiv datorită chitarelor. Sunt multe teme şi momente bune, interesante, însă materialul nu este pe tot parcursul său fluent. Cu toate acestea, pentru un debut şi având în vedere şi vârsta artistului, „Zeta Reticuli” este un material excelent şi foarte promiţător! Şi chiar şi dacă l-am compara cu albume similare de la artişti consacraţi, ce a pus cap la cap Emil, face faţă cu brio. Combină ingenios zgomotele, riff-urile cu armonii, teme aerieni, pasajele în forţă cu momente calm-abstracte. Cum spuneam, discul chiar are câteva piese foarte reuşite! Mie mi-a plăcut mult: “Sol (Nothing Is Real)”, “Tau 1 Eridani” şi “54 Piscium”, dar nu sunt singurele momente bune.
Îi plac Nine Inch Nails – nu mă înjuraţi! -, inevitabil şi foarte la îndemână ar fi o comparaţie cu „Ghost”, însă „Zeta Reticuli” este suficient de diferit de experimentul lui Trent. Dar dacă tot am pomenit de comparaţii, acest material are un mare avantaj: nu este linear, uni-dimensional cum sunt cele mai multe discuri din această zonă.
15 piese, o călătorie interesantă, merită reţinut numele şi urmărită evoluţia artistului. Cred că o să mai auzim de el.

Ashes of Nothing (bandcamp) – download!
Ashes of Nothing (MySpace)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1TrccPlNK4g]

Discul poate fi descărcat de pe pagina Bandcamp, dar merge destul de greu, Emil recomandă să-l descărcăm de pe Mininova
Ideea de a-ţi pune la dispoziţie creaţia gratuit este una nobilă, dar şi eficientă ca promovare. E an de criză, dar parcă atâtea discuri ca anul acesta n-am mai ascultat de multă vreme şi este greu – dacă nu imposibil – să scoţi capul la suprafaţă din marea aceasta de trupe… Şi e plăcut să dai peste oameni care încearcă şi fac încă muzică cu sufletul.

Robbie Williams – Reality Killed The Video Star

N-am să încerc să vă conving că Robbie este Rock cu toate că este. Are atitudine, are personalitate, carismă, este un băiat rău. Nu tatuajele te fac Rock, nu trebuie să fi biker să fi Rock, te naşti sau nu te naşti Rock. L-am remarcat pe Robbie Williams acum mulţi ani când a fost invitat să prezinte decernarea premiilor MTV Europe şi a apărut în cămaşă de forţă şi a făcut un circ teribil. Detest boy-band-urile, Take That n-au făcut excepţie de la regulă. Nu (prea) m-a interesat nici faptul că s-au spart, nici cariara solo al lui Robbie Williams. La 17 ani este oarecum firesc să fi rigid, apoi cu trecerea timpului sau te blochezi în lucrurile cunoscute şi devii un conservator fără să-ţi dai seama, sau barierele se şterg, dispar treptat. Dincolo de stil, de genuri, muzica este bună sau este proastă. Dacă nu la modul concret, măcar din propria ta perspectivă.
Robbie Williams de la primul album a avut piese bune: „Let Me Entertain You”, „Angels”, „Old befor I Die”.
Şi n-a avut disc fără măcar câteva piese bune: „Strong”, „Millenium”, „Strong”, „No Regrets”, „Supreme”, „Rock DJ”, „Feel”, „Sexed Up”, „Come Undone”, etc.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=b4Yxd9gJr_c]

Robbie a avut nu doar piese bune, dar are o voce puternică, are intensitate şi sensibilitate, are personalitate şi nu în ultimul rând o doză mare de (auto)-ironie, cinism şi umor.
După al 3-lea său album, Robbie Williams m-a cucerit definitiv cu discul „Swing When You’re Winning”, o abordare total diferită de ceea ce făcea, un disc realizat cu big-band şi care aliniază o serie de standarde Jazz (Swing) compuse de: Duke Ellington, Nat King Cole, C. Carson Parks, George Gershwin, etc, piese ca: „Somthing Stupid”, „Mack the Knife”, „Do Nothin’ Till You Hear from Me”, „It Was a Very Good Year”, „Ain’t That A Kick In The Head?”, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XpkCazstUhM&feature=related]

