Pet Shop Boys – Yes şi Christmas EP

Pet Shop Boys sunt istorie. Dincolo de propria lor istorie sunt oglinda muzicii Pop din anii ’80 până-n prezent. Multă vreme mi-au fost indiferenţi, făceau parte din categoria de formaţii care nu mă deranjau, dar nici nu-i căutam. Le ştiam piesele, dar nu le aveam şi nu-mi lipseau.
Apoi cumva, într-un anume context s-a lipit de mine:
„All day, All day – Watch them all fall down
All day, all day – Domino Dancing…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=76BO1NBHdvs&feature=related]

Probabil pare o prostie, dar m-a prins imaginea valurilor şi analogia cu piesele de domino care cad… Textele lor au un alt conţinut, o altă abordare vis a vis de majoritatea artiştilor din zona Pop, au un soi de realism rece, analitic şi puţin din şarmul cinismul britanic. M-au câştigat definitiv cu piesa „Rent”.

„You dress me up, I’m your puppet
You buy me things, I love it
You bring me food, I need it
You give me love, I feed it

And look at the two of us in sympathy
With everything we see
I never want anything, it’s easy
You buy whatever I need

But look at my hopes, look at my dreams
The currency we’ve spent
(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pixzMy7iD2A]

Asta ar fi abordarea emoţională, personală.
În date şi cifre, duo-ul alcătuit din Neil Tennant – voce, clape, chitară şi Chris Lowe – clape, voce, s-au dovedit a fi cel mai rezistent şi de succes duo din istoria muzicii. Şi-au început colaborarea în 1981 şi până-n prezent au vândut peste 100 de milioane de discuri, au avut 42 single-uri în top 30 şi 22 Top 10 hit-uri în Marea Britanie. În 2009 au primit distincţia pentru „contribuţie majoră la dezvoltarea muzicii” din partea BRIT Awards-ului.
Greu de crezut că sunt oameni care să nu fi ascultat măcar o dată piese ca „It’s A Sin” sau „West End Girls”.
Vorbim despre compoziţiile proprii sau cover-uri remodelate pe stilul lor ca „Always On My Mind” (Elvis), „Go West” (Village People) sau „Where the Streets Have No Name” (U2 combinat cu hit-ul din anii ’60 „Can’t Take My Eyes Off You”), Pet Shop Boys au o abordare cursivă, orchestraţii minimaliste, dar cu mult bun simţ, reuşesc prin simplitate să se reinventeze, să se facă ascultaţi.
Au remixat cu succes piese ca „Girls & Boys” (Blur), „Hallo Spaceboy” (David Bowie) sau „Mein Teil” (Rammstein) şi au compus, furnizat hit-uri şi pentru alţi artişti. Pet Shop Boys sunt una din formaţiile cele mai active din ultimele decenii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=J4S-r3owLRM&feature=related]

„Yes” lansat anul acesta în luna martie este al 10-lea album semnat Pet Shop Boys. Cele 11 piese noi păstrează standardele trupei, menţin ştacheta ridicată. Ediţia specială mai conţine un CD cu piesa „This Used to Be the Future” şi 6 remixuri al unor piese de pe album.
„Love etc” a devenit rapid un hit, o abordare modernă, uşor întunecată a Synth Pop-ului minimalist care-i caracterizează, „All Over the World” combină sample-uri împrumutate de la Tchaikovsky cu tonurile moderne şi armoniile ce ne trimit înapoi în anii ’80, „Beautiful People” are din nou tonuri mai grave şi un refren deschis, luminos; „Did You See Me Coming” rupe ringurile-n discoteci şi cluburi, are aceea căldură minimalistă care persistă în majoritatea compoziţiilor celor doi: „Vulnerable” balansează între lirism şi un puls modern Electro; „More Than A Dream” sună gros, grav şi modern; „Building A Wall” reduce puţin tempo-ul şi pe lângă sunetele moderne introduce şi note tradiţionale, textul este excepţional; „King of Rome” este aproape o baladă, un strop de Trance modelat după conceptul P.S.B.; „Pandemonium” bubuie boxele cu sunetul plin, combină din nou cu succes minimalismul Retro cu tonurile aduse la zi; „The Way It Used To Be” pulsează cu seninătate ca-n final „Legacy” să facă o analiză a finalului de deceniu:

That’s it, the end
But you’ll get over it, my friend

Time will pass, governments fall
Glasses melt, hurricanes bawl
High speed trains, take us away
North or south… and back the same day

And you, you’ll get over it
You do, you get over it

Seasons will change, more or less
Species vanish, art perplex
Resentment remain, both east and west
Police expect… an arrest

For now, you’ll get over it
Somehow, you’ll get over it

You’ll be there, the king over the water
In despair, recoiling from the slaughter
They’re raising an army, in the North
From York Minster to the Firth of Forth
The pilgrimage of grace, you won’t believe it
Such a human face… when you receive it

And you will, get over it
With time to kill, you’ll get over it

There’s a cruiser waiting, at Scapa Flow
To take you away from all you know
The old man agonized
He really has compromised
Public opinion may not be on your side
There’s those who think they’ve been taken for a ride

You’ll get over it, I’m on your side because
You’ll get over it, and what a ride it was

It’s dark, but you’ll get over it
On your mark, you’ll get over it…

That car phone warehouse boy has been on the phone
He wants to upgrade the mobile you own
Have you realized your computer’s a spy?
Give him a ring, he’ll explain why

The bourgeoisie will get over it
Look at me, I’m so over it
And you, you’ll get over it
You do, you’ll get over it… in time”

Poate să pară blasfemie, dar mi-a amintit de Roger Waters şi “Amused to Death”…

Este un album de sinteză, o radiografie rece, realistă, ambalată comercial, domestic, pentru consumatorul mai nepretenţios, dar cu un conţinut şi pentru cei care (mai) caută şi dincolo de suprafaţă.
Neil Tennant şi Chris Lowe au reuşit să compună încă un album cu hit-uri, s-au reinventat fără să se îndepărteze de cine sunt şi cultura Pop pe care o reprezintă. Este un disc în egală măsură de ascultat şi de dansat, pe mine m-au convins încă o dată şi – părerea mea – merită tot respectul.

Cadou pentru fani – şi nu numai – pe 14 decembrie au lansat un EP intitulat „Christmas”, cu 5 track-uri:
“It Doesn’t Often Snow At Christmas” (new Version produced by Marius de Vries), “My Girl” (originally written by Mike Barson), “All Over the World” (new Version produced by Marius de Vries), “Viva la Vida”/”Domino Dancing” (Pet Shop Boys/Guy Berryman, Jonny Buckland, Will Champion, Chris Martin) şi “My Girl” (Our House Mix).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PRdVlHVUWk4]

Air – Love 2

Ieri povesteam de Phoenix şi notam că sub anumite aspecte amintesc de colegii lor Electro din Air, trupă care pe 11 februarie 2010 concertează la Bucureşti în Sala Polivalentă.
În dimineaţa asta săpam în mormanul albumelor lansate anul acesta, număram discurile, am ajuns la 326 (şi n-am terminat 😛 ), căutam despre ce să mai scriu, ceva nu foarte zgomotos având în vedere sărbătorile şi clişeul împământenit „să fim buni, blânzi” şi… parfumaţi. Răspunsul plutea-n aer: Air.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0ulxUG8w2VU&feature=related]

„Love 2” nu este cel mai reuşit album al lor, parcă nu mai are aceeaşi vibraţie, acea strălucire (magică) care m-a fascinat pe „Moon Safari”, un clasic Chillout, prezent şi în lista „1001 Albums You Must Hear Before You Die” (1001 albume pe care trebuie să le ai înainte să mori).
Eram într-un băruleţ peste drum de Biserica Neagră când am ascultat prima oară acel disc şi s-a lipit de mine ca musca de benzile cu ceară. Albumul lansat în 1998 are un aer Retro, un puls chill amestecat cu un strop de Jazz, amintiri şi arome de şansonetă, un covor de sunete moale şi pufos, un disc care degajă seninătate. „La Femme d’Argent”, „Sexy Boy”, „All I Need”, „Kelly Watch the Stars!”, „Remember” sau „You Make It Easy” sunt toate piese de reper şi rezistenţă ale genului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=etKAzG6UXhI&feature=related]

