După 17 ani de tăcere trupa din Florida revine cu cel de-al patrulea album. „Jupiter” conţine 8 piese noi cu o durată de puţin peste 30 de minute în aceeaşi manieră Metal Extrem şi tehnic şi cu infuziile de elemente Progresive şi unele soluţii, (mici) coloraturi înrudite cu Jazz-ul.
Ciudat cum trupele acestea inovative din zona Metal-ului Extrem, Cynic şi Atheist, au oarecum aceeaşi istorie contorsionată, deşii şi-au început activitatea la mijlocul anilor ’80, istoria, evoluţia lor a fost fracturată, n-au reuşit să se menţină pe o linie ascendentă şi chiar dacă au un statut oarecum cultic, pentru mulţi au fost şi sunt un punct de reper, n-au avut parte de aprecierea cuvenită. Există şi o conexiune între cele două trupe, basistul Tony Choy venit în Atheist să-l înlocuiască pe decedatul Roger Patterson în 1991, ulterior a cântat şi în Cynic.
Trupa a fost înfiinţată în 1984, iniţial sub numele de Oblivion, schimbat în R.A.V.A.G.E. şi finalmente transformat în Atheist. Albumul de debut „Piece of Time” a fost imprimat în 1988, dar a fost lansat în Europa în 1989 şi abia un an mai târziu şi în America natală. Considerat un clasic, „Unquestionable Presence” este scos în 1991, dar anul următor trupa decide să se dizolve. Obligaţiile contractuale faţă de Music for Nations însă îi forţează să revină în 1993 cu încă un produs: „Elements”.
Kelly Schaefer pune bazele formaţiei Neurotica Read more Atheist – Jupiter (2010)
cronică de disc
Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)
Cradle of Filth sunt cel mai de succes produs britanic pe segmentul Heavy de la Iron Maiden încoace. Mulţi îi consideră trădători, acuză faptul că s-au „vândut” şi s-au strecurat în mainstream, însă albumul lor de debut „The Principle of Evil Made Flesh” din 1994 a fost cotat în 2006 de revista Metal Hammer ca unul din cele mai bune 10 albume Black Metal al ultimelor două decenii, au fost răsfăţaţi de Kerrang! Şi MTV, au cântat ca atracţie principală la mai toate festivalurile importante (mainstream) de la Ozzfest la Download şi Sziget.
Poate că muzica găştii lui Dani Filth (Daniel Lloyd Davey) nu mai are sonorităţile Black Metal-ului, infuziile Heavy Metal şi Gothic, respectiv Dark au şlefuit sunetul şi i-au făcut mai acceptabili unui public mai larg, însă Cradle of Filth au un şarm anume, au reuşit să-şi construiască o imagine şi un stil care-i deosebeşte de restul formaţiilor şi asta, până la urmă este o calitate pe care majoritatea formaţiilor din ultimele decenii încep să nu o mai aibă.
„Darkly, Darkly, Venus Aversa” este un nou material concept aşa cum Dani ne-a obişnuit de la succesul major al albumului „Dusk… and Her Embrace” din 1996 încoace.
Povestea de data aceasta este una originală, personajul central fiind prima soţie al lui Adam, Lilith şi povestea se derulează până în zilele noastre. Muzical Cradle of Filth n-au schimbat reţeta de succes, au rămas ritmurile infernale, riff-urile zgomotoase şi coloraturile ample de clape, Dani hârâie şi ţipă, universul conceput de această dată aminteşte cel mai mult de danezii Mercyful Fate, respectiv de King Diamond.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3tWiWkvz8-c]
Nu sunt un fan înfocat Cradle of Filth, dar Read more Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)
Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010)
Yes sunt cunoscuţi de cei mulţi mai ales datorită piesei „Owner of a Lonely Heart” de pe albumul „90125” din 1983, disc care a marcat turnura formaţiei din zona Rock-ului Progresiv spre sonorităţi mai comerciale, radio friendly.
Din cele 19 albume de studio scoase sub emblema Yes, Anderson a cântat pe 18, a lipsit doar de pe albumul „Drama” din 1980 şi a revenit pentru pomenitul „90125”, material ce purta în mare măsură amprenta lui Trevor Rabin şi iniţial ar fi trebuit să fie scos ca produsul unei noi formaţii: Cinema. Anderson începând din 1976 a scos 14 albume solo, a făcut parte din proiectul Anderson Bruford Wakeman Howe, practic tot Yes-ul din 1989, a colaborat la 5 albume cu Vangelis, „The Friends of Mr. Cairo” din 1981 fiind probabil unul din cele mai cunoscute, dar a cântat ca invitat şi pe alte 3 albume Vangelis, cum şi pe albume semnate de Kitaro, Mike Oldfield, Tangerine Dream, King Crimson, Toto, 4 Him şi Milton Nascimento.