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Piesa din 1979 al celor din The Buggles a marcat finalul unei epoci şi începutul unei noi ere: generaţia MTV.
Suntem în 2009 şi generaţia MTV a fost înlăturată de generaţia IPod. Realitatea – descărcatul de pe net – încet-încet va înlătura (încă) o serie de artişti. Nu poţi da timpul înapoi (can’t rewind) şi nici n-ar avea sens. MP3-urile, descărcatul ilegal de muzică de pe net are şi un avantaj: „artiştii” de plastic, produsele de serie, o să dispară, cei care într-adevăr au ceva de oferit vor supravieţuii cântând. The Rolling Stones, Madonna, U2 sau Metallica umple stadioanele, la palierul mai mic, alte trupe umple cluburile şi vor supravieţuii.
După albumul remix „Rudebox” din 2006, un disc destul de fad, Robbie pe 6 noiembrie 2009 a lansat al 8-lea album de studio din carieră, acest „Reality Killed The Video Star”, o revenire la stilul său colorat, intens şi sensibil. Discul – deocamdată – n-a spart clasamentele, dar sunt şanse să o facă treptat cu lansarea single-urilor.
Avem momente lirice, avem Rock, Pop, urme de Swing, groove-uri moderne, puţină electronică şi Disco, este un album 100% Robbie Williams şi Robbie este genul de artist pe care-l iubeşti sau urăşti şi cu asta am spus cam tot ce era de spus şi despre noul produs. Mie mi-a plăcut. Are naturaleţe, puls, viaţă şi farmec.
„Blasphemy”, „Morning Sun”, „You Know Me”,„Deception”, „Superblind” sunt piese lirice, dar nu leşinături, sunt condimentate diferit, „Morning Sun” bate-n Blues, „Superblind” aminteşte de un Pink Floyd remixat modern, „Blasphemy” probabil o să fie un hit. „You Know Me” poartă amprente Soul/Jazz de anii ’70-’80, este ca o umbră prietenoasă care ne face cu mâna de undeva din îndepărtare, cu toate acestea are prospeţime.  „Do You Mind?” este un Pop-Rock de anii ’80, o piesă simplă, lejeră, dar cu atât mai relaxantă cu cât pare mai scoasă din context. „Difficult for Weirdos” este tot o întoarcere-n anii ’80, dar la muzica electronică minimalistă, la confruntarea dintre New Wave şi Disco şi din aceeaşi categorie face parte şi „Last Days of Disco”, dar aceasta este ambalată în manieră mult mai modernistă. „Bodies” este tot electronică, însă mult mai modernă, mai incisivă şi cu un refren care răstoarnă piesa interesant, are amprente de anii ’80, puţine reverberaţii Depeche Mode, dar sună confortant. „Won’t Do That” este un amestec plăcut de atmosferă big-band, Rock şi Pop, aproape un clasic pentru Robbie Williams.
Textele au rămas cinice, sunt multe faze care te fac să zâmbeşti complice şi sunt multe lucruri simple, sentimente pe care Robbie mereu le-a abordat direct, natural şi asta face parte din şarmul său.
Într-o epocă „post”, Robbie reuşeşte să fie retro privind spre viitor, nu inventează beat-uri noi, nu ne vinde gogoşi ci face muzică, cântă cu plăcere.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=US8cgUq_XBY]

The Big Pink – A Brief History Of Love

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Avem un nou premier! Ridică ţara până la cer!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QX9tXvvxmXk]

boc, treci la loc. „Mă văd nevoit” – spune băse pe ton grav – la 10 şi 12 minute şi-l desemnează pe fostul premier şi actualul interimar în funcţia de premier. PNL n-a vrut nici în ruptul capului să stea capră, să pună botu’ la vrăjeală şi-n final probabil să-şi asume responsabilitatea pentru dezastrul iminent.
Mă bucur că e boc premier: n-am să aud – sper – discul acela zgâriat cu „greaua moştenire”. era bine pentru portocalii să aibă PNL-ul alături să ducă greul şi să poartă vina incompetenţei. planul n-a mers.

vin sărbătorile, ca niciodată simt nevoia să-i mulţumesc cuiva că mi-a adus o rază de bucurie. lui Crin Antonescu care ieri, la Cotroceni i-a dat peste ochi lui băsescu cum nu i-a dat nimeni niciodată. unii spun că Antonescu e rigid, atitudinea aceasta nu-i serveşte nici lui, nici partidului, dar mie mi-a dat o satisfacţie fantastică. băse nu se aştepta la asta, replicile lui au fost palide eschive şi iar l-am văzut cu capul plecat. şi sper să-l mai văd aşa cu toate că sunt conştient că-n corzi şi cu capul plecat vom fi noi toţi.

