Home › Posts tagged cronică de disc › Page 26

cronică de disc

Gregorian – Masters of Chant Chapter VII şi Christmas Chants

Posted on by — No Comments ↓

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=mGv97-9N5rc&feature=related]

În spatele proiectului Gregorian se află Frank Peterson, pianist autodidact care lucrând într-un magazin de instrumente muzicale l-a cunoscut pe Michael Creţu (soţul Sandrei şi creierul din spatele proiectului Enigma) şi astfel a ajuns clăpar în trupa Sandrei (apare şi în celebrul clip Maria Magdelena), trupă în care a petrecut câţiva ani şi între ei s-a legat o prietenie strânsă.
Împreună cu familia Creţu s-a mutat în Ibize şi aici a lucrat ca producător la primul album Enigma „MCMXC A.D.” (1990). Ulterior Peterson a mai lucrat ca producător cu Sarah Brightman, Princessa şi Andrea Bocelli şi din 1991 porneşte propriul său proiect: Gregorian.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=hDdeNwlJ44U&feature=related]

Primul album din 1991 „Sadisfaction” este o copie fidelă – dar palidă – la Enigma.
Din 1999 începe seria albumelor „Masters of Chant”, albumul lansat anul acesta pe 25 septembrie fiind al 7-lea. Noul concept de la care a plecat a fost de a transcrie piese populare în stilul corurilor gregoriene. Partea instrumentală este imprimată digital în studioul din Hamburg al lui Peterson, corul alcătuit din 7 solişti profesionişti apoi este imprimat într-o biserică la lumina lumânărilor pentru a crea o atmosferă cât mai autentică.
Proiectul a avut succes cu toate că mulţi critici au evidenţiat faptul că nu este un cor gregorian veritabil şi – părerea mea – nu fiecare prelucrare este realmente reuşită. Pe de o parte se confirmă faptul că doar compoziţiile realmente de calitate pot fi prelucrate – şi asta indiferent de stilul muzical al piesei originale sau al stilului în care ele sunt reinterpretate, pe de altă parte partea instrumentală, orchestraţiile, nu sunt tot timpul cele mai nimerite, cele mai inspirate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jWunCnd5UiM&feature=related]

Au o plajă extrem de largă de piese, de la Pop la Metal: Dire Straits, Eric Clapton, Metallica, Visage, Ultravox, Simon & Garfunkel, Phil Collins, Deep Purple, Pink Floyd, Led Zeppelin, Duran Duran, H.I.M., Depeche Mode, Yazoo, U2, Robbie Williams, Enya, Bee Gees, Vangelis, The Beatles, Coldplay, David Bowie, Queensryche, Green Day, Eurythmics, Queen sau Peter Gabriel.
Pe lângă aceste albume „de rând”, au scos o serie de albume remixate, în 2002 un material în abordare Chillout, în 2004 setul „The Dark Side” cu piese mai Dark şi Rock (Rammstein, Nine Inch Nails, Sisters of Mercy, Nick Cave) orchestraţia mai incisivă şi mai apropiată de originaluri.
În 2006 lansează şi un album de Crăciun, „Christmas Chants” re-editat şi îmbogăţit în 2008 în variantă de album dublu sub titlul „Christmas Chants & Visions”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UWvL-Jz8pZM&feature=related]

Discul de anul acesta conţine un set nou de 14 prelucrări. Avem Nightwish (Meadows of Heaven), U2 (One), Guns’N’Roses (Sweet Child O’ Mine), Lionel Richie (Face In the Crowd), Genesis (Carpet Crawlers), ABBA (Arrival), Depeche Mode (Enjoy the Silence), Procol Harum (Whiter Shade of Pale), Kate Bush (Running Up That Hill), Led Zeppelin (Kashmir), Snow Patrol (Chasing Cars), Supertramp (Don’t Leave Me Now) şi 2 piese tradiţionale.
Nici de data aceasta nu m-au convins toate piesele, dar mi-a plăcut ce au scos din U2, Depeche Mode, Led Zeppelin şi Nightwish.
Sunt convins că Gregorian live reuşesc să creeze o atmosferă specială şi chiar şi ascultaţi domestic – acasă – sunt o muzică plăcută, au (şi) momente deosebite.
Se pretează perfect de sărbători, pe mine m-au relaxat. 🙂

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=dbtID33_Zmw&feature=related]

Pet Shop Boys – Yes şi Christmas EP

Posted on by — 6 Comments ↓

Pet Shop Boys sunt istorie. Dincolo de propria lor istorie sunt oglinda muzicii Pop din anii ’80 până-n prezent. Multă vreme mi-au fost indiferenţi, făceau parte din categoria de formaţii care nu mă deranjau, dar nici nu-i căutam. Le ştiam piesele, dar nu le aveam şi nu-mi lipseau.
Apoi cumva, într-un anume context s-a lipit de mine:
„All day, All day – Watch them all fall down
All day, all day – Domino Dancing…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=76BO1NBHdvs&feature=related]

Probabil pare o prostie, dar m-a prins imaginea valurilor şi analogia cu piesele de domino care cad… Textele lor au un alt conţinut, o altă abordare vis a vis de majoritatea artiştilor din zona Pop, au un soi de realism rece, analitic şi puţin din şarmul cinismul britanic. M-au câştigat definitiv cu piesa „Rent”.

„You dress me up, I’m your puppet
You buy me things, I love it
You bring me food, I need it
You give me love, I feed it

And look at the two of us in sympathy
With everything we see
I never want anything, it’s easy
You buy whatever I need

But look at my hopes, look at my dreams
The currency we’ve spent
(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pixzMy7iD2A]

Asta ar fi abordarea emoţională, personală.
În date şi cifre, duo-ul alcătuit din Neil Tennant – voce, clape, chitară şi Chris Lowe – clape, voce, s-au dovedit a fi cel mai rezistent şi de succes duo din istoria muzicii. Şi-au început colaborarea în 1981 şi până-n prezent au vândut peste 100 de milioane de discuri, au avut 42 single-uri în top 30 şi 22 Top 10 hit-uri în Marea Britanie. În 2009 au primit distincţia pentru „contribuţie majoră la dezvoltarea muzicii” din partea BRIT Awards-ului.
Greu de crezut că sunt oameni care să nu fi ascultat măcar o dată piese ca „It’s A Sin” sau „West End Girls”.
Vorbim despre compoziţiile proprii sau cover-uri remodelate pe stilul lor ca „Always On My Mind” (Elvis), „Go West” (Village People) sau „Where the Streets Have No Name” (U2 combinat cu hit-ul din anii ’60 „Can’t Take My Eyes Off You”), Pet Shop Boys au o abordare cursivă, orchestraţii minimaliste, dar cu mult bun simţ, reuşesc prin simplitate să se reinventeze, să se facă ascultaţi.
Au remixat cu succes piese ca „Girls & Boys” (Blur), „Hallo Spaceboy” (David Bowie) sau „Mein Teil” (Rammstein) şi au compus, furnizat hit-uri şi pentru alţi artişti. Pet Shop Boys sunt una din formaţiile cele mai active din ultimele decenii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=J4S-r3owLRM&feature=related]