Air este un nume comun, un artist japonez, Kurumatani Koji foloseşte acelaşi nume şi în 1971 s-a înfiinţat şi un trio de Jazz sub acest nume (activi până la începutul anilor ’80). Duo-ul francez format din Nicolas Godin şi Jean-Benoît Dunckel şi-a început activitatea în 1995 şi au fost catalogaţi drept muzică Electronică pe linia Jean Michel Jarre/Vangelis, dar şi cu influenţe Psihedelice din zona Pink Floyd, Tangerine Dream.
După EP-ul de debut din 1997 „Premiers Symptômes” a urmat albumul „Moon Safari”, cel mai aclamat şi de succes produs al trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YkgfmWfJ11s&feature=related]

„The Virgin Suicides” este lansat în 2000, urmate de „10 000 Hz Legend” (2001), „Talkie Walkie” (2004) şi „Pocket Symphony” (2007). Stilul formaţiei nu suferă modificări, se menţin în zona relaxantă, Chill, oscilează cu seninătate între electronica minimalistă şi infuziile de Jazz şi note Indie. „The Virgin Suicides” este coloană sonoră pentru film şi Air au această calitate, muzica lor se pretează pentru creare de atmosferă, pentru trip şi mai puţin pentru „bâţâială” şi cluburi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9vy3LFacZD8&feature=PlayList&p=8F89330E498618F5&playnext=1&playnext_from=PL&index=31]

Cele 12 piese noi ce compun albumul „Love 2” se menţin în aceeaşi zonă Chill, Electro minimalist, aerisit, cu nuanţe Pop şi intervenţii Jazz, mici coloraturi Indie, într-un coctail armonios şi… relaxant. Relaxant este cuvântul care descrie cel mai corect muzica celor din Air. Şi-au păstrat sunetul Retro, căldura tranzistorelor, lejeritatea şi cursivitatea, şarmul simplismului cu care construiesc emoţii din sunete. Elementele Synth Pop minimale se împacă cu Psihedelicul, Jazz-ul şi Indie-ul, se contopesc şi te înconjoară cu tandreţe.  Are şi piese mai pretenţioase, subtile, are şi piese uşoare şi sunt şi compoziţii care amestecă toate ingredientele din arsenalul formaţiei. Fac ce ştiu să facă: atmosferă şi n-au dat-o pe Trance, House sau Dubstep, au rămas… a(i)erieni. 🙂 „Love 2” nu aduce nimic nou, nu revoluţionează stilul şi nici măcar faţă de ei înşişi nu iese din tipare, este „doar” încă un disc plăcut, dar uneori acest „doar” este fix ce ne lipseşte, de ceea ce avem nevoie în anumite momente.

Să fiţi iubiţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=n2X74pQ6Dqg]

Phoenix – Wolfgang Amadeus Phoenix

Care este diferenţa dintre formaţia de la Timişoara şi cea din suburbia Versailles? O nominalizare  Grammy.
Sunt curios ce spune Nicu Covaci despre francezi şi în eventualitatea unui proces pentru nume, cine ar câştiga, pierde? Cred că ştim răspunsul toţi…
Dacă trupa de pe malurile râului Bega şi-a început cariera în 1962, francezii au pornit la drum abia în 2000 cu un remix al piesei „Kelly Watch the Stars” al compatrioţilor Air.
Trupa este compusă dintr-o gaşcă de prieteni din copilărie: Thomas Mars – voce, Deck D’Arcy – bas, Christian Mazzalai – chitară şi Laurent Brancowitz chitară, lor li s-au alăturat Thomas Hedlund – tobe şi Robin Coudert – clape.
Dacă Vest-ul nu s-a arătat deloc interesat de experimentele Rock ale bănăţenilor, media şi publicul s-a arătat mult mai prietenos vis a vis de prestaţia francezilor.
„Wolfgang Amadeus Phonix” lansat în data de 25 mai anul acesta, este al 4-lea produs de studio al formaţiei după „Untitled” (2000), „Alphabetical” (2004) şi „It’s Never Been Like That” (2006) şi un disc imprimat live în 2005: „Live! Thirty Days Ago”.
Muzica lor este un Rock Alternative (Indie), nu foarte Rock, dar foarte “radio friendly”, aerisit, colorat, cu tonalităţi interesante, persistă o oarecare paralelă cu amintiţii Air, dar sunt pe un segment mult mai tradiţional şi mai puţin electronic. Dacă depăşim reţinerea provocată de nume, excludem din „peisaj” paralela cu trupa lui Covaci, Phoenix sună chiar inedit, diferit de marea – şi tot mai agasanta – masă Indie americană şi britanică. Francezii au o altă coloratură, muzica lor este realmente plăcută şi proaspătă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4BJDNw7o6so&channel=welovephoenix]

Trupa în mod evident beneficiază şi de un management impecabil şi de o susţinere masivă. Pentru promovarea noului album au apărut la Saturday Night Live, Jimmy Kimmel Live!, Late Night with Jimmy Fallon, The Late Late Show with Craig Ferguson, The Late Show with David Letterman şi The Tonight Show with Conan O’Brien.
Piesa „1901″ a fost folosită la trailer-ul filmului „New York, I Love You” şi la reclama pentru Cadillac SRX de anul viitor. „Lisztomania” a fost folosită la trailer-ul pentru „Where The Wild Things Are” şi-n alte două seriale: „Cougar Town” şi „Entourage” iar „Love Like a Sunset” a fost inclusă în coloana sonoră a unuia din noile episoade din „CSI: Crime Scene Investigation”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RulP4OXxFbM&feature=related]

Cu o astfel de promovare – aş spune agresivă – nu a venit ca o surpriză nominalizarea formaţiei pentru premiul Grammy la secţiunea cel mai bun album Alternativ, nu ne miră poziţiile fruntaşe pe care le ocupă trupa în majoritatea clasamentelor de la final de an: locul 1 în The A.V. Club, locul 3 în Rolling Stone, locul 5 în Time şi locul 8 în clasamentul anual Pitchfork. După „An english man in New York” le-a venit şi rândul parizienilor să cucerească America şi este oarecum amuzant şi plăcut că francezii reuşesc să-i bată pe teren propriu pe americani. Probabil vor cucerii mult mai greu sau deloc Anglia, dar asta-i deja altă lume, altă poveste! Albumul a primit numai critici şi recenzii pozitive şi de data aceasta trebuie să admit că în mare măsură justificate. Cum am spune noi – şi asta cu o oarecare amărăciune şi vis a vis de Phoenix-ul nostru, dar nu numai – norocul şi-l mai face şi omul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k8c3CUNKQ2Q&feature=related]