băse e foarte trist. şi tristeţea lui mă bucură enorm. dar să nu ne lăsăm păcăliţi! războiul pentru dezintegrarea PNL-ului este abia la început. majoritatea fragilă obţinută pe moment nu este suficientă pentru transformarea României într-un stat prezidenţial, opoziţia solidă PSD-PNL nu-i pe placul lu’ Popey. lipsă de imaginaţie, lipsă de soluţii, de perspectivă. în vremuri de criză maximă, unica soluţie a lui băse este un căţeluş impotent re-pus în funcţiune şi… funcţie. soluţiile lu’ băse sunt alea care “nu este”. în schimb vom avea circ şi război politic. interesant este că băse a subliniat că vrea să fie consultat şi să avizeze personal miniştrii şi – cel mai important – 6 miniştrii vor fi membrii CSAT, adică băsescu subordonează direct prezidenţiei guvernul şi oarecum prin asta substrage guvernul de sub controlul parlamentului. dubioasă şi totodată interesantă mutare. securizarea guvernului sper că nu este ceea ce sună! ha ha ha! 😛
se depun eforturi pentru tulburări şi-n zona socialistă şi-n tabăra liberală. băse cu toate că a spus că nu mai are ambiţii politice, dincolo de discursul grav despre criză, cred că preocuparea majoră rămâne eliminarea adversarilor politici.
nu ştiu cât ne mai costă şi această obsesie, ce preţ are dorinţa de răzbunare prostească şi nici cât de potent şi potrivit este încă un guvern boc, cel mai slab şi cel mai neperformant premier din ultimii 20, dacă nu 100 de ani pe care i-am avut. da’ nici nu putea băsescu să pună un premier independent care eventual dădea de urma delapidărilor, găsea contractele dubioase, prindea urma scurgerilor de bani în anul electoral… şi, am tot spus asta, campania costisitoare trebuie achitată, cu siguranţă s-au acumulat datorii noi şi masive, trebuia să pună, să menţină conducerea portocalie.
Dar, vox populis, ne-am dus pe… Prut. să nu spun ceva mai… „organic”.

La Chişinău au vin bun, sunt fete frumoase şi au cam scăpat de comunişti. O fi greu să obţii cetăţenia Moldovenească? Promit, dacă ajung la loc sigur, votez şi eu cu băse… ha ha ha! 😛 nu mai candidează? ei nu! modifică constituţia, mare şmecherie! nu, nu din ambiţii politice ci în interes naţional! recordu’ de vreo 25 de ani a lu’ ceauşescu nu e chiar aşa de dificil de egalat! 😀

Back to boc?

S-a terminat campania, s-a consumat momentul electoral, contestarea şi validarea „noului” preşedinte.
Doi fulgi şi trei rafale de vânt au fost suficiente să paralizeze România. Ambele Românii: şi cea pro şi cea anti băsescu. „Repetiţia cu costume”, maşinile cu pluguri impresionante şi girofarele s-au dovedit absolut inutile în faţa unei ninsori normale, moderate, caracteristice lunii decembrie şi climei. Acum pe bune, ce să faci cu toate utilajele acelea monstruoase într-un oraş sufocat cum sunt Bucureştii? Poate la o ninsoare abundentă pe drumurile naţionale pot fi folositoare, dar nu reprezintă nicio soluţie practică în urbe.
În timp ce realitatea imediată a cetăţenilor este mereu cu totul alta şi – acum după consumarea alegerilor – neinteresantă, politicienii negociază noul guvern.

Pare cert numele „noului” premier: emil boc. PSD şi PNL rămân în opoziţie, au „pierdut” în favoarea grupului de „independenţi” câţiva parlamentari, dar noi să fim sănătoşi! UDMR intră la guvernare: este o mişcare previzibilă, ei depind în cea mai mare măsură de teritoriu, de banii alocaţi de guvern spre teritoriu, nu-şi pot permite opoziţia pe termen lung şi n-au doar de câştigat din guvernare, chiar şi în condiţii de criză. Trădătorii, traseiştii, nevertebratele politice care peste noapte se mută cu votul lor dintr-o barcă-n alta, invocă „interesul naţional”.
Mă întreb doar unde este reforma clasei politice?