„Yes” lansat anul acesta în luna martie este al 10-lea album semnat Pet Shop Boys. Cele 11 piese noi păstrează standardele trupei, menţin ştacheta ridicată. Ediţia specială mai conţine un CD cu piesa „This Used to Be the Future” şi 6 remixuri al unor piese de pe album.
„Love etc” a devenit rapid un hit, o abordare modernă, uşor întunecată a Synth Pop-ului minimalist care-i caracterizează, „All Over the World” combină sample-uri împrumutate de la Tchaikovsky cu tonurile moderne şi armoniile ce ne trimit înapoi în anii ’80, „Beautiful People” are din nou tonuri mai grave şi un refren deschis, luminos; „Did You See Me Coming” rupe ringurile-n discoteci şi cluburi, are aceea căldură minimalistă care persistă în majoritatea compoziţiilor celor doi: „Vulnerable” balansează între lirism şi un puls modern Electro; „More Than A Dream” sună gros, grav şi modern; „Building A Wall” reduce puţin tempo-ul şi pe lângă sunetele moderne introduce şi note tradiţionale, textul este excepţional; „King of Rome” este aproape o baladă, un strop de Trance modelat după conceptul P.S.B.; „Pandemonium” bubuie boxele cu sunetul plin, combină din nou cu succes minimalismul Retro cu tonurile aduse la zi; „The Way It Used To Be” pulsează cu seninătate ca-n final „Legacy” să facă o analiză a finalului de deceniu:

That’s it, the end
But you’ll get over it, my friend

Time will pass, governments fall
Glasses melt, hurricanes bawl
High speed trains, take us away
North or south… and back the same day

And you, you’ll get over it
You do, you get over it

Seasons will change, more or less
Species vanish, art perplex
Resentment remain, both east and west
Police expect… an arrest

For now, you’ll get over it
Somehow, you’ll get over it

You’ll be there, the king over the water
In despair, recoiling from the slaughter
They’re raising an army, in the North
From York Minster to the Firth of Forth
The pilgrimage of grace, you won’t believe it
Such a human face… when you receive it

And you will, get over it
With time to kill, you’ll get over it

There’s a cruiser waiting, at Scapa Flow
To take you away from all you know
The old man agonized
He really has compromised
Public opinion may not be on your side
There’s those who think they’ve been taken for a ride

You’ll get over it, I’m on your side because
You’ll get over it, and what a ride it was

It’s dark, but you’ll get over it
On your mark, you’ll get over it…

That car phone warehouse boy has been on the phone
He wants to upgrade the mobile you own
Have you realized your computer’s a spy?
Give him a ring, he’ll explain why

The bourgeoisie will get over it
Look at me, I’m so over it
And you, you’ll get over it
You do, you’ll get over it… in time”

Poate să pară blasfemie, dar mi-a amintit de Roger Waters şi “Amused to Death”…

Este un album de sinteză, o radiografie rece, realistă, ambalată comercial, domestic, pentru consumatorul mai nepretenţios, dar cu un conţinut şi pentru cei care (mai) caută şi dincolo de suprafaţă.
Neil Tennant şi Chris Lowe au reuşit să compună încă un album cu hit-uri, s-au reinventat fără să se îndepărteze de cine sunt şi cultura Pop pe care o reprezintă. Este un disc în egală măsură de ascultat şi de dansat, pe mine m-au convins încă o dată şi – părerea mea – merită tot respectul.

Cadou pentru fani – şi nu numai – pe 14 decembrie au lansat un EP intitulat „Christmas”, cu 5 track-uri:
“It Doesn’t Often Snow At Christmas” (new Version produced by Marius de Vries), “My Girl” (originally written by Mike Barson), “All Over the World” (new Version produced by Marius de Vries), “Viva la Vida”/”Domino Dancing” (Pet Shop Boys/Guy Berryman, Jonny Buckland, Will Champion, Chris Martin) şi “My Girl” (Our House Mix).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PRdVlHVUWk4]

Air – Love 2

Posted on by — 2 Comments ↓

Ieri povesteam de Phoenix şi notam că sub anumite aspecte amintesc de colegii lor Electro din Air, trupă care pe 11 februarie 2010 concertează la Bucureşti în Sala Polivalentă.
În dimineaţa asta săpam în mormanul albumelor lansate anul acesta, număram discurile, am ajuns la 326 (şi n-am terminat 😛 ), căutam despre ce să mai scriu, ceva nu foarte zgomotos având în vedere sărbătorile şi clişeul împământenit „să fim buni, blânzi” şi… parfumaţi. Răspunsul plutea-n aer: Air.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0ulxUG8w2VU&feature=related]

„Love 2” nu este cel mai reuşit album al lor, parcă nu mai are aceeaşi vibraţie, acea strălucire (magică) care m-a fascinat pe „Moon Safari”, un clasic Chillout, prezent şi în lista „1001 Albums You Must Hear Before You Die” (1001 albume pe care trebuie să le ai înainte să mori).
Eram într-un băruleţ peste drum de Biserica Neagră când am ascultat prima oară acel disc şi s-a lipit de mine ca musca de benzile cu ceară. Albumul lansat în 1998 are un aer Retro, un puls chill amestecat cu un strop de Jazz, amintiri şi arome de şansonetă, un covor de sunete moale şi pufos, un disc care degajă seninătate. „La Femme d’Argent”, „Sexy Boy”, „All I Need”, „Kelly Watch the Stars!”, „Remember” sau „You Make It Easy” sunt toate piese de reper şi rezistenţă ale genului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=etKAzG6UXhI&feature=related]

Air este un nume comun, un artist japonez, Kurumatani Koji foloseşte acelaşi nume şi în 1971 s-a înfiinţat şi un trio de Jazz sub acest nume (activi până la începutul anilor ’80). Duo-ul francez format din Nicolas Godin şi Jean-Benoît Dunckel şi-a început activitatea în 1995 şi au fost catalogaţi drept muzică Electronică pe linia Jean Michel Jarre/Vangelis, dar şi cu influenţe Psihedelice din zona Pink Floyd, Tangerine Dream.
După EP-ul de debut din 1997 „Premiers Symptômes” a urmat albumul „Moon Safari”, cel mai aclamat şi de succes produs al trupei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YkgfmWfJ11s&feature=related]