Discul pleacă de la piesa cu titlul parcă prea pretenţios „Lisztomania”. Clasica temă este înmuiată rapid, amprenta Phoenix este evidentă, un mulaj armonios de Indie cu acea aromă armonică pe care o cunosc de la Air. Trupa nu se complică, temele sunt minimaliste şi aerisite, cu toate acestea creează spaţii, au atmosferă, un şarm care te vrăjeşte cumva pe nesimţite.
„1901” bârâie plăcut, puţi Electro minimalist, lejeritate Indie, un puls antrenant şi câteva armonii care apar şi dispar la momentul potrivit. Nu e mare lucru, dar exact aceste lucruri aparent atât de simplu sunt cele mai dificil de nimerit şi Phoenix au o naturaleţe dezarmantă în tot ceea ce fac.
„Fences” începe mai misterios, are un puls Disco apoi tonul alunecă într-o zonă Indie ca-n final să amestece elementele şi totul să plutească armonios în jur ca într-un dans. Rămâne undeva umbra Air, dar Phoenix o ambalează şi ne-o serveşte diferit, chitara şi basul remodelează abordarea şi-i conferă altă coloratură.
„Love Like A Sunset” cu cele peste 7 minute ale ei este o călătorie, un experiment de sunete împletit într-o piesă perfectă pentru coloana sonoră a unui film sau o audiţie relaxată cu privirea pierdută pe fereastră. Clapele amintesc de ploaie, apoi se îngroaşă zgomotele şi vântul prevesteşte furtuna, muzica devine un peisaj şi-n mijlocul ei ne trezim noi, eventual într-un apus. Este un moment inedit şi colorat, un experiment bine plasat şi reuşit ce invocă puţin psihedelicul anilor ’70 într-o compoziţie cu amprente moderne, dar ambalată tot în sunete tradiţionale. Frumos şi convingător, simplu şi viu, bine structurat.
„Lasso” revine în zona mai degajată, mai uşoară, dacă Indie-ul britanic este impregnat de acel sictir caracteristic, francezii au o lejeritate demnă de invidiat. Muzica pare o tatonare, o joacă, un dans de curtoazie, o adulmecare de parfum. 🙂
În „Rome” repetă formulele funcţionale, dar o fac candid, jonglează elegant între găselniţele minimaliste Electro şi acordurile joviale Indie, Phoenix nu produc o muzică veselă ci transmit fericire. Este o „chestie” rară, aproape exclusivistă.
„Countdown (Sick For the Big Sun)” mi-a amintit puţin de dEUS, belgienii au şi ei momentele lor mai însorite, mai relaxate şi mai puţin experimentale, influenţa lor este la îndemână şi firească.
„Girlfriend” pulsează şi pluteşte simultan, muzica pare o călătorie privită pe geamul unui tren, are ritm şi aceea căldură pe care o degajă cu blândeţe.
„Armistice” revine la tonul şi abordarea din „Lisztmania” şi astfel discul devine rotund, se închide un cerc, se termină călătoria întorcându-ne la punctul de plecare, dar suntem mai câştigaţi şi ni s-a lipit un zâmbet de faţă. Chiar şi tonul mai melancolic are o altă strălucire în abordarea francezilor, nu există nicio apăsare, nicio constrângere, totul curge cu seninătate.
Miroase a big time, big money şi Grammy.

Totuşi mă sâcâie o întrebare: ei cum pot şi noi niciodată nu?

Şi dacă am tot pomenit de Air, pe 11 februarie 2010 concertează la Sala Polivalentă. Criză, recesiune, da’ vine un an (şi) mai plin de concerte. Sărbători Fericite! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mhwufCg7THM]

Ashes of Nothing – Zeta Reticuli (free download!)

Aveam de ales între două subiecte: debutul regimului băsescu II şi implicit minunatu’ guvern boc III (sau IV?) sau să continui şirul reluat de disecţii muzicale… am optat (fără ezitare) pentru muzică. Bine, poate revin şi la boc mai târziu… 😀
M-am apucat şi de retrospectiva anului 2009 din perspectivă sonoră şi sunt prea multe discuri despre care n-am apucat să pomenesc… şi zilele (anului) sunt numărate.
Dacă te interesează cât de cât muzica, e aproape imposibil să nu dai de Ashes of Nothing. La o simplă căutare pe Google vei găsii pentru descărcare acest „Zeta Reticuli” în zeci de locuri pe internet.

În spatele numelui se „ascunde” un puşti de 20 de ani, Emil Loncarevic, din Tržič, Slovenia. Cântă cu vocea, chitara, basul şi face programare. Acesta este albumul său de debut, conţine 15 piese instrumentale, frânturi de voce, şoapte apar doar accidental.
Muzica este un Industrial colorat, uneori abstract, alteori incisiv datorită chitarelor. Sunt multe teme şi momente bune, interesante, însă materialul nu este pe tot parcursul său fluent. Cu toate acestea, pentru un debut şi având în vedere şi vârsta artistului, „Zeta Reticuli” este un material excelent şi foarte promiţător! Şi chiar şi dacă l-am compara cu albume similare de la artişti consacraţi, ce a pus cap la cap Emil, face faţă cu brio. Combină ingenios zgomotele, riff-urile cu armonii, teme aerieni, pasajele în forţă cu momente calm-abstracte. Cum spuneam, discul chiar are câteva piese foarte reuşite! Mie mi-a plăcut mult: “Sol (Nothing Is Real)”, “Tau 1 Eridani” şi “54 Piscium”, dar nu sunt singurele momente bune.
Îi plac Nine Inch Nails – nu mă înjuraţi! -, inevitabil şi foarte la îndemână ar fi o comparaţie cu „Ghost”, însă „Zeta Reticuli” este suficient de diferit de experimentul lui Trent. Dar dacă tot am pomenit de comparaţii, acest material are un mare avantaj: nu este linear, uni-dimensional cum sunt cele mai multe discuri din această zonă.
15 piese, o călătorie interesantă, merită reţinut numele şi urmărită evoluţia artistului. Cred că o să mai auzim de el.

Ashes of Nothing (bandcamp) – download!
Ashes of Nothing (MySpace)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1TrccPlNK4g]

Discul poate fi descărcat de pe pagina Bandcamp, dar merge destul de greu, Emil recomandă să-l descărcăm de pe Mininova
Ideea de a-ţi pune la dispoziţie creaţia gratuit este una nobilă, dar şi eficientă ca promovare. E an de criză, dar parcă atâtea discuri ca anul acesta n-am mai ascultat de multă vreme şi este greu – dacă nu imposibil – să scoţi capul la suprafaţă din marea aceasta de trupe… Şi e plăcut să dai peste oameni care încearcă şi fac încă muzică cu sufletul.

Robbie Williams – Reality Killed The Video Star

N-am să încerc să vă conving că Robbie este Rock cu toate că este. Are atitudine, are personalitate, carismă, este un băiat rău. Nu tatuajele te fac Rock, nu trebuie să fi biker să fi Rock, te naşti sau nu te naşti Rock. L-am remarcat pe Robbie Williams acum mulţi ani când a fost invitat să prezinte decernarea premiilor MTV Europe şi a apărut în cămaşă de forţă şi a făcut un circ teribil. Detest boy-band-urile, Take That n-au făcut excepţie de la regulă. Nu (prea) m-a interesat nici faptul că s-au spart, nici cariara solo al lui Robbie Williams. La 17 ani este oarecum firesc să fi rigid, apoi cu trecerea timpului sau te blochezi în lucrurile cunoscute şi devii un conservator fără să-ţi dai seama, sau barierele se şterg, dispar treptat. Dincolo de stil, de genuri, muzica este bună sau este proastă. Dacă nu la modul concret, măcar din propria ta perspectivă.
Robbie Williams de la primul album a avut piese bune: „Let Me Entertain You”, „Angels”, „Old befor I Die”.
Şi n-a avut disc fără măcar câteva piese bune: „Strong”, „Millenium”, „Strong”, „No Regrets”, „Supreme”, „Rock DJ”, „Feel”, „Sexed Up”, „Come Undone”, etc.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=b4Yxd9gJr_c]

Robbie a avut nu doar piese bune, dar are o voce puternică, are intensitate şi sensibilitate, are personalitate şi nu în ultimul rând o doză mare de (auto)-ironie, cinism şi umor.
După al 3-lea său album, Robbie Williams m-a cucerit definitiv cu discul „Swing When You’re Winning”, o abordare total diferită de ceea ce făcea, un disc realizat cu big-band şi care aliniază o serie de standarde Jazz (Swing) compuse de: Duke Ellington, Nat King Cole, C. Carson Parks, George Gershwin, etc, piese ca: „Somthing Stupid”, „Mack the Knife”, „Do Nothin’ Till You Hear from Me”, „It Was a Very Good Year”, „Ain’t That A Kick In The Head?”, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XpkCazstUhM&feature=related]

