Era o vreme când Les Claypool şi formaţia Primus erau foarte la modă. A fost – probabil – şi o chestie de snobism (am un fix! ha ha ha! 😛 ), dar în 1991 piese ca „Jerry Was a Race Car Driver” sau „Tommy the Cat” de pe genialul album „Sailing the Seas of Cheese” nu lipseau de la aproape nicio petrecere sau din programul din Rockotecă.
Cum ulterior şi „My name Is Mud” de pe albumul „Pork Soda” a fost „şlagăr”.
Trioul face o muzică de avangardă, un adevărat alternativ, nu seamănă cu nimic altceva şi nu doar basistul Les Claypool este fenomenal ci şi cei doi colegi ai săi, chitaristul Larry “Ler” LaLonde şi bateristul Tim “Herb” Alexander.
Primus au scos şapte albume în perioada 1989-1999, ultimul fiind „Antipop”-ul. Între 2000 şi 2003 formaţia a luat o pauză oficială, apoi au lansat un EP şi DVD „Animals Should Not Try to Act Like People”, dar un nou album semnat Primus, se lasă încă aşteptat. Este drept, în 2006 a fost lansat un CD „They Can’t All Be Zingers” ce conţine 16 single-uri remasterizate digital, dar… nu se pune!
Cu toate acestea Les Claypool nu s-a plictisit în ultimii ani. În 2001 apar 2 CD-uri sub titulatura Colonel Les Claypool’s Fearless Flying Frog Brigade, un album Oysterhead („The Grand Pecking Order”), în 2002 The Les Claypool Frog Brigade cu albumul „Purple Onion”, în 2004 Colonel Claypool’s Bucket of Bernie Brains şi discul „The Big Eyeball in the Sky”, primul album solo din 2006 „Of Whales and Woe”, în 2008 cântă cu Electric Apricot pe albumul „Quest for Festeroo” şi apare pe un şir lung de discuri ale unor artişti diferiţi de la Tom Waits, trecând prin Firehorse, Alex Lifeson (Rush), Limp Bizkit până la Metallica (şi mulţi-mulţi alţii).
La baza noului său album solo stau două coloane sonore compuse şi înregistrate anterior: unul pentru jocul „Mushroom Men”, celălalt pentru filmul „Pig Hunt”.
„Of Fungi and Foe” nu diferă radical nici de precedentul „Of Whales and Woe”, nici de discurile semnate Primus sau celelalte proiecte în care s-a implicat Les Claypool. Stilul său de a aborda chitara bas şi timbrul vocal inconfundabil sunt un real şi unic trademark.
„Mushroom Men” deschide albumul cu vocea filtrată, într-o tonalitate apropiată de Tom Waits, toată muzica sună ciudat, efectele, tonurile, coloratura instrumentelor este uşor bizară. Chiar şi basul sună mai sintetic ca de obicei.
„Amanitas” readuce „joaca” pe bas caracteristică, percuţia este mai vie, are caracteristica halucinantă a compoziţiilor semnate Les Claypool, este o piesă uşor Psihedelică, dacă Les Claypool spune că „I can feel your poison”, eu aş adăuga că simt şi alte substanţe.
„Red State Girl” are ca fundament percuţiile, textul povestit de Les Claypool are umorul de care mereu a dat dovadă, în rest instrumentaţia este construită din sunete şi instrumente ce abordează teme în manieră Free Jazz, adică uşor schizofrenic.
„Booneville Stomp” are mai mult ritm, basul este în centrul piesei, Les Claypool abordează partituri dificile cu uşurinţă fascinantă, ţine şi ritmul, dar face şi solistică simultan, vocea şi restul instrumentelor sunt „doar” de coloratură.
„What Would Sir George Martin Do” este uşor mai fredonabilă, iar mi-a amintit de momentele mai bizare ale prietenului Tom Waits, poate şi din cauza ţambalului. Nu m-am prins cu ce instrument a fost executat solo-ul…ha ha ha!
„You Can’t Tell Errol Anything” are coloana centrală constituită din basul fuzzat, Claypool pălăvrăgeşte nestingherit, în rest rămân în jur aceleaşi sunete bizare, ritmuri ameţitoare.
„Bite Out of Life” este o temă sud-americană, energică, prinde bine puţină adrenalină, ritm, patru minute de… normalitate. Relativă. Ha ha ha!
„Kazoo” este o călătorie cu uşoară amprentă Jazz, o piesă mai relaxată, dar la fel de colorată, are muzicalitate mai uşor de asimilat, este reconfortantă.
„Primed by 29″ sună mai a Primus, basul are nerv, se aud chitarele ţipând, nu vă aşteptaţi la riff-uri, rar există aşa ceva pe un disc Les Claypool, totul rămâne în zona experimentală şi Psihedelică cu oarecare nuanţe de anii ’70, dar cu un sound la zi.
„Pretty Little Song” nu prea este nici drăguţă, la patru minute nici chiar micuţă. Ha ha ha! Basul este trecut prin efecte şi filtre, Les Claypool vorbeşte nestingherit, apoi şi vocea este perturbată de efecte, restul instrumentelor intervin paranoic, tema este tot cu amprentă sud-americană, abordarea (mai) Jazz.
„Of Fungi and Foe” are doar un minut şi cinzeci şi două de secunde, multe zgomote, puţine de care să te poţi agăţa.
„Ol’ Rosco” iar readuce paralela Tom Waits, pe refren avem şi (aproape) un riff, piesa prinde viaţă şi ceva nerv. Partea de solistică are elemente de Jazz în ambalaj psihedelic, piesa este o imagine de ansamblu pentru tot albumul, sună ca o concluzie sau rezumat.
12 piese cu o durată totală de 50 de minute, încă o călătorie (trip) în adevăratul sens, o aventură muzicală într-o lume uşor abstractă, puţin bizară, viu colorată (de ciuperci… ha ha ha!) a lui Les Claypool. Pentru cunoscători o revedere plăcută, pentru începători un material care trebuie abordat cu grijă… Mai bine încercaţi prima oară amintitele albume Primus. Un alt material genial este albumul Oysterhead, un disc cu multă vână, nuanţe Post Punk. Doar la recomandarea medicului sau a farmacistului! 😛 😛 😛
Este peste mână să scrii despre un eveniment la cald. Lucrurile nu sunt încă foarte aşezate, rişti să uiţi ceva, mai e şi mahmureala… ok!
Să amesteci sarea cu zahărul nu este cea mai bună idee. Dacă la „Rock the City” Queensryche şi Limp Bizkit au încăput pe aceeaşi scenă şi afiş, în fapt, un Metalist conservator niciodată nu o să meargă la un concert de Rap Metal. La un festival cum este B’estfest, treburile sunt şi mai complicate. Mă agăţ de un gând de-a lui Berti Barbera din suplimentul revistei „Sunete”: lumea bună are legătură cu muzica bună? Nu cred. „Lumea bună” cu mici excepţii înseamnă-n fapt snobi. Sunt feţele care apar la toate concertele pe locurile scumpe de VIP nu de dragul muzicii ci de dragul imaginii. Concertele au devenit un fel de Mall-uri culturale unde „dă bine” să te afişezi şi să fi văzut. Dar ce înseamnă muzica bună? Nimic. Pentru fiecare din noi altceva. Şi revin la B’estfest: este un cocktail şi dacă „barmanul” nu se pricepe, te alegi cu durere de cap.
Trebuie să o contrazic pe Laura Coroianu: n-am văzut fan Marilyn Manson sărind la Wu-Tang Clan şi nici raperi dând din cap la Manson. Ba, chiar s-au împărţit pumni şi picioare şi puţin a lipsit de la o bătaie generală. Am fost acolo.
Afişul de anul acesta este parcă şi mai pestriţ. Patrice, Snails, White Lies, The Killers, Les Elephants Bizarres, Ayo, Polarkreis 18, Motorhead, Moby, AB4, Funkstar de Luxe, Gabriela Cilmi, Alternosfera, Oceana, Orbital, Klaxons, Franz Ferdinand, Persoana, The Mood, Gravity Co., Looptroop Rockers, The Ting Tings, The Charlatans, Santana… Brrrrrrr! Are cineva un Antinevralgic?
Se puteau împărţii cât de cât artiştii pe căprării, dar probabil ideea era de a atrage un public cât mai larg, deci şi…pestriţ. Cred că organizatorii au încercat să facă profit cât mai mare cu o investiţie cât mai mică…
Bun. Să vă povestesc în linii mari ce a fost ieri, 2 iulie, la B’estfest.
Am ajuns când a urcat pe scenă Ayo. Nu cântă rău, seamănă mult cu Tracy Chapman, se potrivea într-un club, nu pe scena mare a unui festival. Polarkreis 18 cică cuceresc topurile cu piesa „Allein Allein”, eu nu i-am văzut, nu i-am auzit până ieri seară şi n-am pierdut nimic. În program scria despre „ritmuri distorsionate, riff-uri de chitară şi sonorităţi electronice”, ce am auzit eu, a fost o trupă Disco/New Wave cu sound de anii ’80. Poate tot într-un club, într-o sâmbătă seara dansantă, se potrivesc, dar am rezerve. Motorhead au început cu „Iron Fist” şi au încheiat după o oră cu trio-ul criminal „Killed By Death”, „Ace Of Spades” şi „Overkill”. Între, Motorhead a funcţionat impecabil, a mers ca un accelerat. Au fost piese din toate perioadele: de la „Stay Clean”, „Metropolis” sau „Just Another Perfect Day” la „Going To Brazil”. Ştiu, sunt eu conservator în anumite privinţe, ador era „Ace Of Spades” şi formula de atunci, dar Phil Campbell şi Mikkey Dee au fost parteneri perfecţi pentru veteranul Lemmy. Despre Mikkey a spus Lemmy că este cel mai bun baterist din lume şi la ce a bătut pe „Overkill”, pot spune că este un tobar rapid, precis şi cu mult nerv. A fost solo de tobe, de chitară, un show Rock tradiţional, poate uşor de uzură. Lemmy evident nu are entuziasmul de acum 40 de ani, dar vizibil se simte încă bine pe scenă.
Nici nu se stinsese ultimul acord de chitară din „Overkill” când pe scena alăturată a pornit primul acord din programul Moby. Moby a venit cu o trupă beton, a sunat brici şi a avut un program care a acoperit toată gama de sonorităţi şi stiluri pe care artistul le-a abordat de-a lungul timpului. De la piesele cu notă lirică, la Rock, Funk şi Disco, Moby şi trupa lui au cântat impecabil. A fost „Pale Horses”, „Extreme Ways”, „It’s Raining Again”, „In My Heart”, „We Are All Made of Stars”, „Natural Blues”, „Bodyrock”, „Why Does My Heart Feels so Bad” şi „Lift Me Up”. La „Bodyrock” Moby la salutat pe Lemmy, a afirmat că este o onoare să fie pe aceeaşi scenă cu Motorhead.