Wakeman şi-a început cariera de muzician de studio alături de David Bowie în 1971 cântând pe piesa „Space Oddity” fapt pentru care a fost plătit cu 9 Lire Sterline. A mai colaborat cu Bowie la 4 piese: “Life on Mars?”, “Changes”, “Oh! You Pretty Things” şi în 1985 la “Absolute Beginners”. Tot în aprilie 1971 a lucrat cu Cat Stevens la mega-hit-ul “Morning Has Broken”. Apoi s-a alăturat formaţiei Strawbs şi împreună cu aceştia a imprimat trei albume ca-n 1971 să-l înlocuiască pe Tony Kaye, clăparul din Yes. Apare pe 8 albume de studio alături de aceştia, plus amintitul proiect ABWH. În anii ’70 scoate 10 albume solo printre care merită pomenite măcar „The Six Wives of Henry VIII” (1973), „Journey to the Centre of the Earth” (1974), „Lisztomania” (1975) sau „Rick Wakeman’s Criminal Record” (1977). Anii ’80 aduc alte 18 albume solo, printre care două sunt coloane sonore pentru filme, „The Burning” (1981) şi „Crimes of Passion” (1986).
În anii ’90 imprimă aproape 40 de albume şi din 2000 până-n prezent încă aproape 20, dar are timp să cânte şi cu Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Black Sabbath, Brian May, T. Rex, Elton John, John Williams, Brotherhood of Man, Elkie Brooks,Vivian Stanshall, Denny Laine şi Al Stewart.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6Ph8hNljOXE]
„The Living Tree” este Read more Jon Anderson and Rick Wakeman – The Living Tree (2010)
O.P.E.N. – Let’s Get It On (2010)
Despre britanicii din O.P.E.N. n-am reuşit să dezgrop aproape nimic. Şi-au dat faţă colorată paginii MySpace, dar la capitolul informaţii: zero. Le-am găsit în schimb canalul YouTube.
O.P.E.N. sună ca nedrept uitaţii Mordred din San Francisco, amintesc de Infectious Grooves-ul lui Cyco Miko, au momente care-i invocă pe Primus („What A Lovely Day!”, „L’Homage Du Fromage”) şi pe Red Hot Chilli Peppers până prin 1989. Adică este un amestec revigorant de Funk şi Metal/Rock/Punk. Băieţii pomenesc de influenţe venite de la Estradasphere, Primus, Textures, Mr Bungle, Fishbone, Pantera, Tool, System of a Down, Jimmy Smith, Jimi Hendrix, Meshuggah, Lamb, Russian Circles, Groundation, Them Apples, Secta Rouge, Don Caballero, The Cat Empire, Oceansize, Maybe Myrtle Tyrtle, Dillinger Escape Plan, etc.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XIm8AsfvprQ]
Formulă clasică, Read more O.P.E.N. – Let’s Get It On (2010)
Combat Astronomy – Earth Divided By Zero (2010)
Un alt suflet contorsionat este şi acest James Huggett pitit sub titulatura Combat Astronomy. Avem de a face cu un Doom Industrial bine condimentat cu elemente Psihedelice şi infuzii de Jazz, fapt deloc surprinzător dacă ne uităm la lista artiştilor numiţi ca influenţe de James: Magma, Meshuggah, Miles Davis, Sun Ra, Hawkwind, Godflesh, Sunn O))), Soft Machine. Kate Bush, God, Black Sabbath, Can, Amon Duul, etc.
Pe lângă Huggett în studio în funcţie de album au lucrat Martin Archer, Elaine di Falco, Mick Beck, Charlie Collins, Mike Ward, iar live a beneficiat de suportul unor nume ca Anthony Poretti, John Davis, Myrriah Resneck, Nick Griffin, Dave Willey, Raoul Rossiter şi Grant Jackson.