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Piesa din 1979 al celor din The Buggles a marcat finalul unei epoci şi începutul unei noi ere: generaţia MTV.
Suntem în 2009 şi generaţia MTV a fost înlăturată de generaţia IPod. Realitatea – descărcatul de pe net – încet-încet va înlătura (încă) o serie de artişti. Nu poţi da timpul înapoi (can’t rewind) şi nici n-ar avea sens. MP3-urile, descărcatul ilegal de muzică de pe net are şi un avantaj: „artiştii” de plastic, produsele de serie, o să dispară, cei care într-adevăr au ceva de oferit vor supravieţuii cântând. The Rolling Stones, Madonna, U2 sau Metallica umple stadioanele, la palierul mai mic, alte trupe umple cluburile şi vor supravieţuii.
După albumul remix „Rudebox” din 2006, un disc destul de fad, Robbie pe 6 noiembrie 2009 a lansat al 8-lea album de studio din carieră, acest „Reality Killed The Video Star”, o revenire la stilul său colorat, intens şi sensibil. Discul – deocamdată – n-a spart clasamentele, dar sunt şanse să o facă treptat cu lansarea single-urilor.
Avem momente lirice, avem Rock, Pop, urme de Swing, groove-uri moderne, puţină electronică şi Disco, este un album 100% Robbie Williams şi Robbie este genul de artist pe care-l iubeşti sau urăşti şi cu asta am spus cam tot ce era de spus şi despre noul produs. Mie mi-a plăcut. Are naturaleţe, puls, viaţă şi farmec.
„Blasphemy”, „Morning Sun”, „You Know Me”,„Deception”, „Superblind” sunt piese lirice, dar nu leşinături, sunt condimentate diferit, „Morning Sun” bate-n Blues, „Superblind” aminteşte de un Pink Floyd remixat modern, „Blasphemy” probabil o să fie un hit. „You Know Me” poartă amprente Soul/Jazz de anii ’70-’80, este ca o umbră prietenoasă care ne face cu mâna de undeva din îndepărtare, cu toate acestea are prospeţime.  „Do You Mind?” este un Pop-Rock de anii ’80, o piesă simplă, lejeră, dar cu atât mai relaxantă cu cât pare mai scoasă din context. „Difficult for Weirdos” este tot o întoarcere-n anii ’80, dar la muzica electronică minimalistă, la confruntarea dintre New Wave şi Disco şi din aceeaşi categorie face parte şi „Last Days of Disco”, dar aceasta este ambalată în manieră mult mai modernistă. „Bodies” este tot electronică, însă mult mai modernă, mai incisivă şi cu un refren care răstoarnă piesa interesant, are amprente de anii ’80, puţine reverberaţii Depeche Mode, dar sună confortant. „Won’t Do That” este un amestec plăcut de atmosferă big-band, Rock şi Pop, aproape un clasic pentru Robbie Williams.
Textele au rămas cinice, sunt multe faze care te fac să zâmbeşti complice şi sunt multe lucruri simple, sentimente pe care Robbie mereu le-a abordat direct, natural şi asta face parte din şarmul său.
Într-o epocă „post”, Robbie reuşeşte să fie retro privind spre viitor, nu inventează beat-uri noi, nu ne vinde gogoşi ci face muzică, cântă cu plăcere.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=US8cgUq_XBY]

Şarmul discret al plăcerilor mărunte

Mă tem de sărbători. Nu-mi aduc linişte, nu-mi aduc împăcare, nu îmi aduc nimic şi nimicul peste golul din mine mă copleşeşte. Mi-e dor de bucuria de a hoinării printre fulgi, mi-e dor de vitrinele luminoase, mi-e dor de un brad împodobit şi aroma magică răspândită prin casă. Toate acestea se încăpăţânează să existe, sunt prezente şi reale, dar par atât de departe ca… fericirea.
Ce ne face fericiţi? Un zâmbet, o atingere, o vorbă bună sau… o bomboană, un Moş Crăciun de ciocolată, un căţeluş de pluş, o maşinuţă sau… sau… sau. Şi dacă, dacă, dacă… Dar, dar, dar… Dar din dar?

Nu sunt trist, nu sunt dezamăgit. Sunt obosit şi captiv. Cuşca mi-am construit-o singur şi acum îmi muşc din mână. Mă doare, dar măcar simt, ştiu că mai trăiesc. Este frig, pereţii blocului par de hârtie, sunt ca gheaţa, caloriferul abia de e călâi, ultimul refugiu este gura căscată a cuptorului de la aragaz.
Îmi fac un ceai şi îmi prăjesc pâine, o ung cu unt. Boierie!
O fărâmă de fericire pe care mi-aş dorii să o împart cu Tine. Este unul din acele lucruri mărunte care fac universul să funcţioneze şi ne face şi pe noi funcţionali, pentru care merită să ne trezim. Nici ceaiul, nici untul n-are acelaşi gust… fără Tine. Păstrez secretul şi mă agăţ de el, privesc înainte.

Nu ştiu ce să spun. Nu păţesc asta prea des, de fapt nu cred că am păţit-o niciodată. Mă tem să nu mă repet, nu aş vrea să spun lucruri povestite de alţii mai pufos, mai zemos… mai şarmant.
Miroase a cafea proaspătă – doar eu am făcut-o adineauri -, îmi plimb cana şi mouse-ul, mă zvârcolesc de ici-colo, rătăcesc fără direcţie, mă pierd printre fulgi, printre gândurile mele şi gândurile Voastre, le adulmec, le ating, le modelez ca plastilina şi încerc să-mi rostogolesc din ele un om de zăpadă care să stea de veghe de sărbători, în noaptea rece şi stranie, cu umbre alungite şi ţipătul becurilor stinghere.

Realitatea banală nu mai apare firesc, şi nu ştiu cine a tras-o de capete.  Cu gândul la nimic, cu gândul pierdut printre mii de cuvinte, cu gândul aşezat într-un cufăr şi uitat într-o mansardă veche a unei case… Fulgii se strecoară prin hornul caselor…Mesageri neştiuţi străbat zările, purtând cu ei povara iubirilor de la ţărm…  Cică viaţa… ar fi ceea ce ni se întâmplă în timp ce aşteptăm o şansă! nu am spus-o eu, e dintr-un film. eu pun întrebarea: o şansă să ce???
duminică dimineaţă, pietrele crapă, gospodinele sparg ouă în ulei încins, popa miruieşte.
Mă simt copil din nou cum trebuie să mă simt în decembrie.
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau.
La ora 2 dimineaţa, puţin nebun, puţin împins de la spate de un prieten pe mess, am ieşit în ninsoarea-viscolul-nămeţii-frigul de afară.  Sub luna vânătorului, nu păşim niciodată singuri.  părăsesc întunericul şi mă gândesc din nou la târguri, parcuri de iarnă, brad, crăciun, zâmbete multe, mereu, frumuseţe, a mea, a lumii.

Sub cornetul de lumină al stâlpului,
căzută în zăpadă,
semăna cu o figurină din turtă dulce
întinsă pe o pojghiţă de lapte.

La 3 zile după prima zăpadă sunt nevoit să escaladez „munţii” de zăpadă de la marginea trotuarelor [mai ales la trecerile de pietoni] şi să cobor din troleu [de ex]  în bălţi imense mustind de noroi şi bucăţi de gheaţă. Avem o iarnă minunată, ce mai! Ninge încontinuu, gheaţa e ca la ea acasă, maşinile se tamponează, autobuzul întârzie cu zecile de minute, cui nu-i place iarna?

„Vin sărbătorile, vin sărbătorile…” …şi dacă doriţi să vedeţi casa şi atelierul Moşului… 🙂

Am făcut suficient ceai, suficientă pâine prăjită, nu e mare lucru, dar împart cu drag tot ce am cu Voi.