Organizarea a fost bună, lucrurile au mers şnur. Sunetul a fost foarte tare – mai ales la Motorhead – dar nu şi foarte bun. La Motorhead chiar a sunat înghesuit, aglomerat, inexplicabil având în vedere că era vorba despre un trio, adică bas, tobă, chitară şi două voci. Sunetistul lui Moby a dat volumul general mai jos şi a sunat mult-mult mai bine. Nu mi-a plăcut că în timp ce cântau Polarkreis 18, pe scena alăturată se regla chitara pentru Motorhead. Denotă lipsă de respect şi bun simţ. Am înţeles că totul era calculat la minut, dar parcă 10-15 minute de respiro între programe era bine venit. Cum spuneam, nu se terminase ultimul acord din Motorhead şi s-a suprapus primul acord din programul Moby.
Motorhead au cântat corect, dar nu se compară cu prestaţia lui Alice Cooper de acum doi ani.
Moby a fost extraordinar, păcat că mulţi rockeri au plecat sau au luat în derâdere show-ul, dar asta se întâmplă când faci astfel de evenimente amestecate şi încerci să le legi cursiv, nu delimitezi spectacolele.
Alt aspect enervant este durata show-urilor: au fost spectacole „de buzunar”, de carte de vizită, nişte preview-uri ci nu concerte adevărate. Motorhead au cântat o oră şi cinici minute, Moby o oră şi zece minute. La „Rock the City” – de exemplu – am avut o oră jumătate de Limp Bizkit cum scrie la carte. Gustul acesta amar l-am simţit şi acum doi ani la Manson… care tot o oră a cântat. Ar fi de preferat show-uri complete şi artişti mai puţini. Părerea mea. Din fericire, nici Motorhead, nici Moby nu s-au jucat de-a bis-ul şi au profitat la maxim de ora avută la dispoziţie…
Dincolo este altfel: mergi la un festival, vezi 10-20 de formaţii, vezi ce-ţi place apoi când vine turneul oficial, mergi şi vezi show-ul complet… La noi festivalurile ţin loc de show-uri şi rămânem doar cu aperitivul…
Publicul pestriţ… nu mi-a plăcut atitudinea unora de a fluiera la Polarkreis 18 şi a scanda “Motorhead!”. Nu-ţi place ceva, mergi şi bei o bere. Sau un suc. 😛 Eu asta am făcut. Am băut 3 sau 4… (beri) ha ha ha! 😛 (nu înţeleg nici pe cei care vin la un concert sau festival şi se îmbată crâncen… ce rost mai are să dai banii şi pe un bilet dacă tot nu apuci să vezi/asculţi nimic? [ “mahmureala” mea vine din oboseală, nu mai am 18 ani şi 12 ore de stat în “zgomot” m-a cam terminat…] )
Despre amestecul de genuri muzicale: nu amestecul este ceea ce m-a intrigat cel mai tare ci calitatea unor artişti selectaţi.
Mulţi rockeri s-au supărat pe Moby fiindcă Motorhead a cântat în “deschidere”… Aşa sunt festivalurile de acest gen. Alice Cooper nu s-a simţit jignit acum doi ani fiindcă a cântat înainte de Wu-Tang Clan şi Marilyn Manson… Cum nici săracii Polarkreis 18 nu au ales ei să cânte înainte de Lemmy…
Mai este o chestie: am auzit un zvon conform căruia anul acesta artiştii români nu sunt plătiţi. Motivul este… criza. Eu zic că asta e o mare porcărie!
Preţul biletului poate că este cel mai mic în comparaţie cu alte festivaluri din Europa, în schimb să dai 10 RON pe 3 mici, 2 felii de pâine şi o lingură de muştar, parcă e cam mult. Sau 5 RON pe o clătită mică, 10 pe una mare… sau un pahar cu suc (cald) pe jumătate gol tot 5 RON… Berea era rece, dar parcă uşor acrişoară… tot 5 RON evident.
Cu toate că am plecat înainte de 11, n-am mai prins nicio maşină, am dat banii pe taxi. Degeaba organizare bună în interior dacă nu se leagă şi de infrastructură urbană. Într-un oraş mare şi împrăştiat cum este Bucureştiul, nu poţi lăsa mii de oameni în stradă să se descurce… Părerea mea.
După Fred Durst şi Lemmy şi Moby au spus că avem o ţară frumoasă, suntem un public minunat şi că vor revenii. Eu nu zic nu! Un prieten îmi spunea că la anu’ sigur va fi Limp Bizkit la B’estfest… 🙂 Prefer să-i văd într-un show individual. Pe fiecare din ei.
Am fost şi-n Suburbia la after-party-ul neoficial. Muzica a bubuit, barmanii au fost foarte amabili, rockerii cam puţini. Am ascultat de la Soulfly, Pantera, Metallica sau Motorhead trecând prin Judas Priest, Iron Maiden, Manowar, Type ’O Negative până la Whitesnake, Scorpions, Guns’N’Roses, Twisted Sisters şi… Rammstein. La trei dimineaţa se zguduia podeaua de la „Cowboys from Hell”, la 5 fără un sfert când am părăsit clubul, mai erau doar 4 rockeri dintre care 2 dormeau… Program încărcat, concert după concert şi mai e şi Aftershock-ul cu Manowar, Holyhell, Thunder Storm, Nexsus, Trooper şi Ulytau.
Ziua de 2 iulie, a 2-a zi a festivalului Bestfest 2009 ne rezervă două nume importante: Motörhead şi Moby. Lemmy este programat să ia în primire scena “Ciuc” la ora 20.30 iar Moby scena “Romtelecom” la ora 21.30.
Ian Fraser Kilmister împlineşte 63 de ani pe data de 24 decembrie şi de 34 de ani viaţa lui este legată de Motörhead, o lume întreagă îl cunoaşte ca Lemmy. S-a apucat de muzică la 17 ani la Stockport, urmând modelul lui John Lennon. A cântat prin cluburi cu formaţiile The Rainmakers şi The Motown Sect. Mutat la Manchester, s-a alăturat trupei The Rockin’ Vickers care avea contract de disc cu CBS-ul şi au fost prima formaţie britanică care a concertat în fosta Iugoslavie.
În 1967 se mută la Londra şi prinde o slujbă ca rodie la The Jimi Hendrix Experience. În 1968 se alătură formaţiei de Rock Psyhedelic Sam Gopal (cunoscută şi sub numele de Sam Gopal’s Dream) şi scot împreună albumul „Escalator” şi single-ul „Horse”. Urmează în 1969 o trecere prin trupa Opal Butterfly ca în 1971 să se alăture ca basist formaţiei de Space Rock Hawkwind. Stilul specific de a cânta la bas al lui Lemmy, stopajele, folosirea acordurilor ca la chitara ritmică în locul notelor pe o singură coardă, a contribuit substanţial la sunetul formaţiei. Lemmy primeşte şi partitura vocală a mai multor piese, „Silver Machine” de exemplu ajungând pe poziţia a 3-a în topurile britanice şi astfel este cel mai mare succes al formaţiei. Contribuţia lui Lemmy la hawkwind poate fi ascultată pe albumele „Hall of the Mountain Grill” 1974 şi „Warrior on the Edge of Time” 1975 şi pe discurile înregistrate live „Greasy Truckers Party” şi „Space Ritual”, probabil cel mai important disc al formaţiei Hawkwind.
În 1975 Lemmy este arestat şi întemniţat pentru 5 zile la graniţa Canadei pentru posesie de droguri şi ca să nu aducă necazuri şi formaţiei, se auto-exclude din trupă. Acest incident nefericit practic conduce la înfiinţarea formaţiei Motörhead.
Iniţial Lemmy intenţiona să dea numele de „Bastard” noului său grup, dar impresarul Doug Smith l-a sfătuit să găsească un alt nume fiindcă este greu de crezut că având un astfel de nume vreodată va ajunge în „Top of the Pops”… ha ha ha!
Prima formulă i-a avut alături de Lemmy pe chitaristul Larry Wallis (ex-Pink Fairies) şi bateristul Lucas Fox. Au cântat în deschiderea concertelor Blue Öyster Cult şi alături de Pink Fairies, The Damned şi The Adverts. În 1977 apare şi o primă schimbare importantă: înlocuirea bateristului cu Phil “Philthy Animal” Taylor urmată şi de înlocuirea chitaristului cu “Fast” Eddie Clarke. Aceasta este şi formula de aur a formaţiei şi este imprimat şi lansat primul album auto-intitulat „Motörhead”.
Urmează „Overkill” 1979, „Bomber” 1979 şi probabil cel mai important album al formaţiei, genialul „Ace of Spades” 1980 şi albumul live „No Sleep ’til Hammersmith” din 1981, două discuri care mi-au pecetluit şi mie preferinţele muzicale.
Motörhead lansează 19 albume de studio şi 5 discuri în concert.
Discografie:
1977 Motörhead
1979 Overkill
1979 Bomber
1980 Ace of Spades
1981 No Sleep ’til Hammersmith (live)
1982 Iron Fist
1983 Another Perfect Day
1986 Orgasmatron
1987 Rock ‘n’ Roll
1988 Nö Sleep at All (live)
1991 1916
1992 March ör Die
1993 Bastards
1995 Sacrifice
1996 Overnight Sensation
1998 Snake Bite Love
1999 Everything Louder than Everyone Else (live)
2000 We Are Motörhead
2002 Hammered
2003 Live at Brixton Academy (live)
2004 Inferno
2006 Kiss of Death
2007 Better Motörhead than Dead: Live at Hammersmith (live)
2008 Motörizer
„Motörizer” lansat anul trecut conţine 11 piese în aceeaşi manieră deja clasică a formaţiei, un Rock’N’Roll zgomotos şi zemos, cu riff-uri Heavy, o muzică directă şi fără compromisuri, marcată de vocea răguşită a lui Lemmy.
Formula de trio funcţionează ireproşabil: “Lemmy” Kilmister – bas, voce, Phil Campbell (membru din 1984) – chitară şi Mikkey Dee (membru din 1992) – tobe.
Am avut plăcerea să-i văd live de câteva ori, so…we are the Road Crew!
„Playing for the high one, dancing with the devil,
Going with the flow, it’s all a game to me,
Seven or Eleven, snake eyes watching you,
Double up or quit, double stakes or split,
The Ace Of Spades
The Ace Of Spades
You know I’m born to lose, and gambling’s for fools,
But that’s the way I like it baby,
I don’t wanna live forever,
And don’t forget the joker!” (Ace of Spades)
Richard Melville Hall s-a născut pe 11 septembrie 1965 în Harlem, New York şi de la vârsta de 9 ani s-a apucat de muzică, devenind cunoscut sub numele de Moby, poreclă care provine dintr-o presupusă rudenie cu autorul celebrei cărţi „Moby Dick”, Herman Melville.
Şi-a început activitatea în diferite formaţii de Hardcore şi Punk: Voodoo Child, Schaumgummi, Caeli Seoul şi Gin Train. În perioada 1982 – 1985 a cântat în formaţia Vatican Commandos cu care au lansat EP-ul „Hit Squad for God” în 1983. Tot în 1983 înregistrează cu trupa AWOL un album Post Punk în maniera Joy Division.
