Recunosc nu ştiam nimic despre acest proiect până acum două seri când un prieten mi-a dat un link pe Mess. Am „săpat”, am ascultat, mi-a plăcut.
Proiectul TKDE a plecat de la Jason Köhnen (a.k.a Bong-Ra) şi Gideon Kiers (Telcosystems) prin anul 2000 şi iniţial au compus şi imprimat împreună muzică pentru filme mut cult cum ar fi „Nosferatu” lui F.W. Murnau şi „Metropolis” al lui F. Langs.
Sub pseudonimul Bong-Ra, Jason Köhnen are o activitate bogată, peste 29 de discuri scoase în perioada 1998-2008, explorând zona Crossover şi Fusion, folosindu-se de elemente Jazz, Rave, Jungle şi Metal. Înainte de era Bong-Ra, Jason a făcut parte ca baterist şi basist din formaţia Stoner/Doom Celestial Season.
Dar să revenim la TKDE, proiectul a crescut treptat, celor doi s-au mai alăturat trombonistul Hilary Jeffery şi la violoncel Nina Hitz. În această formulă s-a realizat primul album auto-intitulat şi lansat în 2006.
Cele 11 piese sunt o călătorie sonoră într-o lume bizară, plină de suspans şi tensiune, un amalgam obscur de Jazz, de experiment Electro, Trip-Hop şi nuanţe Gotice cu uşoare reverberaţii Doom.
În turneul de promovare al primului material, trupei s-a alăturat Eelco Bosman şi Charlotte Cegarra, astfel grupul s-a transformat în sextet.
În paralel cu grupul mamă, în 2007 apare pe piaţă şi albumul „Doomjazz Future Corpses!” sub titulatura The Mount Fuji Doomjazz Corporation, practic o formulă şi mai experimentală a formaţiei în care accentul se pune mai ales pe improvizaţii live.
2008 aduce încă un membru nou, violonista Sarah Anderson (Chrome Hoof) care susţine trupa în apariţiile live.
De pe situl oficial al formaţiei puteţi descărca single-ul „Petra”, un tribut adus Doom-erilor din St. Vitus.
În preambulul unui nou album, anul acesta a fost lansat E.P.-ul „Mutations” ce conţine 8 piese.
Stilul formaţiei nu s-a modificat substanţial, noul material pare uşor mai „aerian”, mai abstract şi poate mai îndepărtat de Doom şi Gotic, dar în continuare suficient de întunecat, experimental şi cu acel parfum de coloană sonoră pentru un film obscur.
Este un „trip” în adevăratul sens al cuvântului şi poate fi o delicatese pentru urechile deschise experimentelor. Pentru curajoşi şi zile ploioase. 🙂
Şi bătrâna Anglie îşi are Elodia sa, chiar dacă n-are „televiziunea poporului” – un OTV şi nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricând să dezgroape morţii sau să hărţuiască sosiile. Richard James Edwards a dispărut în mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost şofer şi rodie al formaţiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formaţiei ca al 2-lea chitarist, cu toate că la multe din primele apariţii pe scenă, doar mima cântatul. Principalul său aport au fost textele şi grafica. Dar şi furnizor de şocuri pre-emo: şi-a scris pe braţ cu o lamă „4 REAL”. După dispariţie au existat multe zvonuri, semnalându-se prezenţa sa pe diferite insule sau în India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa însă în continuare pune deoparte într-un cont 25% din încasările reprezentând drepturi de autor pentru el.
Conform celor declarate de colegii săi, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lăsat în urmă Edwards.
4 REAL
Trupa a fost înfiinţată la Blackwood, Wales în 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitară, Nicky Wire – bas şi Sean Moore – tobe, trompetă, numele iniţial fiind Betty Blue. Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair”) a fost lansat în 1992 şi a avut un succes moderat, s-a vândut în 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, uşor Post-Punk cu accente Glam.
Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonoră a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat în top 10 în Anglia.
În 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formaţiei se cristalizează, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarcă piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmaţia lui Theo van Gogh: „tristeţea va dura o veşnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o apariţie mai clasică, simplă.
„The Holy Bible” din 1994 continuă maturizarea sunetului formaţiei, este un disc ceva mai întunecat ca anteriorul, unii critici mergând până a-l cataloga Goth Rock, cred, totuşi o exagerare. Dar discul sună mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat şi riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbaţi din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o modă… Discul nu se vinde conform aşteptărilor, la acel moment nici nu este lansat în America, dar formaţia are statut de cult şi are un public fidel. Noua imagine le-a adus şi suficiente probleme, lucrurile au degenerat până la acuzaţii de susţinere a terorismului…
Dispariţia lui Edwards a marcat membrii formaţiei. Prima înregistrare a formaţiei rămasă trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilaţie apărută în 1995 pentru ajutorarea sinistraţilor în urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fără Edward apare în 1996, „Everything Must Go”, un album mai tradiţional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar rămâne melancolia, tonalităţile grave. Discul este şi primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” în 1996.
Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa păstrează abordarea sumbră, sunetul Alternativ şi le aduce şi primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”.
„Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern şi mai puţin tradiţional, acusticul este înlocuit în multe locuri de electric şi asta conferă o dinamică mai crescută a materialului chiar dacă elementele de „tristeţe”, melancolie rămân pregnante.
În 2001 formaţia vizitează Cuba, se întâlnesc cu preşedintele Fidel Castro şi devin prima formaţie vestică care concertează la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o îndepărtare radicală de la sunetul şi abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock şi chitara electrică este abandonată aproape în totalitate, sunetul devine uşor Pop, uşor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de până acum, „Send Away The Tigers”. Trupa şi-a reanalizat cariera de până atunci şi conform propriilor declaraţii: „publicul aşteaptă politică şi imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun în muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se mulează plastic pe melancolie, elementele acustice şi electrice alternează plăcut, piesele sunt dinamice, orchestraţiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitată Nina Persson din The Cardigans în piesa „Your Love Alone Is Not Enough”, primul single oficial de pe album, urmat de încă două extrase: „Autumn Song” şi „Indian Summer”.