Decembrie. „Acel” decembrie. Timişoara, baricada de la Inter din 21… Oamenii care chiar au contat, acei oameni cărora le datorăm absolut tot. Mă simt mai descumpănit ca niciodată şi nu vreau să cred că 20 de ani au îngropat speranţa. A fost… sau nu a fost? „Luni 21 dec. ultimul movielight pe 2009, cu A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu”  şi despre film aici.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=y3QSkux3vcQ&feature=fvst]

Discul de week-end: Caravan Palace

De francezii din Caravan Palace am dat întâmplător. Albumul auto-intitulat a fost lansat iniţial anul trecut de micuţul label Wagram, însă materialul a fost preluat de Ministry Of Sound şi re-lansat în aprilie anul acesta.
Trupa inedită îi aliniază alături de solista Sonia Fernandez Velasco (voce şi clarinet) pe Arnaud de Bausredon (chitară), Hugues Payen (vioară), Camille Chapelière (clarinet), Charles Delaporte (bas dublu) şi Antoine Toustou (electronice and trombon).
Povestea prinde contur în 2005 când Hugues, Arnaud şi Carlos – care se cunoşteau şi au cântat împreună mai bine de un deceniu – sunt rugaţi să furnizeze coloana sonoră pentru un film „silent porn”, o peliculă veche, restaurată de respectabilul cineast francez Michel Reilhac (am căutat, găsit pe torente şi descărcat şarmanta peliculă… vinovat! 😀 ). Astfel s-a născut o muzică ce amestecă Jazz ţigănesc, elemente de şansonetă, Dub, House şi Hip (Trip)-Hop. Lucrul la material a durat un an întreg, în studio l-au cunoscut pe Loïc Barrouk, impresarul de la Café de la Danse care i-a pus în legătură cu alţi muzicieni şi astfel trupa s-a „îngroşat”. Datorită unei promovări intense via internet, materiale puse la descărcare gratuită, pagină MySpace, difuzări la radio-urile de pe net şi cu multe-multe-multe cântări în cluburi, trupa a câştigat notorietate rapid în Franţa, Elveţia şi Germania şi astfel s-a ajuns la imprimarea şi lansarea primului produs discografic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EE7XkaFFtGE]

Discul conţine 15 piese, un amestec antrenant şi fascinant de Jazz – cu elemente ţigăneşti şi ritmuri Swing, aromă Pariziană de tangou şi şansonete, groove-uri şi sonorităţi din muzica Electronică, Trip Hop şi multă-multă vitalitate. Este un disc vesel, un disc fierbinte (şi) pentru zile mai reci.

Un site cu date şi informaţii complete despre trupă, pagina MySpace şi Last FM.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PLdsw7gKhtY&feature=related]

Filmul de week-end: (Terry Prathett’s) Hogfather

Aţi fost copii cuminţi? Vine Moşu’, vă aduce daruri multe sau… în loc de „Santa” vine… Hogfather? 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YLKpOoWJlxk]

Lucrurile nu sunt atât de grave. Terry Pratchett este un scriitor cu mult-mult umor. A publicat pentru prima oară la doar 13 ani, în revista şcolii, povestirea „Afacerea Hades”. Scrie, publică cu o frecvenţă constantă 2 cărţi pe an, de la horror-uri a trecut la genul fantasy, dar scrie şi multe cărţi pentru copii.
„Hogfather” este extras din seria „Lumea Disc” şi la noi au fost editate de Noesis şi Rao.
Filmul a fost făcut pentru Crăciunul din 2006 şi difuzat pe Sky 1 în două episoade: în seara de ajun şi în seara de Crăciun.
Povestea pleacă de la o premisă simplă şi inedită: Moş Crăciun dispare şi Moartea este nevoit să-i preia rolul în timp ce nepoata lui, Susan încearcă să dezlege misterul.
„Ho, ho, ho” niciodată n-a sunat mai autentic ca din gura Morţii şi când adaugă şi „temeţi-vă muritori” este genial!
Am văzut filmul de Crăciun acum 2 ani şi m-am îndrăgostit de el.
Sunt multe filme cu şi despre Crăciun, dar dacă e să numesc unul, acesta este.
Şi dacă sunteţi în pană de cadou, o carte de Pratchett sau DVD-ul cu acest film, este o soluţie.

Sărbători Fericite! (mai bine puţin mai repede, decât niciodată! Şi… în definitiv, e doar… Crăciunul. 😀 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5Zgol2NQhlM]

Ian Brown – My Way

The Stone Roses sunt practic principalii responsabili pentru generaţia NME. Unii îi „învinovăţesc” şi pentru resurecţia Pop-ului britanic şi cu siguranţă multe nume ca The Verve, Oasis, Kasabian, The Charlatans sau Coldplay n-ar exista fără ei sau ar fi cântat cu totul altceva.
Trupa s-a înfiinţat în 1984 şi ca influenţe principale i-au desemnat pe Sex Pistols, The Clash şi Sonic Youth.
Albumul de debut, auto-intitulat apare în 1989 şi a fost un mare succes. Geffen le oferă un avans de 2 milioane de Lire pentru următorul material, urmează o tevatură legală cu casa de discuri independentă cu care aveau deja contract, dar cel mai mare se dovedeşte şi cel mai puternic şi de această dată şi discul numărul doi, „Second Coming” apare în 1993.
Însă apar şi tensiunile şi în 1996 formaţia se desfiinţează.
Chitaristul John Squire are o activitate intensă şi ulterior, activează cu trupa Seahorses şi scoate 2 albume solo. Basistul Gary “Mani” Mounfield mai apare din când în când însă despre bateristul Alan “Reni” Wren nu se ştie mai nimic. Cea mai de succes carieră însă o are carismaticul solist al formaţiei: Ian Brown.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jaAdbozh1xs&feature=related]

Dacă The Stone Roses intră cu certitudine în categoria formaţiilor cult, Brown este cu siguranţă o legendă şi un model pentru majoritatea soliştilor britanici de la Liam Gallagher până la Tim Burgess.
Albumele sale post-Roses au influenţat în mare măsură scena britanică. A debutat cu „Unfinished  Monkey Business” în 1998, urmate de „Golden Greatest” (1999), „Music of Spheres” (2001), „Solarized” (2004), „The World Is Yours” (2007) şi anul acesta a fost lansat „My Way”. Între acestea se mai intercalează un disc remix excepţional: „Remixes of the Spheres” în 2002.

Să nu judeci cartea după copertă, spune vorba. Când am văzut coperta noului album Ian Brown, am zâmbit. Rar vezi o grafică mai nefericită. Apoi am citit că Brown, mare fan Punk şi Sex Pistols a declarat că acest material a fost inspirat de Thriller-ul lui Michael Jackson şi Brown a spus că au masterizat materialul pe 25 iunie, ziua în care Jackson a murit. Am trecut şi peste asta, dar inevitabil gândul m-a dus la Chris Cornell şi discul său „Scream”.
Apoi am citit că piesa considerată de rezistenţă şi lansată şi ca single de promovare a albumului, „Stellify” iniţial a fost scrisă pentru Rihanna, dar i-a plăcut atât de mult lui Brown încât şi-a dorit-o pentru propriul său disc.
Toate acestea puse cap la cap m-au făcut să mă apropriu de noul Brown cu oarecare temeri.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wsct546pCBE]

„Stellify” este un Pop song, sau cum spune Brown, un love song. Are un groove modern, un strop de Funky, o temă simplist minimalistă, aminteşte de anterioare teme Brown, dar nu are aceea magie care te curentează din prima la acele piese. E o construcţie caracteristică pentru Brown, la a doua, a treia ascultare devine chiar plăcută, secţia de suflători trezeşte amintiri de anii ’60 şi introdusă în abordarea modernă creează o atmosferă interesantă, dar per ansamblu, toată piesa este cam subţire, lipsită de geniu.
„Crowing Of the Poor” revine la tonurile mai grave ale albumului anterior, la linia mai politică abordată de Brown. Muzica este un amestec bizar de sunete şi ritmuri, armonii minimaliste şi percuţii stranii, este definitiv Brown într-un ambalaj futurist, rece, uşor mecanic.
„Just Like You” este anunţat ca a doua piesă desemnată pentru a fi lansată şi sub formatul de single. Ritmul este din nou mai de discotecă, oscilează între abordarea Indie/Alternativ şi un Funk amestecat cu cerinţele cluburilor actuale, totul este la locul lui şi combinaţia funcţionează, dar nu impresionează.
Celebra piesă „In the Year 2525” al cuplului Zager and Evans, scrisă despre cum tehnologia creată de om o să-l distrugă pe acesta, este un cover corect în interpretarea lui Brown, dar n-a adus nimic nou faţă de originalul scris în 1969.
De aici în-colo însă discul devine ceva mai Brown, un Brown ceva mai electronic, mai minimalist şi mai rece, dar interesant, oscilant şi minimalist.
„Always Remember Me” este o piesă simpluţă, orchestrată cu rafinament şi gust, are feelingul care parcă lipseşte din „Stellify”, elementele tradiţionale se împletesc în mod firesc cu inserturile moderne, experimentalismul Indie se împacă cu stropul de Trance/Chill Out şi rezultatul este o piesă plăcută.
„Vanity Kills” continuă experimentul de încrucişare de timpuri şi abordări diferite, minimalismul, orchestraţia spaţioasă, răceala îşi găsesc drumul prin urechi la suflet. Nu este nimic revoluţionar, nu este nimic extravagant, dar are atmosferă, funcţionează perfect.
„For The Glory” rămâne în aceeaşi zonă uşor amorţită, rece, puţin tristă, vocea lui Brown este înconjurată de electronica rece, minimalistă, clapele sună ca vântul şi muzica aminteşte de coloane sonore pentru filme.
„Marathon Man” are mai mult ritm şi este un New Wave de anii ’80, un Synth Pop ambalat în tonalităţi mai moderne, aminteşte inevitabil de Depeche Mode, sună ciudat de la Brown, admit, dar pare o chestie trandy, astfel de construcţii am auzit tot mai des în ultima vreme.
„Own Brain” merge pe aceeaşi linie, o temă minimalistă, tot de anii ’80, colorată de sunete mai moderne, de o abordare Disco, un Disco de la începutul deceniului…
„Laugh Now” ambalează vocea caracteristică a lui Brown într-o construcţie sonoră electrică, bizară, cu fraze de sintetizatoare date invers, pe un ritm mecanic şi cu acelaşi minimalism rece. Micile ruperi salvează din sentimentul apăsat şi monoton, însă parcă Brown a pierdut uşor direcţie, se caută într-o lume care nu sunt convins că este chiar a lui.
„By All Means Necessary” aminteşte de „vechiul” Brown, are tensiune, are o vibraţie credibilă, transpunerea sonorităţilor tradiţionale într-un făgaş mai electric aici funcţionează din nou, lucrurile au sens, crescendoul este eficient, groove-ul caracteristic multor piese semnate de Brown are farmec, temele bizare, minimaliste se suprapun şi se completează, însă piesa parcă nu are finalitate, se termină înainte să ajungă undeva.
„So High” închide discul într-un ton ce aminteşte de The Beatles… în traducerea celor din Oasis. Este un moment plăcut, o piesă relaxantă, ne face cu mâna…