Dacă primele trei materiale (1999-2002) sunt incursiuni Noise destul de abstracte şi neprietenoase, Huggett experimentează şi progresează de la material la material şi odată cu lansarea albumului „Dematerialised Passenger” din 2005, Combat Astronomy se conturează ca un proiect incisiv care combină cu mult nerv elemente Doom cu zgomote şi abordări Industriale şi introduce construcţii Psihedelice ce invocă Pink Floyd-ul condimentate cu infuzii incitante de Jazz. Chitara bariton – un instrument ce adaugă chitarei tradiţionale greutatea unui bas şi are un sunet mult mai consistent datorită acordajului diferit – folosită de Huggett bâzâie zgomotos, riff-urile au apăsare şi adaugă sonorităţi sănătoase de Heavy muzicii.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LJdQuF2hBiQ]
În 1999 Read more Combat Astronomy – Earth Divided By Zero (2010)
Child Abuse – Cut And Run (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Jc4EEUlzN5I]
Un exerciţiu de imaginaţie dificil: Jazz amestecat cu elemente de Metal extrem şi Proto/Anarcho-Punk. Probabil aşa ar fi sunat Slipknot prin 1999 dacă i-ar fi produs Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac) şi printre ei s-ar fi infiltrat John Zorn sau vre-un alt Jazzman cu mintea deschisă, eventula Slipknot şi King Crimson s-ar fi înfruntat într-un jam-session pe “21st Century Schizoid Man”.
Ritmuri incisive, bas distorsionat, clape schizofrenice şi o voce absolut brutală sunt caracteristicile celor din Child Abuse. Jazzcore sau post… everything piperat cu Psihedelic şi mult-mult zgomot.
Esenţa muzicii avangardiste constă în experimente şi experimentare, în fuziunea dintre genuri, stiluri, abordări teoretic de neîmbinat. Asta fac şi cei din Child Abuse şi o fac cu succes. Nu este o muzică pentru mase, dar muzica nici n-ar trebui să fie concurs de popularitate.
Molestarea de copii nu e cel mai fericit nume, însă au fost trei formaţii care au optat pentru el. La sfârşitul anilor ’70 a fost o gaşcă Punk din LA, apoi la începutul anilor ’80 o trupă de Hardcore din New York a activat sub această denumire şi în anii 2000 duo-ul compus din bateristul Oran Canfield şi vocal/clăparul Luke Calzonetti migrează din San Francisco la New York (Brooklyn) şi prin cooptarea basistul Tim Dahl Read more Child Abuse – Cut And Run (2010)
Post Hardcore: Asleigh Stake şi Just Like Vinyl (2010)
Rămân în zona Post-Hardcore, treaba asta devine tot mai trandy şi astfel riscă să se consume pe foc rapid datorită supra-producţiei, însă deocamdată sunt suficiente trupe tinere şi interesante care merită urmărite, cutia este suficient de generoasă, trupe de coloraturi uneori radical diferite îşi găsesc locul în ea.
Asleigh Stake vin din zona Death-ului tehnic, infuziile Hardcore le-au adus un plus de culoare, dar şi-au păstrat brutalitatea şi intensitatea. Just Like Vinyl sunt o gaşcă extrem de proaspătă, abordează muzica dintr-o perspectivă mult mai experimentală, au coloratură Psihedelică şi Progresivă, împletesc secvenţele Rock/Metal cu elemente Jazz. Două trupe, două abordări Read more Post Hardcore: Asleigh Stake şi Just Like Vinyl (2010)
East of the Wall – Ressentiment (2010)
Asupra acestei trupe mi-a atras atenţia Şerban-Ionut Georgescu (danke!), basistul din White Walls, m-am băgat pe pagina lor MySpace şi ascultând piesa „Salieri” mi-am amintit de momentele complex-schizofrenice ale celor din VoiVod din era „Nothingface”, East of the Wall au ceva din acel spirit contorsionat, construiesc un univers disonant şi impredictibil aflat mereu în mişcare.
De câţiva ani, mai ales dincolo de ocean o serie de trupe din zona extremă a Metal-ului, mai ales de pe filonul Death-ului tehnic, s-au orientat spre sonorităţi experimentale, şi-au lărgit orizontul sonor introducând elemente de Jazz, Avangardă, zgomote Industriale, soliştii pe lângă urletele şi hârâielile tipice au început să şi cânte, să contrabalanseze brutalitatea cu pasaje melodice. Să urli ca boul de la un cap la coadă nici nu mai sperie, nici nu impresionează pe nimeni, cum nici traforajul viteză şi bătrâna sârbă bătută la viteze cât mai imposibile nu mai reprezintă mare lucru. Cynic au deschis drumul încă de la sfârşitul anilor ’80, albumul „Focus” din 1993 rămâne un punct de referinţă.