„The Virgin Suicides” este lansat în 2000, urmate de „10 000 Hz Legend” (2001), „Talkie Walkie” (2004) şi „Pocket Symphony” (2007). Stilul formaţiei nu suferă modificări, se menţin în zona relaxantă, Chill, oscilează cu seninătate între electronica minimalistă şi infuziile de Jazz şi note Indie. „The Virgin Suicides” este coloană sonoră pentru film şi Air au această calitate, muzica lor se pretează pentru creare de atmosferă, pentru trip şi mai puţin pentru „bâţâială” şi cluburi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9vy3LFacZD8&feature=PlayList&p=8F89330E498618F5&playnext=1&playnext_from=PL&index=31]

Cele 12 piese noi ce compun albumul „Love 2” se menţin în aceeaşi zonă Chill, Electro minimalist, aerisit, cu nuanţe Pop şi intervenţii Jazz, mici coloraturi Indie, într-un coctail armonios şi… relaxant. Relaxant este cuvântul care descrie cel mai corect muzica celor din Air. Şi-au păstrat sunetul Retro, căldura tranzistorelor, lejeritatea şi cursivitatea, şarmul simplismului cu care construiesc emoţii din sunete. Elementele Synth Pop minimale se împacă cu Psihedelicul, Jazz-ul şi Indie-ul, se contopesc şi te înconjoară cu tandreţe.  Are şi piese mai pretenţioase, subtile, are şi piese uşoare şi sunt şi compoziţii care amestecă toate ingredientele din arsenalul formaţiei. Fac ce ştiu să facă: atmosferă şi n-au dat-o pe Trance, House sau Dubstep, au rămas… a(i)erieni. 🙂 „Love 2” nu aduce nimic nou, nu revoluţionează stilul şi nici măcar faţă de ei înşişi nu iese din tipare, este „doar” încă un disc plăcut, dar uneori acest „doar” este fix ce ne lipseşte, de ceea ce avem nevoie în anumite momente.

Să fiţi iubiţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=n2X74pQ6Dqg]

Phoenix – Wolfgang Amadeus Phoenix

Posted on by — 4 Comments ↓

Care este diferenţa dintre formaţia de la Timişoara şi cea din suburbia Versailles? O nominalizare  Grammy.
Sunt curios ce spune Nicu Covaci despre francezi şi în eventualitatea unui proces pentru nume, cine ar câştiga, pierde? Cred că ştim răspunsul toţi…
Dacă trupa de pe malurile râului Bega şi-a început cariera în 1962, francezii au pornit la drum abia în 2000 cu un remix al piesei „Kelly Watch the Stars” al compatrioţilor Air.
Trupa este compusă dintr-o gaşcă de prieteni din copilărie: Thomas Mars – voce, Deck D’Arcy – bas, Christian Mazzalai – chitară şi Laurent Brancowitz chitară, lor li s-au alăturat Thomas Hedlund – tobe şi Robin Coudert – clape.
Dacă Vest-ul nu s-a arătat deloc interesat de experimentele Rock ale bănăţenilor, media şi publicul s-a arătat mult mai prietenos vis a vis de prestaţia francezilor.
„Wolfgang Amadeus Phonix” lansat în data de 25 mai anul acesta, este al 4-lea produs de studio al formaţiei după „Untitled” (2000), „Alphabetical” (2004) şi „It’s Never Been Like That” (2006) şi un disc imprimat live în 2005: „Live! Thirty Days Ago”.
Muzica lor este un Rock Alternative (Indie), nu foarte Rock, dar foarte “radio friendly”, aerisit, colorat, cu tonalităţi interesante, persistă o oarecare paralelă cu amintiţii Air, dar sunt pe un segment mult mai tradiţional şi mai puţin electronic. Dacă depăşim reţinerea provocată de nume, excludem din „peisaj” paralela cu trupa lui Covaci, Phoenix sună chiar inedit, diferit de marea – şi tot mai agasanta – masă Indie americană şi britanică. Francezii au o altă coloratură, muzica lor este realmente plăcută şi proaspătă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4BJDNw7o6so&channel=welovephoenix]

Trupa în mod evident beneficiază şi de un management impecabil şi de o susţinere masivă. Pentru promovarea noului album au apărut la Saturday Night Live, Jimmy Kimmel Live!, Late Night with Jimmy Fallon, The Late Late Show with Craig Ferguson, The Late Show with David Letterman şi The Tonight Show with Conan O’Brien.
Piesa „1901″ a fost folosită la trailer-ul filmului „New York, I Love You” şi la reclama pentru Cadillac SRX de anul viitor. „Lisztomania” a fost folosită la trailer-ul pentru „Where The Wild Things Are” şi-n alte două seriale: „Cougar Town” şi „Entourage” iar „Love Like a Sunset” a fost inclusă în coloana sonoră a unuia din noile episoade din „CSI: Crime Scene Investigation”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RulP4OXxFbM&feature=related]

Cu o astfel de promovare – aş spune agresivă – nu a venit ca o surpriză nominalizarea formaţiei pentru premiul Grammy la secţiunea cel mai bun album Alternativ, nu ne miră poziţiile fruntaşe pe care le ocupă trupa în majoritatea clasamentelor de la final de an: locul 1 în The A.V. Club, locul 3 în Rolling Stone, locul 5 în Time şi locul 8 în clasamentul anual Pitchfork. După „An english man in New York” le-a venit şi rândul parizienilor să cucerească America şi este oarecum amuzant şi plăcut că francezii reuşesc să-i bată pe teren propriu pe americani. Probabil vor cucerii mult mai greu sau deloc Anglia, dar asta-i deja altă lume, altă poveste! Albumul a primit numai critici şi recenzii pozitive şi de data aceasta trebuie să admit că în mare măsură justificate. Cum am spune noi – şi asta cu o oarecare amărăciune şi vis a vis de Phoenix-ul nostru, dar nu numai – norocul şi-l mai face şi omul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k8c3CUNKQ2Q&feature=related]