Nu ştiu ce speră Brown de la acest disc. Dacă vrea să cucerească cluburile, nu cred că a nimerit-o. Este prea Retro, prea lent, prea… linear. Tot discul mi-a lăsat impresia că este un fel de „Remixes of the Spheres” aplicat direct albumului, însă dacă acel material a fost genial şi fiindcă piesele de bază au fost geniale, aici materia primă şchiopătează în mare parte, este parcă prea puţin. Brown se caută pe sine într-o lume sintetică, artificială, rece şi cum spuneam, nu ştiu dacă este locul lui aici. Fanii lui cu siguranţă vor asculta şi acest material, dar nu cred că va cucerii un public mai larg. Dar cine ştie? M-am mai înşelat şi cu alte produse.
Îmi place mult Brown, mi-a plăcut mult The Stone Roses şi am să ascult materiale din urmă. Acest disc e bun dacă ai treabă prin casă şi vrei ceva să meargă-n fundal… Da, e cam o coloană sonoră pentru un film cu o zi obişnuită din viaţa noastră. O zi de iarnă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wUBTy_8jO1s&feature=related]

The Big Pink – A Brief History Of Love

Pe The Big Pink îi laudă toată lumea. Şi NME, dar şi cei de la Pitchfork de al căror părere merită de cele mai multe ori să ţii seama. Conform proverbului, mereu m-am ferit de fructele pomului lăudat, totuşi am făcut o încercare cu acest grup britanic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LiHVNfrstnc]

Duo-ul este format din Robbie Furze şi Milo Cordell, colaborarea începe în 2007 şi în octombrie 2008 este lansat şi primul vinil 7” „Too Young to Love”, disc auto-produs.
În februarie 2009 semnează pentru 4AD, o casă de discuri independentă cu greutate din Anglia înfiinţată-n 1979 şi având sub oblăduire nume ca: Camera Obscura, TV on the Radio, Blonde Redhead, Bon Iver, The Breeders şi Scott Walker.
The Big Pink sunt etichetaţi de la Indie Rock trecând prin Electro Rock până la Noise Pop şi Rock Alternativ. 14 septembrie 2009 aduce albumul de debut: „A Brief History of Love” şi 11 piese ce tratează cel mai profund şi cel mai comun sentiment uman, iubirea. Premisă bună – zic eu – pentru un disc modern, uşor electronic, zgomotos, experimental, Alternativ şi Rock, foarte britanic – atât cât percep eu ce înseamnă britanic. The Big Pink sună ca un Best Of British Indie/Alternativ – whatever! – dar nu sunt convins că este un Very Best. Doar ca exemplu, „The Eraser”-ul lui Thom Yorke (Radiohead) de care am mai pomenit zilele acestea nu doar că este mult mai digerabil, dar sună şi mult mai futurist, avangardist. La The Big Pink îmi este greu să decid dacă disonanţele, zgomotul, acoperă muzica sau dacă fără acel strat de zgomot şi sunet confuz, ce este dedesubt, este subţire şi comun.

„Crystal Visions” deschide cu note misterioase materialul, sunetele se aşează încet, basul conferă un puls solid, chitara şi fărâmele de voci plutesc difuz până ce piese îşi găseşte cadenţa. Chitara are un sunet murdar, vocea urmează tradiţia Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi Richard Ashcroft (The Verve), este singura care se aude curat, de care ne putem agăţa. Mi-am amintit de Tascam, mini-studio-urile portabile cu înregistrare pe patru piste pe casetă, „sculă” cu care la începutul anilor ’90 ne chinuiam să realizăm imprimări curate, profesionale. Acum lucrurile funcţionează fix invers, este trandy să suni murdar, chinuit, a garaj şi pentru asta – paradoxal – se folosesc scule high-tec, producători de fiţe, se cheltuiesc bani grei. The Big Pink sună contorsionat, zgomotos şi difuz, muzica uneori se pierde sub sunete. Şi dacă tot am pomenit de producţie, băieţii s-au auto-produs şi imprimările au fost efectuate în faimosul Electric Lady construit de Hendrix şi John Storyk la New York în 1970 şi folosit de-a lungul timpului de nume sonore ca: David Bowie, The Clash, Led Zeppelin, AC/DC, Muse, Frank Zappa, The Rolling Stones, Interpol, Rancind şi mulţi alţii.
„Too Young to Love” rămâne în aceeaşi zonă şi tonalitate, sincer, puţin obositoare, este un experiment difuz, ritmurile minimaliste sunt îngropate sub mormanul de sunete, armoniile sunt sfâşiate de sunetul zgomotos, zgârietor, uneori totul lasă o impresie de haos premeditat şi de amestec de teme diferite aruncate la grămadă.
„Dominos” este prima piesă mai aşezată, refrenul simplu este şi eficient (These girls falls like dominos), se lipeşte instantaneu, toba se aude mai clar, conferă o stabilitate confortabilă, momentele distorsionate, zgomotoase sunt intercalate de pasaje mai minimaliste şi curate, ba de chitară, ba de clape, dar astfel este întreruptă monotonia apăsătoare de eteric-haotic, senzaţia oarecum dominantă şi – se pare – marcantă a trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OGnNlQ-KNv4]