Zvonurile mai vorbesc despre un guvern mai subţire, de 14-15 portofolii şi despre desfiinţarea unor ministere ca Turismul şi Tineretului. Asta ar fi un semn de austeritate, pe de altă parte parţial ar mai acoperii din urmele furturilor, licitaţiilor trucate, contractelor păguboase derulate şi în perioada de interimat de udrea şi gaşca PD-L.
Bugetul şi Programul de Guvernare ne este dictat de FMI, asta este certitudine. Nu cred că boc, berceanu, blaga, videanu şi cine o mai fi în tabăra băsesciană au căderea, calitatea, capacitatea, dar mai ales voinţa să aplice măsurile necesare. Sunt măsuri amânate de 20 de ani, nu le-a aplicat nimeni niciodată, s-au fluturat doar idei din când în când. Reforma nu se va face nici în economie, nici în 2010, nici în 2011 şi cu atât mai puţin în 2012.
Nu cred nici în boc, nici în alţii, eventual încă un independent scos din bască de băsescu.
Cum nu cred că-i poate trimite la plimbare acum băsescu pe cei cărora în mare măsură le datorează mandatul: blaga, berceanu, videanu, flutur… Şi nici celor care l-au susţinut din umbră. Campania a fost extrem de costisitoare, datoriile sunt mari… Am tot vorbit despre asta!

Ar trebuii să fim cu un ochi pe Grecia care este cu un pas – nefericit – înaintea noastră. Ar trebuii să ne gândim că Grecia are investiţii majore – vezi Romtelecom – în România şi undele prăbuşirii de acolo se pot resimţii până la Bucureşti. Ar trebuii să privim spre Europa unde şomajul este de aproape 10% şi se estimează creşterea numărului acestora. Noi deocamdată stăm la 6%, dar ştim bine că cifra este falsă, realitatea cred că a sărit de mult peste media Europeană.

Modernizarea statului Român? E ca şi cum am încerca să punem roţi la aspirator. Constat că băsescu se agaţă în continuare de sloganuri şi lozinci, aruncă teme-n aer, dar toate acestea sunt doar baloane de săpun. 10 ani cu băsescu pare o veşnicie… nu cred în surprizele lu’ băsescu, nu-mi plac surprizele lu’ băsescu. Vedem ce ne spune domn’ preşedinte – probabil – în seara asta!

Mă bucur dacă PNL rezistă în opoziţie alături de PSD şi mă bucur dacă PD-L în sfârşit îşi asumă odată o guvernare. Nu mai vreau să aud cum dau vina pe aliaţi şi pe parteneri pentru incapacitatea, impotenţa lor. Dacă mai aud o singură că PD-L este de dreapta, vomit pe tastaură cu siguranţă!
Nu cred că ieşim din criză, nu cred că 2010 o să fie un an uşor, nu cred şi am spus asta de multă vreme.
Mă bucur că băsescu este preşedinte şi mă bucur dacă PD-L o să guverneze după posibilităţi. Este fix ce merităm. Aţi votat bine, au furat bine, să trăiţi bine!

(şi s-a confirmat. update)

casete cu Geoană: vicii, servicii, deservicii

unii regretă că au votat cu băsescu. este doar începutul. indiferent ce guvern se coace zilele acestea, vine un 2010 negru. am vorbit despre datele problemei, nu revin. alegerile: au fost sau nu fraude, parcă nici nu mai merită să discutăm. sunt tot mai mulţi – evit să spun „specialişti” şi să pomenesc sondaje – care afirmă că dacă s-ar relua alegerile azi, ar câştiga relaxat Geoană. nu ştiu.
mulţi admit că au votat emoţional, impulsiv sau „la plezneală” sau pur şi simplu în ideea – continui să afirm, falsă – împotriva „comunismului”. toate acestea denotă imaturitate, lipsă de responsabilitate.

despre „caseta cu Geoană” se tot vorbeşte de ceva vreme. în fapt, sunt cel puţin două. unul din ele a apărut astăzi pe internet, e de acum un an şi ceva şi filmarea – cu telefon mobil – ne prezintă o ofertă de „donaţie de campanie” în valoare de 5 mii de Euro contra unui loc eligibil pe listele partidului – probabil pentru Euro Parlamentare. din film nu avem reacţia lui Geoană, nu ştim cum s-a terminat „povestea”. ne “scandalizăm” pentru 5 mii de euro după o campanie care a costat milioane… se pare că punem botul cuminte la tot ce ni se serveşte.
celălalt film apărut – deocamdată – doar în discuţie, se pare că-l arată pe Geoană în timp ce beneficiază de un sex oral, o poveste a la Monica Lewinski, pomenită cu mult aplomb de patapievici, dar ne-confirmată – încă – „oficial”.