Discul pleacă de la piesa cu titlul parcă prea pretenţios „Lisztomania”. Clasica temă este înmuiată rapid, amprenta Phoenix este evidentă, un mulaj armonios de Indie cu acea aromă armonică pe care o cunosc de la Air. Trupa nu se complică, temele sunt minimaliste şi aerisite, cu toate acestea creează spaţii, au atmosferă, un şarm care te vrăjeşte cumva pe nesimţite.
„1901” bârâie plăcut, puţi Electro minimalist, lejeritate Indie, un puls antrenant şi câteva armonii care apar şi dispar la momentul potrivit. Nu e mare lucru, dar exact aceste lucruri aparent atât de simplu sunt cele mai dificil de nimerit şi Phoenix au o naturaleţe dezarmantă în tot ceea ce fac.
„Fences” începe mai misterios, are un puls Disco apoi tonul alunecă într-o zonă Indie ca-n final să amestece elementele şi totul să plutească armonios în jur ca într-un dans. Rămâne undeva umbra Air, dar Phoenix o ambalează şi ne-o serveşte diferit, chitara şi basul remodelează abordarea şi-i conferă altă coloratură.
„Love Like A Sunset” cu cele peste 7 minute ale ei este o călătorie, un experiment de sunete împletit într-o piesă perfectă pentru coloana sonoră a unui film sau o audiţie relaxată cu privirea pierdută pe fereastră. Clapele amintesc de ploaie, apoi se îngroaşă zgomotele şi vântul prevesteşte furtuna, muzica devine un peisaj şi-n mijlocul ei ne trezim noi, eventual într-un apus. Este un moment inedit şi colorat, un experiment bine plasat şi reuşit ce invocă puţin psihedelicul anilor ’70 într-o compoziţie cu amprente moderne, dar ambalată tot în sunete tradiţionale. Frumos şi convingător, simplu şi viu, bine structurat.
„Lasso” revine în zona mai degajată, mai uşoară, dacă Indie-ul britanic este impregnat de acel sictir caracteristic, francezii au o lejeritate demnă de invidiat. Muzica pare o tatonare, o joacă, un dans de curtoazie, o adulmecare de parfum. 🙂
În „Rome” repetă formulele funcţionale, dar o fac candid, jonglează elegant între găselniţele minimaliste Electro şi acordurile joviale Indie, Phoenix nu produc o muzică veselă ci transmit fericire. Este o „chestie” rară, aproape exclusivistă.
„Countdown (Sick For the Big Sun)” mi-a amintit puţin de dEUS, belgienii au şi ei momentele lor mai însorite, mai relaxate şi mai puţin experimentale, influenţa lor este la îndemână şi firească.
„Girlfriend” pulsează şi pluteşte simultan, muzica pare o călătorie privită pe geamul unui tren, are ritm şi aceea căldură pe care o degajă cu blândeţe.
„Armistice” revine la tonul şi abordarea din „Lisztmania” şi astfel discul devine rotund, se închide un cerc, se termină călătoria întorcându-ne la punctul de plecare, dar suntem mai câştigaţi şi ni s-a lipit un zâmbet de faţă. Chiar şi tonul mai melancolic are o altă strălucire în abordarea francezilor, nu există nicio apăsare, nicio constrângere, totul curge cu seninătate.
Miroase a big time, big money şi Grammy.

Totuşi mă sâcâie o întrebare: ei cum pot şi noi niciodată nu?

Şi dacă am tot pomenit de Air, pe 11 februarie 2010 concertează la Sala Polivalentă. Criză, recesiune, da’ vine un an (şi) mai plin de concerte. Sărbători Fericite! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mhwufCg7THM]

Converge – Axe to Fall

Posted on by — 6 Comments ↓

Sunt trupe pentru care succesul vine greu, vine târziu. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, altor trupe nu le vine niciodată, deci târziu e mai bine ca niciodată.
Converge sunt din Salem, Massachusetts şi activează încă din 1990 însă şi-au făcut drum spre un public mai larg destul de greu. Miezul formaţiei este alcătuit din duo-ul Jacob Bannon (voce, texte, vizualuri)  şi Kurt Ballou (chitară, voce, bas, clape, theremin).
Trupa abordează un amestec incisiv de Hardcore/Post Punk cu Metal extrem, Groove Metal şi aşa zisul Matchcore (vezi Shellac, Dillinger Escape Plan). O notă caracteristică sunt structurile ritmice atipice, sincopele, ritmurile polifonice, tobele fiind mai mult decât simplu instrument ritmic, ele situându-se de multe ori în centrul compoziţiilor.
Muzica celor de la Converge este destul de complexă, nu foarte uşor de urmărit, să spunem neprietenoasă pentru un ascultător comod. Elementele extreme o fac şi ele oarecum exclusivistă. Nu vreau să compar trupa cu altele, dar strict ca idee, se înrudesc oarecum cu texanii de la Pantera, dar sunt mult mai complecşi şi mai extremi. Ei spun… ezoterici. 🙂

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ziUPRLK2Bn4]

După 3 albume – „Halo in a Haystack” (1994) „Petitioning the Empty Sky” (1996) şi „When Forever Comes Crashing” (1998), multe concerte extrem de intense, trupa are deja o notorietate în rândul publicului în ciuda faptului că muzica lor este destul de exclusivistă şi n-au beneficiat de nici un suport din partea mediei.
În 1995 chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado înfiinţează şi un proiect paralel, iniţial sub titulatura Gateway, ulterior rebotezat Bane. Bannon îşi defineşte la aceea vreme trupa ca fiind „copii Hardcore cu riff-uri rămase de la Slayer”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=MohrYSlXohc&feature=related]

2001 aduce punctul de turnură în cariera trupei ca urmare al albumului „Jane Doe”, un disc la fel de incisiv, dar cu note mai experimentale, lucrurile se aşează mai organic şi materialul primeşte distincţia de Albumul Anului din partea revistei Terrorizer Magazine. Cum se exprimă acelaşi Bannon: albumul marchează momentul în care trupa evoluează de la un Thrash zgomotos cu abordare Hardcore la un Hardcore impregnat cu Thrash zgomotos.
Chitaristul Aaron Dalbec şi bateristul Damon Bellorado părăsesc formaţia să se dedice exclusiv proiectului Bane.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vzbc4mxm430&feature=related]

Urmează încă două albume incisive: „You Fail Me” (2004) şi „No Heroes” (2006) iar în locul celor plecaţi sosesc în trupă: Nate Newton bas, chitară, voce şi Ben Koller tobe şi percuţii.
Ambele discuri păstrează aceeaşi linie şi abordare foarte Heavy şi tot odată foarte complexă,  un melanj extrem de reuşit între brutalitate şi tehnicitate.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=utT0lLC6d5Q&feature=related]

2009 aduce un nou material, acest „Axe to Fall” care pentru prima oară în cariera formaţiei debutează pe locul 74 în topul Billboard 200 şi se situează pe locuri fruntaşe în majoritatea publicaţiilor de specialitate.
Pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută acest „Axe to Fall” şi mai că aş risca să spun că pe felia de Metal acest material este discul anului. Dacă vă este dor de Pantera (cui nu-i este?) – momentele cele mai brutale din era „The Great Southern Trendkill”, dacă vă plac riff-urile zgomotoase, vocea brutală, dar nu vă sperie nici ritmurile complexe, uneori mai caracteristică Jazz-ului şi instrumentaţia, abordarea tehnică, Converge o să vă rupă cu siguranţă timpanele şi se va înşuruba-n sufletul vostru. Pe mine m-au spart. 🙂 Recunosc, de mult n-am mai ascultat un disc cu Metal brutal cu atâta plăcere…cam de la “Far Beyond Driven”. Dar Converge nu sunt o copie Pantera şi mai de grabă se află undeva între Pantera şi Between the Buried and Me (o altă formaţie cu un disc remarcabil pe anul acesta!).
Albumul a fost lansat oficial pe 20 octombrie, dar pe 4 octombrie prin intermediul site-ului MetalSucks.net. materialul a ajuns pe internet şi asta a condus şi la un proces care încă se află-n derulare.
Discul are o durată de 42 de minute şi aliniază 13 piese intense şi un şir lung de invitaţi: Sean Martin (ex-Hatebreed, Cage), Steve Von Till (Neurosis), Ulf Cederlund (Disfear, ex-Entombed), George Hirsch (Blacklisted), etc.
Mi-a plăcut tot albumul fără rezerve, este complex, brutal şi curge fără cusur, este un disc ce reflectă experienţa acumulată şi maturitatea unei trupe despre care am convingerea că o să auzim mult mai mult de acum înainte.