„Love in Vain” este aproape o baladă acustică, mi-a amintit de Muse, de ultimul lor material, are ceva din clasicismul salvat şi transferat în modernismul minimalist, întunecat.
„At War with the Sun” continuă călătoria în zona calmă, mai aşezată, este ca şi cum o piesă Blondie ar fi ajuns pe mâna celor din Blur. Melodiile confortabile sunt în continuare acoperite cu zgomote dubioase, distorsiuni şi disonanţe însă rămân suficiente elemente de care ne (mai) putem agăţa.
„Velvet” începe foarte electronic, minimalist, este neaşteptat de curat, aşezat şi minimalist tot, lucrurile au sens, chiar şi când reapar zgomotele, aici ele se încadrează în armonii, sunt aşezate la locul lor şi se integrează în construcţie. „Velvet” sună comercial, dar într-un sens pozitiv, comercial cum Radiohead pot fi percepuţi în anumite momente comerciali.
„Golden Pendulum” amestecă abordarea Electro cu touch-ul Indie, rămâne o oarecare paralelă Radiohead, ritmul mecanic este schizofrenic şi formula răsturnată, total anti-dansantă, zgomotele încet-încet umple spaţiul şi parcă din nou se pierde sensul. Sau nu consum eu substanţele adecvate. Mi s-a mai spus asta.
„Frisk” este Rock, puteau face Placebo pe „Battle for the Sun” aşa ceva, putea fi un „anthem” veritabil, însă „coiul” piesei se pierde (din nou) sub mixajul confuz/difuz, sunetul este estompat în loc să lovească direct în faţă. Mie îmi plac experimentele, îmi plac disonanţele, lucrurile zgomotoase, dar parcă The Big Pink forţează nota şi uneori şi lucrurile bune le îngroapă, le sufocă sub aceste aglomeraţii de zgomote şi distorsiuni. Revoluţiile nu vin la comandă, ele tre’ să se nască firesc, impulsiv. În cazul The Big Pink am senzaţia că lucrurile sunt meşteşugite, de multe ori doar pozează-n revoluţionari, sub mormanul de „murdării” ascund un gol, o aliniere de teme şi clişee Indie, faze şi fraze mestecate şi re-amestecate.
„A Brief History of Love” are avantajul vocii lui Joanne Robertson care completează armonios tema cu intervenţiile ei plutitoare şi beneficiază şi de contribuţia lui Daniel O’Sullivan, o altă faţă a scenei Art Rock, membru în trupa Guapo. Din această colaborare a rezultat o piesă mai aerisită, lirică, uşor electro, uşor Space şi Art Rock, un moment mai puţin tensionat şi zgomotos, mai aşezat şi relaxant.
„Tonight” se întoarce spre momentul anterior, la tonalitatea din piesa „Frisk”, însă abordarea Rock este înlocuită cu un sound electro-New Wave de anii ’80, cu o melodie Pop-Disco oarecum inedită în contextul materialului, poate chiar forţată şi ne la locul ei. Dacă n-ar persista stratul de zgomote, piesa prin anii ’80 cu siguranţă cucerea discotecile, aşa… nu prea ştiu ce poţi face cu ea, dar poate există un val Retro şi de revelion ne vom bâţâii cu dezinvoltură pe ea. E o lume bizară omule!
„Countbackwards from Ten” închide discul în abordare mai tradiţională, mai relaxată, umbros britanică, are gust de ceaţă, stropi de ploaie, melancolie şi privirea pierdută-n orizont. Băieţii parcă-şi lasă o portiţă deschisă, piesa mi-a amintit de o altă gaşcă britanică remarcabilă, The Stone Roses şi de solistul lor, Ian Brown care ne-a bucurat cu 6 albume solo de excepţie, ultimul, „My Way”, lansat tot anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OA3twi3iSNQ]

„A Brief History of Love” este albumul de debut al celor din The Big Pink, se spune că esenţial în cariera unei formaţii, al unui artist, este discul numărul doi, atunci se vede dacă eventualul succes anterior a fost o întâmplare, a fost de conjunctură sau dacă artistul chiar are acel „ceva”, are valoare. Dacă The Big Pink ajung şi la al 3-lea, al 4-lea album, rămâne de văzut. Ceva-ceva este-n acest material, dar deocamdată – mie cel puţin – îmi sună a remiză.
Ştiu, am vorbit iar în termeni cam tehnici despre un material care pleca de la o premisă emoţională. Nu suntem la fel, nu iubim la fel şi – din fericire – nu ne exprimăm la fel, nu rezonăm la fel la diferitele impulsuri. Poate i-am analizat prea critic şi pe The Big Pink şi poate că peste 3-4 luni sau un an am să-mi revizuiesc opinia. Nici eu nu iau de bune ce spun alţii, nici voi nu vă ghidaţi neapărat după părerile mele. Britanicii sunt o pată de culoare (zgomot… ha ha ha 😛 ) în peisajul actual şi poate că „revoluţia”  pleacă de la astfel de experimente, se spune că 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie este cheia optimă pentru succes şi nu pot nega, în spatele acestui disc simt multă transpiraţie… Na, am vrut să înmoi puţin cele îndrugate şi în final tot răutăcios am fost! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GcTSoWEvsnE]

Therapy? – Crooked Timber

– Eşti emotiv?
– Te vom trata noi… Ia de aici!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZQUR6-KdYag&feature=related]

În 1994 nu prea se vorbea în Europa despre Emo sau Screamo. Răspunsul la aceste curente a venit din Irlanda de Nord, albumul „Troublegum” a spulberat top-urile, a impus un standard absolut şi – am convingerea – inegalabil în ceea ce înseamnă „Punk cu emoţie”, dacă acceptăm ca fiind corectă descrierea aplicată (sub) genului Emo. „Troublegum” cu cele 45 de minute ale sale şi cele 13 piese şi un cover absolut corect al celor din Joy Division („Isolation”), este un disc fără cusur, fără nicio piesă de umplutură, cum spuneam, un disc imposibil de egalat. Poate de aici au provenit şi problemele ulterioare ale formaţiei.
Dar Therapy? N-au debutat cu „Troublegum” ci şi-au început cariera în 1989 şi primul album a fost lansat în 1991, „Babyteeth”. Promovat destul de intens şi de MTV Europa – Headbager’s Ball – piesa „Teethgrinder” de pe al 3-lea album, „Nurs” scos în 1992 a atras atenţia multora. Therapy? Abordau un Metal zgomotos, cu inflexiuni industriale şi sonorităţi paranoice.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oH_yivWallk&feature=related]

A urmat amintitul „Trublegum” vândut în peste un milion de exemplare, succesul, drogurile şi alcoolul. Amestec criminal care aproape a şi omorât formaţia. La un moment dat i-am şi tăiat de pe acea listă imaginară a trupelor „interesante” şi am crezut că vor dispărea.
Din fericire n-a fost aşa şi gaşca lui Andy Cairns şi-a (re)găsit cadenţa, echilibrul şi în mod destul de regulat au venit cu câte un nou album. „Infernal Love” purta povara „Troublegum”, „Semi-Detached” a dat semnalul că există viaţă (muzică) şi după „Troublegum” şi „Suicide Pact – You First” a reaşezat trupa pe o traiectorie „normală”. Therapy? oscilează cu mult gust şi bun simţ între Post Punk şi Metal, uneori au o abordare directă, simplă, energică de Rock’N’Roll, alteori se simt influenţele Hardcore şi Metal-ul modern, groove-uri colorate, multă energie, melodii simple, dar perfect nimerite. O reţetă simplă, eficientă, dar cu toate acestea nu la îndemâna oricui.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=flDRlrsK1cI]

Al 10-lea album, 10 piese noi, 50 de minute de muzică colorată, un Therapy? matur, mai aşezat, mai sictirit, dar şi mai lucid şi cu un orizont lărgit. Conform propriilor declaraţii, este evident că situaţia este clară: s-au plictisit de propria lor abordare cu ceva timp în urmă, nu mai vor să satisfacă nicio aşteptare şi unica variantă viabilă a fost de a face ceva împreună fără să-şi impună nimic, fără a ţine cont de stiluri şi a face ceva pur şi simplu cu sufletul. De aici şi rezultatul destul de amestecat al acestui material, dar când spun amestecat, nu înseamnă că este ceva rău în asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PtP4-dJak8Y]

Titlul „Crooked Timber” este extras dintr-un citat Kant, materialul are momente meditative, însă nu este chiar atât de filozofic. Discul are de toate: Metal, Post-Punk, Post-Grunge şi mult-mult Rock. Sunt piese-n forţă, energice şi cinice („Enjoy The Struggle”) şi sunt experimente surprinzătoare ca cele zece minute ale piesei „Magic Mountain”. N-au repetat „Troublegum”-ul nici de data aceasta, nici măcar n-au încercat acest lucru şi este perfect aşa. Poate nu este nici cel mai reuşit disc al lor, dar este încă un material cel puţin interesant care merită ascultat, mestecat şi aprofundat. Sunt totuşi curios încotro de aici în-colo? Mereu mi-au plăcut Therapy? şi eu le acord şi de această dată votul de încredere.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WG9YNBu4eM0&feature=related]

Simple Minds – Graffiti Soul şi concert la Bucureşti

Sunt formaţii pentru care recunoaşterea, succesul vine într-un mod ciudat, nefiresc. Pe Simple Minds din acest motiv mulţi – în mod greşit – îi etichetează ca fiind „one hit wonder”, tocmai datorită piesei „Don’t You (Forget About Me)”, piesă care nici măcar nu figurează pe vre-un album al formaţiei – nu o căutaţi – ci a fost scrisă pentru şi lansată pe coloana sonoră a filmului lui John Hughes „The Breakfast Club” în 1985, la aproape 8 ani după debutul formaţiei. Piesa a fost prelucrată, preluată de zeci sau sute de artişti, celebră este versiunea lui Billy Idol, mie îmi place versiunea produsă de Life Of Agony pe albumul „Ugly”.