Un nou val de trupe, o nouă generaţia şi-a făcut vocea tot mai auzită. The Dillinger Escape Plan, Between The Buried And Me, Rolo Tomassi, Called To Arms, The Black Dahlia Murder , Chiodos, Gladiator, Converge, Haste the Day, Every Time I Die, Bleeding Through şi mulţi alţii au extins barierele Metal-ului brutal, introducând diferite nuanţe şi elemente inedite şi experimentând dincolo de barierele convenţionale.
Etichele Metalcore şi Post-Hardcore acoperă o gamă largă de trupe ce experimentează aceste combinaţii şi modul în care ele sunt îmbinate, procentul elementelor au adus la suprafaţă o serie de formaţii extrem de promiţătoare.
Şi acest val din fericire ne-a lovit şi pe noi, constănţenii din White Walls cu albumul „Mad Man Circus” au dovedit că muzică de calitate se poate face în oricare colţ de lume, au demonstrat, creaţia n-are legătură cu dotarea tehnică şi rezultatele vin în funcţie de muncă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=caJiYLlqFE8]
Helloween, Forbidden, All That Remains, Chiodos, Escape The Fate, Kylesa şi Legen Beltza (2010)
Îmi vine să mă bag la somn şi să mă trezesc după 21 decembrie 2012 (XXI-XII-MMXII). Poate odată cu calendarul maiaş se termină şi cu criza, cu băse, boc, udre şi jeffrey franks. Nu ştiu ce-i cu nebuneala asta, cum îi zice bre? Halloween. Păi ce rost are să ne extra-costumăm în noaptea de 31 octombrie – că 31 a picat duminică, s-au mutat petrecerile cu o seară înainte din evidente motive comerciale – când zi de zi trăim într-un bal mascat perpetuu?
Cine încă nu s-a speriat de pomeniţii vampiri moderni, o va face oricum lunile următoare şi cine nu moare instantaneu de infarct, are mari şanse să-ngheţe în casă de… foame. Cristina Anghel a rezistat 70 de zile (!), însă protestul ei n-a produs nici o reacţie din partea autorităţilor…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yOAl0enE7kI]
Am turnat în „malaxorul de Metale” Helloween, Forbidden, All That Remains, Chiodos, Escape The Fate, Kylesa şi Legen Beltza şi am produs acest (pseudo) playlist: „Halloween Aftershock”, disecţia ultimelor albume produse de aceştia. 7 păcate, 7 păcătoşi, 7 mini-recenzii, nume vechi şi prezenţe noi ce merită reţinute. Bagă mare! Read more Helloween, Forbidden, All That Remains, Chiodos, Escape The Fate, Kylesa şi Legen Beltza (2010)
Einsturzende Neubauten – Strategies Against Architecture IV (2010)
Mulţi reduc muzica Industrial la Nine Inch Nails, Ministry, eventual mai recent la Rammstein. N-am să reiau istoricul, însă nume semnificative au apărut de la sfârşitul anilor ’70, pionierat au făcut Kraftwerk, Throbbing Gristle, Monte Cazazza, SPK, Swans, Test Dept, Laibach, Einstürzende Neubauten şi Die Krupps.
Trupa cu nume imposibil de pronunţat ( 😀 ) Einstürzende Neubauten (Clădiri Noi ce se Prăbuşesc) s-a înfiinţat în 1980 în Berlinul de Vest şi la doar câteva luni după datorită prăbuşirii acoperişului Palatului de Congres Berlinez în data de 21 mai, numele lor a făcut vâlvă-n presă. Termenul de „Neubauten” – clădiri noi – este unul extrem de uzual în Germania şi se referă la clădirile construite după 1945 când Germania bombardată aproape complet a intrat într-o amplă reconstrucţie iar unul din clădirile simbol este acest Palat de Congres.
La început au abordat un amestec de Punk Rock cu zgomote industriale, una din caracteristicile (sonore) ale grupului fiind dat de instrumentele construite de ei înşişi, mai ales instrumente de percuţie în care includeau diferite obiecte de metal găsite – modelul a fost preluat şi de americanii din Cop Shoot Cop.
Alături de Blixa Bargeld – voce, chitară, clape Alexander Hacke – bas, chitară, voce şi N.U. Unruh – instrumente originale, percuţii, voce, din componenţa originală au făcut parte şi două doamne: Beate Bartel şi Gudrun Gut. Acestea părăsesc grupul în 1981 şi sunt cooptaţi F.M. Einheit – percuţionist şi Mark Chung – bas, ambii anterior membrii formaţiei Abwärts. Acest line-up rezistă aproape 15 ani.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C16hjYO6X0c]
Despre Blixa Bargeld am vorbit recent Read more Einsturzende Neubauten – Strategies Against Architecture IV (2010)