Psyclon Nine – We The Fallen

Posted on by — 4 Comments ↓

Ieri am lămurit (la modul la care vreodată ceva poate fi lămurit în vre-un fel…ha ha ha! 😛 ) în linii mari ce înseamnă EBM şi Aggrotech, am vorbit despre ultimul produs Combichrist şi am pomenit de trupele reprezentative, inclusiv de Psyclon Nine.
Trupa s-a înfiinţat în 2000 în San Francisco Bay Area în jurul vocalului Nero Bellum şi influenţele principale au fost KMFDM şi Ministry.
Faţă de majoritatea formaţiilor din acest segment, Psyclon Nine sună mult mai Rock/Metal fiindcă folosesc instrumente, chitare, bas, tobe, percuţii şi nu un fundal sonor sintetic.
Au debutat cu albumul „Divine Infect” în anul 2003, urmate de: „INRI” (2005) şi „Crwn Thy Frnicatr” (2006).
Trupa a trecut prin anumite schimbări de componenţă, noul material are o infuzie substanţială de Black Metal şi este un album conceptual, tema fiind iubirea şi relaţiile, într-o formă evident destul de întunecată.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=52xoRLh2dWw]

Vocea lui Nero sună ca cea a lui Dani din Cradle of Filth, chitarele au consistenţă, greutate, se îmbină şi se completează cu clapele, sintetizatoarele, zgomotele Industriale se încadrează bine în sonoritatea heavy, colorează incisiv piesele trupei, creează atmosferă.
Pentru rockerii conservatori, închişi faţă de Industrial-ul tradiţional şi mai cu seamă faţă de linia EBM şi Aggrotech, Psyclon Nine sună mult mai familiar, sunt un Metal (extrem), sunt mult mai aproape de zona Rock decât majoritatea colegilor de stil, n-au o amprentă marcantă Electro, construcţiile nu sunt monotone, axate pe ritmuri mecanice, tobele sunt vii, folosesc multe ruperi de ritm, scheme dinamice.
Cu cât ascult mai mult acest „We The Fallen”, cu atât îmi place mai mult. Mi-a amintit şi de o altă formaţie americană care ne-a şi onorat la începutul anilor ’90: Schnitt Acht.

Cele 12 piese care întrunesc aproximativ 50 de minute de muzică sunt de tonalitate şi valoare destul de asemănătoare, nu există fluctuaţii, merg pe aceeaşi linie – şi asta poate induce eventual un uşor sentiment de monotonie – dar fiecare din ele are câte un mic şurub, o găselniţă sonoră sau structurală care să te ţină-n priză, să te facă să-i asculţi. Unele riff-uri amintesc de Rammstein, cu toate că trupa se dezlănţuie, este mult mai incisivă, mai întunecată.
N-am să evidenţiez piese, e un disc compact – în sensul bun – şi conceptual, chiar dacă textele sunt greu sau aproape imposibil de urmărit la audiţie. Repet, pe mine m-au convins, câştigat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9UHWjVO3XhA]

Combichrist – Today We Are All Demons

Posted on by — 2 Comments ↓

Am povestit nu o dată despre dragostea mea pentru muzica Industrială. Pasiunea a început în ’90 cu trei trupe: Nine Inch Nails, Ministry şi Malhavoc. Recunosc, pe Einstürzende Neubauten, Cabaret Voltaire, Skinny Puppy, Front Line Assembly, Die Krupps şi pe mulţi alţii i-am cunoscut, descoperit mult mai târziu. Ce să-i faci? Nu era nici internet, până-n ’90 trăiam şi într-o izolare greu de conceput, explicat azi. Că tot suntem în decembrie şi la tot pasul răsar revoluţionarii… În fine!
În linii foarte-foarte mari, Industrial-ul îşi are rădăcinile în muzica electronică din anii ’70, o posibilă „bunică” poate fi Kraftwerk pe care i-am iubit şi îi iubesc mult. Genul s-a dezvoltat şi combinat cu alte genuri: cu Rock, cu Dark, cu Dance. În anii ’80 s-au conturat treptat sub-genurile Industrial Rock, Industrial Metal, EBM (Electronic Body Music). Mereu mi-a plăcut curentul apropiat de Rock şi Metal sau diversele experimente şi mai puţin linia Dance. De exemplu, dacă Ministry au pornit din zona Electro-Dance, au sfârşit într-un Industrial Metal brutal şi incisiv, Nine Inch Nails au plecat tot din zona Electro şi de la faze Metal şi Rock au făcut o serie de „escapade” în zona progresivă, avangardistă, experimentală.
Linia EBM n-a fost şi nu este felia mea. Stilul s-a dezvoltat în anii ’80 din sinteza experimentelor Industriale (Cabaret Voltaire), Synthpunk (Portion Control) şi muzica electronică (Kraftwerk). Bătaia de bază 4/4 este uneori condimentată cu sincope ce vin să dea o oarecare notă structurală Rock, se folosesc drum machine-ul, sequencere, samplere şi sintetizatoare.
Din această linie s-a desprins un alt sub-gen: Aggrotech, numit şi Terror EBM sau Hellektro. Practic este un amestec de EBM şi Dark Electro influenţat major de Techno. Aici sunt şi eu uşor pierdut, Techno-ul fiind şi el în fapt o derivaţie din EBM… e drept, cu origini americane (Detroit). Sub-genul a prins contur la mijlocul anilor ’90 şi reprezentanţi de frunte sunt: Combichrist, Unter Null, Funker Vogt, Pcyclon Nine, Suicide Comando, Wumpscut,etc.
Muzica este destul de minimalistă, ritmuri monotone (dansante cică), instrumente exclusiv sintetice, abordarea este mai zgomotoasă, mai incisivă ca-n cazul Techno-ului, însă nici vorbă de chitare, de Rock sau… Metal.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tHl5EO77Rn4&feature=PlayList&p=E41D35885912B8BD&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Combichrist vin din Norvegia, dacă e să-i compar cu ce cunosc mult mai bine, sunt undeva la interferenţa dintre Ministry de la începuturi şi Die Krupps. Chiar şi vocea, stilul, abordarea fondatorului Andy LaPlegua uneori aminteşte de Al Jourgensen, alteori de Jürgen Engler. Andy de altfel este şi fondatorul trupei mai vechi din zona Electro, Icon of Coil.
Istoria Combichrist începe în 2003, iniţial se numeau DRIVE, schimbarea numelui intervenind înaintea lansării materialului de debut „The Joy Of Gunz”, în acelaşi an.
Andy părăseşte Norvegia şi se stabileşte în America. Înfiinţează alte două proiecte: Scandy şi Panzer AG (o variantă mai Rock la Combichrist). Cu al doilea album Combichrist, „Everybody Hates You” – lansat în 2005, Andy foloseşte pentru prima oară şi definiţia TBM, Techno Body Music, derivaţie de la EBM.
Succesul vine cu al treilea album, „What The Fuck Is Wrong With You People?” în 2007 şi este probabil cel mai bun produs al lor de până acum.
Numele Combichrist a „prins” vizibilitate neaşteptată anul acesta datorită faptului că Rammstein i-au ales ca trupă de suport în actualul turneu de promovare al albumului „Liebe Ist Fur Alle Da” şi mai puţin ca urmare a noului lor album, „Today We Are All Demons” , lansat pe 20 ianuarie 2009.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ur2AVC-KYaQ&feature=related]