pe mine mă înspăimântă coloratura securistă din tot ce se întâmplă în ultima vreme.
mi-am amintit de şantajul cu bileţelul aplicat de băsescu contra-candidatului său de la aceea vreme, Năstase, din 2004, „bileţel” ce era o pagină din dosarul de supraveghere al Securităţii şi se referea la relaţiile homosexuale ale lui Năstase, filă de altfel publicată la aceea vreme şi de Vadim în revista România Mare. acum, în ultima săptămână de campanie, băsescu la OTV şi b1 a amintit de caseta cu Geoană – obscur, nu ştim despre care – dar n-au recurs la aruncarea în joc al materialelor deoarece s-a ivit şansa dărâmării lui Geoană prin vizita neinspirată la Vîntu. totuşi, tema casetei a tot fost fluturată şi iată, scoasă pe tapet. playback post-electoral.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CAd0tIXj2nE&feature=player_embedded]

mulţi au spus că nu l-au votat pe Geoană fiindcă este o marionetă uşor manevrabilă. mă întreb cât de marionetă este de fapt (şi) băsescu şi în mâna cui? a serviciilor evident, a unor oameni din servicii şi din spatele serviciilor. dacă mă supără ceva, este că suntem în continuare manipulaţi, suntem la mâna unor „fantome”.
mă îngrijorează că politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi bloggeri sunt şantajaţi, ameninţaţi. nimeni nu este inocent.
toţi oamenii au un preţ şi au conştiinţă până la un punct, lingăi şi aplaudaci se găsesc tot timpul, cioturi umane lipsite de caracter de asemenea, însă mă intrigă faptul că unii sunt constrânşi – anihilaţi – cu metode securiste, alţii sunt victimele unor manipulări profesioniste.