În 2008 imprimă un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilaţia NME Awards 2008.
În această seară, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 în magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea şi în România a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, 1 iunie, la MTV în cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o ediţie specială dedicată galezilor.
Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady”, prezintă un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, uşor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”.
„Peeled Apples” sună surprinzător de modern, se înrudeşte cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodată. „Jackie Collins Existential Question Time” se întoarce la un sunet mai cuminţel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbări interesante, dinamică antrenantă, pasaje mai moderate şi momente explozive de energie.
„Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi şi răsturnări ingenioase, se păstrează alternanţa pasajelor lente şi al celor dinamice, sunetul este la fel de modern şi filtrat prin efecte mai mult decât ne-au obişnuit.
„This Joke Sport Severed” este o piesă acustică lentă, ritmul se schimbă abia pe ultimul minut al piesei, orchestraţia colorată cu viori şi violoncele îi creşte dinamica, strălucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce în prim-plan sunetul electric, abordarea modernă, însă rămâne în tonalitatea caracteristică formaţiei.
„She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construită pe aceeaşi schemă a alternanţelor, are un groove de anthem.
„Facing Page: Top Left” este construită pe chitarele acustice, vocea pregnantă a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca următoarea „Marlon J.D.” să readucă sunetul electronic, uşor Retro, uşor New Wave/Post Punk de anii ’80.
„Doors Closing Slowly” este o baladă de nici 3 minute, uşor pulsantă, uşor melancolică şi întunecată.
„All Is Vanity” menţine atmosfera tensionată, ritmul creşte exponenţial, instrumentele intră treptat, melodia devine electrică, iar apare acel iz ce aminteşte puţin de Placebo, dar nu sunt atât de gravi ci doar mai Rock decât ne-au obişnuit. Aşa este şi piesa următoare, „Pretension/Repulsion”, doar puţin mai moderat şi alternanţa momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuată.
„Virginia State Epilpetic Colony” sună proaspăt şi mai relaxat, împletirea electricului cu acusticul este cursivă, piesa este fredonabilă în sensul bun.
Finalul cu „Williams Last Words” este o închidere calmă, armonioasă a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de până acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesă electrică, cu schimbările care caracterizează tot materialul, are ceva rezonanţă The Clash şi Muse, sună uşor diferit, dar nu contrastează disonant cu restul materialului.
Producătorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formaţiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. şi Killing Joke, dar s-a afirmat şi ca muzicean în formaţiile Big Black, Rapeman şi Shellac. Şi de această dată, Albini a produs un sunet zgrunţuros, chitarele zgârie, au pregnanţă. „Journal For Plague Lovers” sună modern fără să deranjeze sau să forţeze nota, sunetul, este un material colorat şi diversificat atât ca sunet, cât şi ca abordare şi – părerea mea – cel mai reuşit material al formaţiei.
N-am vorbit intenţionat despre texte: sunt faine, merită toată atenţia! Edwards, las-o pe Elodia şi hai înapoi, vorba olteanului: good job, we need you! 4 REAL!
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
După ce a cântat între alţii şi cu Lita Ford, în 1996, John 5 a dat o audiţie pentru postul de chitarist al formaţiei Marilyn Manson, dar la acel moment a fost ales Mike (Timothy) Linton, devenit cunoscut sub pseudonimul Zim Zum.
În 1998 a debutat pe albumul 2wo (Two), proiectul controversat al lui Rob Halford produs de Trent Reznor (Nine Inch Nails). A fost momentul în care Halford a declarat că este homosexual şi s-a plictisit de Heavy Metal, fanii Priest n-au apreciat nici una din aceste declaraţii şi discul cu toate că este un material interesant, s-a bucurat de un succes moderat.
În acelaşi an, John 5 s-a alăturat ex-solistului formaţiei Van Halen, David Lee Roth şi a participat la compunerea şi înregistrarea albumului „The David Lee Roth Band”. Ulterior, în 2003 a mai compus o piesă pentru David şi albumul „Diamond Dave”, „Thug Pop”.
În timpul imprimării albumului „Mechanical Animals” Zim Zum părăseşte trupa Marilyn Manson şi prima opţiune pentru un nou chitarist a fost John 5. Riffurile lui colorează Read more John 5 – Remixploitation (2009) ›
Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.
Propagandhi – Supporting Caste (2009)
Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life” este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂
Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
Până în 1977 şi la „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols” s-au întâmplat multe, între altele, managerul Malcolm McLaren a lucrat şi pentru americanii New York Dolls.
Piesa „Personality Crises” de pe albumul de debut auto-intitulat din 1973 le-a adus ulterior şi faima de Punkeri, dar în mare parte sunt responsabili şi pentru linia Glam. Rădăcinile trupei se trag din Rhythm And Blues şi influenţele majore sunt The Rolling Stones, MC5 şi The Stooges.
Cu toate că trupa s-a înfiinţat în 1971 nu concurează discografia celor din Kiss. După al doilea album lansat în 1974 „Too Much Too Soon” şi turneul care a urmat, formaţia s-a destrămat. Influenţa lor însă se regăseşte într-un şir lung de formaţii Rock, Glam şi Punk: Ramones, The Damned, The Clash, Dead Boys, The Smiths, Sigue Sigue Sputnik, Kiss, Hanoi Rocks, Mötley Crüe, Faster Pussycat, JetBoy şi Guns N’ Roses.
În 2004, Morrissey (ex-The Smiths), vechi fan al trupei, a reuşit să readucă cei trei supravieţuitori: David Johansen (voce), Sylvain Sylvain (chitară) şi Arthur Kane (tobe) pentru Meltdown Festival-ul de la Londra. De aici a fost doar un pas nou album, „One Day It Will Please Us to Remember Even This” în 2006, un disc realizat cu aportul lui Steve Conte (chitară), Sami Yaffa (bas), Brian Koonin (pian) iar în locul veteranului Kane, Brian Delaney la tobe şi Read more Înapoi la Punk ›
Moarte prietenului de o viaţă, chitaristul The Stooges, Ron Asheton în data de 6 ianuarie 2009, a schimbat agenda lui Iggy Pop radical. A anulat toate concertele pentru acest an, inclusiv spectacolul programat la Bestfest. În aceste condiţii, faptul că Iggy lansează un nou album solo, a venit pe neaşteptate.