Materialul conţine practic 12 piese, un intro (No Afterparty) şi o piesă ascunsă după o lungă pauză în finalul ultimei piese (truc deja cam plictisitor şi uzat).
„Today We Are All Demons” nu este un disc rău, nu mă înţelegeţi greşit. Rezervele mele (şi) faţă de acest album şi vis a vis de stilul acesta la modul general sunt legate de ritmul destul de monoton şi abordarea predominant lineară a muzicii, adică fix filonul Techno care mie nu-mi spune mare lucru. Practic, diferenţa faţă de linia dansant-comercială a geniului rezidă în vocea mult mai incisivă şi instrumentaţia mai zgomotoasă, uneori mai agresivă, însă în esenţă este totuşi o muzică de dans, de club, are sens doar în acest context şi nu ascultat acasă tolănit pe canapea, eventual la căşti. Cum eu cu dansul am lăsat-o mai moale chiar înainte să mă fi apucat vreodată… ha ha ha! 😛
De pe disc mi-au plăcut: „Kickstart the Fight” (o piesă minimalistă, dar antrenantă), „Can’t Change The Beat”
(aminteşte de Die Krupps, e o pisă mai muzicală şi extrem de dansantă), „Spit (Happy Pig Whore Mom)” (aduce elemente Noise) ca şi mult mai experimentalul „A New Form Of Silence”, „Scarred” (are o tonalitate Retro absolut plăcută), „Get Out Of My Head” (poate fi un hit în cluburile cu specific) şi piesa de titlu, „Today We Are All Demons”, cea mai colorată şi experimentală compoziţie, aproape în afara contextului materialului, o surpriză plăcută.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T5L9FNkDo70&feature=related]

Ashes of Nothing – Zeta Reticuli (free download!)

Posted on by — 11 Comments ↓

Aveam de ales între două subiecte: debutul regimului băsescu II şi implicit minunatu’ guvern boc III (sau IV?) sau să continui şirul reluat de disecţii muzicale… am optat (fără ezitare) pentru muzică. Bine, poate revin şi la boc mai târziu… 😀
M-am apucat şi de retrospectiva anului 2009 din perspectivă sonoră şi sunt prea multe discuri despre care n-am apucat să pomenesc… şi zilele (anului) sunt numărate.
Dacă te interesează cât de cât muzica, e aproape imposibil să nu dai de Ashes of Nothing. La o simplă căutare pe Google vei găsii pentru descărcare acest „Zeta Reticuli” în zeci de locuri pe internet.

În spatele numelui se „ascunde” un puşti de 20 de ani, Emil Loncarevic, din Tržič, Slovenia. Cântă cu vocea, chitara, basul şi face programare. Acesta este albumul său de debut, conţine 15 piese instrumentale, frânturi de voce, şoapte apar doar accidental.
Muzica este un Industrial colorat, uneori abstract, alteori incisiv datorită chitarelor. Sunt multe teme şi momente bune, interesante, însă materialul nu este pe tot parcursul său fluent. Cu toate acestea, pentru un debut şi având în vedere şi vârsta artistului, „Zeta Reticuli” este un material excelent şi foarte promiţător! Şi chiar şi dacă l-am compara cu albume similare de la artişti consacraţi, ce a pus cap la cap Emil, face faţă cu brio. Combină ingenios zgomotele, riff-urile cu armonii, teme aerieni, pasajele în forţă cu momente calm-abstracte. Cum spuneam, discul chiar are câteva piese foarte reuşite! Mie mi-a plăcut mult: “Sol (Nothing Is Real)”, “Tau 1 Eridani” şi “54 Piscium”, dar nu sunt singurele momente bune.
Îi plac Nine Inch Nails – nu mă înjuraţi! -, inevitabil şi foarte la îndemână ar fi o comparaţie cu „Ghost”, însă „Zeta Reticuli” este suficient de diferit de experimentul lui Trent. Dar dacă tot am pomenit de comparaţii, acest material are un mare avantaj: nu este linear, uni-dimensional cum sunt cele mai multe discuri din această zonă.
15 piese, o călătorie interesantă, merită reţinut numele şi urmărită evoluţia artistului. Cred că o să mai auzim de el.

Ashes of Nothing (bandcamp) – download!
Ashes of Nothing (MySpace)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1TrccPlNK4g]

Discul poate fi descărcat de pe pagina Bandcamp, dar merge destul de greu, Emil recomandă să-l descărcăm de pe Mininova
Ideea de a-ţi pune la dispoziţie creaţia gratuit este una nobilă, dar şi eficientă ca promovare. E an de criză, dar parcă atâtea discuri ca anul acesta n-am mai ascultat de multă vreme şi este greu – dacă nu imposibil – să scoţi capul la suprafaţă din marea aceasta de trupe… Şi e plăcut să dai peste oameni care încearcă şi fac încă muzică cu sufletul.