este dificil – dacă nu imposibil – să stai departe, să nu vorbeşti despre ce se întâmplă în jurul tău. sau ce credem că se întâmplă, ce se întrezăreşte, ce bănuim, ce ni se sugerează.
„cine a tras în noi? 21-22!” – nu vom avea un răspuns cert niciodată. cred că sunt aceeaşi care au tras şi-n J.F.K. şi a fost acelaşi glonţ buclucaş de la Dallas. dar ca să rămân tot la Americani, citeam acum că doi americani din trei apreciază că Obama nu merita premiul Nobel pentru pace, cu toate acestea Obama a primit joi la Oslo premiul, la doar nouă zile după ce Casa Albă a decis intensificarea operaţiunilor militare în Afganistan, prin trimiterea a 30.000 de soldaţi suplimentari. tot joi, la Bonn la lucrările Congresul Statutar al Partidelor Populare Europene, cancelarul german Angela Merkel, premierul italian Silvio Berlusconi şi şefii guvernelor Olandei, Poloniei şi Luxemburgului l-au felicitat pe traian băsescu pentru obţinerea unui nou mandat. măcar – ieri – Berlusconi s-a ales cu un pumn în figură. poate nici băsescu nu o să scape. mai contează ce decizie o să ia Curtea Constituţională vis a vis de plângerea FSN-ului legat de frauda electorală? sau mai există vre-un dubiu legat de decizia Curţii? sau pe cine interesează că MAE al Rusiei, printr-un comunicat şi-a arătat nemulţumirea faţă de multe declaraţii din campania electorală a candidatului traian băsescu. cea mai ameninţătoare frază din declaraţie mi s-a părut: „Este foarte evident faptul că astfel de declaraţii absurde pot doar să vină în detrimentul dezvoltării relaţiilor noastre bilaterale”. parcă uităm momentele neplăcute din anii anteriori când în momentele friguroase ale iernii, gazul abia mai pâlpâia la aragaz… asta ca să nu reamintesc faptul că plătim cel mai mult pentru acest gaz şi să nu reiau povestea pieţei fabuloase şi partenerului comercial pe care l-am pierdut din prostie. asta, în contextul în care Ucraina vecină deja trage semnale către Europa legate de ameninţarea unei noi crize a gazelor. da, da, da, ştiu: Rusia e rea, comunismul este rău, PSD-ul este rău. am o întrebare şi legat de acest subiect: cine poate să-mi spună câte state mai au regim comunist la ora actuală pe glob? să zicem Cuba, China, Corea de Nord, Venezuela dacă regimul Hugo Chávez poate fi considerat comunist şi o mai fi şi prin Africa una sau două state cu regim dictatorial care şi-au asumat eticheta comunistă. România a fost stat comunist? regimul ceauşescu a fost un regim comunist?
se fac 20 de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89 şi mari schimbări nu sesizez. nici în societate, nici la nivelul individului, dar cele două lucruri cu greu pot fi separate. dacă eu îmi găsesc mie şi generaţiei mele o scuză: eram idealişti şi neinformaţi, cam din 1996 s-a răspândit la nivel global internetul, dacă pe o carte ne este jenă să punem mâna, măcar ăştia tineri nu pot să spună că nu se pricep la butonatul pe internet şi nu au de unde să se informeze.
nu vreau să discut, re-discut aspecte politice. însă îmi este pe zi ce trece tot mai evident că toate subiectele care ni se flutură sub nas şi încing spiritele sunt parte a unui război subtil al serviciilor secrete şi din interiorul acestora. împărţeala „turmei” în stânga – dreapta, buni – răi, noi – ei, este consacrata reţetă „dezbină şi stăpâneşte”. nimic nou.
se apropie momentul comemorării evenimentelor din decembrie ’89, mi-am amintit de cel mai uzat slogan al acelor momente: „fără violenţă”. cu toate acestea avem mii de morţi, protestatari, civili şi militari, nu prea am auzit de nicio victimă din vechile structuri de partid sau securişti. acel „fără violenţă” i-a protejat pe membrii de partid, i-a protejat de furia maselor pe securişti. a fost o manipulare? acum afirm că da.
despre „revoluţie” nici acum nu ştim cu exactitate cum s-a desfăşurat, cum s-a deturnat, cine a fost în spatele evenimentelor, ce servicii interne şi externe au fost implicate. este evident că a fost şi o conjunctură favorabilă şi inevitabilă la nivel internaţional şi ar fi un păcat să spunem că oamenii ieşiţi în stradă în acele zile nu au crezut în nevoia unei schimbări. însă trebuie să admitem că majoritatea manifestanţilor îşi doreau în primul rând înlăturarea lui ceauşescu. şi atunci, ca şi acum asocierea lui ceauşescu cu comunismul sau al lui iliescu cu comunismul este firească, la îndemână, dar nu neapărat şi justificată. comunismul este o utopie, o teorie care niciodată n-a fost implementată în practică cu succes şi în mod curent – de la Stalin la Castro – regimurile comuniste au fost toate dictaturi totalitariste. cred că aici avem şi una din cheile problemei – cel puţin la nivel ideologic: nu cred că avem de dat o bătălie cu o fantomă roşie tot mai palidă şi – în opinia mea – falsă, ci războiul real se dă pentru democraţie şi împotriva sistemelor totalitariste, regimurilor dictatoriale. dacă admitem că această abordare este corectă, desfăşurarea în timp al evenimentelor are o cu totul altă conotaţie.
şi partidul (PCR) şi securitatea au fost desfiinţate sub presiunea maselor în decembrie ’89. a fost nevoie de turbulenţele şi manipularea de la Târgu-Mureş ca securitatea să fie re-înfiinţată. mereu m-a sâcâit un gând legat de schimbarea de putere din ’89: pe de o parte aveam o nomenclatură tot mai bogată, dar sufocată, îngrădită, pe de altă parte o securitate puternică, influentă şi deţinătoare de informaţii şi conexiuni ce reprezentau în sine o enormă putere. unicul mare obstacol în calea dezvoltării, extinderii acestor două clase privilegiate era doar cuplul dictatorial extrem de capricios şi neîncrezător chiar şi cu cei din cercurile apropiate. practic, schimbarea de regim din ’89 a înlăturat această piedică şi a deschis calea liberă pentru cele două clase privilegiate să se desfăşoare în voie şi să prospere.
tranziţia de la regimul totalitar la „democraţia originală” a asigurat-o tot clasa nomenclaturistă comunistă prin ion iliescu. şi au făcut-o suficient de „curat” ca nimeni, niciodată să nu plătească „preţul”. preţul real – dezastrul economic şi social – îl plătim noi toţi. că numele figuranţilor împinşi în faţă este iliescu, geoană sau băsescu, nu are nicio relevanţă. în spatele lor se întrezăresc aceleaşi “feţe misterioase”…

serviciile s-au infiltrat în toate partidele post decembriste şi interesele lor trec peste graniţele partidelor, a aparentei lupte politice. (de exemplu această casetă cu Geoană, evident a fost “servită” din interiorul psd-ului, din anturajul lui Geoană.)