Ultimul album a fost scos în 2003, „Skull Ring”, un disc zgomotos, în maniera clasică, tradiţională, urmat de reuniunea formaţiei The Stooges şi la fel de clasicul şi zgomotosul album „The Weirdness” din 2007.
După 41 de ani de carieră, 6 discuri cu The Stooges şi 14 albume solo, la 62 de ani, Iggy ne surprinde cu 36 de minute de Jazz, un amestec de parfum Parizian cu aromă de New Orleans, un disc,cum o spune chiar el „mai liniştit”.
Discul este inspirat de cartea „La Possibilité d’une île” (Posibilităţile unei insule) a lui Michel Houellebecq, recunosc, nu am citit cartea, nu cunosc autorul.
„Les feuilles mortes” (Autumn Leaves) care deschide albumul sună cunoscută din interpretările anterioare a lor Yves Montand şi Edith Piaf, este un standard Jazz franţuzesc din anii ’40 şi în varianta lui Iggy aminteşte de Serge Gainsbourg. Vocea lui Iggy este răguşită şi discretă, miroase a fum, a club îmbibat cu whiskey şi a obscuritate. Saxofonul răbufneşte, piesa sună surprinzător pentru Iggy, dar are şarm.
„I Want to Got o the Beach” are acelaşi parfum franţuzesc, amprentă Tom Waits, acomodarea cu „noul” Iggy este ciudată, totul este atmosferă aerisită, melancolie şi cinism, nu sunt elemente străine de Iggy, este inedit ambalajul.
„King of the Dogs” este (şi) mai Tom Waits, are puls de New Orleans, are ritm, atmosferă de anii ’40.
„Je Sais Que Tu Sais” îmbină cu gust Parisul cu New Orleansul, blues minimal, bas/tobă, chitara discretă şi pe lângă vocea lui Iggy o voce feminină mai mult şoptită, misterioasă.
„Spanish Cost” aminteşte de un apus de soare pe o plajă părăsită, vântul aduce sunete şterse, ecouri incerte… Încă nu pare real că acesta este Iggy Pop.
„Nice to Be Dead” animează puţin atmosfera, este prima sclipire de (Blues) Rock, refrenul are toate caracteristicile personale ale lui Iggy, era nevoie de un astfel de moment.
„How Insensitive” este un standard semnat de Antônio Carlos Jobim, readuce liniştea, confirmă spusele lui Iggy că s-a săturat de „Rock-ul cu două acorduri”… Hm. Piesa este plăcută, uşor ambientală şi obscură, orchestrată rafinat, pe straturi ce cresc şi se suprapun pentru crearea atmosferei.
Chiar dacă „Party Time” nu este un nou „Nightclubbing” şi mai degrabă o piesă de pe „Arizona Dreaming”, nuanţele electro colorează în mod pozitiv discul.
„Hes Dead – Shes Alive” este absolut New Orleans, simţi mirosul deltei şi al nămolului printre acordurile chitarei.
„A Machine for Loving” este povestită de Iggy pe un fundal minimal ce doar susţine vocea, chitara acustică alternează cu cea electrică, percuţia şi toba menţine ritmul, are cadenţă.
„Shes a Business” este un Blues tradiţional, condimentat cu puţină muzicuţă şi instrumente de corzi ce accentuează izul de coloană sonoră a întregului material.
„Les Feuilles Mortes (Marcs theme)” este o variantă de închidere a primei piese, orchestrată diferit, puţin mai ritmat ca la începutul discului şi cu o partitură de saxofon mai plină, dar în esenţă este acelaşi lucru.
Discul apare oficial pe 2 iunie, sunt curios cum va fi primit. Mie mi-a plăcut, dar este altceva decât cu ce ne-a obişnuit şi cu ce aşteptăm de la Iggy.
Tosca – No Hassle (2009)
Mare lucru nu ştiam despre acest duo Austriac, cum nici despre celelalte proiecte ale membrilor Richard Dorfmeister şi Rupert Huber. „No Hassle” este al 5-lea material al proiectului şi un album concept în maniera Electro/Downtempo.
Cei doi folosesc tehnica de sampling, sintetizatoare, pian, maşini de ritm. Dacă anumite teme, sunete par cunoscute, nu este întâmplător. Cu toate acestea rezultatul este unul plăcut urechii, o muzică relaxantă, uşor meditativă, dar nicidecum solicitantă, o poţi lăsa liniştit să curgă-n fundal şi să furnizeze un ambient cald şi lejer. Momentele mai antrenante rup ingenios plutirile, tripurile şi astfel cei doi evită amorţeala şi senzaţia de monotonie. Orchestraţia este minimalistă, dar de efect şi cu gust, sunetele sunt rotunde şi bine aşezate, integrate în ansamblu. Într-o lume în care este la modă „re-conectarea”, „No Hassle” aduce un moment confortabil de… de-conectare.
Casiotone For The Painfully Alone Vs. Children (2009)
Casiotone for the Painfully Alone vine din Chicago şi este proiectul lui Owen Ashworth.
După două albume minimaliste, (Answering Machine Music (1999) şi Pocket Synphonies for Lonesome Subway Cars (2001) ), stilul a fost extins, s-au introdus instrumente adiţionale: pian, flaut, instrumente cu corzi, astfel muzica a prins gust Indie/Alternativ. Albumul „Twinkle Echo”(2003) face trecerea uşor spre discul „Etiquette” din 2006.
Cele 11 piese de pe noul material păstrează abordarea minimalistă şi orchestraţiile suave ce oferă un covor moale de sunete sub vocea caldă şi calmă a lui Owen al cărui abordare aminteşte de Eels în momentele lor cele mai relaxate.