În 1990 optează pentru o carieră solo şi după single-ul „Mobility”,al doilea single, „Go” în octombrie 1991 intră în Top Ten-ul britanic şi îi facitilează apariţia la… „Top of the Pops”.
Albumul „Moby” este lansat în 1992, urmate de „Ambient” 1993, „Everything Is Wrong” 1995 şi de genialul „Animal Rights” din 1996.
Discul conţine piese grele: „Come On Baby”, „Someone To Love”, „Heavy Flow”, „You” sau „That’s When I Reach For My Revolver”, este practic ultimul material Moby cu amprentă Post Punk şi Hardcore, cu chitară multă şi distorsionată, cu o abordare vocală în forţă.
„Play” din 1999 prezintă un Moby axat pe Electro, dispar elementele Hardcore şi Punk, sunt introduse abordări Blues, Soul, Funk şi Rock, un amestec colorat, dinamic, de calitate. Piesele „Find My Baby”, „Porcelain”, „Why Does My Heart Feel So Bad”, „Bodyrock” sau „Natural Blues” cuceresc pe rând topurile.
Moby se menţine în această zonă şi cu următoarele discuri: „18” 2002, „Hotel” 2005 şi rămâne prezenţă constantă în fruntea clasamentelor.
2008 aduce albumul „Last Night”, un material cu uşor parfum Retro, apar mai multe elemente Funky şi Hip Hop. Este un material diversificat, Moby combină, amestecă stilurile şi ritmurile cu o uşurinţă, naturaleţe şi flexibilitate de invidiat, orchestraţiile sale fine sunt remarcabile.
Noul album, „Wait For Me” a fost lansat pe 30 iunie şi promovat cu single-ul „Shot in the Back of the Head” regizat de David Lynch. Cele 52 de minute împărţite pe 16 piese ale noului disc sunt impregnate cu o atmosferă mai melancolică, mai apăsată, este un material mai lent, mai întunecat, mai interiorizat.
Sunt curios cu ce o să ne distreze Mister Moby în această seară, ştiu că epoca Punk/Hardcore a apus (pentru Moby evident!) şi nu cred că o să se mai întoarcă vreodată, dar sper să avem parte de un show dinamic.
Conform sitului Metalhead dacă după concert nu vă cheamă căldura plăpumii şi confortul pernei (şi nu o să fim uzi leoarcă), clubul Suburbia ne aşteaptă să ne tragem „suflul pe nişte muzică de voie bună! Intrarea e liberă, barmanii de treabă, bodyguarzii invizibili (şi ninja), aerul condiţionat (ca de obicei) pus pe modul Polul Nord (South of Heaven), sunetul indubitabil şi toate cele!”
Trupa a fost înfiinţată în 2000 la Burlington, Ontario şi actualul material este albumul cu numărul patru din cariera formaţiei. Catalogaţi Post Hardcore şi Screamo, gaşca canadiană combină ingenios o paletă largă din trendurile Metal-ului modern. Unii aplică eticheta Emo, eu în general am reţineri faţă de cutiuţe şi etichetări. Cu toate acestea, etichetele uneori te ajută să „localizezi” cam pe unde se situează o anumită formaţie ca stil şi abordare. În ceea ce priveşte acest „Emo” am însă reţinerile mele, pare doar o găselniţă stric comercială şi nu un stil propriu-zis. Spun asta să nu vă speriaţi: Silverstein furnizează un Metal sănătos, noul material este foarte bun.
„A Shipwreck in the Sand” este primul album concept al formaţiei, cele 14 piese fiind împărţit pe patru capitole.
Chapter One: It Burns Within Us All (Capitolul Unu: Arde în Noi Toţi) „A Great Fire” ne introduce în lumea Silverstein: alternanţa pasajelor urlate şi al celor melodice, riff-uri tăioase şi pasaje armonice într-o constantă goană susţinută impecabil de o secţie ritmică excepţională. Piesa începe ameninţător, chitarele creează tensiune, vocea puternică a lui Shane Told trece cu uşurinţă de la pasajele răguşite la cele pline de armonii. Schimbările sunt bine legate, fluide şi dau dinamică şi culoare. „Vices” (feat. Liam Cormier) apasă şi mai mult pe acceleraţie, contribuţia vocalului din formaţia Cancer Bats colorează şi mai mult partitura vocală, chitarele lui Neil Boshart şi Josh Bradford furnizează riff-uri groase şi pasaje armonice bine puse la punct, trecerea de la faze Thrash la Heavy se face natural, lucrurile se leagă perfect. „Broken Stars” păstrează ritmul, Shane Told pune accentul pe abordarea melodică, foarte bună prestaţia bateristului Paul Koehler, trecerile, schimbările sunt „şurubul” câştigător din mecanismul Silverstein.
Chapter Two: Liars, Cheaters and Thieves (Capitolul Doi: Mincinoşi, Trişori şi Hoţi) „American Dream” începe mai lent, creşte treptat şi se transformă într-un imn. Basistul Bill Hamilton este liantul dintre tobe şi chitare, uneori accentuează punctajele, alteori susţine rifful, rotunjeşte sunetul trupei, iese în evidenţă când este necesar, conferă „grosime” din umbră când accentul cade pe altceva. „Their Lips Sink Ships” este un scurt intermezzo acustic şi filtrat, un mic moment de relaxare. „I Knew I Couldn’t Trust You” readuce abordarea melodică, chitarele rămân Heavy, ritmul susţinut, dar tonul este mai la zi, coloratura piesei este mai apropiată de zona Post Punk, decât de Hardcore/Thrash Metal. „Born Dead” (feat. Scott Wade ex vocal în trupa Comeback Kid) combină ingenios momentele Heavy/Thrash cu fazele mai apropiate de Punk, multe formaţii încearcă această reţetă, puţine reuşesc să o facă cu atâta naturaleţe şi cursivitate cum le iese celor din Silverstein.
Chapter Three: Fight Fire with Fire (Capitolul Trei: Luptă cu Foc împotriva Focului) „A Shipwreck in the Sand” cu toate că este ceva mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album şi accentul cade pe refrenul repetat, are puls, este o construcţie simplă, dar eficientă în conformitate cu trendurile actuale. „I Am the Arsonist” readuce riff-urile zgomotoase în centrul atenţiei, trecerile zemoase, are greutate, energie şi forţă. Uşurinţa schimbărilor de abordare ale lui Shane Told sunt impresionante, sunt curios dacă se descurcă la fel de bine şi live. „You’re All I Have” este o baladă fără să fie plângăcioasă, prinde ritm treptat, chitariştii apasă distorsul, au nerv şi linie melodică concomitent, leagă lucrurile frumos, rezultatul este rotund.
Chapter Four: Death and Taxes (Capitolul Patru: Moarte şi Taxe) „We Are Not the World” este introdusă cu tobele, piesa rămâne în zona ritmului mediu, accentele cad pe construcţiile armonice şi mai puţin pe riff-urile Heavy. „A Hero Loses Everyday” continuă linia piesei anterioare, chitara punctează doar, în centru se află vocea susţinută şi de dublaje de cor, albumul „se stinge” treptat, furia este încet înlocuită cu resemnarea. „The Tides Raises Every Ship” este o scurtă trecere acustică, un intro piesei finale. „The End” (feat. Lights) închide discul în notă acustică, riffurile sunt furnizate „la rece” pe chitare acustice, piesa beneficiază şi de aportul vocal al lui Valerie Poxleitner, o artistă canadiană în plină ascensiune, cunoscută sub numele de Lights.
Silverstein nu sunt cu nimic mai puţin Metal ca majoritatea formaţiilor din noul val Heavy european, refuză eticheta „Emo”, dar în definitiv Emo înseamnă emoţie ([Post] Punk/Metal cu emoţie – sentiment – vibraţie) şi pe lângă riff-urile tăioase, au şi feeling, au vibraţie sănătoasă care reflectă trăire, muzica lor este în forţă, dar conţine şi multe armonii iar albumul „A Shipwreck in the Sand” este dinamic, pulsant şi foarte viu, un disc ce merită ascultat fără prejudecăţi.
Am mai spus-o: nu mă interesează nici bârfele despre viaţa particulară a artiştilor, nici tunsoarea sau ce piercing sau tatuaj are ori ba cineva ci ceea ce contează este muzica, ceea ce reuşesc (sau nu) să transmită. Şi Silverstein au tot ce le trebuie, au ce să transmită şi o fac cu prisosinţă.
Discografie:
„When Broken Is Easily Fixed” 2003
„Discovering the Waterfront” 2005
„Arrivals & Departures” 2007
„A Shipwreck in the Sand” 2009
Şi compilaţia:
„18 Candles: The Early Yars” 2006
O nouă reţetă de super-grup: Sammy Hagar – vocal, chitarist, clăpar cu o bogată carieră solo, trecut prin formaţii ca Montrose şi Van Halen, Joe Satriani – chitarist care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Michael Anthony – basistul din Van Halen şi Chad Smith – bateristul din Red Hot Chili Peppers. Rezultatul: Chickenfoot.
Ultimul SuperGroup care m-a impresionat a fost „adunătura” VH1 sub bagheta managerului Doc McGhee, avându-i la o laltă pe Sebastian Bach (ex-Skid Row), Jason Bonham, Ian Scott (Anthrax), Ted Nugent şi Evan Seinfeld (Biohazard). Mă oftic că nu au scos şi un album, suna bine ce au făcut împreună.
În principiu însă astfel de proiecte cu adunătură de vedete rar funcţionează…
Albumul Chickenfoot a fost lansat pe data de 5 iunie şi a intrat direct pe locul 1 în topul albumelor Billbord Indie, locul 3 în topul albumelor Rock Billboard şi pe locul 4 în topul general al albumelor. Cu aşa o „artilerie grea”, nici nu este de mirare. Săptămâna aceasta discul este pe locul 1 la „Top Hard Rock Albums” Billboard, urmaţi de Nickleback „Dark Horse”, Shinedown „The Sound of Madness”, Theory of A Deadman „Scars And Souvenires”, Hollywood Undead „Swan Songs”, Kid Rock „Rock’N’Roll Jesus”, Led Zeppelin „Mothership”, Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” şi Daughtry „Daughtry”.