asistăm la un război aproape de tip mafiot între oamenii din servicii pentru supremaţia teritorială, zona de influenţă.
într-un moment critic, când priorităţile reale ar trebuii să fie guvernul, bugetul şi un program viabil de ieşire din comă şi eventual evitarea unui deces naţional tot mai iminent, noi discutăm despre un filmuleţ de 18 secunde care probabil vine să-l elimine definitiv pe Geoană şi să pună punct aşa zisului „proiect Johannis”, forţarea unor mutări din sânul partidelor pentru o reaşezare şi impunerea unui nou guvern sub umbrela preşedintelui băsescu, dar nimic mai mult. totuşi, determinarea cu care se continuă războiul împotriva acelui proiect, mă pune pe gânduri. poate chiar a fost o şansă şi poate chiar a pus în pericol clica securistă. poate.

eu am memorat secvenţa cu Emil Constantinescu când a spus că l-au bătut serviciile. caseta s-a înţepenit în player şi merge pe repeat. ne-au bătut pe noi toţi.

P.S. şi un film cu băsescu.

twilight

„Twilight” este o poveste pentru fetiţe. Din toate punctele de vedere.
Este debutul autoarei Stephenie Meyer, o carte refuzată de 14 edituri până când în cele din urmă a fost publicată în 2005 şi a devenit un ultra-mega best seller, s-a vândut în peste 17 milioane de exemplare şi a fost cea mai de succes carte a anului 2008.
N-am citit cartea – şi nici nu cred că am să o citesc – dar merg pe mâna lui Stephen King care afirma că Meyer nu poate fi numită scriitoare şi succesul se datorează apetitului pentru poveşti fantastice al publicului.
„Twilight” are două filoane: pe de o parte este o incursiune în lumea labilă al emoţiilor adolescenţilor, pe de altă parte este o poveste modernă cu vampiri. Cam trasă de păr şi superficială, adaug eu.
Este un „Romeo şi Julieta” al zilelor noastre în care Julieta este o „ciudată” (emo kid) şi Romeo un vampir „bun”. Astfel intriga este clasică şi subţire, chimia tensionată a sexualităţii adolescentine nu este explorată suficient, povestea cu vampirii pleacă de la o idee bună, dar tot aşa, aruncată şi lăsată-n aer. Că tot am pomenit de King, el pe lângă faptul că este un scriitor fascinant, cu multă spumă şi stil, îşi abordează şi explorează temele cu seriozitate şi-n profunzime, de la caz la caz se documentează „la sânge”. În cazul Meyer am senzaţia unui puzzle, bucăţi luate din locuri diferite şi îmbinate atât cât povestea să stea în picioare.

Povestea este structurată în patru volume: Twilight (Amurgul), New Moon (Lună Nouă), Eclipse (Eclipsa) şi Breaking Dawn (Zorii). Fiecare din acestea având surse de inspiraţie diferite.
N-am să intru în detaliile poveştii, poate mai sunt persoane ca mine care până ieri n-au văzut nici măcar filmul şi nu vreau să stric intriga şi aşa subţire. Practic avem o singură dilemă: Bella, personajul central se va transforma-n vampir sau nu? Răspunsul – Google it! – este la îndemână.
În prima parte facem cunoştinţă cu povestea şi personajele: Bella, Edward (vampirul) şi Jacob. În a doua parte, New Moon, se mai adaugă o intrigă: Jacob, indianul este vârcolac iar Bella trebuie să aleagă între cei doi „ciudaţi”. În „Eclipse” se dă bătălia „finală” între vampirii care vor să o ucidă pe Bella şi forţele unite ale rivalilor Edward şi Jacob. În „Breaking Dawn” asistăm la încă o bătălie dintre vampiri şi – dacă n-am căutat deja pe Google – aflăm răspunsul la întrebarea de bază şi asistăm la desăvârşirea poveştii de dragoste.
Autoarea s-a apucat şi de scrierea unei noi cărţi, Midnight Sun  care prezintă povestea din perspectiva lui Edward, dar după ce primele 12 capitole ale manuscrisului au ajuns ilegal pe internet, autoarea le-a publicat pe propriul ei site şi pe moment proiectul pare abandonat. Mai e timp, şi dacă mă întrebaţi pe mine, vom asista şi la varianta poveştii din perspectiva primarului, poştaşului şi ospătăriţei din micul orăşel Forks. Cash in!