Nu este un produs de geniu, nu reinventează Indiul şi nici nu-l revoluţionează, dar o audiţie merită, este… chill.
Datarock – Red (2009)
Datarock sunt o formaţie Norvegiană ajunsă la al 3-lea album. Pornit ca un trio de prieteni în 2005, după plecarea lui Kevin O’Brien, formaţia a rămas un duo format din Fredrik Saroea – Voce, chitară, tobe, clape şi Ketil Mosnes – Bas, programare, clape, voce.
Stilul abordat este un Post-Punk pe linia Electro/New Wave, îşi numesc ca influenţe majore nume ca Devo, Talking Heads şi Happy Mondays, eu aş mai adăuga Yes şi Focus în abordările lor cele mai comerciale şi în anumite momente mi-au amintit şi de The Stranglers.
„Red” va fi lansat oficial în septembrie şi conţine 13 piese, o parte din ele fiind de factură mai progresivă, celelalte încadrate în maniera Dance/New Wave cu amprentă Retro şi Revival.
Mi-au plăcut „The Blog”, „Give it Up”, „In the Red”, „Fear of Death” şi „Amarillion”.
Un material plăcut, ascultabil, pretabil pentru maşină, iPod sau şters praful prin casă într-o dimineaţă de duminică.
Mobile In Motion – Shadows of Danger (2009)
Este un proiect Electro ambiental, minimalist, cu amprente de Trip-Hop şi Downtempo. Pot fi gustaţi pe MySpace şi cu toate că piesele sunt cântate în limba engleză, par francezi. În lipsă de informaţii, dau şi eu cu presupusul, sper că nu şi cu băţul în baltă.
Cele 14 piese ale albumului „Shadows of Danger” jonglează între elementele amintite, uneori cochetează cu puţin spirit de (Acid) Jazz, alte ori se reduce totul la un minimalism obscur, mecanic şi construit exclusiv din zgomote nedefinite, dar rezultatul este interesant şi audiabil. Poate nu au şarmul celor din Koop, n-au nervul unor Us3, nu-s nici muzicali ca A.I.R., dar în fiecare piesă au ceva, sunt câteva momente foarte bune şi tot discul este cursiv, n-are găuri, mereu alternează abordarea, sunetul şi stările în aşa fel încât te ţin „legat” să-i asculţi. Mi-a plăcut „The Dude” cu ruperile electro şi valurile zgomotoase, Jazz-ul modernist din „20_2047” cu umbre de Miles Davis, suspansul fragmentat din „Firestorm”, abordarea a la Business of Punishment din „American Diarrhea 2”, „Sure Thing” este un amestec de coloană sonoră, zgomote electro şi balans Jazz, foarte dinamic, antrenant.
E un nume care merită memorat şi dacă apar prin vre-un club nu trebuie rataţi!
Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.
În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:
„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.
V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea – cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood. „Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula. „Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood. „Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…” „Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică. „Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha! „Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
„Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute. „WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă. „Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea. „Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă. „Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist. „15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.
Toţi avem schelete-n dulap. Unii păstrează dulapul sub cheie, alţii merg mai departe şi ascund dulapul în pod, în pivniţă, într-o debara sub o prelată sau chiar încearcă să-l zidească. Poţi fugii, te poţi ascunde, dar nu şi de tine. Sub mantaua unui banal contabil prăfuit se poate ascunde o minte bolnavă, gospodinele se pot transforma în criminale, există click-uri şi de-click-uri, lucruri despre care nu vorbim şi altele despre care nu se poate spune nimic, tabieturi şi tabuuri, secrete şi defecte, obsesii şi negaţii, jumătăţi de adevăr care fac adevărul să devină un fals, lumini şi umbre:
viaţa nu este un film alb/negru …
Sunt artişti (artiste) despre care nu poţi spune lucruri drăguţe. Un „îmi place” sau „nu-mi place” nu acoperă nici pe departe subiectul. Sunt artişti care nu pot fi asimilaţi de snobi oricât s-ar străduii, pot devenii celebrii, dar nu populari, sunt artiştii care colorează scena cu show şi ignoră business-ul, se expun şi se exprimă să se descătuşeze şi nu ţin cont de efecte şi consecinţe ci îşi urmează egoul. Arta este egoism. Arzi şi te arde.
„A te exprima pe tine însuţi e o treabă grea şi egoistă. Ea devoră tot, până şi propriul eu. La urmă, constaţi că nici nu mai ai pe cine exprima. Nu mă mai interesează nimic…”
(Graham Greene, Un caz de mutilare, Editura pentru Literatura, 1968, în traducerea lui Petre Solomon)
Tori Amos (născută Myra Ellen Amos pe 22 august 1963) este o artistă . S-a remarcat la vârsta de 5 ani câştigând o bursă la Conservatorul de Muzică Peabody de unde a fost expulzată la vârsta de 11 ani fiind indisciplinată şi nesupusă. Şi-a continuat studiile 2 ani mai târziu la Colegiul Montgomery şi a început să cânte prin baruri.
La vârsta de 21 de ani se mută în Los Angeles, joacă câteva roluri secundare în filme şi reclame, cântă într-un club, este victima unui viol… O viaţă tumultoasă într-un oraş al viselor, oraşul îngerilor.
Împreună cu chitaristul Steve Caton, basistul Brad Cobb şi bateristul Matt Sorum (trecut prin Hawk, Jeff Paris şi ulterior Johnny Cash, Guns’N’Roses, Slash’s Snakepit, Neurotic Outsiders, The Cult şi actualmente la Velvet Revolver) înfinţează formaţia Y Kant Tori Read (numele este o referire la faptul că Tori cânta orice melodie după o singură audiere) cu care şi scot sub această titulatură un album în 1988, având un contract pentru şase discuri cu Atlantic Records.