Robbie Williams – Reality Killed The Video Star

Posted on by — 10 Comments ↓

N-am să încerc să vă conving că Robbie este Rock cu toate că este. Are atitudine, are personalitate, carismă, este un băiat rău. Nu tatuajele te fac Rock, nu trebuie să fi biker să fi Rock, te naşti sau nu te naşti Rock. L-am remarcat pe Robbie Williams acum mulţi ani când a fost invitat să prezinte decernarea premiilor MTV Europe şi a apărut în cămaşă de forţă şi a făcut un circ teribil. Detest boy-band-urile, Take That n-au făcut excepţie de la regulă. Nu (prea) m-a interesat nici faptul că s-au spart, nici cariara solo al lui Robbie Williams. La 17 ani este oarecum firesc să fi rigid, apoi cu trecerea timpului sau te blochezi în lucrurile cunoscute şi devii un conservator fără să-ţi dai seama, sau barierele se şterg, dispar treptat. Dincolo de stil, de genuri, muzica este bună sau este proastă. Dacă nu la modul concret, măcar din propria ta perspectivă.
Robbie Williams de la primul album a avut piese bune: „Let Me Entertain You”, „Angels”, „Old befor I Die”.
Şi n-a avut disc fără măcar câteva piese bune: „Strong”, „Millenium”, „Strong”, „No Regrets”, „Supreme”, „Rock DJ”, „Feel”, „Sexed Up”, „Come Undone”, etc.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=b4Yxd9gJr_c]

Robbie a avut nu doar piese bune, dar are o voce puternică, are intensitate şi sensibilitate, are personalitate şi nu în ultimul rând o doză mare de (auto)-ironie, cinism şi umor.
După al 3-lea său album, Robbie Williams m-a cucerit definitiv cu discul „Swing When You’re Winning”, o abordare total diferită de ceea ce făcea, un disc realizat cu big-band şi care aliniază o serie de standarde Jazz (Swing) compuse de: Duke Ellington, Nat King Cole, C. Carson Parks, George Gershwin, etc, piese ca: „Somthing Stupid”, „Mack the Knife”, „Do Nothin’ Till You Hear from Me”, „It Was a Very Good Year”, „Ain’t That A Kick In The Head?”, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XpkCazstUhM&feature=related]

„In my mind and in my car, we can’t rewind we’ve gone to far.
Pictures came and broke your heart, put the blame on VTR.

You are a radio star.
You are a radio star.
Video killed the radio star.”

Piesa din 1979 al celor din The Buggles a marcat finalul unei epoci şi începutul unei noi ere: generaţia MTV.
Suntem în 2009 şi generaţia MTV a fost înlăturată de generaţia IPod. Realitatea – descărcatul de pe net – încet-încet va înlătura (încă) o serie de artişti. Nu poţi da timpul înapoi (can’t rewind) şi nici n-ar avea sens. MP3-urile, descărcatul ilegal de muzică de pe net are şi un avantaj: „artiştii” de plastic, produsele de serie, o să dispară, cei care într-adevăr au ceva de oferit vor supravieţuii cântând. The Rolling Stones, Madonna, U2 sau Metallica umple stadioanele, la palierul mai mic, alte trupe umple cluburile şi vor supravieţuii.
După albumul remix „Rudebox” din 2006, un disc destul de fad, Robbie pe 6 noiembrie 2009 a lansat al 8-lea album de studio din carieră, acest „Reality Killed The Video Star”, o revenire la stilul său colorat, intens şi sensibil. Discul – deocamdată – n-a spart clasamentele, dar sunt şanse să o facă treptat cu lansarea single-urilor.
Avem momente lirice, avem Rock, Pop, urme de Swing, groove-uri moderne, puţină electronică şi Disco, este un album 100% Robbie Williams şi Robbie este genul de artist pe care-l iubeşti sau urăşti şi cu asta am spus cam tot ce era de spus şi despre noul produs. Mie mi-a plăcut. Are naturaleţe, puls, viaţă şi farmec.
„Blasphemy”, „Morning Sun”, „You Know Me”,„Deception”, „Superblind” sunt piese lirice, dar nu leşinături, sunt condimentate diferit, „Morning Sun” bate-n Blues, „Superblind” aminteşte de un Pink Floyd remixat modern, „Blasphemy” probabil o să fie un hit. „You Know Me” poartă amprente Soul/Jazz de anii ’70-’80, este ca o umbră prietenoasă care ne face cu mâna de undeva din îndepărtare, cu toate acestea are prospeţime.  „Do You Mind?” este un Pop-Rock de anii ’80, o piesă simplă, lejeră, dar cu atât mai relaxantă cu cât pare mai scoasă din context. „Difficult for Weirdos” este tot o întoarcere-n anii ’80, dar la muzica electronică minimalistă, la confruntarea dintre New Wave şi Disco şi din aceeaşi categorie face parte şi „Last Days of Disco”, dar aceasta este ambalată în manieră mult mai modernistă. „Bodies” este tot electronică, însă mult mai modernă, mai incisivă şi cu un refren care răstoarnă piesa interesant, are amprente de anii ’80, puţine reverberaţii Depeche Mode, dar sună confortant. „Won’t Do That” este un amestec plăcut de atmosferă big-band, Rock şi Pop, aproape un clasic pentru Robbie Williams.
Textele au rămas cinice, sunt multe faze care te fac să zâmbeşti complice şi sunt multe lucruri simple, sentimente pe care Robbie mereu le-a abordat direct, natural şi asta face parte din şarmul său.
Într-o epocă „post”, Robbie reuşeşte să fie retro privind spre viitor, nu inventează beat-uri noi, nu ne vinde gogoşi ci face muzică, cântă cu plăcere.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=US8cgUq_XBY]

Şarmul discret al plăcerilor mărunte

Posted on by — 39 Comments ↓

Mă tem de sărbători. Nu-mi aduc linişte, nu-mi aduc împăcare, nu îmi aduc nimic şi nimicul peste golul din mine mă copleşeşte. Mi-e dor de bucuria de a hoinării printre fulgi, mi-e dor de vitrinele luminoase, mi-e dor de un brad împodobit şi aroma magică răspândită prin casă. Toate acestea se încăpăţânează să existe, sunt prezente şi reale, dar par atât de departe ca… fericirea.
Ce ne face fericiţi? Un zâmbet, o atingere, o vorbă bună sau… o bomboană, un Moş Crăciun de ciocolată, un căţeluş de pluş, o maşinuţă sau… sau… sau. Şi dacă, dacă, dacă… Dar, dar, dar… Dar din dar?

Nu sunt trist, nu sunt dezamăgit. Sunt obosit şi captiv. Cuşca mi-am construit-o singur şi acum îmi muşc din mână. Mă doare, dar măcar simt, ştiu că mai trăiesc. Este frig, pereţii blocului par de hârtie, sunt ca gheaţa, caloriferul abia de e călâi, ultimul refugiu este gura căscată a cuptorului de la aragaz.
Îmi fac un ceai şi îmi prăjesc pâine, o ung cu unt. Boierie!
O fărâmă de fericire pe care mi-aş dorii să o împart cu Tine. Este unul din acele lucruri mărunte care fac universul să funcţioneze şi ne face şi pe noi funcţionali, pentru care merită să ne trezim. Nici ceaiul, nici untul n-are acelaşi gust… fără Tine. Păstrez secretul şi mă agăţ de el, privesc înainte.

Nu ştiu ce să spun. Nu păţesc asta prea des, de fapt nu cred că am păţit-o niciodată. Mă tem să nu mă repet, nu aş vrea să spun lucruri povestite de alţii mai pufos, mai zemos… mai şarmant.
Miroase a cafea proaspătă – doar eu am făcut-o adineauri -, îmi plimb cana şi mouse-ul, mă zvârcolesc de ici-colo, rătăcesc fără direcţie, mă pierd printre fulgi, printre gândurile mele şi gândurile Voastre, le adulmec, le ating, le modelez ca plastilina şi încerc să-mi rostogolesc din ele un om de zăpadă care să stea de veghe de sărbători, în noaptea rece şi stranie, cu umbre alungite şi ţipătul becurilor stinghere.