„Avenida Revolution” sună surprinzător de Heavy, are boaşe, chitare riffează sănătos, nici urmă de sofisme, Hagar este proaspăt, energic, basul bârâie, mârâie, la finalul piesei are şi un scurt solo, tobele lovesc apăsat, au dimensiune. Ca mai toate producţiile americane, totul sună impecabil şi este Rock cu R mare indiscutabil. „Soap On A Rope” are amprentă Van Halen, Satriani este lăsat să-şi facă de cap cu un solo, dar piesa rămâne în aceeaşi zonă de Rock pur american, are lejeritate, dar sună „gros”, curge firesc, creşte, aminteşte la final cu cele mai zemoase străluciri Hard Rock din anii de glorie. „Sexy Little Thing” este un nou amestec de lejeritate cu iz de Blues/Country şi sunetul musculos de Rock într-un tempo mediu, dar accentuat cu iscusinţă de bas şi tobă. Cine ştie, ştie, Chad dovedeşte că şi-a însuşit şi tehnica şi stilul lui Alex Van Halen, plăcutele jocuri pe cinele ale acestuia. „Oh Yeah” este piesa care promovează albumul, este o altă piesă Rock ca la carte, acum 15-20 de ani cu siguranţă spărgea toate topurile. Acum când totul este „Indie” şi „Post”, lucrurile stau altfel, dar cred că Rock-ul adevărat nu şi-a pierdut niciodată publicul şi nu ţine cont de modă… „Runnin’ Out” reînvie amintiri Van Halen, are toate ingrediente caracteristice: lejeritate, balans, refren ce-ţi rămâne cu uşurinţă-n cap, text haios, tipic pentru Hagar, un solo cursiv şi bine integrat. „Get It Up” coboară uşor tonalitatea, este o piesă puţin mai întunecată, abordarea este mai la zi, dar rămâne în zona Hard/Heavy, nu iese din tiparul albumului, doar aduce o altă nuanţă. Chad Smith este – încă o dată – genial. „Down The Drain” păstrează tensiune, este o compoziţie apăsată, Satriani trece de la riff-ul discret la solo-uri complexe, dar zemoase, în final schimbă tempoul şi susţinut de basul mârâit Satriani are spaţiu de desfăşurare. E important de spus că în ciuda aglomeraţiei de vedete, nu este un disc de „who’s who” ci accentul cade pe compoziţii şi pe imaginea, sunetul de ansamblu. „My Kinda Girl” revine la Hardul american, la refrenul gros, tot materialul este un Hard Rock surprinzător de Heavy, pulsant, fluid, nu simţi nimic artificial, lucrurile curg natural, totul se rezumă la chitară, bas, tobe şi voce, la esenţa muzicii. „Learning To Fall” este balada obligatorie. Vocea lui Hagar face toţi banii, cu tot respectu’ pentru Lee Roth, un entertainer desăvârşit şi un Rocker pur sânge, şi la Halen cele mai bune albume sunt cele cu Hagar. Piesa asta este cam fadă, o uşoară înşiruire de clişee consacrate, dar având în vedere restul materialului, trec cu vederea momentul. „Turnin’ Left” revine-n forţă, chitara zgârie, Satriani e meseriaş, ce-i al lui e al lui, totuşi este o trupă de vulpoi bătrâni, profesionişti desăvârşiţi şi cu lecţiile făcute, abordarea Heavy le vine ca o mănuşă şi ştiu exact ce înseamnă Rock şi ce-l face…coios! „Future In The Past” începe acustic, are groove sănătos, creşte frumos, mi-a amintit puţin de cel mai genial moment Pearl Jam, albumul „Ten”, de energia aceea hipnotizantă pe care puţini reuşesc să o transpună în sterilitatea studioului. Un final de disc plăcut, un album cu 10 piese din 11 de nota 10. Punct ochit, punct lovit, cum se spune.
M-am apropiat puţin temător de acest material, ba, chiar l-am evitat cu suspiciune câteva zile, dar nu-s motive de îngrijorare: dacă duceaţi dorul unui disc Van Halen cu nerv, dar şi cu armonii, cu riff-uri şi cu solo-uri meseriaşe, cu toate fazele care fac din Rock ceea ce este, nu mai căutaţi, acesta este discul! Asta şi în contextul în care „Van Halen III” din 1998 cu fostul solist Extreme, Gary Cherone a fost o dezamăgire şi ultimul album – cu care actualul Chickenfoot se şi înrudeşte într-o oarecare măsură – a fost „Balance” din 1995. Problemele grave pe care le înfruntă Eddie Van Halen cu alcoolul, au pus pe tuşă şi ultimul turneu Van Halen de anul trecut cu toate că revenirea lui David Lee Roth în formaţie a fost pe placul fanilor şi trupa părea să revină la forma şi faima veche… Dacă Guns’N’Roses a dezamăgiţi mulţi fani, Chikenfood dovedeşte că se poate face Hard Rock de calitate şi în 2009.
Nu este o muzică trendy, din potrivă, nu are nicio legătură cu mai nimic de pe piaţa şi scena actuală, dar este reconfortant să asculţi ceva făcut din suflet, cu lejeritate şi 100% profesionist. Rock-ul sănătos nu moare niciodată.
Piesa „Untouched” a sunat în urechile mele ca un clopoţel într-o dimineaţă în camera de hotel. În tot amalgamul de muzică comercială, chestii de dans făcute pe bandă, fetele acestea sunau cu boaşe, aveau nerv.
Nu este o piesă nouă, m-am împiedicat eu de ea abia acum.
Duoul australian a fost format în 2004 de gemenele Jessica şi Lisa Origliasso. Albumul de debut „The Secret Life Of…” a fost lansat în 2005 urmat în 2007 de „Hook Me Up”. În mai 2008 „Hook Me Up” a fost lansat şi-n Statele Unite şi a fost lansat şi un CD dublu „The Veronicas Complete” cu materialul ambelor albume şi „Hook Me Up” a fost re-editat cu piese bonus.
Traseul lor din Australia via America spre Europa a fost destul de lung, dar se pare că-n 2009 cuceresc şi topurile europene cu piesele lor.
Muzica duo-ului este un Power Pop Electronic, au şi elemente Rock, Indie şi inflexiuni Punk, Post-Punk.
Cariera lor muzicală a luat o turnură ascendentă după ce l-au cunoscut pe Hayden Bell, director muzical la Bell Hughes Music Group, care le-a facilitat colaborarea cu producători şi compozitori importanţi din industria muzicală ca: Clif Magness, Billy Steinberg, Max Martin, Eric Nova, Dead Mono şi Vince DeGiorgio, personaje care au lucrat cu nume mari ca Avril Lavigne, Madonna, Cyndi Lauper, Britney Spears, Katy Perry şi P!nk.
Se confirmă teoria conform căreia nu contează ce şi cum cânţi ci pe cine cunoşti… (pupi în fund)…
The Veronicas au participat în spoturile comerciale pentru combaterea pirateriei, susţin organizaţia Wildlife Warriors Worldwide pentru protecţia animalelor, Jess a pozat nud pentru o campanie al organizaţiei People for the Ethical Treatment of Animals (P.E.T.A.) , tot o organizaţie pentru protecţia animalelor însă pozele n-au fost (încă) folosite în mod oficial iar Lisa a participat alături de alte celebrităţi ca Drew Barrymore, Pete Wentz, Kathy Griffin, Janice Dickinson la un marş pentru legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex în California.
„The Secret Life Of…”
Piesa „4ever” care deschide albumul, începe cu un riff de chitară, are iz Post-Punk/Indie, refrenul este un Power Pop, sună uşor a Bon Jovi, vocea fetelor este puternică, piesa are energie şi melodicitate, fapt caracteristic pentru toate piesele lor. „Everything I’m Not” se bazează tot pe chitare, un riff stopat în combinaţie cu o chitară ciupită, piesa mi-a amintit puţin de Blondie, au ceva din atitudinea lui Deborah Harry. „When It All Falls Apart” se bazează pe dialogul celor două voci, este o piesă mai lentă, dar nu o baladă, sună foarte american, eventual a Cher, creşte la refren, are ceva… drăgălaş. „Revolution” are ritmul balansat, basul mârâie-n fundal, chitarele sună înfundat, clapa parcă clipoceşte, vocile sunt plăcute, muzica degajează energie. „Secret” porneşte cu nuanţe Western, Country, apoi se transformă într-un galop ca apoi cele două secvenţe diametral opuse se alterneze dea-lungul piesei. „Mouth Shut” este înflorită şi cu viori, începe reţinut, creşte treptat într-o baladă plăcută. „Leave Me Alone” este construită pe ritmuri mai moderne, vocea vorbit/cântată şi chitarele dau o dinamică interesantă, refrenul aminteşte puţin de The Bangles, orchestraţia este fină, bine conturată. „Speechless” este o baladă acustică, nimic special, fetele cântă foarte bine, au voci calde şi plăcute.
„Heavily Broken” rămâne tot în zona mai lentă, chitara e trecută prin efect şi sub un covor gras de sintetizatoare, refrenul este puternic, formulă de clişeu, dar de obicei câştigătoare. „I Could Get Used To This” continuă şirul pieselor cu ritm mai lent, orchestraţia reţinută de pe strofe contrastează cu refrenul mai gros şi mai dinamic, sunt câteva „şuruburi” drăguţe-n orchestraţie, nimic nou sau revoluţionar, şmecherii clasice, dar folosite corect. Schimbările de ritm dau dinamică. „Nobody Wins” este încă o baladă cu violoncel în fundal, o chitară acustică, puţin pian şi intervenţii de bas, dialogul vocilor este în continuare plăcut şi dinamic, nu aduce nici această piesă ceva nou, dar este o producţie bine făcută. „Mother Mother” este construită pe chitară şi un spirit cu iz Mexican răsturnat de un refren Rock şi de faze ingeniose, disonante, fetele ţipă, este altceva, dă sare şi piper piesei şi o scoate din zona convenţională, închide albumul în forţă.
„Hook Me Up”
Cele 12 piese de pe varianta originală al materialului sunt un pas înainte, apar mai multe elemente moderne şi de electronică, sintetizatoarele în combinaţie cu chitara dau o notă mai modernă, creează tensiune şi dinamism.
Discul porneşte cu amintitul „Untoched”, o piesă explozivă care te prinde din prima, viorile în combinaţie cu chitara şi clapele sună gros, ritmul este dinamic, refrenul se întipăreşte rapid în urechi, piesa a urcat rapid în topuri şi pe bună dreptate. „Hook Me Up” porneşte şi mai zgomotos, mai electric şi electronic, tonul clapelor este grav, seamănă cu Lady GaGa. Sau Lady GaGa seamănă cu The Veronicas? Ha ha ha! Fetelor le stă bine cu soundul modern, piesa are puls. „This Is How It Feels” menţine sunetul Electro, calcă chiar uşor pe acceleraţie, aduce puţin cu ce fac surorile rusoaice t.A.T.u. E o piesă de discotecă în sensul cel mai pozitiv din perspectiva unui punker bătrân şi ramolit. Ha ha ha! „This Love” a fost lansat ca single în martie 2008, are un refren bine nimerit, este o piesă mai lentă ca anterioarele, combinaţia între orchestraţiile sintetice şi cele acustice, între clapă şi chitară, respectiv instrumente cu corzi, este plăcută şi echilibrată, vocile fetelor strălucesc. „I Can’t Stay Away” începe grav, toba sună puternic, combinaţia de clape cu punctajele chitarelor sună foarte bine, este încă o piesă mai lentă, dar cu nerv, cu o dinamică bună, clapele gen Trance şi basul puternic susţin vocile perfect. „Take Me On The Floor” aminteşte de Madonna şi albumul ei genial „Ray of Light”. Este următorul single de pe disc, a ajuns repede disc de aur, este o piesă dinamică şi are şi o fază tot mai la modă: „I wanna kiss a girl…” Şi „io”! Ha ha ha! „I Don’t Wanna Wait” este o baladă reuşită, amestecul de elemente sintetice şi acustice funcţionează şi de această dată impecabil. Chiar dacă nu inventează nimic nou, ceea ce fac sună bine şi materialul este produs cu mare grijă, toate elementele sunt bine aşezate, totul este pus la punct şi rezultatul este rotund, sunetul plin, compoziţiile cursive. „Popular” sună iar gras, cu nerv, clapele hârâie, basul are boaşe, nu întâmplător a fost ales ca următor single. O piesă reuşită, are nerv. „Revenge Is Sweeter [Than You Ever Were]” este o piesă dedicată de Lisa pentru cântăreţul Ryan Cabrera cu care a avut o relaţie… 🙂 Este o baladă puternică, reţeta orchestrală caracteristică întregului material funcţionează ireproşabil şi în această piesă. „Someone Wake Me Up” este tot o baladă în forţă, mai puţin reuşită ca anterioara, dar nu este o piesă rea, doar uşor mai fadă cu toate că are câteva găselniţe faine. „All I Have” revine în zona (mai) Rock, este zgomotoasă şi bazată pe chitarele completate cu clapa, după două piese mai lente, era nevoie de o ruperere. „In Another Life” închide discul într-o notă uşor melancolică, vocile au rolul principal acompaniate elegant cu pianul. Este o baladă frumoasă, plăcută, cu un crescendo sănătos.