Casa de discuri îi cere un nou material în 1989, dar este profund dezamăgită de muzica umplută cu pian şi consideră proiectul nevandabil. Împreună cu Steve Caton şi cu colegi noi, Tori revizuieşte tot materialul şi finalul este un disc tensionat, tulburător, plin de frământări sexuale şi religioase, „Little Earthquakes” este lansat în 1992, de data aceasta ca un album solo sub titulatura Tori Amos.
Urmează albumele Under The Pink (1994), Boys For Pele (1996), From the Choirgirl Hotel (1998), To Venus and Back (1999), Strange Little Girls (2001), Scarlet’s Walk (2002), The Beekeeper (2005) şi American Doll Posse (2007), ultimele patru fiind toate discuri concept, ultimul, „American Doll Posse” fiind cel mai electric şi cel mai orientat spre Rock disc al artistei cu o poveste inspirată din mitologia Greacă şi în care de-a lungul a 23 de piese, Tori însufleţeşte 5 personaje feminine diferite.
Pe Tori nu o poţi constrânge într-o cutie, nu-i poţi lipii etichete, muzica ei cu profunde rădăcini clasice se amestecă în funcţie de situaţie şi necesităţile artistei cu Jazz, cu Rock, cu orice îi foloseşte pentru a se exprima. Casa de discuri a încercat să o „vândă” ca pe un Elton John feminin, s-o „ambaleze” ca fiind un nou Joni Mitchell sau Laura Nyro, dar Tori este Tori, este altcineva, muzica ei este altceva. Ea convinge prin abordare originală, prin interpretarea sensibilă şi explozivă, prin sinceritate, prin nonconformismul natural.
Noul material semnat de Tori, „Abnormally Attracted to Sin” a fost lansat pe 19 mai 2009 şi este încă o colecţie de 17 piese însumând 76 de minute despre religie, adevăr, relaţia femeie-putere-păcat. Tori a schimbat şi casa de discuri, acesta este primul material pentru Universal, dar discul urmează linia albumului precedent, este dinamic, colorat, o combinaţie de electric şi acustic, de la Rock Alternativ la experimente abstracte sau nuanţe de Jazz şi muzică clasică. Nici de această dată Tori nu s-a transformat în Madonna.
Discul porneşte cu „Give” şi toba apăsată, cu zgomote tensionate şi pianul sobru. Este o piesă minimalistă, creşte şi descreşte, şerpuieşte la propriu şi la figurat, Eva ne oferă mărul de nerefuzat.
Primul single, „Welcome to England” este o joacă pe pian într-un ritm compus şi cu orchestraţie ce aminteşte de era Post-Punk/New Wave al anilor 80 şi cu un refren relaxat, aproape uşurel.
„Strong Black Vine” aminteşte de „Kashmir”, de Led Zeppelin-ul de pe „Houses of the Holy” şi „Physical Graffiti”, pulsează şi se întipăreşte uşor în urechi.
„Flavor” calmează ritmul, dar tensiune rămâne undeva-n umbra tobei şi vocii încadrate de armonii discrete de pian şi bas, chitara electrică şi sintetizatoarele sunt undeva departe ca într-un vis aromat.
„Not Dying Today” porneşte vesel cu tobe cu flavoare de Samba, contrar titlului este un moment vesel, aproape însorit.
„Maybe California” ne „adoarme” cu chitarele reci, cu pianul armonios, cu puţină vioară şi cu vocea calmă, inevitabil mi-am amintit-o pe Kate Bush.
„Curtain Call” este mai sobră, construită pe aceeaşi schemă minimalistă, dar totuşi plină, nu-i lipseşte nimic, creşte, este tensionată şi curge firesc, acordurile se rup natural.
„Fire To Your Plain” calcă uşor pe acceleraţie, este simplă, dar echilibrată, are mici găselniţe orchestrale care o fac dinamică şi suspect de ascultabilă.
„Police Me” începe zgomotos, este cel mai electric moment, schimbările sunt ingenioase, aproape din nimic reuşeşte să transmită mult, basul fuzat mârâie, chitarele şi viorile intră alternativ, toba bubuie sănătos şi pianul răsare în contrast cu sintetizatorul.
„That Guy” pleacă de la pian şi voce ca să crească prin orchestraţia rafinată, dar discretă.
Piesa de titlu combină momentele introvertite cu cele expansive, orchestraţia minimalistă, obscură cu secvenţele electronice, apăsate. Este o imagine sonoră de ansamblu al albumului.
„500 Miles” cu pianul jucăuş şi vocea calmă, caldă aduce un moment plăcut de relaxare.
„Mary Jane” este introdusă cu pianul apăsat şi vocea lui Tori balansează ca pe un dans pe sârmă dea-lungul piesei.
„Starling” revine la micile artificii electronice, la simplitatea copleşitoare ce te înconjoară şi te pătrunde aproape pe nesimţite.
„Fast Horse” are ceva din muzica Celtică, pluteşte şi te prinde.
„Ophelia” este încă o demonstraţie de voce-pian a la Tori, farmecul vine din şi prin interpretare. Apar şi instrumentele într-un fin crescendo spre final, dar doar atât cât să-i susţină construcţia.
Fianlul cu „Lady In Blue” este un amestec aromat de Jazz de bar cu puţin Chill electric şi minimalismul clar-obscur ce traversează subtil tot materialul.
Pare cel mai accesibil disc al artistei, dar insuficient de comercial pentru consumatorii de şlagăre şi imnuri. Tori face muzică şi bine face!
Sunt formaţii care reuşesc să se reinventeze miraculos. După succesul major al albumului „Dookie” şi al piesei „Basket Case” din 1994, vândut în peste 15 milioane de exemplare, băieţii din California însorită, încet-încet au intrat într-un corn de umbră şi multă lume a fost tentată să-i arunce în cutia formaţiilor cu un succes de o vară. La 10 ani distanţă, albumul „American Idiot” s-a instalat confortabil în fruntea tuturor clasamentelor muzicale, s-a vândut până-n prezent în peste 12 milioane de exemplare şi a câştigat numeroase premii printre care şi Grammy şi Brit Awardsul pentru cel mai bun album Rock în 2006.