Realitatea banală nu mai apare firesc, şi nu ştiu cine a tras-o de capete.  Cu gândul la nimic, cu gândul pierdut printre mii de cuvinte, cu gândul aşezat într-un cufăr şi uitat într-o mansardă veche a unei case… Fulgii se strecoară prin hornul caselor…Mesageri neştiuţi străbat zările, purtând cu ei povara iubirilor de la ţărm…  Cică viaţa… ar fi ceea ce ni se întâmplă în timp ce aşteptăm o şansă! nu am spus-o eu, e dintr-un film. eu pun întrebarea: o şansă să ce???
duminică dimineaţă, pietrele crapă, gospodinele sparg ouă în ulei încins, popa miruieşte.
Mă simt copil din nou cum trebuie să mă simt în decembrie.
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau.
La ora 2 dimineaţa, puţin nebun, puţin împins de la spate de un prieten pe mess, am ieşit în ninsoarea-viscolul-nămeţii-frigul de afară.  Sub luna vânătorului, nu păşim niciodată singuri.  părăsesc întunericul şi mă gândesc din nou la târguri, parcuri de iarnă, brad, crăciun, zâmbete multe, mereu, frumuseţe, a mea, a lumii.

Sub cornetul de lumină al stâlpului,
căzută în zăpadă,
semăna cu o figurină din turtă dulce
întinsă pe o pojghiţă de lapte.

La 3 zile după prima zăpadă sunt nevoit să escaladez „munţii” de zăpadă de la marginea trotuarelor [mai ales la trecerile de pietoni] şi să cobor din troleu [de ex]  în bălţi imense mustind de noroi şi bucăţi de gheaţă. Avem o iarnă minunată, ce mai! Ninge încontinuu, gheaţa e ca la ea acasă, maşinile se tamponează, autobuzul întârzie cu zecile de minute, cui nu-i place iarna?

„Vin sărbătorile, vin sărbătorile…” …şi dacă doriţi să vedeţi casa şi atelierul Moşului… 🙂

Am făcut suficient ceai, suficientă pâine prăjită, nu e mare lucru, dar împart cu drag tot ce am cu Voi.

Decembrie. „Acel” decembrie. Timişoara, baricada de la Inter din 21… Oamenii care chiar au contat, acei oameni cărora le datorăm absolut tot. Mă simt mai descumpănit ca niciodată şi nu vreau să cred că 20 de ani au îngropat speranţa. A fost… sau nu a fost? „Luni 21 dec. ultimul movielight pe 2009, cu A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu”  şi despre film aici.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=y3QSkux3vcQ&feature=fvst]

Discul de week-end: Caravan Palace

De francezii din Caravan Palace am dat întâmplător. Albumul auto-intitulat a fost lansat iniţial anul trecut de micuţul label Wagram, însă materialul a fost preluat de Ministry Of Sound şi re-lansat în aprilie anul acesta.
Trupa inedită îi aliniază alături de solista Sonia Fernandez Velasco (voce şi clarinet) pe Arnaud de Bausredon (chitară), Hugues Payen (vioară), Camille Chapelière (clarinet), Charles Delaporte (bas dublu) şi Antoine Toustou (electronice and trombon).
Povestea prinde contur în 2005 când Hugues, Arnaud şi Carlos – care se cunoşteau şi au cântat împreună mai bine de un deceniu – sunt rugaţi să furnizeze coloana sonoră pentru un film „silent porn”, o peliculă veche, restaurată de respectabilul cineast francez Michel Reilhac (am căutat, găsit pe torente şi descărcat şarmanta peliculă… vinovat! 😀 ). Astfel s-a născut o muzică ce amestecă Jazz ţigănesc, elemente de şansonetă, Dub, House şi Hip (Trip)-Hop. Lucrul la material a durat un an întreg, în studio l-au cunoscut pe Loïc Barrouk, impresarul de la Café de la Danse care i-a pus în legătură cu alţi muzicieni şi astfel trupa s-a „îngroşat”. Datorită unei promovări intense via internet, materiale puse la descărcare gratuită, pagină MySpace, difuzări la radio-urile de pe net şi cu multe-multe-multe cântări în cluburi, trupa a câştigat notorietate rapid în Franţa, Elveţia şi Germania şi astfel s-a ajuns la imprimarea şi lansarea primului produs discografic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EE7XkaFFtGE]

Discul conţine 15 piese, un amestec antrenant şi fascinant de Jazz – cu elemente ţigăneşti şi ritmuri Swing, aromă Pariziană de tangou şi şansonete, groove-uri şi sonorităţi din muzica Electronică, Trip Hop şi multă-multă vitalitate. Este un disc vesel, un disc fierbinte (şi) pentru zile mai reci.

Un site cu date şi informaţii complete despre trupă, pagina MySpace şi Last FM.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PLdsw7gKhtY&feature=related]

Filmul de week-end: (Terry Prathett’s) Hogfather

Aţi fost copii cuminţi? Vine Moşu’, vă aduce daruri multe sau… în loc de „Santa” vine… Hogfather? 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YLKpOoWJlxk]

Lucrurile nu sunt atât de grave. Terry Pratchett este un scriitor cu mult-mult umor. A publicat pentru prima oară la doar 13 ani, în revista şcolii, povestirea „Afacerea Hades”. Scrie, publică cu o frecvenţă constantă 2 cărţi pe an, de la horror-uri a trecut la genul fantasy, dar scrie şi multe cărţi pentru copii.
„Hogfather” este extras din seria „Lumea Disc” şi la noi au fost editate de Noesis şi Rao.
Filmul a fost făcut pentru Crăciunul din 2006 şi difuzat pe Sky 1 în două episoade: în seara de ajun şi în seara de Crăciun.
Povestea pleacă de la o premisă simplă şi inedită: Moş Crăciun dispare şi Moartea este nevoit să-i preia rolul în timp ce nepoata lui, Susan încearcă să dezlege misterul.
„Ho, ho, ho” niciodată n-a sunat mai autentic ca din gura Morţii şi când adaugă şi „temeţi-vă muritori” este genial!
Am văzut filmul de Crăciun acum 2 ani şi m-am îndrăgostit de el.
Sunt multe filme cu şi despre Crăciun, dar dacă e să numesc unul, acesta este.
Şi dacă sunteţi în pană de cadou, o carte de Pratchett sau DVD-ul cu acest film, este o soluţie.

Sărbători Fericite! (mai bine puţin mai repede, decât niciodată! Şi… în definitiv, e doar… Crăciunul. 😀 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5Zgol2NQhlM]