The Veronicas sunt un produs reuşit şi plăcut atât de ascultat cât şi de…dansat. Nu că-s eu vre-un Fred Astaire ci mai degrabă un Phil Collins: „I can’t dance, I can’t talk, the only thing about me is the way I walk.” Ha ha ha! 😛 Deh, mai e nevoie şi de câte un disc din acesta mai „uşurel” şi „Hook Me Up” este un material reuşit.
Dacă Mister Morrison pe blogul său 3 zile s-a gândit de ce nu merge rockerul român la diferite evenimente, şi eu, tot Mister, ce plm, şi tot de vreo 3 zile stau ca boul şi mă tot gândesc cine a făcut marmelada aceasta de „Rock the City”? Răspunsul evident se află pe afiş: Marcel Avrem, sau Mister Marcel Avram. Şmecheru’ care era prieten cu Jackson. Michael Jackson. Fără Mister. De acum câteva luni frunzărind lista evenimentelor am sesizat conflictul de interese de la Arenele Romane între organizatorii concertelor Limp Bizkit şi Queensryche şi mă aşteptam la un nou scandal. Treaba s-a rezolvat elegant: s-a fiert o marmeladă. Să fie tacâmul complet, au lipit de afiş şi Saga, o trupă despre care nici nu mai ştiam că funcţionează. Ceva-ceva brambureală tot a fost: m-au sunat vreo 2 prieteni să mă întrebe: acum unde-i concertu’, la Arcul de Triumf sau în Arene? Ultima oară s-a anunţat Arene, da’ mai e până duminică… Ha ha ha! 😛 S-au anunţat şi ploi, furtuni, etc… ‘om trăii şi ‘om vedea! (cum spune şi orbu’… )
Soluţia aleasă, până la urmă era unica viabilă cu excepţia unei eventuale reprogramări a unuia din spectacole: ne place sau nu să admitem, tricouri multe pe stradă, public „subţire” la spectacole…
Rocks sau… sucks?
Pentru 130 RON 3 trupe nu-i o afacere proastă, dar revin la cugetarea lu’ Morrison şi repet: roacheru’ român preferă o votcă, o bere-două, descarcă de pe net un album sau un concert, mai greu bagă mâna-n buzunar să dea banii pe un CD (original) sau un bilet la un concert. Cu excepţia concertelor, festivalurilor la care se adună toată suflarea de rockeri din toată ţara (cum au fost concertele Metallica de exemplu), rar am văzut mai mult de 1500-2000 de persoane la un show şi chiar şi în aceste cazuri, cel puţin un sfert din public provenea tot din… provincie. Să nu zic jumătate. Tot de exemplu, la Soulfly anul acesta în hol m-am revăzut cu jumătate din prietenii mei din Braşov. Pe de altă parte, dacă acum 5 ani mai înjuram că băteam drumul la Sofia sau Budapesta să vedem şi noi ceva adevărat, acum sunt săptămâni şi cu 2-3 concerte, de unde atâta bănet să le vezi pe toate frate?! Duminică a fost Placebo, vineri seara urmează Igor Cavalera cu Mixhell, duminică e acest „Rock the City” şi după colţ începe Bestfest-ul cu Aftershock cu tot. Tinerii sunt încă la şcoală, tre’ să tragă de părinţi, cei din generaţia mea avem deja şi noi familie, copii, avem şi alte cheltuieli… Başca, e şi an de criză. Măcar de ar fi doar an ci nu ani…
Bun. Cap de afiş sunt Limp Bizkit şi este absolut corect. Au produs vânzări de peste 33 milioane de CD-uri faţă de Queensryche cu „doar” 20 de milioane. De Saga sub acest aspect nici nu putem vorbii, doar albumul „Worlds Apart” din 1981 s-a bucurat de un oarecare succes comercial în ciuda faptului că abordarea lor este destul de comercială.
Citeam pe Metalhead comentariul lui cursed_val: „i-au usuit Queensryche pe Limp Bizkit de pe arene :))))) aveau in aceeasi zi in aceeasi locatie”… Mai uită-te odată pe afiş, vezi cine e sus cu poză mare. Nu ştiu dacă ai fost anul trecut la Queensryche tot în Arene, eu am fost şi dezamăgitor de puţină lume s-a adunat pentru un astfel de eveniment… Dar nu asta este ideea! Fiecare e liber să asculte ce doreşte şi ar fi o lume tare tristă dacă am asculta toţi aceeaşi muzică!
Pe Fred Durst era la modă să-l urăşti şi să-l înjuri. N-am înţeles niciodată exact de ce, probabil din cauza succesului. „Three Dollar Bill, Y’all$”, debutul discografic din 1997 este un material Heavy 100% şi înrudirea trupei cu Korn îşi are rădăcinile în tatuajele făcute de Fred lui Brian “Head” Welch (chitaristul din Korn) şi în prietenia care s-a legat între cei doi. Nici nu l-am auzit vreodată pe Fred negând „rudenia” Bizkit-ului cu stilul impus de Korn. Cu toate acestea, Limp Bizkit nu sunt Korn, au găsit o formulă şi o cale aparte, mie îmi place amestecul lor de Rap/Hip Hop cu Metalul, a rezultat ceva dinamic, o muzică antrenantă şi cu nerv. Prin textele sale, Fred a dat dovadă şi de inteligenţă şi sensibilitate. Scandalurile nu mă pasionează. Nu mă interesează nici cu cine şi-a tras-o sau şi-o trage Fred, nici cu cine se ceartă. Al treilea lor album, „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” lansat în 2000 este un material de excepţie, un disc care sună impresionant de bine, de multe ori îl folosesc ca reper când înregistrez câte ceva cu proiectele mele muzicale şi e un disc plin de piese foarte bine nimerite de la „Hot Dog”, trecând prin „My Generation”, „Rollin’” sau „Take a Look Around” până la „The One”, „It’ll Be OK” sau balada gravă „Boiler”. Având în vedere că din 2005, de la al cincilea material discografic, „The Unquestionable Truth (Part 1)” gaşca lui Fred n-a mai scos nimic pe piaţă, probabil vom avea parte de un „Best Of” veritabil duminică. Trupa s-a reaşezat în formula originală, Fred Durst voce, Sam Rivers bas, John Otto tobe, DJ Lethal (ex genialul House of Pain) cu revenirea rătăcitorului chitarist Wes Borland, aşa că: „Alright partner…keep on rollin’ baby. You know what time it is.”
Despre Queensrycheam scris pe larg în aprilie cu ocazia lansării noului lor material, „American Soldier”. Materialul nu m-a convins nici până-n prezent, resimt profund lipsa părţii Heavy a formaţiei, ţip după un riff nervors, un ritm mai dinamic, după mai mult Metal pe lângă frumoasele pasaje Progresive.
Dacă mă gândesc la concertul de anul trecut, tot un uşor sentiment de dezamăgire se strecoară pe lângă bucuria de ai fi văzut după o aşteptare de fix 20 de ani. Prima parte a concertului, adică tot materialul genialului „Operation: Mindcrime” a sunat prost şi parcă şi lui Tate i-a luat ceva timp să se încălzească pe lângă faptul că şi microfonul i-a mai jucat mici feste. În a doua parte a concertului n-au mai interpretat cum s-a anunţat integral şi „Operation: Mindcrime II” ci ne-au servit un „Best Of” bun, mi-au lipsit câteva piese vechi şi zău că mi-ar fi plăcut să aud măcar „Red Rain”-ul de pe „Take Cover”, material care în fapt era promovat în turneul de anul trecut. În fine! Ştiu cum e, în cazul lor cu 12 albume la activ, este imposibil să faci un play-list care să satisfacă fiecare fan. Sper ca duminică să pună lucrurile la punct: Take Hold of the Flame!
Saga. Cu toate că trupa canadiană funcţionează practic fără întrerupere din 1971 şi au la activ 20 de albume, eu nu m-am mai intersectat cu ei până ieri seară din 1995 şi probabil cel mai reuşit lor material, albumul concept, „Generation 13”. Acest material este mai Heavy ca majoritatea celorlalte discuri ale lor şi uşoara asemănare cu compatrioţii Rush le-a prins chiar bine. Dacă vreţi să vă împrieteniţi cu ei şi nu aţi ascultat Saga până acum, vă recomand să începeţi cu acest album.
Eu i-am cunoscut prin anii ’80 prin intermediul amintitului album „Worlds Apart”. Nu m-au dat pe spate, recunosc, probabil din acest motiv nici nu le-am mai urmărit cu prea mare interes evoluţia şi după „Generation 13” au turnat-o din nou spre zona mai „moale” şi astfel i-am pierdut complet din vizor.
Saga abordează un Rock Progresiv în care clapa are rolul determinant, dar au şi suficiente chitare, apar şi riffuri, adică sunt o formaţie Rock şi adaug eu, subapreciată. Dacă e să-i „înrudesc” cu o altă formaţia, cel mai la îndemână ar fi probabil Yes şi pe alocuri Marillion-ul de după plecarea lui Fish.
De ieri seară tot ascult proaspătul lor material, „The Human Condition” şi trebuie să recunosc, nu sună deloc rău, are câteva momente chiar foarte reuşite.
Solistul formaţiei, Rob Moratti, sosit în 2007 să-l înlocuiască pe fondatorul Michael Sadler are o voce puternică, colorată, seamănă pe alocuri cu Geoff Tate, „dă bine” în contextul Saga, le-a adus un aer proaspăt.