Mulţi contestă „bărbăţia” muzicală a formaţiei, apartenenţa lor la curentul Punk Rock, s-au ales cu eticheta de Pop Punk, dar asta este o altă poveste! Paternitatea genului este revendicată şi atribuită unui şir lung de artişti, de la MC5, Stooges, The Dictators, New York Dolls până la The Who, Patti Smith, Captain Beefheart, The Velvet Underground sau Plastic Ono Band-ul lui… John Lennon. O poveste colorată ce merită o analiză separată.
Dar să revenim la Green Day! După succesul neaşteptat al albumului „American Idiot” a urmat un turneu mondial cu 150 de spectacole şi DVD-ul „Bullet in a Bible” scos pe 15 noiembrie 2005. Atât albumul, cât şi acest DVD au fost aspru criticate pentru presupusa atitudine anti-americană.
În urma uraganului Katrina, în scop caritabil pentru ajutorarea sinistraţilor, Green Day şi U2 scot pe piaţă în 2006 single-ul „The Saints Are Coming”, o prelucrare a piesei din 1978 al celor de la The Skids. În 2007 imprimă piesa lui John Lennon, „Working Class Hero” pentru discul „Instant Karma: The Amnesty International Campaign to Save Darfur”, un alt proiect umanitar.
2008 aduce albumul „Stop Drop And Roll!!!” lansat sub titulatura Foxboro Hot Tubs, un proiect despre care cu mult umor a comentat solistul Billie Joe Armstrong: „singura similaritate între Green Day şi Foxboro Hot Tubs este că sunt una şi aceeaşi formaţie.” Ha ha ha! 😛 Discul de doar 32 de minute este un material perfect Green Day cu multă lejeritate, melodios, dinamic şi cu mult gust de anii 70 cu o mare pregnanţă The Beatles.
Lansarea oficială a albumului „21 Century Breakdown” va avea loc pe data de 15 mai, dar din 7 mai a scăpat pe torrente versiunea completă a discului şi a fost cel mai descărcat material al zilei.
Noul album este produs de celebrul Butch Vig (Garbage), cel care a lucrat şi pe materiale ca „Nevermind”-ul celor de la Nirvana şi „Siamese Dream”-ul celor din Smashing Pumpkins. Discul este tot o poveste narativă ca şi anteriorul material şi prezintă viaţa unui cuplu, Christian şi Gloria, prin turbulenţele cotidiene ale timpurilor noastre. Structurat în trei acte, are o durată de 70 de minute.
După un scurt intro („Song of the Century”) urmează „calupul” de 6 piese al actului întâi: „Heroes and Cons”.
Din primele acorduri ale piesei „21 Century Breakdown” paralela The Who şi The Beatles pare inevitabilă. Structura aminteşte de „American Idiot” şi are toate componentele caracteristice formaţiei: melodicitate şi dinamism. Reţeta se aplică la tot materialul, dacă ţi-a plăcut „American Idiot”, o să-ţi placă şi acest disc.
Primul single, „Know Your Enemy” păstrează linia ca „¡Viva la Gloria!” după un intro melancolic-sentimental să revină în ritmul săltăreţ şi la melodicitatea Pop. „Before the Lobotomy” începe tot în surdină ca după circa un minut să explodeze într-un riff ce iar mi-a amintit de The Who. „Christian’s Inferno” porneşte filtrat foarte modern, ca să se transforme într-o piesă galopantă de Punk Rock. Finalul actului, „Last Night on Earth” este o baladă foarte John Lennon şi extrem de The Beatles.
Actul doi, „Charlatans and Saints”, conţine tot şase melodii, „East Jesus Nowhere” ne trezeşte din visare cu un riff sănătos, este un potenţial nou imn Green Day. „Peacemaker” mi-a amintit uşor de perioada „Nimrod/Warning” (1997-2000) şi de… Franz Liszt. „Last of the American Girls” revine în zona (Pop) Punk, ca „Murder City” să echilibreze uşor balanţa spre Punk Rock. „¿Viva la Gloria? (Little Girl)” este încă o perlă de cum combină Green Day ritmurile dansante cu melodia şi sunetul uşor retro totuşi are un suflu proaspăt.
Finalul de act, „Restless Heart Syndrome” iar aminteşte de The Beatles, de această dată linia George Harrison cu un final exploziv reaşezând tema într-o interpretare modernă.
Actul final, „Horseshoes and Handgrenades” conţine 5 piese şi începe energic cu „Horseshoes and Handgrenades” un Punk’N’Roll sănătos, ca la carte. „The Static Age” păstrează ritmul, ca „21 Guns” să reînvie spiritul The Beatles pentru încă 5 minute. „American Eulogy” poate fi considerat partea a doua la „American Idiot”, un imn aproape clasic Green Day: „I don’t wanna live in a modern world!” Finalul „See the Light” încheie discul în notă The Who cu amprenta dată de Billie Joe Amstrong, de altfel, compozitorul întregului material.
Am ascultat şi B-Side-ul „Lights Out” care este o piesă mult mai Punk Rock, mai directă şi mai brută decât piesele de pe album şi poate că momente din acestea şi cu sunetul acesta mai puţin cizelat încăpeau şi pe disc, dar una peste alta, „21 Century Breakdown” este un material OK, te scote dintr-o eventuală amorţeală şi chiar dacă Johnny Rotten şi mulţi fani Punk nu privesc cu ochi buni evoluţia celor de la Green Day, sincer, prefer astfel de produse în mainstreem, decât deşeurile produse pe bandă rulantă de tot felu’ de fufe ambalate drept dive şi toată grămada de băieţi cu dantură perfectă şi pieptănaţi cu cărare impecabilă de pe alea din spate sau de pe bloc… ha ha ha! 😛
Ştirea anului, pentru mine cel puţin sunt headlinerii de la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, în perioada 23-26 iulie: The Prodigy şi Nine Inch Nails. Nu-mi venea să cred, aşa că am dat fuga pe siturile oficiale ale formaţiilor: la The Prodigy deocamdată nimic, dar situl Nine Inch Nails confirmă! Holly shit!