Astăzi, 15 decembrie, la Sala Polivalentă din Capitală de la ora 20.00 scoţienii ne prezintă noul lor album: „Graffiti Soul”, al 16 album de studio din cariera formaţiei. Mai ratez un concert, nu de alta, dar să închei anul în nota dominantă… ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nAdaQhitdKg]

Simple Minds îşi au rădăcinile în trupa de Punk Johnny & The Self-Abusers din 1977, din care au făcut parte solistul Jim Kerr şi chitaristul Charlie Burchill. Trupa s-a destrămat în acelaşi an în noiembrie, chiar în ziua în care a fost lansat primul lor single „Saints And Sinners”. Cei doi au rămas împreună şi au ales un nume după un text Iggy Pop:

„Today I saw a very thing
But that’s another song
You’re too simple minded
Let’s play it safe”

Şi aşa s-a născut: Simple Minds.

Dacă albumul de debut, „Life in a Day” a avut o abordare Pop, următorul, lansat în acelaşi an 1979, „Real to Real Cacophony” are tonuri mai întunecate şi a pus în mare măsură bazele orientării New Wave, devenit ulterior eticheta trupei. Cu „Empires and Dance” din 1980 introduc elementele Electro, un oarecare minimalism, dar îşi păstrează caracterul armonic şi structurile ritmice uneori atipice zonei şi stilului abordat.
De-a lungul carierei, Simple Minds au rămas deschişi experimentelor, New Wave-ul s-a amestecat ba cu momente mai Pop, ba cu momente mai întunecate, au cochetat cu Dub, World Music, Electro sau Rock, au creat o muzică colorată, uneori prea complexă să fie comercială, dar şi prea colorată să aibă un public ţintă larg şi constant. Poate eticheta Art Rock li se potriveşte cel mai bine. Este aproape imposibil de epuizat o carieră de 32 de ani în câteva rânduri. Au vândut peste 40 de milioane de discuri în toţi anii aceştia, ce nu-i chiar la îndemâna oricui.

„Grafitti Soul” conţine 8 piese şi 2 bonusuri, dar a fost editat şi-n format CD dublu, prin alăturarea materialului „Searching for the Lost Boys”, care conţine 9 cover-uri.
Simple Minds şi-au păstrat nervul, strălucirea, groove-ul sănătos, armoniile misterioase, toate acele mici ingrediente care i-au făcut mereu speciali, i-au diferenţiat de celelalte formaţii. Sunt evidente paralele, U2 au învăţat cu siguranţă multe lucruri de la ei şi au avut „bulan”, management mai eficient, dracu ştie ce, de au ajuns mai faimoşi. Dar nu asta e discuţia acum!
„Moscow Underground” deschide materialul cu un bas mârâit şi energic, vocea este caldă şi uşor reţinută, percuţiile accentuează ritmul şi creează un groove crescător. Este reconfortant să auzi acest Rock simplu, fără fiţe, cântat cu dezinvoltură şi din suflet.
„Rockets” este conceput asemănător, vocea puternică, caldă a lui Jim Kerr are prim-planul, trupa parcă construieşte în jurul lui cu aceeaşi simplitate, acelaşi tip de Rock pur, antrenant, fără complicaţii inutile, dar atât de bine nimerit, clasic şi totuşi mereu proaspăt.
„Stars Will Lead the Way” aduce şi un strop de mister, armoniile sunt mai subtile, ritmul puţin mai lent, Jim Kerr uneori doar şopteşte, alteori vocea este filtrată prin efecte, percuţiile uneori răstoarnă calmul ca apoi armoniile, chitara să readucă nota mai calmă, mai relaxată a piesei.
Clapele din „Light Travels” trezesc amintiri din anii ’80, apoi chitara şi toba intervine cu un sound foarte modern, adus la zi, atmosfera creată astfel este inedită, în ciuda tensiunii ascunse în spatele ritmurilor, muzica aduce calm, o linişte sugerată şi de Kerr: „You don’t need to worry…”
„Kiss And Fly” începe ca o baladă, dar lucrurile sunt mai complicate de atât, construcţia ritmică este una răsturnată, caracteristică de multe ori trupei, accentele sunt date ba de bas, ba de chitară, vocea ne călăuzeşte prin acest labirint uneori straniu de sunete, este o călătorie, un zbor, un picaj, paraşuta nu se deschide tot timpul…. dar speranţa nu moare niciodată.
Piesa de titlu combină abordări salvate şi conservate din anii ’80 cu prospeţimea, autenticitatea interpretării, energia care pulsează în Simple Minds de atâţia ani şi nu pare să se estompeze. Dacă asemănările cu U2 par uneori izbitoare, diferenţa este tocmai această prospeţime care la scoţieni s-a păstrat, în timp ce la irlandezi parcă uneori se pierde sub mega-producţie, în studio nu reuşesc să mai sune la fel de energic. Simple Minds şi pe disc au un feeling foarte viu, piesele sunt minimaliste în cel mai pozitiv sens şi totul este aşezat cu precizie la locul lui, instrumentele se susţin şi se completează, dar nu aglomerează spaţiul.
„Blood Type 0” pleacă de la o abordare mai Rock, mai zgomotoasă, sunetul este mult mai modern, mai experimental, are nerv, apoi intervin şi armonii mai exotice sau – după caz – chitara cu diminuate şi disonanţe. Încă un experiment reuşit, colorat, fără sudoare, minimalist, dar eficient.
„This Is It” este un Rock simplu, dinamic, ceva ce live probabil sună şi mai exploziv, dar Simple Minds reuşesc să aducă acel puls viu şi pe înregistrare. Vulpi bătrâne. 🙂
Primul bonus este „Shadows And Light” o piesă liniştită perturbată de sunetul distorsionat al chitarei filtrată zgomotos. Basul bârâie sigur în fundal, toba conferă un ritm solid, din elemente extrem de simple, trupa construieşte cu uşurinţă încă o perlă.
„Rockin’ in the Free World” al lui Neil Young este piesa care închide materialul şi este şi piesa care deschide discul bonus „Searching for the Lost Boys”. N-au modificat piesa, o abordează cu aceeaşi energie, de altfel pe tot parcursul discului în multe momente am simţit, auzit paralele cu perioada „Freedom” al lui Neil Young, au aceeaşi abordare directă şi energică, minimalistă, dar eficientă, într-un cuvânt, sunt Rock.
Celelalte bonusuri sunt la fel de clasice: „A Song From Under the Floorboards” (Magazine), „Christine” (Siouxsie & the Banshees), „(Get A) Grip (On Yourself)” (The Stranglers), „Let The Day Begin” (The Call), „Peace, Love and Understanding” (Nick Lowe), „Teardrop” (Massive Attack), „Whiskey in the Jar” (Thin Lizzy) şi „Sloop John B” (The Beach Boys), toate piese clasice ale anilor ’80, unica excepţie fiind splendidul „Teardrops” al celor din Massive Attick, o piesă de factură mai modernă.

Un disc extrem de reuşit, o trupă care mereu a păstrat ştacheta ridicată, n-a făcut rabaturi de dragul succesului.
Poate era interesant de pus în oglindă cu ultimul U2, „No Line On the Horizon”, un disc abordat cu un sound mult mai modern, cu mai multe samplere şi sintetizatoare, ambalat mai modern, dar în esenţă marşând în aceeaşi zonă a Art Rock-ului… Poate altădată. Acum sincer mă bucur de Simple Minds şi mă oftic cumplit că ratez şi concertul lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EK08XU4VaLQ&feature=related]