Piesa de titlu are aproape 7 minute şi deschide albumul. Dialogurile clape/chitară domină compoziţia, vocea este filtrată, trecută prin efecte. Armoniile sunt calde, multe răsturnări, dinamismul traversează toată piesa.
„Step Inside” coboară tonul, este o piesă mai gravă, clapa şi chitara creează tensiune şi presiune, vocea lui Rob ne călăuzeşte într-o lume în care „întrebările te eliberează” dacă nu-ţi pierzi demnitatea.
„Hands Of Time” este un moment aerisit, clapa este undeva o umbră să susţină vocea, creşte lent, se rotunjeşte într-o baladă plăcută, la refren, poate şi din cauza frazei „a lonely place to hide” mi-a amintit de „Silent Lucidity” şi asemănarea cu vocea lui Tate este izbitoare.
„Avalon” readuce ritmul, armoniile mai calde, uşoara asemănare cu Marillion-ul post Fish nu dăunează, ba dimpotrivă, cu vocea lui Rob prinde viaţă, are dimensiune.
„A Number With A Name” rămâne în aceeaşi zonă, dominantă este clapa, dar punctările, intervenţiile chitarei colorează atmosfera, schimbările sunt ingenioase, chiar dacă ritmul nu este ameţitor, piesa are dinamică, răsturnările nu o fragmentează.
„Now Is Now” începe într-o notă mai modernă, tobele sunt uşor filtrate, clapele sunt trecute şi ele prin puţin phaser, Saga ştiu să creeze atmosferă, dovedesc forţa să renască şi sună mai tineri şi mai proaspeţi ca acum 10 ani. Nu-s fan al solourilor de chitară, dar trebuie să admit, Ian Crichton îşi face treaba cu mult bun simţ şi rafinament.
„Let It Go” apasă uşor pe acceleraţie, clapa este completată de chitara susţinută şi de bas pe anumite pasaje de riff, trecerile, urcările şi coborârile sunt dinamice, se evidenţiază din nou capacitatea vocală a lui Rob şi sunt zemoase intervenţiile de pian al lui Jim Gilmour, uneori în dialog cu soloul de chitară.
„Crown Of Thorns” este un moment mai Rock, aduce puţin cu abordarea Queensryche de pe „Empire” („Best I Can”).
„You Look Good To Me” încheie albumul într-un ton optimist, ritmul săltăreţ contrastează cu restul materialului, chitara zgârie în mod plăcut, apoi se retrage discret pentru a lăsa loc vocii vesele, melodioase. Este o piesă parcă vădit comercială, dar deloc deranjant acest aspect.
Surpriză foarte plăcută această faţă nouă, proaspătă a formaţiei şi mă bucur că vin la Bucureşti.
Limp Bizkit cu Queenrsryche se potrivesc ca nuca-n perete cu toate că mie îmi plac ambele formaţii, dar Queensryche cu Saga fac pereche minunată. Marmeladă sau ciorbă, asta e, suntem în ţara Mioriţei, ciocu’ mic, bine că nu se repetă povestea AC/DC… Chiar, de ce a picat Biohazard şi… s-a reprogramat sau nu Depeche Mode?
Şi nu pot să nu mă repet, dau două bilete virtuale la deja petrecutul Tino & Tarantula pentru o invitaţie la Limp Bizkit. Se bagă cineva? Bodeaproste! Ha ha ha! 😛
Trupa din Ankara s-a înfiinţat în 2001 şi s-a evidenţiat la concursul de căutare a tinerelor talente „Sing your song”, unde au atras atenţia impresarului Hadi Elazzi care le-a facilizat un contract de disc cu Sony Music.
Dacă la început formaţia a cântat predominant prelucrări, în timp s-a cristalizat un stil personal, o combinaţie de Metal, Rap/Hip Hop, Electro şi muzică tradiţională turcească. „Şehr-i Hüzün” este al trei-la lor album, după debutul autointitulat din 2004 şi „MaNga+” din 2006, ambele bucurându-se de vânzări foarte bune.
Formaţia apare într-un duet cu Göksel pe coloana filmului „Sinav” (Examenul) al lui Ömer Faruk Sorak, o îmbinare de dramă şi comedie având-ul în distribuţie pe Jean-Claude Van Damme şi fiind unul din cele mai de succes producţii cinematografice turceşti.
Piesa „Bir kadın çizeceksin” a fost inclusă în coloana jocului FIFA 06 şi anul trecut băieţii au cântat pe faimosul Wembley Arena din Londra în deschiderea spectacolului lui Tarkan. Sunt cap de afiş la numeroase festivaluri din Turcia şi pe bună dreptate: muzica lor este explozivă, un amalgam gustos de elemente orientale cu riffuri vânoase, ritmuri săltăreţe, electronică dinamică şi treceri de la genuri diferite cu multă uşurinţă şi naturaleţe.
I-am „descoperit” şi eu butonând într-o dimineaţă în camera de hotel între programele muzicale turceşti de la televizor, MTV, Power Turk, Canal D Dream şi NR1 cu piesa „Dünyanın Sonuna Doğmuşum”:
Noul material începe sobru cu pianul piesei „Gün Doğumu” şi colorată cu suflători tradiţionali într-o piesă de inspiraţie folclorică. „Beni Benimle Bırak” porneşte imediat cu percuţii orientale şi dialogul între clapă şi chitara ascuţită, accentuată cu viori şi scratchuri. Vocea lui Ferman Akgül este puternică şi totodată melodioasă, piesa are ruperi ingenioase, intervenţii zemoase ale basistului Cem Bahtiyar, creşte exponenţial şi convinge. Urmează amintita „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” care prin sunet şi abordare contrasta puternic cu majoritatea muzicii difuzate pe amintitele programe de televizor, am şi dat „blană” la sonor! 😛 Este o combinaţie antrenantă de Hip Hop cu Nu-Metal şi Electro, o piesă cu un refren puternic. Cred că o variantă în limba engleză la această piesă ar face furori şi mai mari în topuri, dar gândindu-mă la reţeta Rammstein, poate şi MaNga pot cucerii lumea cu limba turcă tocmai prin această nuanţă exotică. Poate şi ca urmare a celor două săptămâni petrecute în Turcia, nu mă deranjează limba, regret doar că nu înţeleg textele. „Cevapsız Sorular” este o baladă Power, fundalul de Trip Hop asigurat de tobe electronice, scratchuri şi chitara acustică este completată de un refren puternic, dar armonios. „Evdeki Ses” este un amestec sănătos de Etno şi Hip Hop cu Rock, aminteşte uşor de începuturile promiţătoare ale celor din Zdob şi Zdub când mai aveau vână Metal în ei. La MaNga este foarte bună colaborarea lui Efe Yılmaz care este răspunzător de instrumentele tradiţionale şi electronice cu chitaristul Yağmur Sarıgül. Reuşesc să aducă genurile diferite abordată într-un produs final care sună unitar şi colorat.
„Her Aşk Ölümü Tadacak” este o piesă mai aşezată, dar puternică, dialogurile amintite o fac pulsantă, vocea fermă dar melodioasă a lui Ferman Akgül este un mare atu pentru formaţie. „Şehr-i Hüzün”, piesa de tiltlu, are doar un minut şi este tot un fel de intro ca şi prima piesă de pe disc urmată de „Hayat Bu İşte” o compoziţie epică, condusă cu pianul şi un covor de instrumentaţie simfonică culminând într-un refren melodios şi puternic. Elementele orientale se întrepătrund perfect cu „şmecheriile” Electro moderne şi cu chitara Rock 100%, pianul colorează plăcut toată piesa cu o temă folclorică ce mi-a amintit de Liszt. „Üryan Geldim” este o melodie tensionat cu clapa şi chitara, aminteşte uşor de atmosfera ultimul album Faith No More ca şi următoare „Tek Yön Seçtiğin Tüm Yollar” care este puţin mai rapidă, dar rămâne în aceeaşi zonă destul de întunecată dominată de dialog riff-clapă şi de răsturnările dintre momentele mai calme şi răbufniri. În unele pasaje mai ales basul aminteşte flagrant de stilul lui Billy Gould, dar e de bine!
Un alt intro/ intermezzo, „Gecenin Ritmi” are o clapă care m-a dus cu gândul la Pink Floyd şi la „Division Bell”, mai exact la „High Hopes” şi la: „The grass was greener, The light was brighter, With friends surrounded, The nights of wonder”… „Hepsi Bir Nefes” readuce energia Rock, apoi „cade” într-un ritm mediu ca la refren să crească la loc. Foarte plăcute aceste „alunecări” sonore, straturi de orchestraţie aerisite şi combinaţiile ingenioase între fazele apăsate de Rock şi chitare cu pasajele Electronice şi inserţiunile din folclor. O parte din refren este melodic, apoi urmează un moment de Rap Metal, apoi un final gen „Epic” cu voce şi pian. Super. „Sessizlik Sona Erdi” este cel mai zgomotos moment al albumului, clapele moderne, ritmul puternic asigurat cu precizie de Özgür Can Öney şi riffurile, apoi solul susţinut cu basul puternic se constituie într-o piesă de forţă.
Ultimul intermezzo, „Kaçamak Faslı” este cel mai modern, cu „ah ah”-uri feminine şi instrumentaţie Electro/Trip Hop şi introduc încă o baladă în forţă: „Alışırım Gözlerimi Kapamaya”, piesă ce aminteşte uşor de Linkin Park. „Gün Batımı” închide discul într-o notă mai calmă, meditativă. După 1 minut şi 14 secunde urmează o pauză de peste 2 minute şi o piesă „ascunsă”, o mică „joacă” pe o armonie simplă şi caldă cu multe voci vorbite, iar, mare păcat, nu înţeleg textul.
Nu ştiu cui să recomand materialul, cred că fanii Faith No More obişnuiţi cu acest gen de amalgam se pot regăsii şi în maNga, dar poate şi fanii Linkin Park sau Limp Bizkit. Pe mine mă cuceresc cu cât ascult mai mult materialul, aş vrea să-i văd live, cred că rup. maNga sunt dovada că se poate face muzică bună oriunde şi talentul, consecvenţa, seriozitatea şi truda se răsplăteşte. Am convingerea că vom mai auzii de maNga, acest nou disc s-ar putea să le aducă o consacrare internaţională.
Oamenii sunt ca peştii în ocean: azi ies aici, mâine acolo. Valurile vin, te aruncă, nu te poţi opune tot timpul şi uneori dacă opui rezistenţă nu faci altceva decât să te juleşti mai rău. După furtuni uneori peştişorii
sunt aruncaţi pe mal
şi uneori reuşesc să se întoarcă-n mare.
Am plecat din Bucureşti-ul încins vineri, 6 iunie la ora 15.30 şi am lăsat în urmă
aroma cireşelor coapte
pentru a descoperii lumea necunoscută a
semilunii otomane.
La 17.23 am trecut vama de la Ruse şi ne-am început incursiunea în Bulgaria. Fete la produs la tot pasul în peisajul arid, uşor sălbatic şi parcă abandonat. O tranziţie de cel mult patru ore s-a transformat într-o învârteală în cercuri şi GPS-ul nu i-a folosit la mai nimic conducătorului. Ideea era să traversăm ţara castraveţilor muraţi pe lumina zilei, dar n-a fost să fie, am ajuns la graniţa cu Turcia abia la miezul nopţii.