Rockul Industrial este rezultatul fuziunii dintre muzica electronică şi paleta largă de tendinţe muzicale din zona Post Punk. Unii critici separă Rockul şi Metalul Industrial, eu cred că este doar o chestiune de expresie şi mai puţin relevantă în contextul efectiv muzical. Numele importante din perioada de pionierat sunt: Chrome, Killing Joke, The Swan şi Big Black urmate de Young Gods, Swamp Terrorist, Godflesh, KMFDM, Skinny Puppy, Ministry şi… Nine Inch Nails.
Michael Trent Reznor s-a născut la 17 mai 1965, în Mercer, Pennsylvania, (Statele Uninite). Cu toate că a absolvit facultatea de inginerie I.T., Reznor a studiat muzica – din copilărie pianul, apoi saxofon, tubă, etc – şi este un multi instrumentist. Prima s-a formaţie, încă din liceu, a fost Option 30, apoi s-a alăturat formaţiei The Innocent cu care au editat un singur album “Livin’ in the Street”, în 1986 s-a alăturat formaţiei Exotic Birds ca în final, din 1988 să pună bazele propriului său proiect: NINE INCH NAILS. Oficial, numele nu are nicio semnificaţie deosebită, neoficial…se vorbeşte despre degetele lui Freddy Kruger din Nightmare on Elm Street, despre cuiele cu care ar fi fost crucificat Isus sau despre dimensiunea optimă a penisului actorilor din filmele pentru adulţi. Reznor susţine că i-a plăcut abrevierea numelui cu al doilea “N” scris în oglindă, logo creat de Reznor în colaborare cu Gary Talpas şi inspirată de scrisul creat de Tibor Kalman pentru coperta discului “Remain in Light” al celor de la Talking Heads.
Dar să revin la poveste, în 1988 NIN cântă în deschiderea showurilor celor de la Skinny Puppy, Reznor fiind acompaniat de diverşi instrumentişti “de ocazie” şi oferind un spectacol care nu rare ori sfârşea prin distrugerea instrumentelor. În acelaşi an Reznor se angajează ca asistent la studioul Right Track (ulterior transformat în Midtown Recording) unde şi imprimă un prim demo de unul singur după modelul lui Prince, cântând la toate instrumentele. Din acele imprimări în 1994 a apărut un disc neoficial ce conţine nouă piese, “The Purest Feeling” . Aceste înregistrări au o amprentă pregnantă de New Wave şi este sesizabilă influenţa lui Gary Numan asupra lui Reznor, dar important este că prin acest demo Reznor obţine un contract ferm de la casa de discuri TVT Records şi astfel în 1989 apare şi primul single “Down in It” urmat de album de debut “Pretty Hate Machine”. Norocul este de partea învingătorilor, MTV-ul îndrăgeşte şi difuzează clipul şi astfel trupa ajunge din underground relativ rapid în focusul unui public mult mai larg. Albumul conţine în mare parte piesele imprimate anterior pentru demouri, dar sunetul New Wave este şters aproape complet şi înlocuit cu o interpretare mult mai zgomotoasă şi tensionată.
Poate ar fi locul şi momentul să amintesc că între două albume proaspete Reznor ne-a obişnuit cu câte un disc “remix”, remixuri ce de cele mai multe ori sunt reinterpretări extrem de diferite ale pieselor de pe album şi de multe ori conţin şi piese inedite. Astfel în 1992 apare “Fixed”, în 1995 “Further Down the Spiral”, în 2000 “Things Falling Apart” şi în 2007 “Y34RZ3R0R3M1X3D”. La fel, singleurile dinaintea şi după lansarea albumelor mereu conţin piese exclusive sau variante inedite ale pieselor de pe albumele respective. Poate este una din caracteristicile esenţiale ale lui Reznor: mereu reuşeşte să surprindă şi să “iasă pe tarabă” cu altceva. Poate uneori este greu de urmărit evoluţia muzicii sale, dar cu siguranţă tot timpul este fascinant!
Anul 1992 aduce albumul numărul doi “Broken”. De dragul cârcotaşilor, aici poate putem sesiza o trecere de la Rock Industrial la Metal Industrial: chitarele devin mult mai grele şi apăsate ca prezenţă şi sunetul este mai distorsionat, dar mult mai puţin sintetic. Discul include şi un autentic imn furios: „Wish”.
“The Downward Spiral” din 1994, multă vreme am crezut că este şi rămâne capodopera de nedepăşit a formaţie. De la piese aerisite până la adevărate maşini de tocat, albumul conţine o gamă largă de sonorităţi şi aşează vocea lui Reznor într-o ambianţă mecanică dar pulsantă, sintetică dar extrem de vie, dând o nouă definiţie Industrialului şi impunând un standard greu de egalat. Discul porneşte cu sunetele răstignirii lui Isus şi cu violenta “Mr. Self Destruct” iar finalul discului ascunde “şlagărul durerii” “Hurt”, compusă de Reznor şi împrumutată (şi) de Johnny Cash, ci nu invers. Între cele două extreme Reznor explorează şi expune căutările unui suflet chinuit şi biciuit de întrebări existenţiale şi personale, foarte intime. Versurile au o importanţă deosebită în toată construcţia NIN şi ar merita o amplă analiză separată. De la acide formulări ce amintesc de Nietzsche cum ar fi “Your God is dead/ and no one’s care/ if there is a Hell/ I’ll see you there” până la “I focus on the pain/ The only thing that’s real/ The needle tears a hole/ The old familiar sting/ Try to kill it all away/ But I remember everything…” Durere, droguri şi un Dumnezeu pierdut, pus la zid şi renegat.