Nevoia pentru poveşti a devenit evidentă şi cu Harry Potter – o incursiune mult mai colorată, profundă şi reuşită – sau cu poveştile mai realistice, pentru un public mai adult ale lui Dan Brown. Undeva la mijloc existau adolescenţii, un public foarte larg şi adesea (auto)marginalizat, aşa că Meyer a satisfăcut cu succes şi acest segment impresionant de consumatori.
Însă nu pot să nu fiu răutăcios (realist): dincolo de bani nu este decât cultură McChicken (Shit). Marketing, ambalaj, efecte speciale şi conţinut zero. Mă înspăimântă superficialitatea încurajată la extremă şi generalizată. Mi-am amintit de băsescu care spunea cu nonşalanţă de ce să mai înveţe copii dacă având un computer şi internet la dispoziţie, în câteva secunde afli orice răspuns? Şi abordarea pare să fie globală, nu doar o prostie, un porumbel scăpat pe gură de un şef de stat care nu cu mult timp în urmă admitea că a fost un elev mediocru.

Evident, cartea de succes a fost rapid ecranizată. După scenariul adaptat pentru film al aceleaşi doamne Meyer, regizoarea Catherine Hardwicke a realizat prima parte a filmului, Twilight. Un succes de casă răsunător (382 milioane de Dolari încasări la cinematografele din lume şi 157 milioane de Dolari din vânzările de DVD doar în America). Filmul este o super producţie de Hollywood, totul este super, de la filmări, montaj, machiaj, efecte speciale, actori bine aleşi, sunet şi muzică. Este atât de super încât nu surprinde cu nimic, chiar dacă are câteva cadre de excepţie.
Datorită relaţiei tensionate dintre Hardwicke şi casa de producţie, a doua parte, New Moon a fost încredinţat regizorului Chris Weitz şi rezultatul este mult mai subţire, nu şi financiar…
Ambele filme sunt – din punctul meu de vedere – mult prea lungi, depăşesc durata de 2 ore. Nu aş sta într-un multiplex înşurubat în scaun atât, pentru nimic în lume! Dar – şi sunt convins de asta – altfel pune problema un puşti de 16 ani care după suferinţe-n tăcere şi o transpiraţie intensă, invită fata iubită la film.
În prima parte sunt câteva cadre (şi peisaje) spectaculoase, mi-a plăcut secvenţa când Edward cântă la pian, un joc spectaculos cu lumini şi umbre, de impact şi de atmosferă. Şi m-au amuzat secvenţele cu fugăritul prin copaci – simbolism elementar, în fine! – care inevitabil m-au dus cu gândul la filmele Kung Fu produse-n China. Cu siguranţă încercam altceva…
A doua parte este lipsită de spectaculozitate, este mult mai linear filmul şi evident, mai plicticos. Efectele speciale sunt ok, dar asta nu mai surprinde pe nimeni.

Muzica. Soundtrack-ul primei părţi a debutat pe prima poziţie a Billboard 200 şi doar în prima săptămână s-a vândut în 165.000 de exemplare. Punctul forte fiind Muse cu „Supermassive Black Hole”, dar de atracţie pentru publicul tânăr – avizat – sunt Paramore sau Linkin Park şi probabil mai puţin… Perry Farrell (Jane’s Addiction). Din film, evident mie mi-a plăcut… Debussy. Da, eu sunt mai ciudat decât puştii emo… ha ha ha! 😛
Din sountrack-ul celei de a doua părţi mi-a plăcut mult Thom Yorke (Radiohead) cu „Hearing Damage” – dacă nu aţi „prins”, vă recomand albumul său solo „The Eraser”, un electro minimalist şi experimental, lansat şi într-o variantă remixată mai zgomotoasă – şi avem tot aşa un şir de artişti mai mult sau mai puţin la modă ca: The Killers, Death Cab For Cutie, Muse, Editors, etc.
Până la urmă muzica este poate cea mai bună din toată povestea… ha ha ha! 😛 M-aţi întrebat despre “Twilight”, v-am povestit “Twilight”. 🙂 Pentru cei din Bucureşti, dacă tot aveţi vre-un gând de film în seara aceasta, mai bine vă recomand MARTYRS la The Light de la ora 20. Îl citez pe Alin: “Martyrs este viitorul horrorului pe lîngă care Saw, Hostel-urile şi toate torture porn-urile sunt desene animate Disney!” 😀 Sună promiţător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NXwyE0IrA2M]