4 adulţi şi 3 copii într-un Renault pentru un drum de 1500 km nu este cea mai bună soluţie. Nici să pleci în concediu cu oameni cu care nu ai mare lucru sau nimic în comun nu este cea mai fericită idee, dar cum nu eu planificasem şi organizasem această vacanţă, am hotărât să mă relaxez şi să las lucrurile să se desfăşoare după voie. 🙂
Diferenţa dintre drumurile măcinate din Bulgaria şi şoseaua în lucru din Turcia care traversează ţara de la Nord la Sud, este fabuloasă. Cu toate că autostrada este încă în lucru în multe porţiuni, parcă zburam. O porţinune de drum am mers din greşeală pe sens invers, dar ne fiind la aceea oră trafic, am scăpat…ha ha ha! Peisajul este fascinant, chiar dacă sunt tentat ca la anul să optez pentru zborul cu avionul, aş vrea să mai traversez Turcia măcar o dată cu maşina, pe îndelete, să mă opresc, să fac poze, să adulmec lanurile în flăcări de
maci.
Am ajuns la prima destinaţie de o zi, hotelul de trei stele, Club Hotel Sunbel din Kemer, Beldibi, sâmbăta, 6 iunie la prânz.
Fac o paranteză şi dau un pont: am făcut 10 ani de rusă la şcoală, da’ nu s-a lipit mai nimic de mine. Dacă în locul profei scârboase care ne ţinea numai în note de 3 şi 4 din cele 10 posibile pe vremea mea, aduceau rusoaicele care populează Kemerul, acum citeam Tolstoy şi Dostoiesky în original. Jur. După gaz, arma numărul doi al Kremlinului sunt fetele: te predai necondiţionat şi dacă nu înţelegi nimic din ce-ţi spun. Şi sunt determinate, nonşalante, n-au nici reţineri, nici prejudecăţi. Ideea e, după două-trei zile mi-am amintit şi ce nu învăţasem la şcoală să spun în rusă…ha ha ha! 😛 Mă pun de la poziţia “cu burta la soare” la “cu burta pe carte” şi până la anu’, promit să mă pun la punct! Ia ne panemaiu parusci… Mi nea zavut Attila, cac tibea zavut? Ocen crasnaia… Spasiva… Dobrei uter, Dasvidania, Dobrei vecer… Haraso! Ia liubiu! Davai jos textila! 😛 Ha ha ha! 😛 Să nu credeţi că toate fetele au nume de Olga sau Nataşa! Nu, am descoperit nu doar că sunt frumoase, dar am descoperit şi nume frumoase: Palima. 🙂
Acum pontul: dacă vrei să te distrezi, uită de patru şi de cinci stele, mergi la trei. Sunbel este un hotel elegant, curat, aer-condiţionat, piscină, terasă, ponton propriu, mâncarea a fost bună şi băutura a curs. Treaba asta cu all-inclusive este genială. Şi turcii s-au dovedit gazde ideale. Nu ştiu de unde-i vorba „cum e turcul, şi pistolul”, da’ vă zic eu, merge ca uns pistolul şi trage la fix.
Sunt două „chestii” cu uşor minus: plaja este pietroasă, soarele nu răsare sau apune în mare ci de după munţi. Atât. Am rămas cu gura căscată:
Turcia este frumoasă!
Mai e o chestie: la Göynük de exemplu, hotelurile deţin şi plajele, sau cum a fost şi la Greenwood, al doilea hotel la care am stat 10 zile, avea o bucată de plajă chiar dacă hotelul nu era amplasat pe plajă ci peste drum. Problema e că nu poţi face plimbări pe plajă fiindcă la majoritatea hotelurilor sunt agenţi de pază care te întorc din drum… Mai scapi dimineaţa, dar trebui să ieşi tot pe unde ai intrat – respectiv la hotelul de care aparţii – fiecare hotel te “dotează”/însemnează cu o brăţară de o culoare specifică. La Göynük există doar 3 locuri pe unde poţi ajunge pe plajă, restul intrărilor fiind prin hotelurile aflate pe plajă şi astfel inaccesibile celor din exterior.
Atenţie la acest detaliu, în Göynük dacă hotelul nu are plajă proprie rişti să nu vezi marea şi să nu apuci să faci baie în ea!
(Prima zi)
N-am avut stare, am intrat repede-n marea de un albastru fascinant, am înotat, m-am plimbat, am băut o grămadă de bere, am făcut fotografii,
pe (şi sub) ponton.
A doua zi dimineaţă m-am trezit la cinci şi
am "prins" răsăritul
fază cu fază, moment cu moment, plus am dat şi peste o gaşcă de ruşi cu o „butelcă” de 10 litri de whiskey pe ponton. Chefuiau…de zori. 😛
După micul dejun ne-am luat tălpiţele şi ne-am mutat cu 5 km mai încolo, la destinaţia finală a vacanţei, Greenwood Resort Hotel din Kemer, Göynük.
La patru stele daţi de familişti, copii şi de mai mulţi pensionari, mai puţini petrecăreţi. Ruşii domină spaţiul şi aici, apoi urmează polonezii, turcii şi englezii. Faţă de „tradiţionalul” nostru Kuşadasi, nici urmă de co-naţionali, fapt ce face toţi banii. Am dat totuşi peste două fete de peste Prut care lucrau
la Hotel,
una din ele, Ina se ocupa de copii dar erau şi câţiva angajaţi turci care mai rupeau o vorbă-două în româneşte, alţii ne rugau să-i învăţăm câteva fraze în ideea că o să le mai vină clienţi români. Turcii sunt oameni frumoşi şi la propriu şi la figurat, sunt extrem de amabili şi nu de dragul banilor, sunt prietenoşi din fire. Kadir şi Celal sunt doar doi dintre băieţii care ne-au servit impecabil şi cu care m-am împrietenit aproape instantaneu.
La patru stele mâncarea este mult mai diversificată, la fel şi băutura – seară de seară am turnat în mine cât whiskey a încăput – hotelul este înconjurat de o grădină minunată şi îngrijită, piscina mare are 2 tobogane şi în spate este o piscină pentru copii, teren de tenis şi volei, seră şi mini-zoo, alei cu multe flori, palmieri, „boscheţi” de dafini, portocali… un colţ de Paradis.
Ştiam că la Göynük (Kemer) se întâlneşte
marea cu muntele
şi pe lângă amintirile vagi de geografie din şcoală, m-am uitat şi pe Google Earth unde urma să mă duc, dar nimic nu se compară cu ce te izbeşte la faţa locului. Dacă-mi mai spune cineva că turismul nostru este potent, că avem şi mare şi munte, am să-i râd în faţă. Ei le au la un loc. Nu se poate vedea în poze, nu am cuvinte să povestesc, e ca şi cum în gara din Predeal pe peron ar fi palmieri şi ar începe marea. Sus, în vârful munţilor era încă zăpadă şi se schia, sunt râuri şi pe canionul din Kemer se face drafting, în larg sunt delfini, se fac „excursii” cu barca cu motor la 20-25 euro (se poate negocia ca aproape orice în Turcia) de persoană, inclus cu o incursiune şi în peşterile în care se poate înota. Pe plajă era o firmă ce oferea tot felul de distracţii acvatice de la deja tradiţională banană la plimbări cu paraşuta. 🙂
Faţă de Beldibi, pietrele de pe plajă sunt mult mai mărunte, dar tot departe de nisipul cu care asimilam eu plaja. Cu toate acestea, după ora 10 nu poţi călca pe plajă fără încălţăminte: ard pietrele ca plita. Pietrele sunt superb colorate, şlefuite în forme frumoase, am cules câteva kilograme… ha ha ha! 😛 Kemer se numea Eski Köy (Satul Vechi) şi în anii ’80 cu un împrumut de la Banca Mondială Guvernul Turc a investit masiv în zonă, s-a construit drumul şi au răsărit hotelurile, transformând micul district compus din 4 oraşe: Beldibi, Çamyuva, Göynük şi Tekirova şi 4 sate: Beycik, Kuzdere, Ovacık şi Ulupınar, în Riviera Turcească.
Noi ne-am procurat biletele printr-o agenţie locală, Madhotels şi fiindcă am făcut rezervările din luna martie, am beneficiat şi de o super reducere, oricum, biletele au costat cu cel puţin 50% mai puţin decât printr-o agenţie românească şi garantat cu banii aceştia nu rezistam nici cinci zile la Vama Veche şi în nici un caz la condiţiile găsite la Greenwood şi nu cu băutura şi mâncarea inclusă. La bufetul de la piscină şi la cel de pe plajă găseai ceva de ronţăit şi între cele trei mese copioase la care te serveai cu ce-ţi pofteau ochii de la salate şi fructe până la preparate tradiţionale, mâncare gătită de tot felul şi prăjituri. La fel, de băut, aveai la dispoziţie o gamă largă de sucuri, apă, cafea şi whisky, gin, votcă, bere Tuborg şi vin roşu şi alb de la 10 dimineaţa până la miezul nopţii, barmanii îţi preparau şi coctailuri fără nicio problemă şi puteai să bei cât te ţineau genunchii şi mult peste.
Cum spuneam, personalul extrem de amabil şi prietenos, sunt animatori atât pentru divertismentul adulţilor, cât şi special pentru copii. De la 10 dimineaţa se organizau partide de volei în apă şi pe nisip, la fel şi program de gimnastică acvatică şi de relaxare şi întreţinere iar pentru copii exista pe lângă piscină un loc de joacă amenajat, se ocupau două fete de ei, desenau, se jucau, pictau feţele copiilor, etc şi seara se organiza un mini-disco pentru cei mici urmat de un program pentru adulţi. Angajaţii au salarii foarte mici, în jur de 300-350 euro şi erau amplasate „tip boxuri” la tot pasul pentru toate categoriile de angajaţi. Muncesc foarte mult: 15 ore pe zi cu o zi liberă la 7…
În holul hotelului sunt câteva magazine, internet wireless, centru de închiriat maşini şi motoare, sală de jocuri şi internet, este baie turcească, saună, centru spa, salon masaj, cabinet medical, coafor şi chiar un salon de tatuaje (temporale) la care lucra un tip haios din Azerbaijan, Elchin.
Programele de seară au fost plăcute, am „prins” două seri turceşti, scatch-up comedy-uri, seară hippy, show play-back, Miss şi Mister Greenwood şi de la 11 seara se deschidea şi discoteca Greenwood unde clienţii hotelului aveau intrare liberă, dar îţi plăteai consumaţia. N-am stat în hotel ci în unul din bungalourile din spatele clădirii principale, televizor, frigider, aer-condiţionat, telefon, adică tot ce vrei şi de bun gust, drăguţ aranjat. Sunt 9 astfel de bungalouri identice, 7 pentru clienţi (e o idee mai ieftin ca-n clădirea propriu-zisă a hotelului) şi 2 cu magazine la parter şi sus sunt cazaţi o parte din personal. Clădirile au câte 3 apartamente pe nivel şi parter plus 2 etaje.