Îmi place că Reznor nu încearcă să se facă simpatic şi nu cerşeşte milă: el este furios şi prin distrugere şi autodistrugere caută calea spre împăcare şi reconstrucţie. Nu a ales nici calea bătută, nici drumul uşor, dar a avut răbdarea şi talentul să-şi exprime trăirile în mod original şi să nu ţină cont de tendinţe, ci de propriul său spirit. Într-o Americă albă şi făţarnic creştină, e greu să te menţii în mainstreem cu un asemenea produs, dar lui Reznor i-a reuşit şi acest lucru. Din nefericire artişti autentici ca Reznor sunt foarte puţini. Sau cei care sunt, de obicei rămân agăţaţi undeva la marginea undergroundului. Nu e de mirare că Reznor s-a implicat în producerea ucenicului său rebel Marilyn Manson, dar a câştigat şi admiraţia unui alt mare artist, David Bowie (naşul fiului meu ha, ha, ha ), rezultatul fiind “I’m Afraid of Americans”.
1999 aduce albumul dublu “The Fragile” şi 23 de piese una şi una. La vremea respectivă, prietenul meu de la Metal Hammer-ul din Ungaria, Uzseka Norbert a scris despre album şi l-a notat cu 9 menţionând că l-a ascultat o singură dată şi cu siguranţă peste 2-3 săptămâni v-a regreta profund nota acordată. Ne-am întâlnit după câteva luni şi nu ne ajungeau berile să ne povestim reciproc fascinaţia trăită la re-ascultările discului. Poate ar fi bine să vă spun că NIN în căşti performante este o experienţă unică. “The Fragile” este o adevărată operă complexă, o călătorie simfonică deosebită, construită pe straturi subtile de sunete şi trăiri, oscilează cu naturaleţe între explozii sonore agresive şi interiorizări rafinate ca “La Mer” cu trimitere evidentă la Debussy. Indiscutabil nu este un disc cu care să te împrieteneşti din prima, dar dacă ai răbdarea să o faci, dragostea va fi profundă şi definitivă. Este un album greu de egalat, cum nici Pink Floyd nu o să mai facă vreodată un “The Wall”, nici Reznor nu cred că o să poată împletii încă un asemenea disc şi din fericire nici nu încearcă.
După 6 ani de aşteptare presărate cu remixuri şi un live deosebit, “And All That Could Have Been” (2002), 2005 aduce “With Teeth” şi 13 piese proaspete. Este un album în care Reznor ne povesteşte mai mult despre el şi trăirile sale într-un mod “obiectiv” şi cu cinismul cu care s-a consacrat. Piesa “Every day is exactly the same” m-a urmărit şi obsedat pentru multă vreme. Şi o mai face…
” I believe I can see the future
Cause I repeat the same routine
I think I used to have a purpose
But then again
That might have been a dream
I think I used to have a voice
Now I never make a sound
I just do what I’ve been told
I really don’t want them to come around
Oh, no
[Chorus:]
Every day is exactly the same
Every day is exactly the same
There is no love here and there is no pain
Every day is exactly the same
I can feel their eyes are watching
In case I lose myself again
Sometimes I think I’m happy here
Sometimes, yet I still pretend
I can’t remember how this got started
But I can tell you exactly how it will end
I’m writing on a little piece of paper
I’m hoping someday you might find
Well I’ll hide it behind something
They won’t look behind
I’m still inside here
A little bit comes bleeding through
I wish this could have been any other way
But I just don’t know, I don’t know what else I can do”
Multă lume a fost uşor dezamăgită de acest disc, eu îl ador. Vârsta…ha ha ha! 😛 Uneori simt şi trăiesc acelaşi rahat cu Reznor sau unul asemănător… 🙂
2007 aduce în mod neaşteptat de repede un nou album complet “Year Zero”. Nici acum nu ştiu dacă m-am împrietenit cu acest disc sau nu. Îmi place, nu este vorba despre asta, nu pot să-i reproşez absolut nimic domnului Reznor, totuşi am un sentiment ciudat că s-a grăbit puţin. Ulterior cred că am găsit şi motivul sau explicaţia: avea datorie contractuală cu casa de discuri pentru încă un album şi a vrut să scape cât mai repede. Ha ha ha. Nu pot însă să nu observ o reaşezare a sunetului, întoarcerea la rădăcinile primitive, dar într-o prezentare autentică şi re-evaluată. Mă repet eu şi vă spun că în mod miraculos Reznor şi când se repetă, nu se repetă. Ha ha ha! 😛
“Shame on us
doomed from the start
may god have mercy
on our dirty little hearts
shame on us
for all we have done
and all we ever were
just zeros and ones”
Era digitală: (prea multe!) zerouri şi unu… Lasăr, frate!
Scăpat de povara oricărui contract cu vreo casă de discuri, în 2008 apare cel mai “ciudat” produs NIN, CD-urile ce conţin muzică instrumentală adunate sub titlul “Ghost I-IV”, material ce putea fi descărcat gratuit de pe situl oficial, dara apărut şi în format tradiţional. . Absenţa vocii face discul mai greu de mestecat cu urechile, dar dacă închizi ochii îţi poţi imagina un film… Sincer, nici nu am apucat să diger bine materialul, că Reznor şi compania au livrat şi produsul următor: “The Slip” , material ce poate fi descărcat tot gratuit de pe situl oficial al formaţiei după o scurtă şi simplă formalitate de înregistrare.
Este un album colorat, greu de digerat, mai viu, se înscrie pe linia trasată de “With Teeth” şi „Year Zero”, combină mult sunetele electronice cu uşoară amprentă retro cu interpretarea live a formaţiei.
Una peste alta, dacă este ceva ce merită văzut şi ascultat, este un concert Nine Inch Nails. 🙂
Pe numele său adevărat John William Lowery, John 5 s-a născut pe 31 iulie 1971 la Grosse Pointe, Michigan şi conform celor spuse de el, a pus mâna pe chitară la 7 ani şi nu i-a mai dat drumul.
Mulţi cred că Punk-ul a început şi s-a terminat cu Sex Pistols. Sau mai rău, cu The Offspring sau cu Green Day.