Sezonul se deschide în mai şi se închide în octombrie, sunt 6 luni cu temperatura aerului de peste 20 de grade Celsius şi se ajunge la peste 40 de grade iar temperatura apei ajunge la 28 de grade. iulie şi august sunt evident cele mai fierbinţi luni, nici nu vreau să-mi imaginezi cum arde aerul atunci. Am avut parte de vreme superbă, ba chiar şi norocul de o anomalie: sâmbăta, pe data de 13 iunie s-a înnorat şi după-masă chiar a fost o ploaie (caldă) timp de 30-40 de minute – spre marea bucurie a localnicilor. 🙂
Am făcut peste 1000 de fotografii. Şi cred că mai puteam face lejer încă cel puţin atâtea.
Joi – am aflat ulterior – pe 11 iunie, mi-am dat seama că habar n-am în ce zi suntem. Timpul a trecut ca nesimţitul şi pe nesimţite. Tot cam de joi mi-am dat seama că nu mai intra mâncarea în mine şi m-am pus tare pe băut whisky cu un strop de suc de lămâie şi puţin Swhepps seară de seară. 🙂 Ziua m-am tratat cu ceaiuri fierbinţi, dar am mai ras şi câte o bere sau un whisky înainte de masa de prânz.
Marţi, pe 16 iunie, am rămas fără ţigări. Mă aşteptam să dau 5 euro pe un pachet, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pachetul era 1,50 şi dacă cumpăram un cartuş, vânzătorul le lăsa şi la 1 euro pachetul. Şi tutunul turcesc nu se compară cu ce porcării bagă ăştia la noi chiar şi în Marlboro care uneori are buşteni ce amintesc de Carpaţi sau Mărăşeşti… Treaba asta că „totul poate fi negociat” nu este chiar genul meu, dar face parte din cultura lor şi devine chiar distractiv. Oamenii sunt foarte comunicativi şi asta mi-a plăcut enorm. Cred că de fapt acesta şi este toată “şmecheria” în spatele târguielii: dorinţa de comunicare. 🙂
MalulMargine de drumIeşire la SoareMagia unui răsăritOnduleu marinSpargerea valuluiTransparenţă 01Transparenţă 02FascinaţieMalul albastruOdihnăApus filtratÎncăpăţânareLa cules de amintiriZi noroasăDrept în largPontonulRăsărit învelitCăscatulRătăcire timpurieAscensiune 01Şedinţă fotoUltimul sărutDevorareCovor de floriDespărţirea
Despărţirile sunt naşpa. Miercuri seara, 17 iunie, ne-am înghesuit în maşină şi am pornit spre Istambul.
Oraşul ne-a întâmpinat în ţipete de pescăruşi şi cu nori pufoşi. Hotelul Inter Istambul este situat la doi paşi de piaţa Beyazit, Bazarul (Grand Bazaar) şi Moscheea Albastră fiind foarte aproape. Intrat în camera de hotel am văzut asta:
Şi în Antalia erau multe pisici, însă Istambul pare oraşul pisicilor. Am un prieten, Marius, care cu siguranţă ar fi fost fascinat. Am găsit şi o mică
galerie de artă
dedicată exclusiv pisicilor.
În câteva ore Istambul a devenit oraşul meu favorit. Mâine m-aş muta definitiv acolo. Turcia în sine m-a cucerit şi sincer: îmi pare rău că am scăpat de ocupaţia otomană. Mare greşeală! Ha ha ha! Zău, ne strica ieşire la Mediterană? 😛
Nu mai repet despre cât de surprins am fost de felul lor prietenos de a fi, de ce frumos şi ce îngrijit este tot. Mai ales centrul vechi şi zona comerciala, peste zi şi până seara se umple de mormane de gunoi, dar noapte este ridicat tot şi în zorii zilei nu mai găseşti nici urmă de mizerie.
Turcii muncesc foarte mult. Am văzut asta la autostrada ce traversează ţara, se lucra şi noaptea. Am văzut clădiri în lucru în care noaptea tot aşa se lucra, magazine în care la 4 dimineaţa angajaţii aranjau marfa şi vis a vis de hotelul în care am stat erau şi clădiri cu magazine de diverse confecţii la parter şi cu atelierele de producţie la etaje: de la 7 dimineaţa până seara pe la 8-9 angajaţii munceau.
A fost ciudat să auzim slujbele de la moschee din difuzoarele atârnate afară. Sunt moschee la tot pasul, în fiecare slujba este diferită şi aceste încantări bizantine se suprapun într-un mod bizar în Instambul venind din toate direcţiile. 🙂 La 11 seara am adormit în sunetul acestor cântece şi tot ele m-au trezit la 5 dimineaţa… ha ha ha! 😛
Tinerii îşi doresc foarte mult aderarea la U.E., eu am încercat să le explic că le este mult mai bine fără… ha ha ha! 😛
Pentru Istambul îţi trebuie o viaţă cred, nu trei zile câte am stat noi şi fiind şi cu Micul Vrăjitor – răsfăţat la tot pasul de turcii care-l luau în braţe, îl pupau şi îi făceau cadoaşe de tot felul – , n-am apucat să explorez decât o parte din centrul vechi şi am dat vineri în zori o raită ceva mai mare pe jos cu aparatul de gât până la Bosfor. Aşa am reuşit să fotografiez
Moscheea Albastră
chiar albastră în lumina de la 5 jumătate dimineaţa, profitând şi de fântâna situată între ea şi Haghia Sofia. Am văzut (şi fotografiat)
răsăritul la Marea Neagră
şi am făcut încă câteva poze faine (zic „io”).
Mi-a plăcut foarte mult parcul Gülhane.
Seara am găsit şi o terasă faină unde am dat 1 euro jumătate pe o bere, preţ super rezonabil, am petrecut două seri la rând acolo, oamenii la fel de primitori şi iubitori de copii, Micul Vrăjitor a fost răsfăţat şi s-a umplut de cadouri peste tot unde am fost prin Istambul. 🙂
Nu m-am sălbăticit complet. M-am mai uitat la CNN, BBC şi Euronews şi la canalele muzicale turceşti, mai ales la NR1 şi Power Turk.
Despre formaţia DUMAN ştiam din filmul genial al lui Fatih Akin: „Crossing the Bridge: the Sound of Istanbul” în care povestitor este Alexander Hacke din formaţia Germană cult electro-industrial-experimentală Einstürzende Neubauten şi pe care vi-l recomand spre vizionare (a fost DVD-ul într-un număr din revista Re:Publik din 2007), dar am descoperit şi nume noi pentru mine ca: MANGA sau AYLIN ASLIM despre care am să vă povestesc ulterior.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=related]
Multe ar mai fi de spus, mi-a fost greu şi să aleg doar atâtea imagini, încă nici amintirile nu s-au aşezat şi îmi sar gândurile de la una la alta, a fost aproape prea minunat ca să realizez că mi s-a întâmplat. 🙂
Istambul este oraşul contrastelor: case luxoase alăturate unor dărâmături ce mi-au amintit flagrant de Lipscani, vechi lângă nou, aromă de orient în veşminte occidentale, într-un dans plin de ritm, graţios şi antrenant… Istambul a rămas un basm viu şi sper să rămână aşa…
Sâmbăta dimineaţa iar maşină, înghesuială şi căldură cu tot cu aer condiţionat. Drumul m-a obosit, despărţirea finală de Turcia m-a sfâşiat la propriu.
Bulgaria părea un sat fără câini: pustiu tot, prin satele care am trecut rar vedeai urmă de om… Acest viitor trist al satelor abandonate ne paşte şi pe noi cât de curând…
N-am chef de nimic. Aş mai putea prinde ceva din sesiune, dar exclus să mă duc la examene acum! Ha ha ha! De sâmbătă seara de când am ajuns înapoi la Bucureşti, mă învârt ca drogat prin casă şi tot ce am făcut este să mă uit peste poze şi am butonat puţin la albumul pe care vreau să-l termit cât de curând: la sfârşitul lunii septembrie este noua ediţie de Cybermental la Silver Church şi am fost invitat de AKM să cânt. Locaţia este super, chiar nu vreau să ratez (şi) ediţia de anul acesta (că de invitat, de 3 ani sunt tot invitat…ha ha ha!).
Bucureştiul m-a întâmpinat sâmbăta seara cu
pepeni vânduţi în faţa blocului
din căruţă şi cu
un fluture superb în tei.
N-am avut energie de Placebo duminica seara, poate fac cumva să ajung vineri seara, 26 iunie în Fabrika la Mixhell cu Igor Cavalera (ex-Sepultura) şi duminica, pe 28 iunie la Limp Bizkit (cu Saga şi Queensryche, ce combinaţie! Ha ha ha! Saga n-am mai ascultat de cel puţin 20 de ani…) re-alocat la Arenele Romane.
Vă convine sau nu:
m-am întors.
Mi-a simţit cineva lipsa?
Absenţă
“Io” vreau înapoi la ele… Ha ha ha! 🙂 😛 Acum, oricând, pentru totdeauna! 😛
Gata cu vacanţa!
Mai ţineţi minte povestea concursului foto „Bucureştiul în tranziţie” ? În mail m-a aşteptat asta: „MNLR
Proces verbal
Ca urmare a jurizării fotografiilor trimise la concursul cu tema “Bucureştiul în tranziţie”, juriul format din Florin Iaru, Tudor Jebeleanu şi Dan Vatamaniuc a hotărât acordarea următoarelor premii:
Premiul I Daiana Olteanu
Premiul II Laurenţiu Dincă
Premiul III Vlad Eftenie
De asemenea, au fost selectate pentru expoziţia MNLR-ICR de la Praga lucrări de la următorii participanţi:
Alexandru Buzdugan, Alexandru Dinu Şerban, Attila Brushvox, Bogdan Calotă, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Cristian Harbuz, Elena Leu, Elena Raicu, Ştefănuţ Ghinescu, Florica Jianu, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Mădălina Păunica, Adrian Roşu, Radu Stoenescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.
Bucureşti 16 iunie 2009”
Adică, n-am câştigat nimic, da’ fotografiile mele sunt bune şi folosite. E şi asta ceva şi măcar ajung şi lucrările mele la Praga. Conform “dealului”, dor pentru că am participat la concurs, organizatorii au câştigat co-proprietate pe 2 ani asupra muncii mele. Bullshit… ha ha ha! 🙂
Este asemănătoare cu povestea câştigului pe Metalhead: am avut două bilete virtuale la un concert la care n-am ajuns… ha ha ha! 🙂
Şi ceva pentru prietenii mei de pe Netlog: nu mai intru pe Netlog, nu vă supăraţi, nu citesc nici mesajele private, nici ce se mai scrie pe acolo. Mă găsiţi aici. 🙂
P.S. (11.38 P.M. – 22.06.2009) Nu mă pot abţine, am mai ales câteva instantanee… 🙂
